JURISPRUDENTA SI DOCTRINA PENALA ÎN MATERIA CORUPTIEI

Compact-discul a fost difuzat în 15 februarie 2004. Soluțiile doctrinare își păstrează valabilitatea pro rata temporis. V și lucrarea cu același titlu tipărită în Ed. Lumina Lex,2004

A

ABUZ ÎN SERVICIU.

CE SE ÎNTÂMPLĂ DACĂ NU SE DECLARĂ DARURILE ŞI DONAŢIILE AMINTITE ÎN LEGEA Nr. 78/2000

Notă: 1. – Potrivit art. 4 din Legea nr. 78/2000¹, funcţionarii publici (sau alţi funcţionari cu atribuţii de control) au obligaţia să declare, în termen de 30 de zile de la primire, orice donaţie directă sau indirectă sau daruri manuale primite în legătură cu exercitarea funcţiilor sau atribuţiilor lor, cu excepţia celor care au o valoare simbolică.

Încălcarea manifestă a unei atribuţii de serviciu constituie un abuz în serviciu în măsura în care această infracţiune nu este subsidiară altei infracţiuni. Dar la o analiză a laturii obiective a infracţiunii observăm că nu este îndeplinită condiţia vătămării: tulburare însemnată sau pagubă. În consecinţă, fapta de a nu declara donaţiile este o abatere disciplinară în măsura în care este prevăzută într-un regulament interior sau statut disciplinar.

2. Potrivit Legii nr. 115/1996², demnitarii şi funcţionarii publici, membrii consiliilor de administraţie, Direcţia R.A., societăţilor comerciale cu capital majoritar de stat au obligaţia de a-şi declara averile. Fapta de a face declaraţia de avere, în condiţiile acestei legi, necorespunzătoare adevărului, constituie infracţiune de fals în declaraţii luându-se pedeapsa din art. 292 C. pen.

Prin avere se înţelege totalitatea patrimoniului dobândit, deci orice donaţie.

Dispoziţia art. 4 din Legea nr. 78/2000 este o obligaţie aparte, alta decât aceea din Legea nr. 115/1996. Această obligaţie se alătură declaraţiei de avere prevăzută în art. 3 din Legea corupţiei şi priveşte darurile manuale primite în legătură cu exercitarea funcţiilor sau atribuţiilor lor.

Acestea sunt bani, valori sau orice alte bunuri care – fiind în legătură cu serviciul – înseamnă că sunt date pentru a determina săvârşirea unei infracţiuni de corupţie sau pentru a răsplăti pe infractor ori pur şi simplu sunt dobândite prin săvârşirea infracţiunii de corupţie, şi, ca atare, se confiscă. Lucrurile confiscate se predau organelor în drept a le prelua sau valorifica potrivit dispoziţiilor legii (art. 439 C. pr. pen.).

Infracţiunile de corupţie s-au săvârşit la momentul promisiunii, oferirii sau dării foloaselor, al pretinderii, primirii foloaselor care nu se cuvin, astfel încât obligaţia predării, odată respectată, ea poate fi acceptată doar ca o circumstanţă atenuantă. În ipoteza unui dar simbolic nedeclarat, judecătorul va aprecia fapta în funcţie de circumstanţele atenuante generale ale faptei şi făptuitorului.

3. – Sub imperiul vechiului C. pen., ceea ce deosebea infracţiunea de nedreaptă luare de remuneraţie injustă era aceea că în cazul primei funcţionarul silea o persoană să dea o sumă de bani la care nu este obligat după lege, în timp ce în cazul celei de-a doua primire – fără să se ceară – avea loc după ce actul a fost îndeplinit³.

Dacă art. 240 C. pen. anterior care reglementa remuneraţia injustă are corespondent în art. 256 C.pen., care tratează primirea de foloase necuvenite, fostul art. 238 C. pen. anterior (nedreapta luare) nu avea cum să fie altfel privit în noua legislaţie decât ca reglementând un abuz în serviciu, şi în nici un caz o luare de mită⁴.

Fapta pe care Codul penal anterior o incrimina prin art. 238 sub denumirea de nedreaptă luare nu a fost, bineînţeles, dezincriminată odată cu intrarea în vigoare a actualului C.pen. Deşi această faptă, constând în obligarea unei persoane de către funcţionar la a-i da anumite foloase necuvenite nu mai este prevăzută în prezent ca o infracţiune distinctă, ea întruneşte totuşi elementele infracţiunii de la art. 246 C. pen., aceea de abuz în serviciu^[1].

Luarea de mită (în modalitatea primire de bani) are oarecare asemănare cu infracţiunea de concusiune, la ambele funcţionarul primeşte o sumă de bani nedatorată, dar în timp ce la luarea de mită banii sunt luaţi în profitul funcţionarului sau al unui terţ, în secundar, la nedreapta luare banii sunt luaţi în profitul fondului gestionat de funcţionar^[2], în principal.

Ceea ce distinge delictul de nedreaptă luare de delictul de corupţie prin dare sau luare de mită se reduce – s-a arătat în literatura juridică şi în practica judiciară mai veche – în fapt, la motivul invocat de la început de funcţionarul public, în cazul infracţiunii de concusiune, banii sau profitul încasat fiind în general în profitul unui terţ sau al statului (însă pot profita şi funcţionarului)^[3].

În încercarea de a se delimita şi mai exact sfera celor două infracţiuni în literatura de specialitate şi practica judiciară mai veche, română şi străină, s-a subliniat că esenţa deosebirii constă în aceea că în primul caz banii sunt primiţi ca dar, în timp ce în cazul celeilalte, banii sunt pretinşi ca un drept^[4].

4. O problemă ce s-ar putea ridica este dacă Legea nr. 78/2000 nu ar suspenda momentul săvârşirii infracţiunii de corupţie prin dilatare cu 30 de zile de la primire.

Răspunsul este negativ. După cum am arătat mai sus, obligaţia înscrisă în art. 4 alin. (1) al Legii nr. 78/2000 trebuie luată jumelar, drept corolar al obligaţiei înscrise în art. 3 (şi fără legătură cu infracţiunile incriminate în secţiunile următoare ale legii).

În concluzie, infracţiunile de corupţie au un moment al săvârşirii bine determinat, fără legătură cu consecinţa declarării sau nu a donaţiilor.

Declararea darurilor poate fi apreciată, judiciar, circumstanţial, potrivit procedurii penale.

Vezi şi: Curtea Constituţională, dec. nr. 84, M.Of. nr. 297/1994; 11, M.Of. nr. 126 din 3 mai 1994; 52/1993; 50, M.Of. nr. 333/1994; 35 şi 108/1994; 15 şi 103, M.Of. nr. 296/1995; plen 1/1993.

Notă: Prin interese legitime se înţeleg toate acele posibilităţi de manifestare ale persoanei umane, în concordanţă cu interesele generale ale societăţii pe care legea i le recunoaşte expres şi i le garantează ca atare, în sine.

– D. Ciuncan, Asistenţă juridică. Refuz, „R.D.P.” nr. 1/1998, p.57

– D. Ciuncan, Abuz în serviciu. Comparaţii, „R.D.P.” nr. 1/2001, p.76

– H. Diaconescu, Infracţiunea de abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, „Dreptul” nr. 6/2002, p.111

– I. Munteanu (I), V. Pătulea (II), Conţinutul infracţiunilor de serviciu prevăzute în art. 248 şi 249 C. pen., „Dreptul” nr. 11/2002, p.113

} Infracţiuni de serviciu; Luare de mită

(ABUZ ÎN SERVICIU CONTRA INTERESELOR PERSOANELOR.
BĂNCI CU CAPITAL PRIVAT)

Acordarea de credite cu încălcarea normelor de creditare de către un funcţionar al Bankoop, constituie infracţiunea de abuz în serviciu prevăzută în art. 246, iar nu în art. 248 C. pen, această bancă fiind o persoană juridică de drept privat, iar activitatea abuzivă a făptuitorului a cauzat o vătămare intereselor legitime ale acţionarilor acesteia, şi nu unei unităţi publice sau de interes public.

Prin sentinţa penală nr. 33 din 8 martie 2001, Tribunalul Caraş-Severin a condamnat pe inculpatul B.I. pentru săvârşirea a două infracţiuni de abuz în serviciu în formă calificată prevăzută în art. 248¹, cu aplicarea art. 258 C. pen.

Instanţa a reţinut că inculpatul, în calitate de funcţionar al Bankoop, cu atribuţii privind acordarea creditelor, a acordat două credite, în sumă de 100 de milioane şi de 70 de milioane de lei, în mod abuziv, cu încălcarea normelor de creditare instituite de bancă.

Curtea de Apel Timişoara, prin decizia penală nr. 320/Adin 5 iulie 2001, a admis apelul declarat de inculpat şi a schimbat încadrarea juridică a faptelor în infracţiunea de abuz în serviciu prevăzută în art. 248 C. pen şi a respins apelurile declarate de părţile responsabile civilmente.

Recursurile declarate de procuror şi de inculpat, între altele cu privire la încadrarea juridică dată faptelor, sunt fondate.

Potrivit art. 145 C. pen., prin termenul „public” se înţelege tot ce priveşte autorităţile publice, instituţiile publice, instituţiile sau alte persoane juridice de interes public, administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate publică, serviciile de interes public, precum şi bunurile de orice fel care, potrivit legii, sunt de interes public.

În raport cu aceste prevederi, Bankoop SA nu face parte din categoria persoanelor juridice de interes public, fiind o persoană juridică de drept privat, astfel încât activitatea abuzivă a inculpatului prin care s-a cauzat un prejudiciu însemnat şi, prin aceasta, s-a adus o vătămare intereselor legitime ale acţionarilor acesteia, realizează conţinutul infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută în art. 246 C. pen., şi nu al infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice, cum greşit a reţinut instanţa de apel.

În consecinţă, recursurile au fost admise şi s-a dispus condamnarea inculpatului conform art. 246 C. pen.

5717 din 20 decembrie 2001, în C.S.J., Bul. jud., p. 217 şi în „Curierul judiciar” nr. 12/2002, p. 94

Notă: – H. Diaconescu, Abuz în serviciu, „Dreptul” nr. 6/2002, p. 111

(GESTIUNE FRAUDULOASĂ. ABUZ ÎN SERVICIU CONTRA INTERESELOR PERSOANELOR. DISTINCŢIE)

Fapta inculpatului care a pricinuit o pagubă societăţii agricole, cu rea-credinţă, cu ocazia administrării bunurilor acesteia, dobândind un folos material, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de gestiune frauduloasă, prevăzută de art. 214 alin. (1) şi (2) Cod penal.

În speţă, prima instanţă l-a condamnat pe inculpat pentru infracţiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art. 246 Cod penal, constând în aceea că, în calitate de preşedinte al unei societăţi agricole, a dispus întocmirea unor borderouri, în baza cărora s-au plătit membrilor consiliului de administraţie sume cu titlu de dividende, deşi reprezentau salarii şi astfel n-au fost impozitate, din care şi-a însuşit şi el o parte.

Acelaşi inculpat a folosit în interes personal două utilaje ale societăţii agricole.

Apelul inculpatului a fost respins.

Prin recurs inculpatul, a invocat motivul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 17 Cod procedură penală, învederând că încadrarea juridică corectă a faptei comise de el este infracţiunea de gestiune frauduloasă, prevăzută şi pedepsită de art. 214 alin. (1) Cod penal şi, în consecinţă, a solicitat să se dispună încetarea procesului penal, în baza art. 214 alin. (3) din Codul penal, dat fiind că partea vătămată şi-a retras plângerea.

Recursul inculpatului a fost admis şi s-a schimbat încadrarea juridică a faptei în infracţiunea de gestiune frauduloasă, reţinându-se că, prin fapta sa, acesta a pricinuit o pagubă societăţii agricole, cu rea-credinţă, cu ocazia administrării bunurilor acesteia, în condiţiile în care inculpatul trebuie să aibă grija administrării acestor bunuri, însă fapta întruneşte elementele constitutive ale formei agravante a acestei infracţiuni, prevăzute şi pedepsite de art. 214 alin. (2) Cod penal, deoarece inculpatul a dobândit un folos material.

Consecinţa firească a acestei încadrări juridice este aceea a modificării raportării la art. 214 alin. (3) Cod penal, întrucât acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate numai pentru forma simplă a acestei infracţiuni, prevăzută de art. 214 alin. (1) Cod penal. (S.M.)

Curtea de Apel Bucureşti, s. I penală, decizie penală nr. 1261/1999, publicată în Culegere de practică judiciară, 1999

(DESPĂGUBIRILE CIVILE. ABUZ ÎN SERVICIU. BILETE LA ORDIN. FALS ÎN ÎNSCRISURI SUB SEMNĂTURĂ PRIVATĂ)

În fapt, Tribunalul Timiş, prin sentinţa penală nr. 26 din 15 ianuarie 2001, îi condamnă pe inculpaţii:

1. I.M. la:

– 5 ani de închisoare, pentru infracţiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art. 248¹ raportat la art. 258, art. 246, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din Codul penal;

– un an de închisoare, pentru infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290 alin. (1) din Codul penal, în baza art. 33 şi 34 din cod, cele două pedepse fiind contopite în cea mai grea, de 5 ani închisoare şi 3 ani interzicerea unor drepturi, cu aplicarea art. 71 din cod;

2. D.N. la:

– 3 ani de închisoare, pentru infracţiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art. 248¹ raportat la art. 258, art. 246, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din Codul penal şi a art. 74 din cod;

– două luni de închisoare, pentru infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290 alin. (1), cu aplicarea art. 74 din Codul penal, în baza art. 33 şi 34 din cod, cele două pedepse fiind contopite în cea mai grea, de 3 ani de închisoare, 3 ani interzicerea unor drepturi, cu aplicarea art. 71 din cod;

3. C.D. la 5 ani de închisoare şi 3 ani interzicerea unor drepturi, pentru complicitate la infracţiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art. 26 raportat la art. 248¹, art. 258, art. 246, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din Codul penal şi a art. 71 din cod.

