INSULTA ŞI CALOMNIA, PROBA VERITĂŢII, ABROGAREA NORMEI DE INCRIMINARE , NECONSTITUȚIONALITATE, PROCEDURA ART. 147 ALIN. (1) DIN CONSTITUŢIA ROMÂNIEI, O NOUĂ INCRIMINARE

INSULTA ŞI CALOMNIA,  PROBA VERITĂŢII,  ABROGAREA NORMEI DE INCRIMINARE , NECONSTITUȚIONALITATE, PROCEDURA ART. 147 ALIN. (1) DIN CONSTITUŢIA ROMÂNIEI, O NOUĂ INCRIMINARE

Încetarea efectelor juridice ale unei norme de abrogare, ca urmare a constatării neconstituţionalităţii acesteia, nu determină automat şi reintrarea în vigoare a dispoziţiilor din acea normă abrogată de legiuitor.

O asemenea modalitate de reincriminare a faptelor ar contraveni prevederilor art. 64 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată la 21 aprilie 2010, potrivit cărora “Abrogarea unei dispoziţii sau a unui act normativ are caracter definitiv” şi “Nu este admis ca prin abrogarea unui act de abrogare anterior să se repună în vigoare actul normativ iniţial”.

A atribui Curţii Constituţionale prerogativa de a repune în vigoare dispoziţii legale de incriminare abrogate ar însemna să i se recunoască acestei autorităţi un rol legislativ activ, ceea ce ar contraveni însăşi reglementărilor din propria sa lege organică, inclusiv prevederilor de ordin constituţional existente în materie.

Reincriminarea faptelor de insultă şi de calomnie doar pe baza deciziei prin care Curtea Constituţională a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiei de abrogare a textelor de lege prin care cele două fapte erau incriminate ar fi în neconcordanţă şi cu principiul legalităţii incriminării consacrat prin Constituţie şi validat prin Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 414² din Codul de procedură penală, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secţiile Unite, prin Decizia nr. 8 din 18 octombrie 2010 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 416 din 14 iunie 2011)  a admis recursul în interesul legii şi a stabilit că au încetat să mai fie în vigoare normele de incriminare ale insultei şi calomniei cuprinse în art. 205 şi 206 din Codul penal, precum şi prevederile art. 207 din acelaşi cod privind proba verităţii, abrogate prin dispoziţiile art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006, dispoziţii declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 62 din 18 ianuarie 2007 a Curţii Constituţionale.

Îndrăznim să ne prezentăm o opinie diferită.

Este de domeniul evidenței că încetarea efectelor juridice ale unei norme de abrogare (ca urmare a constatării neconstituţionalităţii acesteia) nu determină automat şi reintrarea în vigoare a dispoziţiilor din acea normă abrogată de legiuitor.

Curtea Constituțională  nu dispune de vreo prerogativă de a repune în vigoare dispoziţii legale de incriminare abrogate; ar însemna să i se recunoască acestei autorităţi un rol legislativ activ.

Dar , în art. 147 alin. (1), Constituţia României, se dispune de un alt mecanism,  în conformitate cu care dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.

Reincriminarea faptelor de insultă şi de calomnie nu se face doar pe baza deciziei prin care Curtea Constituţională a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiei de abrogare a textelor de lege prin care cele două fapte erau incriminate. Putem vorbi de o modalitate pasivă, dar eficientă din  partea legiuitorului. Principiul legalităţii incriminării este  consacrat prin Constituţie și prin această modalitate.

Pe durata a 45 de zile, efectele legii au fost suspendate, după care ele și-au încetat efectele juridice.

Putem spune că are loc o incriminare nouă prin acțiunea directă a legislativului – chiar sub formă pasivă, dar manifestă – după expirarea suspendării. Parlamentul avea posibilitatea de a exercita prerogativa legislativă activă; dar, în cunoștință de cauză, a optat pentru varianta de legiferare pasivă, oferită de Constituție.

Aplicându-se legea mai favorabilă, este evident că  și , în raport cu reglementarea de la art. 7 alin. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, nimeni nu va fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost săvârşită, nu constituia o infracţiune, potrivit dreptului naţional sau internaţional.

Noțiunea de drept cuprinde în primul rând normele de ordin legislativ, care  îndeplinesc anumite condiţii de accesibilitate şi previzibilitate. Dar, aplicând norma constituțională,  este suficient ca legea să fie publicată şi previzibilă sub aspectul conţinutului, adică modul în care este formulată, termenii folosiţi şi condiţiile impuse a fi respectate să permită oricărei persoane să-i poată anticipa toate efectele.

Nu avem de ce vorbi de o reincriminare, ci de o nouă incriminare.

Persoanele cărora li se adresează legea nu au numai posibilitatea, ci obligația să cunoască faptele din sfera ilicitului penal, pentru a-şi adapta în mod corespunzător conduita, spre a nu intra sub incidenţa răspunderii penale.

Credem că recursul  în interesul legii putea fi socotit inadmisibil; nu credem că se poate modifica, printr-o decizie judecătorească, chiar și a înaltei curți, legea Curții Constituționale. Deciziile Curții Constituționale – garant al supremației legii fundamentale – sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.

Prin modificarea constituțională, se elimină posibilitatea Parlamentului de a anula deciziile de neconstituţionalitate a legilor date de Curtea Constituţională (Principalele valori ale Legii de revizuire a Constituţiei României – www. cdep. ro).

Potrivit alin. 1 al art. 145 din propunerea legislativă de revizuire, Parlamentul sau Guvernul au posibilitatea ca, înăuntrul termenului de 45 de zile până la intrarea în vigoare a deciziei Curţii, să pună de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Instituirea unei obligaţii de reexaminare (cum se propusese printr-un amendament respins) ar avea ca semnificaţie încălcarea autonomiei parlamentare, cât şi a libertăţii politice a Guvernului, ceea ce, de principiu, este inadmisibil; ceea ce legiuitorul sau Guvernul înţelege să facă, trebuie să fie exclusiv pe temeiul voinţei sale, cunoscând efectele inacţiunii şi anume intrarea în vigoare a deciziei Curţii (Urmărirea procesului legislativ – www. cdep).

Totuși prin abrogarea celor trei texte de lege din Codul penal a fost încălcat şi principiul egalităţii în drepturi prevăzut în art. 16 din Constituţie, contravenindu-se totodată şi interdicţiei de lezare a demnităţii, onoarei, vieţii particulare şi a dreptului la propria imagine ca urmare a exercitării libertăţii de exprimare, astfel cum această libertate este limitată prin prevederile art. 30 alin. (6) şi (8) din Constituţia României, republicată. Aceasta nu însemnă că s-ar impune – într-o nouă reglementare – cu necesitate, sancțiunea închisorii sau poate chiar dezincriminarea unor fapte şi contravenţionalizarea acestora.