Inculpaţii au fost obligaţi, în solidar, – şi cu S.C.”M şi F” şi S.C.”G” – să plătească Băncii Române SA 36.149.042.344 lei daune şi 14.240.100 lei cheltuieli judiciare.

„Banca Românească” SA, cu sediul în Bucureşti, înfiinţează, la 27 februarie 1996, o sucursală la Timişoara.

La 28 august 1997, în funcţia de director al sucursalei este numit economistul I.M.

Economistul D.N. îndeplineşte funcţia de şef al Serviciului de credite, din octombrie 1996.

Economista Ş.A. este inspector de credite, iar economistul C.D. este contabil şef.

R.P. este asociat unic al S.C.”G”, iar soţia sa, G.R., este asociat unic al S.C. „M şi F”.

Din luna aprilie 1999, C.D. este administrator al S.C.”G” şi al S.C.”M şi F”.

Ambele societăţi comerciale erau cliente la Banca Românească – Sucursala T.

I.M. şi D.N. aveau relaţii apropiate cu R.P., împreună cu care organizau petreceri, ale căror cheltuieli erau suportate de R.

După ce D.C. a devenit administratorul celor două societăţi comerciale, relaţiile lui cu I.M., directorul sucursalei băncii, s-au strâns, tot mai mult.

Observând acest lucru, grupul de interese, reprezentat de soţii R, au dat puteri depline lui C.D., în administrarea celor două societăţi comerciale.

Astfel, în perioada 1 aprilie – 18 octombrie 1999, I.M. a avalizat, în numele şi pe contul băncii un număr de 173 de bilete la ordin, pentru S.C. „M şi F” şi un număr de 14 bilete pentru S.C. „G”, în favoarea băncilor la care cele două societăţi aveau împrumuturi.

Unele bilete la ordin au fost emise în alb, fără a se menţiona şi suma şi scadenţa.

Aceste bilete la ordin au fost remise lui C.D.

În acest fel, inculpatul I.M. şi-a încălcat îndatoririle de serviciu, deoarece sucursala băncii nu era competentă să avalizeze bilete la ordin.

Sucursala băncii era competentă să acorde credite şi facilităţi la nivelul de 750.000.000 lei.

Biletele la ordin au fost ştampilate şi semnate numai de inculpatul I.M., deşi erau necesare două semnături, autorizate.

Inculpatul C.D. folosea biletele la ordin, avalizate de I.M., deoarece nu avea disponibilităţi să plătească marfa, achiziţionată anterior şi vândută, dar neîncasată.

Pe biletele la ordin – eliberate în alb de I.M. -, C.D. completa numele plătitorului şi al beneficiarului, fără a cunoaşte valorile exacte ale facturilor ce trebuiau achitate. Lăsa necompletate aceste rubrici, după care se prezenta la sediul sucursalei băncii şi îi cerea lui I.M. să avalizeze respectivele bilete, ceea ce acesta făcea, aplicând ştampila şi semnătura şi restituind biletele lui C.D., care le preda furnizorului mărfii.

La un moment dat, însă, disponibilul din conturile celor două societăţi comerciale nu mai acopereau valoarea biletelor la ordin date în plată şi avalizate.

În aceste condiţii, inculpaţii au recurs la suplimentarea creditelor şi plafoanelor de lucru ale celor două societăţi comerciale, cu încălcarea normelor şi procedurilor bancare de avalizare şi acordare a creditelor, a limitelor de competenţă stabilite pentru sucursală, a condiţiilor referitoare la constituirea garanţiilor asigurătorii şi fără informarea şi solicitarea aprobării de fonduri de la centrala băncii.

Acest mod abuziv de lucru – prin care s-au majorat soldul creditelor şi al plafoanelor de lucru, acordate celor două societăţi comerciale – a avut loc, în perioada 31 august – 3 septembrie 1999 şi în continuare, până la 18 octombrie 1999.

Inculpatul C.D. formula, în mod repetat, cereri de suplimentare a creditului iniţial, cereri pe care le înmâna lui I.M., care le semna şi i le preda inculpatului D.N. Acesta din urmă le completa, înregistra şi îndosaria, executând activităţile şi operaţiunile necesare asigurării creditelor solicitate de C.D.

Inculpatul D.N. efectua aceste activităţi, deşi, în funcţia de şef al serviciului de credite, ştia că nu se respectau normele de creditare ale băncii şi anume: analiza, temeinică, a documentaţiei clientului, analiza şi aprobarea, de către Comitetul de Risc şi Credite şi de Comitetul de conducere al sucursalei, acoperirea facilităţilor cu garanţii reale asigurătorii (garanţii sub valoarea creditelor acordate), nedepăşirea limitelor de competenţă acordate sucursalei (750 milioane lei), solicitarea aprobării centralei băncii, solicitarea – de la aceeaşi centrală – a avizului privind utilizarea de resurse, obligaţii deliberat încălcate.

Au fost frecvente situaţiile în care cererile de suplimentare, formulate de inculpatul C.D., şi actele adiţionale erau prezentate după acordarea suplimentărilor, încât S.A. – inspector de credite pentru cele două societăţi comerciale, care primea cererile de la D.N. – era nevoită, aşa cum declară, să le introducă în registrul de evidenţă folosind numere de înregistrare deja acordate, cărora le adăuga câte un indice, pentru a face, astfel, loc cererilor primite de I.M. şi D.N.

Pentru inculpaţi, acest mod, abuziv, de lucru apărea ca necesar – aşa cum, deschis, discutau -, deoarece biletele la ordin fiind avalizate, dacă ar fi fost refuzate la plată, partenerii de afaceri ai lui C.D. ar fi reacţionat negativ, ceea ce ar fi dus la descoperirea „afacerii”.

Unii funcţionari ai sucursalei băncii şi-au exprimat, tot mai deschis, rezerve cu privire la acest mod de lucru cu cele două societăţi comerciale, motiv pentru care inculpatul I.M., prin Nota internă de serviciu nr. 2286 din 5 august 1999, a învederat Serviciului decontări că îşi asumă propria răspundere pentru efectuarea plăţilor celor două societăţi.

Sistemul informaţional, instituit de centrala Băncii Româneşti SA prevedea obligativitatea indicării, periodice, de către sucursale, a situaţiei rulajelor la societăţile comerciale, clienţi ai băncii.

Pentru a nu fi descoperiţi că au comis ilegalităţi, inculpaţii I.M. şi D.N. au dezinformat centrala băncii, căreia i-au comunicat că au respectat plafoanele de 750 milioane lei, sens în care i-au cerut Ş.A. să opereze, în calculator, modificările respective, ceea ce ea a şi făcut .

În perioada 18-22 octombrie 1999, Departamentul Audit Control din centrala băncii a efectuat o verificare, inopinată, la sucursala din Timişoara, unde au descoperit o pagubă de 20 de miliarde de lei şi avalizarea unui număr de 173 bilete la ordin, pagubă pe care inculpaţii au recunoscut că le este imputabilă.

Parchetul de pe lângă aceeaşi instanţă, Banca Românească S.A. şi inculpaţii au declarat apel.

Parchetul a criticat sentinţa, motivând că:

a) nu au fost anulate înscrisurile falsificate, aşa cum cere art. 348 din Codul de procedură penală;

b) în mod greşit, în favoarea inculpatului D.N., au fost recunoscute circumstanţele atenuante prevăzute de art. 74 lit. a din Codul penal;

c) pedepsele aplicate inculpaţilor nu corespund gradului, accentuat, de pericol social al faptelor şi al făptuitorilor;

d) în mod nelegal, inculpaţii au fost obligaţi, în solidar cu părţile civilmente responsabile la plata despăgubirilor şi a cheltuielilor judiciare;

e) instanţa a omis să aplice inculpaţilor I.M. şi D.N. pedeapsa complimentară prevăzută de art. 64 lit. a din Codul penal.

Banca Românească S.A. a cerut, în apel, ca inculpaţii să fie obligaţi să-i plătească, dobânzi şi penalităţi, în sumă de 39.558.684.454 (39,5 miliarde) lei.

În instanţă, la termenul din 19 decembrie 2001, Banca Românească şi-a retras apelul.

Inculpatul I.M. critică aceeaşi hotărâre, motivând că:

a) în mod greşit, nu i-au fost recunoscute circumstanţele atenuante prevăzute de art. 74 lit. a şi c din Codul penal;

b) tot greşit a fost calculat prejudiciul.

Inculpatul D.N. critică hotărârea, motivând că:

a) instanţa nu a reţinut corect situaţia de fapt şi nu a încadrat-o corespunzător;

b) îi este aplicabil art. 10 lit. d din Codul de procedură penală, cu excepţia faptei de a fi semnat, împreună cu I.M., informarea din 11 octombrie 1999, către centrala băncii, faptă pentru care i se poate aplica o pedeapsă cu suspendarea executării ei;

c) faptele sale pot fi încadrate în art. 249, cu aplicarea art. 258 din Codul penal şi a art. 81 sau 86⁷ din acelaşi cod.

Curtea de Apel Timişoara, prin decizia penală nr. 8/A din 14 ianuarie 2001, a luat act de retragerea apelului declarat de Banca Românească SA Bucureşti şi a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş, desfiinţând în parte hotărârea atacată.

Rejudecând cauza, instanţa de apel:

a) a majorat, la 8 ani de închisoare, pedeapsa aplicată inculpatului I.M., pentru infracţiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art. 248¹ raportat la art. 258, art. 256, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din Codul penal;

b) a contopit pedeapsa de 8 ani de închisoare, cu aceea de un an de închisoare aplicată inculpatului I.M., pentru infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290 alin. (1) din Codul penal, urmând ca inculpatul I.M. să execute 8 ani de închisoare şi 3 ani interzicerea unor drepturi, cu aplicarea art. 71 din acelaşi cod;

c) a aplicat inculpatului D.N., pe o perioadă de 3 ani, pedeapsa complementară prevăzută de art. 64 lit. c) din Codul penal;

d) a majorat, la 8 ani de închisoare, pedeapsa aplicată inculpatului C.D., pentru complicitate la infracţiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art. 26 raportat la art. 248¹, art. 258, art. 246, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din Codul penal;

e) a înlăturat obligarea, în solidar, a inculpaţilor I.M. şi D.N. cu părţile responsabile civilmente S.C. „M şi F” şi S.C. „G”, la plata despăgubirilor către partea civilă şi la plata cheltuielilor judiciare;

f) a anulat înscrisurile falsificate de inculpaţi;

g) a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei;

h) a respins, ca nefondate, recursurile inculpaţilor, pe care i-a obligat la cheltuieli judiciare statului, în apel.

Instanţa de apel a motivat că, în adevăr, pedepsele privative de libertate aplicate inculpaţilor I.M. şi C.D., pentru infracţiunea de abuz în serviciu şi complicitate la această infracţiune nu corespund gradului, accentuat, de pericol social al făptuitorilor, că inculpatului D.N. nu trebuie să i se majoreze pedeapsa privativă de libertate, dar trebuie să i se aplice pedeapsa complimentară prevăzută de art. 64 lit. c din Codul penal şi că în mod greşit inculpaţii I.M. şi D.N. au fost obligaţi la despăgubiri civile şi cheltuieli judiciare în solidar cu cele două societăţi comerciale.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs parchetul de pe lângă aceeaşi instanţă, Banca Românească SA şi inculpaţii.

Parchetul critică decizia, motivând că:

a) în mod nejustificat au fost recunoscute circumstanţe atenuante în favoarea inculpatului D.N.;

b) instanţa de apel a înlăturat obligarea, în solidar, a inculpaţilor I.M. şi D.N. cu cele două societăţi comerciale, la plata despăgubirilor şi a cheltuielilor judiciare, fără să precizeze cine plăteşte aceste daune şi cheltuieli.

Banca Românească S.A. critică decizia, susţinând, ca şi parchetul, că instanţa de apel nu a precizat cine îi plăteşte suma de 36.149.042.344 lei daune şi 14.240.100 lei cheltuieli judiciare.

Inculpatul D.N. a cerut, în principal, achitarea, în baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. d din Codul de procedură penală, iar în subsidiar, suspendarea executării pedepsei.

Recursurile declarate de parchet şi de Banca Românească SA sunt întemeiate.

În adevăr, instanţa de apel nu a precizat cine trebuie să plătească Băncii Româneşti SA suma de 36.149.042.344 lei despăgubiri civile şi suma de 14.240.100 lei cheltuieli judiciare.

Aceste sume trebuie să fie plătite, solidar, de inculpaţii I.M., D.N. şi C.D. (acesta din urmă, în solidar şi cu cele două societăţi comerciale, al căror administrator a fost).

Faptele inculpaţilor sunt deosebit de grave.

Gravitatea acestor fapte este reflectată nu numai de amploarea prejudiciului – aproape 40 de miliarde lei -, ci şi de modul sistematic, în care l-au produs, în dispreţul celor mai elementare norme bancare.

De asemenea, nu sunt temeiuri pentru suspendarea executării pedepsei aplicate inculpatului D.N., care, în calitate de şef al Serviciului de Credite ar fi putut împiedica acest dezastru financiar, dar nu l-a împiedicat, ci a cooperat, deliberat, la producerea lui.

875 din 20 februarie 2003 (dosar nr. 1126/2002), aflată pe site-ul www.scj.ro

(DELAPIDARE. ABUZ ÎN SERVICIU. EXTINDEREA RECURSULUI ÎN ANULARE)

Pentru ca o persoană să fie subiect activ al infracţiunii de delapidare nu este necesar ca autorul să fie salariat al unei persoane juridice, cu contract de muncă, ci este suficient să exercite o însărcinare în serviciul acesteia, care poate fi sau nu retribuită.

Prin sentinţa penală nr. 229 din 4 februarie 2000, Judecătoria Constanţa a condamnat pe inculpatul Z.N. la două pedepse de câte 5 luni închisoare pentru infracţiunile de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor şi fals intelectual prevăzute de art. 246, cu aplicarea art. 41 alin. (2), art. 74 lit. a) şi art. 289, cu aplicarea art. 74 lit. a) din Codul penal.

În baza art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) din acelaşi cod, a contopit pedepsele, iar conform art. 81 alin. (2) şi art. 82 Cod penal a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei rezultante de 5 luni închisoare pe durata termenului de încercare de 2 ani şi 5 luni.

În baza art. 14, art. 346 din Codul de procedură penală, art. 998, art. 999 şi art. 1000 alin. (3) din Codul civil, inculpatul a fost obligat în solidar cu partea responsabilă civilmente Banca „A” să plătească 1.900.000 lei părţii civile P.M., drept despăgubiri.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut, în fapt, următoarele :

Inculpatul Z.N. a lucrat la Banca „A”, în perioada 12 decembrie 1994 – 28 mai 1996, având funcţia de executor la serviciul juridic, în baza contractului individual de muncă, înregistrat la Camera de Muncă Constanţa, sub nr. 154 din 12 decembrie 1994, având ca atribuţii de serviciu conform fişei postului, realizarea procedurilor instituite de legea civilă, Codul comercial, Decret nr. 221/1960 republicat, HCM nr. 792/1960 pentru executarea silită a debitelor, înregistrate de persoanele împrumutate, primind în acest sens dosarul de credite de la conducerea băncii, cu indicaţiile serviciului juridic în baza căruia întocmea dosarul de executare, participând apoi la executarea silită realizată pentru Banca „A”, la domiciliul debitorilor, cu respectarea dispoziţiilor legale.

Prin decizia nr. 14 din 28 mai 1996 a băncii, inculpatul Z.N. a fost numit referent în cadrul biroului acreditare, cu atribuţii de executor, pentru recuperarea debitelor de la debitorii restanţieri.

Inculpatul avea ca sarcini proprii şi recuperarea debitelor de la debitorii restanţieri de pe raza filialelor Eforie Sud şi Negru Vodă, judeţul Constanţa.

Printre debitori s-a aflat şi numitul P.M., care în calitate de persoană fizică, a contractat un împrumut pe care nu l-a rambursat.

De la P.M., inculpatul a încasat diferite sume de bani în cursul anului 1996 şi anului 1997, eliberându-i în schimb un număr de 20 chitanţe şi o foaie de vărsământ pentru suma totală de 8.777.000 lei, stare de fapt confirmată şi de raportul de expertiză contabilă nr. 537 din 28 mai 1999.

Din suma luată inculpatul nu a depus un milion lei pe care a încasat-o cu chitanţa nr. 1015 din 17 octombrie 1997 şi suma de un milion lei încasată cu foaia de vărsământ nr. 4 din 8 mai 1997.

Din materialul probator administrat, prima instanţă a constatat că inculpatul a încasat de la numitul P.M. suma de 8.777.000 lei, din care a depus la casierie 6.877.000 lei, rămânând nedepusă suma de 1.900.000 lei, prin falsificarea unui document contabil (foaia de vărsământ nr. 4 din 8 mai 1997).

Prin decizia penală nr. 985 din 24 octombrie 2000, Tribunalul Constanţa a respins apelurile declarate de inculpat şi partea civilă P.M., apreciind ca fiind legală şi temeinică soluţia pronunţată de instanţa de fond.

Împotriva sentinţei penale nr. 229 din 4 februarie 2000 a Judecătoriei Constanţa şi deciziei penale nr. 985 din 24 octombrie 2000 a Tribunalului Constanţa, definitivă prin nerecurare, a declarat recurs în anulare Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, cu motivarea că faptei i s-a dat o greşită încadrare juridică în infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 Cod penal, în loc de infracţiunea de delapidare prevăzută de art. 215¹ alin. (1) din Codul penal.

Curtea, verificând actele dosarului cauzei, constată că recursul în anulare este fondat pentru următoarele motive:

Din probe rezultă că, în anul 1996, inculpatul a fost angajat la Banca „A” în funcţia de executor la serviciul juridic, iar din 1997 a îndeplinit funcţia de referent în cadrul biroului acreditare, având atribuţii de recuperare a sumelor datorate de la debitorii restanţieri.

În executarea sarcinilor de serviciu, inculpatul avea obligaţia să încaseze debitele şi să depună sumele încasate la casieria băncii (filele 31, 36 şi 37 din dosarul de urmărire penală).

În consecinţă, prin încasarea sumelor de la debitori şi depunerea lor la bancă, inculpatul acţiona în calitate de gestionar.

Pe de altă parte, dispoziţiile art. 215¹ alin. (1) din Codul penal prevăd că însuşirea, folosirea sau traficarea de către un funcţionar, în interesul său ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri, pe care le gestionează sau le administrează, se pedepsesc cu închisoare de la 1 la 15 ani.

Cu privire la calitatea de funcţionar, conform art. 147 alin. (1) din Codul penal, prin funcţionar public se înţelege orice persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost investită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unităţi dintre cele la care se referă art. 145, iar în alin. (2) al aceluiaşi articol se prevede că prin funcţionar se înţelege persoana menţionată în alin. (1), precum şi orice salariat care exercită o însărcinare în serviciul unei alte persoane juridice decât cele prevăzute în acel alineat.

Aşa încât, din interpretarea acestor texte, rezultă că pentru ca o persoană să fie subiect activ al infracţiunii de delapidare nu este necesar ca autorul să fie salariat al unei persoane juridice, cu contract de muncă, ci este suficient să exercite o însărcinare în serviciul acesteia, care poate fi sau nu retribuită.

Din coroborarea textelor de lege menţionate cu situaţia de fapt, se constată că prin însuşirea sumei de 1.900.000 lei, încasată de la debitorul P.M., inculpatul a săvârşit infracţiunea de delapidare prevăzută de art. 215¹ alin. (1) din Codul penal.

De altfel, inculpatul a mai fost condamnat pentru infracţiunea de delapidare la pedeapsa de 6 luni închisoare, pentru fapte similare comise tot în perioada cât a funcţionat la bancă în calitate de referent cu atribuţii de recuperare a debitelor.

În consecinţă, se impune admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor atacate cu privire la încadrarea juridică; se vor repune pedepsele în individualitatea lor şi se va schimba încadrarea juridică din infracţiunea prevăzută de art. 246 Cod penal în infracţiunea prevăzută de art. 215¹ alin. (1) Cod penal şi va fi condamnat inculpatul pentru această infracţiune.

Se va contopi pedeapsa aplicată inculpatului cu pedeapsa pentru infracţiunea prevăzută de art. 289 Cod penal, inculpatul urmând să execute pedeapsa cea mai grea.

Se vor menţine dispoziţiile art. 81 Cod penal şi celelalte dispoziţii.

Cât priveşte solicitarea părţii civile de extindere a recursului în anulare şi de trimitere a cauzei pentru rejudecare la instanţa de fond, în vederea soluţionării laturii civile, Curtea va respinge cererea părţii civile, ca nefondată, întrucât cererea sa nu poate fi pretinsă cu ocazia parcurgerii căilor de atac, în cadrul procesului penal, ci ea poate fi formulată pe calea unei acţiuni civile separate, cu prilejul punerii în executare a hotărârii rămasă definitivă.

18 din 7 ianuarie 2003 (dosar nr. 4635/2001)

(ABUZ ÎN SERVICIU. DETURNARE DE FONDURI. PARTE VĂTĂMATĂ UNITATE COOPERATISTĂ)

Schimbarea de către un funcţionat a destinaţiei fondurilor băneşti ale unei cooperative, dacă s-a cauzat o vătămare intereselor legale ale acesteia, constituie infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută în art. 246, iar nu aceea de deturnare de fonduri prevăzută în art. 302¹ C. pen., deoarece prin urmările cauzate nu s-a adus o vătămare unei unităţi la care se referă acest din urmă text de lege.

În fapt, prin sentinţa penală nr. 4240 din 18 decembrie 1997, Judecătoria Iaşi a dispus condamnarea inculpaţilor B.N. şi R.I., între altele, pentru săvârşirea infracţiunii de deturnare de fonduri prevăzută în art. 302¹ C. pen.

Instanţa a reţinut că, în timp ce inculpatul B.N. deţinea funcţia de director iar inculpatul R.I. pe aceea de contabil şef la AEI „A” Iaşi, cei doi au înfiinţat SC „P ´92” SA Iaşi, la care au aderat 139 persoane, foşti angajaţi ai AEI „A”, administrată de inculpaţi.

Înmatricularea societăţii nou înfiinţate a avut loc la data de 11 ianuarie 1993.

Noua societate, administrată tot de cei doi inculpaţi, avea acelaşi obiect de activitate ca şi AEI „A”, încălcându-se astfel prevederile Legii nr. 31/1990.

Implicându-se în operaţiunile comerciale ale SC „P ´92” SA, inculpaţii au deturnat, în favoarea acesteia, importante sume de bani din patrimoniul AEI „A”, în perioada 1992-1993, în total suma de 37.763.792 de lei.

Apelurile inculpaţilor au fost admise prin decizia penală nr. 168 din 9 februarie 1999 a Tribunalului Iaşi şi s-a dispus reducerea pedepselor.

Recursurile declarate de inculpaţi au fost respinse prin decizia penală nr. 897 din 16 decembrie 1999 a Curţii de Apel Iaşi.

Prin recursul în anulare declarat în cauză se susţine că inculpaţii au fost greşit condamnaţi pentru infracţiunea de deturnare de fonduri. Critica este fondată.

Infracţiunea prevăzută în art. 302¹ C. pen. implică producerea de perturbări a activităţii economico-financiare sau de pagube unui organ ori a unei instituţii de stat sau unei alte unităţi dintre cele la care se referă art. 145 din acelaşi cod.

În raport cu art. 145, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 140/1996, AEI „A” Iaşi, unitatea păgubită prin schimbarea destinaţiei fondurilor băneşti fără respectarea prevederilor legale, nu face parte din categoriile prevăzute de norma penală de interpretare menţionată, fiind o asociaţie cooperatistă cu patrimoniu privat.

Fapta, aşa cum a fost săvârşită de inculpaţi, prin care au cauzat o vătămare intereselor legale ale AEI „A” Iaşi, prin producerea unei pagube în sumă de 37.673.792 de lei, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu prevăzută în art. 246 raportat la art. 258 C. pen.

În consecinţă, recursul în anulare a fost admis în sensul celor ce preced şi, constatându-se că fapta, în noua încadrare, a fost prescrisă, s-a dispus încetarea procesului penal.

2572 din 22 mai 2002, aflată pe site-ul www.scj.ro

(ABUZ ÎN SERVICIU CONTRA INTERESELOR PERSOANELOR. FAPTĂ CARE NU PREZINTĂ PERICOLUL SOCIAL AL INFRACŢIUNII. APLICAREA FĂRĂ TEMEI A ART. 18¹ COD PENAL NUMAI PENTRU UNA DIN INFRACŢIUNILE AFLATE ÎN CONCURS REAL)

Inculpatul a săvârşit, în concurs cu infracţiunea prevăzută de art. 246 Cod penal pentru care a fost achitat în baza art. 18¹ Cod penal, şi infracţiunea prevăzută de art. 208, 209 Cod penal, pentru care a fost condamnat la pedeapsa închisorii, situaţie în care achitarea sa pentru prima infracţiune este lipsită de temei.

În fapt, prin sentinţa penală nr. 2.206 din 17 iulie 1997 a Judecătoriei Piteşti, unul din inculpaţi a fost condamnat la 2 ani şi 6 luni închisoare pentru infracţiunea prevăzută de art. 208, 209 Cod penal şi a fost achitat în baza art. 18¹ Cod penal pentru infracţiunea prevăzută de art. 246 Cod penal.

În fapt, s-a reţinut că inculpatul, împreună cu alţi inculpaţi, a sustras ţeavă din tablă în valoare de peste 2.000.000 lei de la partea civilă, ce a fost transportată, prin folosirea abuzivă a tractorului aparţinând societăţii comerciale la care lucra, prin această din urmă faptă, ce constituie infracţiunea prevăzută de art. 246 Cod penal, fiind cauzat un prejudiciu de 2.995 lei.

Achitându-l pe inculpat pentru această infracţiune, instanţa de fond a avut în vedere prejudiciul modic cauzat avutului privat şi lipsa de antecedente penale a acestuia.

Tribunalul Argeş, prin decizia penală nr. 476 din 19 mai 1998, a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Piteşti şi de unul din inculpaţi, fiind desfiinţată în parte sentinţa în sensul că a fost înlăturată aplicarea amenzii administrative în baza art. 92 Cod penal, constatându-se că sunt incidente prevederile art. 7 din Legea nr. 137/1997.

Recursul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeş împotriva celor două hotărâri a fost admis prin decizia penală nr. 759/R din 17.11.1998 a Curţii de Apel Piteşti.

Cele două hotărâri au fost casate în parte, în sensul înlăturării achitării inculpatului pentru infracţiunea prevăzută de art. 246 Cod penal, dispunându-se condamnarea acestuia la 8 luni închisoare. Această pedeapsă a fost contopită cu pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare, aplicată în baza art. 34 Cod penal şi s-a stabilit o pedeapsă rezultantă de 2 ani şi 6 luni închisoare, cu privire la care au fost menţinute dispoziţiile art. 86¹ Cod penal, aplicate de instanţa de fond.

În motivarea soluţiei s-a reţinut că, potrivit art. 18¹Cod penal, la stabilirea în concret a gradului de pericol social, se ţine seama de modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, precum şi de persoana şi conduita făptuitorului.

Or, persoana în cauză a participat şi la comiterea unei infracţiuni de furt având drept consecinţă cauzarea unui prejudiciu de peste 2.000.000 lei, pentru care i-a fost aplicată pedeapsa închisorii, fapta pentru care i-au fost aplicate prevederile art. 18¹Cod penal fiind săvârşită, în concurs real cu această infracţiune, ambele fiind deduse judecăţii în aceeaşi cauză.

Este real faptul că prejudiciul cauzat avutului privat este modic, de numai 2.995 lei, dar dacă se ţine seama de toate elementele prevăzute de art. 18¹Cod penal, nu se poate ajunge la concluzia că fapta nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni, deoarece conduita inculpatului trebuie privită şi apreciată în totalitate, iar abuzul în serviciu comis prin folosirea tractorului nu trebuia privit ca un fapt singular, desprins de săvârşirea celeilalte infracţiuni, de furt, în condiţiile în care ambele infracţiuni au avut drept autor aceeaşi persoană, respectiv inculpatul.

Prin urmare, acesta a fost condamnat şi pentru infracţiunea prevăzută de art. 246 Cod penal, la 8 luni închisoare.

Curtea de Apel Piteşti, decizia penală nr. 759/r din 17 noiembrie 1998, publicată în Culegere de decizii, 1998

(ABUZ ÎN SERVICIU. DETURNARE DE FONDURI. PARTE VĂTĂMATĂ UNITATE COOPERATISTĂ)

Schimbarea de către un funcţionat a destinaţiei fondurilor băneşti ale unei cooperative, dacă s-a cauzat o vătămare intereselor legale ale acesteia, constituie infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută în art.246, iar nu aceea de deturnare de fonduri prevăzută în rt.302¹ C.pen., deoarece prin urmările cauzate nu s-a adus o vătămare unei unităţi la care se referă acest din urmă text de lege.

Prin sentinţa penală nr.4240 din 18 decembrie 1997, Judecătoria Iaşi a dispus condamnarea inculpaţilor B.N. şi R.I., între altele, pentru săvârşirea infracţiunii de deturnare de fonduri prevăzută în art.302¹ C.pen.

Înmatricularea societăţii nou înfiinţate a avut loc la data de 11 ianuarie 1993.

Noua societate, administrată tot de cei doi inculpaţi, avea acelaşi obiect de activitate ca şi AEI „A”, încălcându-se astfel prevederile Legii nr.31/1990.

Apelurile inculpaţilor au fost admise prin decizia penală nr.168 din 9 februarie 1999 a Tribunalului Iaşi şi s-a dispus reducerea pedepselor.

Recursurile declarate de inculpaţi au fost respinse prin decizia penală nr.897 din 16 decembrie 1999 a Curţii de Apel Iaşi.

Prin recursul în anulare declarat în cauză se susţine că inculpaţii au fost greşit condamnaţi pentru infracţiunea de deturnare de fonduri. Critica este fondată.

Infracţiunea prevăzută în art.302¹ C.pen. implică producerea de perturbări a activităţii economico-financiare sau de pagube unui organ ori a unei instituţii de stat sau unei alte unităţi dintre cele la care se referă art.145 din acelaşi cod.

În raport cu art.145, astfel cum a fost modificat prin Legea nr.140/1996, AEI „A” Iaşi, unitatea păgubită prin schimbarea destinaţiei fondurilor băneşti fără respectarea prevederilor legale, nu face parte din categoriile prevăzute de norma penală de interpretare menţionată, fiind o asociaţie cooperatistă cu patrimoniu privat.

Fapta, aşa cum a fost săvrşită de inculpaţi, prin care au cauzat o vătămare intereselor legale ale AEI „A” Iaşi, prin producerea unei pagube în sumă de 37.673.792 de lei, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu prevăzută în art.246 raportat la art.258 C.pen.

În consecinţă, recursul în anulare a fost admis în sensul celor ce preced şi, constatându-se că fapta, în noua încadrare, a fost prescrisă, s-a dispus încetarea procesului penal.

2572 din 22 mai 2002

ACCESUL LIBER LA JUSTIŢIE

Liberul acces la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiţia se înfăptuieşte. De aceea, în legătura cu cea de-a doua problema, referitoare la compatibilitatea unor proceduri speciale sau a particularităţilor procedurale pentru exercitarea drepturilor procesuale ale părţilor cu principiul liberului acces la justiţie, Curtea Constituţională consideră ca este de competenta exclusivă a legiuitorului de a institui regulile de desfăşurare a procesului în fata instanţelor judecătoreşti. Este, de altfel, o soluţie care rezultă în mod categoric din dispoziţiile art. 125 alin. (3) din Constituţie, potrivit cărora „Competenta şi procedura de judecata sunt stabilite de lege” şi ale art. 128 în conformitate cu care „Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii”. Judecătorul „spune dreptul” pentru soluţionarea unui litigiu, dar numai în formele şi în condiţiile procedurale instituite de lege. Pe cale de consecinţa, legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedura, ca şi modalităţile de exercitare a drepturilor procedurale, principiul liberului acces la justiţie presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri, în formele şi în modalităţile instituite de lege. De aceea, regula art. 21 alin. (2) din Constituţie, potrivit căreia nici o lege nu poate îngrădi accesul la justiţie, are ca semnificaţie faptul ca legiuitorul nu poate exclude de la exerciţiul drepturilor procesuale pe care le-a instituit nici o categorie sau grup social.

În instituirea regulilor de acces al justiţiabililor la aceste drepturi, legiuitorul este ţinut de respectul principiului egalităţii cetăţenilor în fata legii şi a autorităţilor publice, prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituţie. De aceea nu este contrar acestui principiu instituirea unor reguli speciale, inclusiv în ce priveşte căile de atac, cât timp ele asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în utilizarea lor. Principiul egalităţii în fata legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea el nu exclude ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. În consecinţa, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie sa se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în fata legii şi a autorităţilor publice. În temeiul acestor considerente, prin decizia nr. 60/1993 Curtea Constituţională a apreciat ca instituirea accesului parţial, doar la prima instanţa, al salariaţilor din sectorul siguranţei circulaţiei este neconstituţională, cât timp celorlalţi salariaţi din sectorul transporturi, în litigiile lor de munca, le este asigurat accesul la toate mijloacele procedurale prevăzute de lege. Aceasta nu înseamnă însă ca, în toate cauzele, accesul liber la justiţie presupune sa fie asigurat accesul la toate structurile judecătoreşti – judecătorii, tribunale, curţi de apel, Curtea Supremă de Justiţie – şi la toate căile de atac prevăzute de lege, deoarece competenta şi procedura de judecata sunt stabilite de legiuitor, iar acesta, asigurând posibilitatea de a ajunge în fata instanţelor judecătoreşti în condiţii de egalitate, poate stabili reguli deosebite.

Curtea Constituţională, dec. nr. 1 din 8 februarie 1994, în M.Of. nr. 69 din 16 martie 1994. În acelaşi sens, Curtea Constituţională, dec. nr. 92/1996, M.Of. 297/1996, dec. nr. 16/1999, M.Of. nr. 136/1999 şi nr. 69/1994

Notă: – L. Mihai, Consecinţele absenţei separării puterilor în stat asupra independenţei justiţiei şi a dreptului, „Rev. rom.dr.omului”, Supliment, Legislaţia în tranziţie, 1995, p.26.

– D. Cosma, Hot. Curtea Constituţională nr. 1/1996, accesul la justiţie şi exigenţele art. 6 C.E.D.H., în „Rev. rom. dr. omului” nr. 13/1996, p. 15.

– D. Ciuncan, Accesul la justiţie în cazul netrimiterii în judecată, „Dreptul” nr. 6/1997, p.58.

(DREPT DE ACCES LA JUSTIŢIE)

Noţiunea „drept la justiţie” sau „drept de acces la instanţă” nu se limitează în nici un caz la posibilitatea acordată de a te adresa instanţelor şi nici la faptul că există posibilitatea ca o procedură judiciară în materie penală să se finalizeze printr-o hotărâre; această noţiune include şi dreptul la punerea în practică a verdictului sau sentinţei pronunţate de instanţă şi funcţionarea justiţiei fără presiuni din afară. Dreptul la instanţă nu este un simplu drept teoretic constând în posibilitatea acordată unui individ de a apela la o instanţă naţională, ci include şi speranţa legitimă că autorităţile interne vor fi obligate să respecte o hotărâre definitivă, care va fi deci executată.

C.E.D.H., hot. din 28 octombrie 1999, în cauza Brumărescu împotriva României, publicată în Monitorul Oficial nr. 414 din 31 august 2000, cu opinii separate C.Rozakis şi B. Zubancic

Notă: – Dreptul de acces la dosar chiar în faza judecării arestării; caracterul contradictoriu al urmăririi; egalitatea armelor – art. 5 şi 4.

C.E.D.H., Lamy vs Belgia, hot. din 30 martie 1989 (cameră) în V. Berger, Jurisprudenţa C.E.D.H., ed. II, p.121 şi urm.

– Solicitarea motivată a pieselor dosarului în faza jurisdicţiei administrative.

(C.E.D.H., Bendenouin vs Franţa, hot. 242/1994 (cam) în V. Berger p. 224 şi urm.)

} Căi de atac

(ACCES LA JUSTIŢIE)

Accesul la justiţie nu presupune şi accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, iar instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, deci şi reglementarea căilor ordinare şi extraordinare de atac, este de competenţa exclusivă a legiuitorului;

– legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, astfel încât accesul liber la justiţie nu înseamnă accesul la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac;

– instituirea unor reguli speciale, inclusiv în ceea ce priveşte căile de atac, nu este contrară principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legilor şi a autorităţilor publice atâta timp cât aceste reguli asigură egalitatea cetăţenilor în utilizarea lor;

– nu există nici o legătură între prevederea legală ce face obiectul excepţiei şi obligaţia statului de a repara prejudiciile cauzate prin erori judiciare în procesele penale;

– prevederile legale criticate sunt în concordanţă şi cu dispoziţiile art. 6 şi 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale;

– este nefondată susţinerea potrivit căreia textul de lege criticat contravine dispoziţiilor art. 17 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece conţinutul dispoziţiilor legale criticate nu are nici o legătură cu obiectul de reglementare a acestei norme juridice internaţionale.

Curtea Constituţională, decizia nr. 261 din 5 decembrie 2000, publicată în M. Of. nr.174 din 5 aprilie 2001

Notă: – Dumitru-Octavian Rădulescu, Paula-Ioana Rădulescu, Maria Amalia Rădulescu, Despre caracterul subsidiar al infracţiunilor de abuz în serviciu, „Dreptul” nr. 3/2001.

– E. Lupan, Accesul la informaţie şi la justiţie în probleme de mediu, în „Dreptul” nr. 9/2003, p. 115

ACTE DE CONSTATARE

Notă: – D. Ciuncan, Actele încheiate de ORDA, „Revista de drept penal” nr. 2/1996, p.41 şi în „Revista de drept comercial” nr. 4/1997, p.66.

– Crişu Anastasiu, în „Revista de drept penal” nr. 4/1996, p. 69.

– O. min. justiţiei nr. 747/C/M. Of. nr. 106/1997 pentru abilitarea unor membri ai Oficiului Concurenţei cu puteri de anchetă, conform art. 42 alin. (1) Legea concurenţei, cu dreptul de a lua măsurile din art. 42, 431 şi 2⁴ C. pr. pen.

– N. Volonciu, Contribuţii la perfecţionarea reglementării competenţei teritoriale în materie penală, A.U.B., 1990, 29

– Potrivit deciziei 136 din 27 octombrie 1997, R.M. privind organizarea şi funcţionarea Departamentului de Control al Guvernului „…asigurarea şi conservarea urmelor infracţiunilor, a corpurilor delicte şi a mijloacelor de probă ce pot servi organului de urmărire penală” este o sarcină a D.C.G.

– I. Dumitru, Procesele-verbale încheiate de ORDA, „Dreptul” nr. 1/1999, p. 67

– V. Pătulea, Delimitarea sferei noţiunii de constatare a infracţiunilor de către organele administrative abilitate în acest scop, „Dreptul” nr. 6/1999, p.103

– Al. Ţuculeanu, Actele de constatare în cazul infracţiunilor prevăzute în Legea nr. 26/1996, Codul silvic şi O.G. nr. 96/1998, „Pro lege” nr. 3/2000, p. 59

ACTE PREMERGĂTOARE

Notă: – Potrivit art. 195¹ C. pr. pen. anterior datei de 1 ianuarie 1969, organele de urmărire penală puteau efectua în prealabil acte de urmărire penală în vederea strângerii datelor necesare pentru pornirea procesului penal.

De asemenea, puteau efectua acte prealabile de urmărire penală acei lucrători operativi din Ministerul Afacerilor interne, anume desemnaţi în acest scop, în vederea strângerii datelor necesare organelor de urmărire penală, pentru pornirea procesului penal.

Textul art. 195¹ C. pr. pen. anterior este reprodus astfel cum a fost modificat prin Decretul nr. 318, publicat în B.Of. nr. 27 din 21 iulie 1958. Menţionăm că art. 195¹ fusese introdus prin Decretul nr. 473, publicat în B. Of. nr. 26 din 30 septembrie 1957.

– A. S. Tulbure, Actele premergătoare, „R.D.P.” nr. 2/1998, p. 68

– A. Ţuculeanu, Efectuarea percheziţiilor în cursul actelor premergătoare „Pro lege” nr. 2/1998, p. 13 şi în PCAB, Buletin nr. 1/1998, 3

-Date informative privind operaţiunile titularilor de conturi, cu condiţia indicării elementelor strict necesare identificării acestora, se dau pe bază de cerere scrisă şi procurorului sau instanţei judecătoreşti, la cererea acestora, în cauzele penale în care s-a pus în mişcare acţiunea penală împotriva titularului (Statutul CEC, aprobat prin H.G. nr. 888/1996, în M. Of. nr. 255 din 22 octombrie 1996).

– Legea nr. 108/1996, M. nr. 251 din 7 octombrie 1996 pt. aprobarea (şi modificarea) 0.G. nr. 11/1996 pr. executarea creanţelor bugetare (M. nr. 23 din 31 ianuarie 1996).

Art. 31 alin. (1) (din O.G.) va avea următorul cuprins: La cererea org. de exec., băncile sunt obligate să furnizeze în scris relaţiile solicitate, necesare urmăririi debitorilor prin poprire, precum şi pt. luarea altor măsuri privind realizarea creanţelor bugetare. Org. ex. sunt obligate să asigure secretul informaţiilor primite.

Informaţiile ref. la impozite, taxe şi alte obligaţii bugetare ale plătitorilor pot fi transmise numai în următoarele situaţii:

d) autorităţilor judiciare competente, potrivit legii (art. 111 O.G. nr. 11/1996).

– D. Ciuncan, Actele premergătoare şi garanţiile procesuale. „Dreptul” nr. 7/1996, p. 88.; I.D. Cristescu, „Dreptul” nr. 5-6/1994, p. 147; „Dreptul” nr. 3/1995, p. 62; mărturie mincinoasă. I. Dumitru. „Dreptul” nr. 1/1995, p. 50

– Gh. Mateuţ, „Dreptul” nr. 8/1997, p.70; „Dreptul” nr. 12/1997, p. 45

– L. Stănescu, Raţiunea utilizării rezultatelor activităţii de culegere a informaţiilor în administrarea probatoriului în procesul penal, „Dreptul” nr. 8/1998, p.129

– I. D. Costescu, Discuţie în legătură cu conţinutul „Dreptul” nr. 3/1995, p.62

– A. Dindelegan, În procesul penal, „Pro lege” nr. 1/1990, p.26

„Efectuarea actelor premergătoare este limitată la atingerea scopului pentru care au fost instituite şi nu trebuie înţeleasă ca o activitate de administrare de probe în vederea dovedirii faptei şi a vinovăţiei făptuitorului.

Dacă s-ar accepta o asemenea idee ar însemna deplasarea centrului de greutate al organului de cercetare înaintea procesului penal”.

(lt. col. George Ilie Ionescu, Sesizarea organelor de cercetare penală ale miliţiei, în I.G.M., „Cercetarea penală”, Serviciul cultural M.I., 1974, p.132).

– A pretinde să se administreze probe, respectiv să se ia declaraţii, înscrisuri, mijloace materiale de probă, constatări şi expertize înseamnă a se încuviinţa efectuarea întregii urmăriri penale în cadrul actelor premergătoare, ceea ce ar conduce la ineficienţa efectuării unor asemenea acte.

În plus, s-ar leza drepturile procesuale, respectiv s-ar depăşi scopul pentru care au fost create actele premergătoare (strângerea de date pentru începerea urmăririi penale). Aşadar, actele premergătoare, ca de altfel întregul proces penal, trebuie efectuate cu respectarea drepturilor cetăţenilor, garantate de legea de bază a ţării. (col. Dr. E.V. Ionăşeanu, Procedura începerii urmăririi penale. Editura Militară, Bucureşti, 1979, p.192).

– M.I., procuratura şi justiţia sunt chemate să asigure respectarea drepturilor prevăzute în Constituţie. Aceste instituţii au datoria să asigure ca toţi cetăţenii să poată găsi sprijin şi ajutor atunci când într-un fel sau altul le sunt lezate interesele şi drepturile (N. Ceauşescu, România pe drumul…, vol. 2, 1968, p. 410 cit apud E. V. Ionăşeanu, op.cit., p.192, cu referire la actele premergătoare).

– D. Ciuncan, Actele ce pot fi îndeplinite înaintea încuviinţării prealabile a cercetării penale, „Dreptul” nr. 9/1999, p. 111

– I. Dumitru, Posibilitatea efectuării percheziţiei în etapa actelor premergătoare „Dreptul” nr. 9/1999, p.118;

– I. Dumitru, Săvârşirea infracţiunilor de mărturie mincinoasă în etapa actelor premergătoare, „Dreptul” nr. 1/1995, p.50. Se afirmă că declaraţiile martorilor (?!) ar putea fi luate (pot constitui mijloace de probă – p.51) în această etapă;

– C. Sima, Actele premergătoare şi infracţiunea de mărturie mincinoasă „R.D.P.” nr.1/2002, p. 116; a se vedea şi nota redacţiei, p. 117-118);

– D. Ciuncan, Actele premergătoare urmăririi penale şi garanţiile constituţionale în cazul percheziţiei, „Drepturile omului” IRDO, nr. 1/1999, p. 25.

– I. Gorgăneanu, Din nou despre actele premergătoare, „R.D.P.” nr. 4/1999, p. 32;

– T. Teodorescu, Despre sesizarea organelor de urmărire penală. Actele premergătoare şi nelegalitatea percheziţiilor efectuate în faza actelor premergătoare, „Dreptul” nr. 10/1999, p. 89

– Constantin Sima, Înţelesul termenului „cercetaţi” folosit în art. 31 din Legea nr. 36/1995, „Dreptul” nr. 4/2000, p.150.

La solicitarea motivată a organelor de urmărire penală şi a instanţelor judecătoreşti, M.F.P. va furniza informaţii din cazierul fiscal al contribuabililor aflaţi în curs de urmărire sau de judecată.

(art. 8 alin. (4), O.G. 75, M.Of. nr. 540/1 septembrie 2001 privind organizarea şi funcţionarea cazierului fiscal).

(ACTE PREMERGĂTOARE. PROBE)

– Din art. 224 alin. (3),C. pr. pen., rezultă deci că în această fază, cu excepţia procesului-verbal, menţionat în textul citat, nu pot fi efectuate alte acte care să constituie mijloace de probă în sensul art. 64 C. pr. pen. şi care să vizeze o anumită persoană, bănuită ca fiind autorul infracţiunii.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea Constituţională constată că, în esenţă, autorii excepţiei de neconstituţionalitate critică dispoziţiile art. 6 alin. (1) şi ale art. 172 alin. (1) C. pr. pen., întrucât acestea limitează exerciţiul dreptului la apărare al învinuitului şi al inculpatului, asigurându-l doar pe parcursul procesului penal, iar nu şi în faza premergătoare procesului, deşi, în temeiul art. 224 din acelaşi cod, organul de urmărire penală efectuează numeroase acte de cercetare anterior declanşării procesului penal. Se susţine că organul de urmărire penală nu este obligat să încunoştinţeze persoana cercetată în legătură cu actele premergătoare şi nici să asigure acesteia exercitarea dreptului la apărare şi asistarea apărătorului la efectuarea acestor acte. În consecinţă, se apreciază că aceste texte C. pr. pen. contravin art. 24 din Constituţie şi art. 6 pct. 3 lit. a) – d) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

I. În legătură cu susţinerea potrivit căreia dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile art. 24 din Constituţie, Curtea Constituţională constată că, dimpotrivă, atât art. 6 alin. (1), cât şi art. 172 alin. (1) C. pr. pen. transpun în norme procedurale, pentru inculpat, învinuit şi celelalte părţi ale procesului penal, pe tot parcursul acestuia, principiul constituţional al dreptului la apărare, precum şi dreptul acestora de a fi asistaţi de apărător.

Curtea constată, de asemenea, că, în conformitate cu dispoziţiile art. 2 alin. (1) C. pr. pen., „Procesul penal se desfăşoară atât în cursul urmăririi penale cât şi în cursul judecăţii, potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege”. Art. 224 C. pr. pen. reglementează posibilitatea efectuării unor acte premergătoare începerii procesului penal. Faza actelor premergătoare nu este parte componentă a procesului penal şi într-adevăr pentru această fază nu este reglementată asigurarea exercitării dreptului la apărare. Este de observat însă că, potrivit prevederilor art. 224 alin. (1) C. pr. pen., actele premergătoare se efectuează „în vederea începerii urmăririi penale”.

Începerea urmăririi penale se dispune, de principiu, în rem, atunci când există date cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, astfel cum prevede art. 228 alin. (1) C. pr. pen., potrivit căruia „Organul de urmărire penală sesizat în vreunul din modurile prevăzute în art. 221 dispune prin rezoluţie începerea urmăririi penale, când din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor premergătoare efectuate nu rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzute în art. 10, cu excepţia celui de la lit. b¹).” Începerea urmăririi penale se dispune in personam numai dacă în acelaşi timp există suficiente date şi cu privire la persoana autorului infracţiunii.

Totodată alin. (3) al art. 224 C. pr. pen. prevede că „Procesul-verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare poate constitui mijloc de probă”. Rezultă deci că în această fază, cu excepţia procesului-verbal menţionat în textul citat, nu pot fi efectuate acte care să constituie mijloace de probă în sensul prevederilor art. 64 C. pr. pen. şi care să vizeze o anumită persoană, bănuită ca fiind autorul infracţiunii.

De altfel, asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 6 C. pr. pen., prin raportare la art. 24 din Constituţie, Curtea Constituţională s-a mai pronunţat prin decizia nr. 141 din 5 octombrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 585 din 30 noiembrie 1999. Prin această decizie, respingând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea a reţinut că „garantarea dreptului la apărare nu se poate asigura în afara procesului penal, înainte de începerea urmăririi penale, când făptuitorul nu are calitatea procesuală de învinuit sau inculpat. […] Efectuarea de către organele de urmărire penală a unor acte premergătoare, anterior începerii urmăririi penale, în vederea strângerii datelor necesare declanşării procesului penal, nu reprezintă momentul începerii procesului penal şi se efectuează tocmai pentru a se constata dacă sunt sau nu temeiuri pentru începerea procesului penal”. S-a mai reţinut că, deşi „în conformitate cu prevederile art. 224 C. pr. pen., procesul-verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare poate constitui mijloc de probă, dreptul la apărare al învinuitului nu poate fi considerat ca fiind încălcat, pentru că acesta are posibilitatea de a-l combate cu alt mijloc de probă”.

Aşa fiind şi întrucât nu au intervenit împrejurări noi de natură să modifice această jurisprudenţă, Curtea Constituţională urmează să respingă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 6 alin. (1), ale art. 172 alin. (1) şi ale art. 224 C. pr. pen., cu raportare la prevederile art. 24 din Constituţie.

II. De asemenea, Curtea Constituţională constată că este neîntemeiată şi cea de a doua critică de neconstituţionalitate referitoare la încălcarea prevederilor art. 6 pct. 3 lit. a) – d) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Examinând această critică, Curtea reţine că art. 6 pct. 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale reglementează drepturile acuzatului. În sensul acestui articol, noţiunea „acuzat” priveşte persoana căreia i se impută, formal şi explicit sau implicit, prin efectuarea unor acte de urmărire penală îndreptate împotriva sa, săvârşirea unei infracţiuni. Aşa cum s-a arătat şi anterior, potrivit regulilor procedurii penale române, asemenea acte se efectuează doar în cursul procesului penal, în condiţiile asigurării exercitării dreptului la apărare prevăzut la art. 24 din Constituţie.

Faţă de cele arătate Curtea reţine că textele de lege criticate nu aduc atingere dreptului la apărare nici prin raportarea lor la prevederile art. 6 pct. 3 lit. a) – d) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, prevederi aplicabile potrivit dispoziţiilor art. 20 din Constituţie, excepţia de neconstituţionalitate urmând să fie respinsă şi sub acest aspect şi respinge excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 6 alin. (1), ale art. 172 alin. (1) şi ale art. 224 C. pr. pen.

Curtea Constituţională, dec. nr. 210 din 26 octombrie 2000, publicată în Monitorul Oficial, nr. 110 din 5 martie 2001; vezi şi Curtea Constituţională, dec. nr. 141 din 5 oct. 199, M.Of. nr. 585 din 30 noiembrie 1999; idem, dec. 126, 128/2001 în M.Of. nr. 438 din 6 august 2001

Notă: – Are caracterul unui act întrerupător de prescripţie numai acela care trebuie comunicat învinuitului: or, învinuitul nu poate fi decât persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală (229 C. pen.), nu şi persoana în raport cu care se efectuează acte premergătoare (Rodica Mihaela Stănoiu, Comentarii, în „Practica judiciară penală”, vol. II, p. 229; în sens contrar T.M. Bucureşti, dec. pen. 1060/1981 în Repertoriu..., p. 231).

(ACTE PREMERGĂTOARE. DREPT LA APĂRARE)

Cu excepţia procesului-verbal de constatare a efectuării unor acte premergătoare nu pot fi efectuate acte de procedură care să constituie mijloace de probă în sensul prevederilor art. 64 C. pr. pen. şi care să vizeze o anumită persoană, bănuită ca fiind autorul infracţiunii.

Curtea reţine că efectuarea în practică în cadrul actelor premergătoare a unor acte specifice urmăririi penale în scopul eludării garanţiilor procesuale asigurate persoanelor implicate într-o urmărire penală, în speţă a dreptului de apărare, chiar dacă ar fi reală, reprezintă o problemă de Aplicare şi respectare a legii, care nu intră sub incidenţa contenciosului constituţional.

Curtea Constituţională, dec. nr. 124 din 26 aprilie 2001, M. Of. nr. 466 din 15 august 2001

(subl. ns. – D.C.)

ACTE PROCESUALE

Notă:

Posibilitatea administrării unor proceduri restrângătoare de drepturi (cum ar fi percheziţia, înregistrarea unor convorbiri/imagini, reţinerea corespondenţei etc.) înainte de începerea urmăririi penale sau chiar în afara cauzelor penale, în cadrul unor solicitări „de altă natură” (?!) decât cea penală

1. Actele procesuale sunt definite, în doctrină, ca fiind manifestări de voinţă prin care organele judiciare şi părţile din proces dispun, în limitele drepturilor lor, cu privire la desfăşurarea procesului penal¹.

Actele procedurale sunt mijloacele prin intermediul cărora se aduc la îndeplinire sarcinile ce decurg din actele şi măsurile procesuale². Ele relevă modul în care trebuie să se îndeplinească dispoziţia cuprinsă în actul procesual³.

Fiecare act procesual este realizat prin intermediul unui anumit act procedural. Spre exemplu, actul procesual prin care se dispune percheziţia, – şi anume autorizaţia procurorului sau dispoziţia instanţei comunicată procurorului⁴ se realizează prin efectuarea percheziţiei, ca act procedural⁵ formal.

2. Potrivit art. 224 C. pr. pen., în vederea începerii urmăririi penale, organul de urmărire penală poate efectua acte premergătoare.

Prof. univ. dr. Adrian Ştefan Tulbure apreciază că „în ce priveşte percheziţia şi aceasta poate fi efectuată cu consimţământul persoanei al cărei domiciliu se percheziţionează, în caz de infracţiuni flagrante sau cu autorizaţia personală în celelalte cazuri”⁶.

Socotim vădit neconstituţională o asemenea susţinere, întrucât o „pătrundere sau rămânere în domiciliu ori în reşedinţa unei persoane” (art. 27(1) din Constituţie) nu echivalează cu o percheziţie.

PERCHEZIŢIILE POT FI ORDONATE EXCLUSIV DE MAGISTRAT conform art. 27(3) din Constituţie, şi nu de o persoană bănuită sau de un făptuitor (Delictul flagrant este o excepţie logică, percheziţionarea parlamentarului este o excepţie constituţională; iar percheziţionarea parlamentarului în caz de infracţiuni flagrante este logică şi constituţională conform art. 27 (4) din Constituţie, coroborat cu art. 69 (1) şi (2) din legea fundamentală).

A se pretinde să se administreze probe, respectiv să se ia declaraţii, înscrisuri, mijloace materiale de probă, constatări şi expertize înseamnă a se încuviinţa efectuarea întregii urmăriri penale în cadrul actelor premergătoare, ceea ce ar conduce la ineficienţa efectuării unor asemenea acte.

În plus, s-ar leza drepturile procesuale, respectiv s-ar depăşi scopul pentru care au fost create actele premergătoare (strângerea de date pentru începerea urmăririi penale). Aşadar, actele premergătoare, ca, de altfel, întregul proces penal, trebuie efectuate cu respectarea drepturilor cetăţenilor, garantate de legea de bază a ţării^[5].

După cum se arată în alineatul 3 al articolului 224 C. pr. pen., procesul-verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare poate constitui mijloc de probă.

Opiniile exprimate în doctrină cu privire la natura juridică a actelor premergătoare converg, în esenţă, în a sublinia poziţia atipică, exterioară, a acestora faţă de procesul penal, actele nefiind acte de urmărire penală, având un regim special, sui generis^[6].

În legislaţiile străine, procedura pregătitoare judecăţii cuprinde, ca structură tipică, deschiderea procedurii, ancheta preliminară, instrucţia sau ancheta – ca forme diferite ale procedurii pregătitoare – actele legate de îndeplinirea acestei proceduri (ceea ce poate însemna începerea sau neînceperea urmăririi penale). Procedura pregătitoare se deschide din momentul în care organul competent este informat într-o măsură demnă de încredere despre săvârşirea unei infracţiuni. Dacă infracţiunile nu sunt încă conturate temeinic, ele pot fi verificate cu ajutorul diverselor acte neprocesuale, precum ascultarea de persoane, culegerea de probe, cererea de a efectua un control de către organele abilitate, cererea de clarificare a datelor, de alte organe oficiale etc.

Rezultatele acestor acte trebuie să servească în mod exclusiv în a stabili dacă este întemeiată declanşarea procesului penal şi, în principiu – excepţie făcând probele evidente de vinovăţie – nu pot servi ca mijloace de probă.

Dintre toate codurile de procedură ale fostelor state socialiste, numai Codul de procedură penală român prevede că procesele-verbale ale actelor preliminare (de verificare şi pregătitoare, consemnând investigaţii premergătoare) pot constitui mijloace de probă^[7].

Ceea ce se urmăreşte prin reglementarea fazei urmăririi penale este necesitatea asigurării unui sistem omogen de garanţii procesuale, izvorând din interesul general al societăţii şi al persoanelor vătămate prin infracţiune, al restabilirii situaţiei anterioare, al dezdăunării victimei, dar şi din ideea garantării drepturilor omului şi din prezumţia de nevinovăţie, pentru a nu limita libertatea nici unei persoane şi a nu supune rigorilor legii penale nici o persoană nevinovată^[8].

Plecându-se de la litera legii, în doctrină s-a arătat că, în baza art. 224 C. pr. pen., pot fi efectuate verificări, ascultate persoane, pot fi efectuate chiar percheziţii sau cercetări la faţa locului^[9]. Astfel, procesul-verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare devine proces-verbal sau raport de constatare medico-legal, de exemplu. În acest fel, fără a fi pornit procesul penal, pe cale ocolitoare sunt îndeplinite acte procesuale^[10].

Practica fostelor organe de procuratură era în sensul că nu se pot lua, de exemplu, declaraţii de martori, pentru că, aceasta fiind o activitate desfăşurată în afara procesului penal, nu sunt aplicabile integral prevederile art. 78 şi urm., art. 85 şi urm., nu se administrează probe sau lua măsuri procesuale pe care legea le condiţionează de începerea urmăririi penale (reţinere, sechestru etc.); ulterior anului 1973 practica a fost reconsiderată^[11].

3. Întrebarea care se pune este aceea dacă asemenea largi posibilităţi acordate unor organe de stat constituie sau nu o garanţie în plus a respectării legii.

Legea nr. 32/1990 a modificat art. 201 C. pr. pen. desfiinţând calitatea de organ de cercetare penală a organelor de cercetare ale securităţii, instituţie desfiinţată ea însăşi. Modificarea acolo operată a fost generalizată în mod textual în tot codul, ele mai fiind amintite şi în art. 103, care reglementează timpul de efectuare a percheziţiei.

Acest text trebuie interpretat prin prisma dispoziţiilor de ordin constituţionale cuprinse în art. 27 (3) şi (4), potrivit cărora percheziţiile pot fi ordonate exclusiv de magistrat şi pot fi efectuate numai în formele prevăzute de lege; percheziţiile în timpul nopţii sunt interzise (afară de cazul delictului flagrant).

Cazurile de ameninţări la adresa siguranţei naţionale a României constituie temei legal pentru a se solicita procurorului, cu respectarea prevederilor Codului de procedură penală, autorizarea efectuării unor acte, în scopul culegerii de informaţii, constând în: interpretarea comunicaţiilor, căutarea unor informaţii, documente sau înscrisuri pentru a căror obţinere este necesar accesul într-un loc, la un obiect sau deschiderea unui obiect; ridicarea şi repunerea la loc a unui obiect sau document, examinarea lui, extragerea informaţiilor pe care acestea le conţin, cât şi înregistrarea, copierea sau obţinerea de extrase prin orice procedee; instalarea de obiecte, întreţinerea şi ridicarea acestora din locurile în care au fost depuse^[12].

Cererea de autorizare se formulează în scris, cuprinzând categoriile de activităţi – nu nelimitat – pentru a căror desfăşurare trebuie emis mandatul, prevăzându-se şi durata acesteia (care nu poate depăşi 6 luni).

În situaţiile care impun înlăturarea unor pericole iminente pentru siguranţa naţională, se pot întreprinde activităţile enumerate mai sus chiar fără autorizarea prevăzută de lege, aceasta urmând a fi solicitată de îndată ce există posibilitatea, dar nu mai târziu de 48 ore (art. 15 din Legea nr. 51/1991, privind siguranţa naţională a României).

Toate aceste acte ale organelor cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale sunt iniţial numai acte de investigare, şi în nici un caz acte de cercetare penală^[13], iar cea mai mare parte a lor nici nu va ajunge în faza unei urmăriri penale.

Întrucât modificarea art. 201 C. pr. pen. este expresă, dispărând organele de cercetare ale securităţii, activităţile desfăşurate de acestea pot lua forma unor acte de investigare în cadrul unui proces penal (în care procurorul acordă autorizaţia de percheziţie).

Actele premergătoare pot fi efectuate numai de organele de urmărire penală (alin. (1) al art. 224 C. pr. pen.) sau de lucrători operativi ai Ministerului de Interne (alin. (2)), dar, în acest caz, numai în condiţiile art. 15 al Legii nr. 51/1991, întrucât procurorul nu poate încuviinţa percheziţii decât ca acte de urmărire penală, în cazul unui proces penal, iar percheziţia nefiind un act premergător, ci un act de urmărire penală.

Lucrătorii operativi din organele de stat cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale nu puteau să facă până la 14 noiembrie 1996 (data publicării în Monitorul Oficial a Legii nr. 141) nici măcar acte premergătoare, întrucât, din art. 201 C. pr. pen., au fost înlăturate (prin Legea nr. 32/1990) organele securităţii dintre organele de cercetare penală.

Având în vedere că după evenimentele din decembrie 1989 ţara noastră se îndreaptă spre instaurarea unei stări de legalitate, a unui stat de drept, era imperios necesară reevaluarea unor instituţii, elaborarea unor noi coduri.

Apreciem că dispoziţiile legale privind faza prealabilă judecăţii trebuie revăzute cu atenţie^[14]. Este necesară precizarea activităţilor ce pot fi efectuate în cadrul actelor premergătoare urmăririi penale, precizarea întinderii drepturilor pe care le au organele de urmărire penală, pentru a se asigura un control eficient asupra legalităţii actelor premergătoare urmăririi penale. Legea va trebui să precizeze situaţiile când acestea pot avea loc, asigurându-se celeritatea lucrărilor, dar şi drepturilor persoanelor^[15].

De exemplu, personalul unei bănci, supus prevederilor Legii bancare, nr. 58 din 5 martie 1998 (publicată în Monitorul Oficial al Românie, Partea I, nr. 121 din 23 martie 1998) nu are dreptul de a dezvălui fapte care, dacă ar deveni publice, ar dăuna intereselor ori prestigiului (unei bănci) sau vreunui client al acesteia.

În cauzele penale, numai dacă s-a pus în mişcare acţiunea penală (I), împotriva titularului (II), numai la cererea scrisă a procurorului (III) sau a instanţei de judecată vor fi transmise justiţiei informaţii privind sumele depuse şi operaţiunile efectuate (IV) pe numele persoanelor fizice şi juridice (V); numai cu aceste cinci garanţii se va putea îngrădi secretul profesional la o instituţie de credit (art. 37 al legii)^[16].

La C.E.C., date informative privind operaţiunile titularilor de conturi, cu condiţia indicării elementelor strict necesare identificării acestora, se dau pe bază de cerere scrisă şi procurorului sau instanţei judecătoreşti, la cererea acestora, în cauzele penale în care s-a pus în mişcare acţiunea penală împotriva titularului (Statutul CEC, aprobat prin H.G. nr.888/1996, în M. Of. nr. 255 din 22 octombrie 1996 rectificat în M. Of. nr. 305/1996 şi modificat prin Legea nr. 146/1997, în M.Of. nr. 173/1997).

În consecinţă, apreciem că procesul-verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare poate constitui mijloc de probă. Dar este deci evident că nu se poate întocmi un proces-verbal de percheziţie sub forma unui proces-verbal de constatare a efectuării unor acte „în vederea începerii urmăririi penale”, cele două acte fiind diferite.

Aceasta este esenţa unei opinii exprimate mai de mult de actuala Secţie anticorupţie, urmărire penală şi criminalistică. Dacă un procuror are o altă părere, el acţionează numai potrivit conştiinţei sale juridice.

Dacă procurorul nu îmbrăţişează ideea expusă în art. 23 alin. (2) din Constituţie după care percheziţia este permisă numai în cazurile şi cu procedură prevăzută de lege (pentru percheziţionare, reţinere, respectiv arestare) în mod expres, el se poate ralia unui alt punct de vedere, să îl accepte, eventual, pe al organelor de poliţie.

Nu ne putem opri totuşi să arătăm că libertatea individuală este o valoare fundamentală într-un stat de drept, că exerciţiul acestei libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi – în cazul nostru, adică al organelor judiciare – numai dacă se impune pentru desfăşurarea (nu începerea) unei instrucţiunii penale, adică a unei urmăriri penale, şi că, în cele din urmă, restrângerea libertăţii trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o.

4. Discuţia se amplifică. Întrucât actele premergătoare se consemnează în procese-verbale, care numai ele pot constitui mijloc de probă (cf. art. 224 alin. final C. pr. pen.), chiar dacă sunt efectuate şi de alte organe de stat (în condiţiile art. 224 modificat), înregistrările fiind ele însele întotdeauna mijloace de probă, autorizarea nu se dă decât în faza de urmărire penală (începută), şi niciodată sub forma actelor premergătoare^[17].

Cele de mai sus nu exclud, evident, o sesizare din oficiu ca punct de plecare în începerea urmăririi penale; dar abia după sesizare (în vreunul din modurile prevăzute în art. 221 C. pr. pen.), organul de urmărire penală dispune, prin rezoluţie, începerea urmăririi penale, şi numai atunci când din cuprinsul actului de sesizare (să zicem din oficiu) sau – alt caz – din cuprinsul actelor premergătoare efectuate, nu rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzute în art. 10 C. pr. pen. (cu excepţia celui de la lit. b¹).

Înregistrările nu sunt altceva decât mijloace de investigaţie; dacă se efectuează înainte de începerea urmăririi penale au valoare de acte premergătoare putând fi valorificate pe plan probator doar prin intermediul procesului-verbal de consemnare a actelor premergătoare; dacă se efectuează după începerea urmăririi penale se pot valorifica prin intermediul procesului-verbal (cf. art. 91² C. pr. pen.), întrucât au semnificaţia unor procedee probatori^[18].

Arătăm că nimic din cele expuse mai sus nu se referă la procedura specială de urmărire şi judecare a unor infracţiuni flagrante (conform art. 465 – 479 C. pr. pen. sau Legii nr. 83/1992 privind procedura urgentă de urmărire şi judecare pentru unele infracţiuni de corupţie, publicată în M.Of. nr. 173/1992); şi în acel caz, procesul-verbal de constatare a infracţiunii este altul decât un proces-verbal de percheziţie – întocmit în alte condiţii, în alţi termeni, şi având cu totul alte reguli de garantare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale strict delimitate prin lege.

Organul de urmărire penală sesizat în cadrul procedurii flagrante întocmeşte un proces-verbal, în care consemnează cele constatate cu privire la fapta săvârşită, precum şi declaraţiile învinuitului. Procesul-verbal se citeşte învinuitului şi se semnează de organul de urmărire şi de învinuit. Vrem să arătăm, dară, că urmărirea penală este începută. Ca atare, nici în cazul procedurii speciale (ce derogă deci de la art. 228 C. pr. pen.) a infracţiunii flagrante, percheziţia (ce urmează) nu se poate efectua ca act premergător.

Arătăm, de asemenea, că delimităm percheziţiile, cu caracter judiciar (folosite ca procedee judiciare, căzând sub incidenţa Codului de procedură penală) de activităţile extrajudiciare supuse unor reglementări speciale (de exemplu, vamale).

Ca atare, percheziţia este o activitate procedurală supusă normelor fundamentale constituţionale: ordonată exclusiv de magistrat şi numai în formele prevăzute expres, ca atare, de lege, adică în art. 100-111 C. pr. pen. şi fără presiuni din afară. Magistraţii parchetului, ca agenţi esenţiali ai administrării justiţiei, trebuie să-şi păstreze întotdeauna demnitatea şi onoarea însărcinării lor.

5. Statul trebuie să vegheze ca magistraţii parchetului să poată să se achite de funcţiile lor profesionale în toată libertatea, fără să facă obiectul intimidării, fără să fie hărţuiţi, fără să sufere ingerinţe nefondate^[19].

Jurisprudenţa franceză a extins ocrotirea acordată domiciliului şi în cazul spaţiului ocupat de o persoană juridică^[20], idee dezvoltată mai apoi şi în practica Curţii Europene a Drepturilor Omului în cazul Niemietz V. Germania^[21].

De lege ferenda^[22], este necesar ca şi începerea efectuării acelor premergătoare să fie dispusă prin rezoluţie motivată, pentru a se asigura sporirea rolului şi atribuţiilor magistratului în faza de urmărire penală, reprezentând un control eficient pentru buna desfăşurare a acestei activităţi şi prevenirea oricăror abuzuri sau nedreptăţi, pentru garantarea drepturilor procesuale şi libertăţii cetăţeneşti.

Întrucât procurorul nu poate efectua acte jurisdicţionale, se impune modificarea actualului art. 100 C. pr. pen. în sensul dispunerii efectuării percheziţiei numai de către un judecător (al fazei de urmărire penală), şi numai motivat, în scris, arătându-se de la început obiectele sau înscrisurile refuzate, activitatea fiind limitată doar la acestea.

Suntem nevoiţi a repeta, percheziţia este un act de procedură, deci nu poate echivala cu permisiunea unui acces în domiciliu sau reşedinţă.

Este necesară o reglementare dezvoltătoare privind activităţile operative legate de siguranţa naţională, crima organizată, terorism, droguri, investigatori legendaţi; altfel, activitatea organelor respective este paralizată, astăzi normele reglementând doar activitatea judiciară.

De exemplu, folosirea investigatorilor legendaţi trebuie limitată strict la anume date, informaţii, mijloace sau domenii expres arătate în autorizaţia emisă în acest scop (şi poate nu neapărat de procuror, fiind suficientă o înregistrare legală la un organ superior al aceleiaşi structuri, pentru a preveni abuzul).

Dar ne vine greu să admitem – chiar în cazul crimei organizate (vezi proiectul Legii în „Cotidianul” din 17 noiembrie 1998) – posibilitatea efectuării unor „percheziţii secrete”.

Părerea noastră este că se confundă activitatea operativă, cu caracter strict executiv, cu sfera judiciară. Nici cu, nici fără autorizaţia nici unui judecător sau procuror nu se vor putea efectua astfel de percheziţii care să procure mijloace de probă, care să poată fi folosite într-un proces penal.

Informăm că în Raportul final şi Recomandările grupului de lucru la proiectul Legii secretului bancar^[23] s-a propus ca text: comunicarea unor elemente şi date constituind secret bancar, fără consimţământul titularului contului, poate fi dispusă numai prin ordonanţă preşedinţială dată în cadrul unei proceduri judiciare privind titularul contului, în oricare din cele două faze ale procesului^[24].

În consecinţă, procesul – verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare poate constitui mijloc de probă. Este deci evident că nu se poate întocmi un proces – verbal de percheziţie sub forma unui proces – verbal de constatare a efectuării unor acte „în vederea începerii urmăririi penale”, cele două acte fiind diferite.

Dacă procurorul nu îmbrăţişează ideea expusă în art. 23 (2) din Constituţie după care percheziţia este permisă numai în cazurile şi cu procedură prevăzută de lege (pentru percheziţionare, reţinere, respectiv arestare)în mod expres, el se poate ralia unui alt punct de vedere, să îl accepte, eventual penal, organelor de poliţie.

Nu ne putem opri totuşi să arătăm că libertatea individuală este o valoare fundamentală într-un stat de drept, că exerciţiul acestei libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi – în cazul nostru, adică al organelor judiciare – numai dacă se impune pentru desfăşurarea (nu începerea) unei instrucţii penale, adică a unei urmăriri penale, şi că, în cele din urmă, restrângerea libertăţii trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o.

Cele de mai sus nu exclud evident o sesizare din oficiu ca punct de plecare în începerea urmăririi penale; dar abia după sesizare (în vreunul din modurile prevăzute în art. 221 C. pr. pen.), organul de urmărire penală dispune prin rezoluţie începerea urmăririi penale şi numai atunci când din cuprinsul actului de sesizare (să zicem din oficiu) sau – alt caz – din cuprinsul actelor premergătoare efectuate nu rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzute în art. 10 C. pr. pen. (cu excepţia celui de la lit. b¹).

Arătăm că nimic din cele arătate mai sus nu se referă la procedura specială de urmărire şi judecare a unor infracţiuni flagrante (conform art. 465-479 C. pr. pen. sau Legii nr. 83/1992 privind procedura urgentă de urmărire şi judecare pentru unele infracţiuni de corupţie, publicată în M.Of. nr. 173/1992); şi în acel caz, procesul – verbal de constatare a infracţiunii este altul decât un proces – verbal de percheziţie – întocmit în alte condiţii, în alţi termeni, şi având cu totul alte reguli de garantare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale strict delimitate prin lege.

Arătăm, de asemenea, că delimităm percheziţiile cu caracter judiciar (folosite ca procedee judiciare, căzând sub incidenţa Codului de procedură penală) de activităţile extrajudiciare supuse unor reglementări speciale (de exemplu, vamale)^[25].

În concluzie, percheziţia este o activitate procedurală supusă normelor fundamentale constituţionale: ordonată exclusiv de magistrat şi numai în formele prevăzute expres, ca atare, de lege, adică în art. 100-111 C. pr. pen.

Într-un model de legislaţie pentru România privind fraudele din instituţiile bancare, bazat pe modelul celei din Statele Unite ale Americii (Codul US, 31, secţiunile 5311-5325 inclusiv)^[26] se propune ca, în scopul anchetării şi punerii sub urmărire juridică pentru orice fraudă bancară, procurorul (general) să solicite instanţei competente a judeca, un mandat pentru culegerea de probe care să dovedească delictul, dar numai în urma demonstrării unei necesităţi rezonabile.

Într-o notă de studiu nr. 16762/1998^[27] a apreciat că „procesele verbale de percheziţie şi de ridicare de înscrisuri a obiectelor şi înscrisurilor [,] precum şi rapoartele de constatare tehnico-ştiinţifice, spre exemplu, efectuarea în etapa actelor premergătoare, pot constitui acte procedurale distincte faţă de procesul-verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare”

Unul dintre argumentele aduse a fost acela că întrucât în alin. (3) art. 224 C. pr. pen. se prevede că prin procesul-verbal se constată efectuarea doar a „unor acte premergătoare”, înseamnă că aceste acte premergătoare pot fi constatate şi prin alte acte procesuale.

Noi credem că textul legii se referă doar la posibilitatea folosirii ca mijloc de probă doar unor acte premergătoare, şi nu a tuturor.

Notă: După revizuirea Constituţiei sintagma de siguranţă naţională a fost înlocuită cu aceea de securitate naţională . Cf. art. 27, 31, 41, 53, 119 din Constituţie.Vezi şi C. Const. , dec. nr. 37 din 29 ianuarie 2004, M. Of. nr. 183 din 3 martie 2004.

– Ioan Doltu, Natura juridică şi efectele pe plan procesual penal ale actelor premergătoare, în „Dreptul” nr. 10/2003, p. 210

(EXCEPŢIA DE NECONSTITUŢIONALITATE A DISPOZIŢIILOR ART. 224 ŞI ART. 172 ALIN. (1) DIN CODUL DE PROCEDURĂ PENALĂ, PRECUM ŞI A DISPOZIŢIILOR ART. 147, ART. 248 ŞI ART. 258 C. PEN. )

Suntem de acord cu soluţia pronunţată în privinţa dispoziţiilor art. 172 alin. (1) din Codul de procedură penală, precum şi a dispoziţiilor art. 147, art. 248 şi ale art. 258 din Codul penal.

Pe de altă parte, considerăm că, prin decizia pronunţată, trebuia să se admită în parte excepţia de neconstituţionalitate şi să se constate că dispoziţiile art. 224 din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale, în măsura în care, conform acestora, declaraţia dată sau expertiza efectuată în faza actelor premergătoare – fără ca persoanei care face acea declaraţie sau la care se referă expertiza să i se fi adus la cunoştinţă că are dreptul să fie asistată de un avocat ales – pot fi constatate în procesul-verbal prevăzut de alin. final al art. 224, în vederea folosirii acestuia în procesul penal, ca mijloc de probă împotriva persoanei care a făcut declaraţia în aceste condiţii sau, după caz, împotriva persoanei la care se referă expertiza efectuată în aceste condiţii.

În opinia noastră, dispoziţiile art. 224 din Codul de procedură penală, în măsura în care nu previn asemenea consecinţe, sunt contrare prevederilor art. 24 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora „Dreptul la apărare este garantat”.

I. Decizia la care se referă prezenta opinie separată ajunge la concluzia constituţionalităţii dispoziţiilor art. 224 din Codul de procedură penală prin raportarea acestora, în mod exclusiv, la prevederile alin. (2) al art. 24 din Constituţie, text conform căruia „În tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu”.

Suntem şi noi de acord că prin prisma acestor din urmă dispoziţii constituţionale se asigură dreptul la apărare (şi anume, prin acordarea de asistenţă calificată în domeniul juridic) pe tot parcursul procesului penal, aşadar din momentul începerii acestuia şi până la finalizarea lui prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive. Cu alte cuvinte, suntem de acord că ipoteza normei constituţionale cuprinse în alin. (2) al art. 24 este aceea a existenţei unui proces penal început şi nefinalizat.

Nu suntem însă de acord cu interpretarea per a contrario pe care se întemeiază – implicit – decizia pronunţată cu majoritate de voturi, interpretare în sensul că numai în timpul procesului penal se garantează constituţional dreptul la apărare, sub forma asigurării asistenţei juridice de către un avocat ales. Din punctul nostru de vedere, această interpretare per a contrario restrânge neîntemeiat ipoteza de aplicare a prevederilor alin. (1) al art. 24 din Constituţie, text care conţine o formulare generală: „Dreptul la apărare este garantat.” În absenţa oricărei circumstanţieri, textul reprodus are aplicabilitate şi în afara procesului penal, aşadar inclusiv anterior începerii acestuia, cu alte cuvinte şi în faza „actelor premergătoare” reglementate prin art. 224 din Codul de procedură penală.

Dreptul la apărare conţine numeroase prerogative, iar una dintre acestea este incontestabil posibilitatea persoanei de a beneficia de asistenţă juridică, în condiţiile stabilite prin legislaţia aplicabilă acestei forme de activitate juridică.

În consecinţă, dreptul persoanei de a fi asistată de un avocat ales este consacrat constituţional şi pentru faza „actelor premergătoare”.

II. „Actele premergătoare” la care se referă art. 224 din Codul de procedură penală se pot prezenta, în mod concret, sub multiple forme de activităţi ce sunt săvârşite „[…] în vederea strângerii datelor necesare organelor de urmărire penală pentru începerea urmăririi penale […]” (art. 224 alin. (2) teza întâi din Codul de procedură penală), precum: ridicarea de probe materiale sau de înscrisuri, constatări tehnico-ştiinţifice ori medico-legale, efectuarea de expertize, operaţiuni de observare a persoanelor suspecte, luarea de declaraţii, realizarea de fotografii, efectuarea de înregistrări audio sau video etc.

III. Deşi regula instituită de norma constituţională este aceea conform căreia în faza actelor premergătoare persoana are dreptul de a fi asistată de un avocat, este evident că numai unele categorii de acte premergătoare se pretează la a fi efectuate în condiţiile în care, concomitent, se asigură asistenţa juridică a persoanei la care ele se referă. De exemplu, nu s-ar putea concepe aducerea la cunoştinţă persoanei, în vederea eventualei angajări de către aceasta a unui avocat, a intenţiei de realizare a unor acte premergătoare sub forma înregistrărilor audio sau video (efectuate, desigur, în condiţii legale, conform prevederilor art. 91¹ şi următoarele din Codul de procedură penală). Tot astfel, aceeaşi incompatibilitate ar exista şi în cazul operaţiunilor de observare, de către organele specializate ale statului, a persoanelor suspecte de săvârşirea unor infracţiuni, aceste acte premergătoare pierzându-şi orice eficienţă atunci când, concomitent, s-ar asigura acelor persoane asistarea prin avocat. În aceste ipoteze, precum şi în altele asemănătoare, activitatea de combatere şi de prevenire a săvârşirii infracţiunilor (îndeosebi atunci când este vorba despre formele organizate de criminalitate) ar deveni, practic, imposibilă şi, de aceea, în privinţa actelor premergătoare, este inadmisibilă garantarea generalizată a exercitării dreptului constituţional la apărare, sub forma prerogativei asigurării asistenţei juridice calificate. Această consecinţă se află în deplină concordanţă cu dispoziţiile art. 49 din Constituţie, conform cărora: „(1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea siguranţei naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav.

(2) Restrângerea trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o şi nu poate atinge existenţa dreptului sau a libertăţii.”

IV. Alte categorii de acte premergătoare pot fi, însă, realizate fără ca finalitatea lor să fie înlăturată atunci când persoanei la care acestea se referă i se asigură exercitarea dreptului la apărare (drept garantat, fără nici o circumstanţiere, de art. 24 alin. (1) din Constituţie) prin prerogativa asistării acelei persoane de către avocat în timpul efectuării actului premergător.

Luarea de declaraţii şi efectuarea de expertize intră, cu siguranţă, în această situaţie, în sensul că, în principiu, asistarea de către avocat a celui căruia i se ia o declaraţie de către un organ al statului sau participarea avocatului la efectuarea expertizei nu sunt incompatibile, prin ele însele, cu săvârşirea acestor categorii de acte premergătoare.

V. Este adevărat că, în practică, se pot ivi şi situaţii când, pentru raţiuni de tactică a cercetării, să fie necesară luarea de declaraţii sau efectuarea de expertize fără asistarea persoanei de către avocat; aceasta nu constituie o încălcare a dreptului constituţional la apărare, dacă rezultatul acestor acte premergătoare nu este consemnat, în baza art. 224 alin. final din Codul de procedură penală, în procesul-verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare şi care poate constitui mijloc de probă.

Nu aceeaşi este, însă, situaţia în ipoteza în care:

– declaraţia este luată unei persoane de către organe ale statului;

– acestei persoane nu i s-a adus la cunoştinţă că are dreptul ca, dacă doreşte, să fie asistată de un avocat ales;

– ulterior, declaraţia luată în asemenea împrejurări este consemnată în procesul-verbal ce poate constitui mijloc de probă în procesul penal, împotriva persoanei care a făcut acea declaraţie.

Tot astfel, este încălcat dreptul la apărare garantat – într-un mod necircumstanţiat – de art. 24 alin. (1) din Constituţie, atunci când se efectuează o expertiză, fără ca persoana vizată prin aceasta să poată fi asistată de avocat, iar rezultatele expertizei sunt utilizate, indirect (prin intermediul procesului-verbal prevăzut la art. 224 alin. (1) din Codul de procedură penală), în procesul penal început ulterior împotriva acelei persoane.

Respectarea dreptului constituţional la apărare prin intermediul asistării persoanei de către avocat impune organelor statului ca, în situaţia în care, din declaraţiile luate sau din expertizele efectuate – fără ca persoana să fi fost asistată de avocat -, rezultă indicii cu privire la posibilitatea săvârşirii unei infracţiuni de către acea persoană, să se procedeze din nou la luarea declaraţiei ori, după caz, la efectuarea expertizei; de această dată, însă, este necesar să se aducă la cunoştinţă acelei persoane că are dreptul ca, dacă doreşte, să fie asistată de avocat ales; numai în acest fel conţinutul declaraţiilor sau acela al expertizelor poate fi consemnat în procesul-verbal prevăzut la art. 224 alin. final din Codul de procedură penală, care poate constitui mijloc de probă.

Dacă, totuşi, procesul-verbal ar fi întocmit fără să se fi urmat aceste proceduri, acel proces-verbal – de plano – nu poate să constituie mijloc de probă în procesul penal îndreptat împotriva persoanei căreia i-a fost încălcat, în faza actelor premergătoare, dreptul constituţional la apărare.

VI. Din cele de mai sus, se desprinde existenţa unui drept „la tăcere”, consacrat – implicit – prin dispoziţiile generale ale art. 24 alin. (1) din Constituţie, pentru persoana care, aflată în faţa unui organ al statului, îşi manifestă voinţa de a beneficia de garanţia constituţională, prin asistarea sa de către un avocat ales, pe parcursul îndeplinirii de către acel organ de stat a atribuţiilor sale prevăzute de lege. Este de la sine înţeles că acest drept operează inclusiv pentru persoana care este chemată în calitate de martor. Nici un organ al statului, aflat în exercitarea atribuţiilor sale legale, nu poate pretinde unei persoane să facă declaraţii fără ca, mai înainte, să aducă la cunoştinţă acelei persoane, într-o modalitate adecvată împrejurărilor concrete, că, în baza art. 24 alin. (1) din Constituţie, are dreptul la asistenţă juridică din partea unui avocat ales. Declaraţia ce s-ar da fără ca această condiţie să fie îndeplinită nu poate fi utilizată – direct ori indirect – împotriva persoanei care a fost lipsită de exerciţiul dreptului la apărare.

Enunţurile de principiu imediat anterioare pot cunoaşte, desigur, circumstanţieri, ca urmare a aplicării prevederilor art. 49 din Constituţie, ce permit legiuitorului să procedeze la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi, inclusiv a dreptului la apărare consacrat în termeni generali de dispoziţiile constituţionale ale art. 24 alin. (1). Asemenea restrângeri se pot, însă, realiza: numai prin lege; numai pentru scopurile limitativ enumerate de alin. (1) al art. 49 din Constituţie; numai dacă sunt proporţionale cu situaţia care le-a determinat; şi numai dacă nu ating însăşi existenţa dreptului constituţional la apărare.

VII. Legislaţia statelor cu tradiţie democrată consacră – în forme specifice – un asemenea sistem, de garantare generală a dreptului la apărare, inclusiv prin utilizarea prerogativei asistării persoanei de către avocat.

Astfel, de exemplu, în Statele Unite ale Americii, prin decizia pronunţată în anul 1966 în cazul Miranda vs Arizona, Curtea Supremă federală a stabilit, printre altele, că persoanele au dreptul la apărare pe parcursul întregii etape a actelor premergătoare. Organele statului nu pot folosi declaraţiile date de persoane fără respectarea anumitor garanţii procesuale, printre care se află şi dreptul la apărare prin avocat. În situaţia în care o persoană nu beneficiază de asistenţa unui avocat, organele de stat trebuie să dovedească faptul că acea persoană a fost informată anterior oricărei întrebări că are dreptul la asistenţa unui avocat, astfel încât acea persoană a renunţat la dreptul său la apărare în deplină cunoştinţă de cauză. Atunci când suspectul solicită să se consulte cu un apărător calificat înainte de a face orice declaraţie, acestuia nu i se poate pune nici o întrebare. Simplul fapt că suspectul a răspuns la unele întrebări sau că a făcut în mod voluntar unele declaraţii nu determină concluzia că acesta a renunţat la dreptul său de a nu răspunde la întrebările ulterioare. El poate decide în orice moment să se consulte cu un avocat şi numai după aceea să continue să răspundă.

În vederea pronunţării deciziei în cazul Miranda vs Arizona, Curtea Supremă a Statelor Unite ale Americii a luat în considerare şi unele aspecte care reieşeau din manualele de poliţie, referitoare la procedura de anchetă. Astfel, aceste metode, care vizau presiuni de ordin psihologic asupra individului anchetat, recomandau interogarea acestuia singur şi înlăturarea oricărui sprijin din exterior. De asemenea, ofiţerii de poliţie erau instruiţi să recurgă la practica interogatoriului fără pauză, la stratageme constând în acordarea de sfaturi juridice intenţionat eronate şi alte asemenea metode care profitau de izolarea şi nesiguranţa suspectului interogat.

VIII. În concluzie, dispoziţiile art. 224 din Codul de procedură penală încalcă prevederile art. 24 alin. (1) din Constituţie („Dreptul la apărare este garantat”), întrucât permit ca în faza actelor premergătoare să se ia declaraţie ori să se efectueze expertiză fără ca persoanei care face declaraţia sau la care se referă expertiza să i se fi adus la cunoştinţă că are dreptul la asistenţă prin avocat ales, iar acea declaraţie sau expertiză poate fi constatată în procesul-verbal prevăzut în alin. final al art. 224, în vederea folosirii acestuia în procesul penal ca mijloc de probă împotriva persoanei care a făcut declaraţia în aceste condiţii sau, după caz, împotriva persoanei la care se referă expertiza efectuată în aceste condiţii.

IX. Potrivit art. 1 alin. (3) din Constituţie România este stat de drept. De aceea, considerentele şi dispozitivul deciziei la care se referă prezenta opinie separată (rezultat al voinţei exprimate prin mecanisme democratice de către majoritatea judecătorilor Curţii Constituţionale) sunt singurele care produc efecte obligatorii, „erga omnes”, conform art. 145 alin. (2) din Constituţie. Atât considerentele, cât şi enunţul prezentei opinii separate constituie, exclusiv, exercitarea libertăţii de exprimare şi afirmarea independenţei judecătorilor Curţii Constituţionale, fără a produce însă vreun efect juridic în privinţa soluţionării litigiului aflat pe rolul instanţei judecătoreşti sau în privinţa neconstituţionalităţii prevederilor art. 224 din Codul de procedură penală, în înţelesul delimitat prin decizia la care se referă această opinie separată. Orice decizie a Curţii Constituţionale este obligatorie „erga omnes”, în măsura în care a fost pronunţată cu votul a cel puţin 5 judecători, conform art. 8 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată. Nu există grade ale obligativităţii deciziilor Curţii Constituţionale în raport cu numărul de voturi exprimat pentru soluţia pronunţată. De aceea, autorităţile şi instituţiile statului sunt obligate să dea curs soluţiei decise cu majoritatea voturilor la fel ca şi soluţiei pronunţate cu unanimitatea voturilor judecătorilor ce formează completul de judecată.

Curtea Constituţională, opinie separată , referitor la dispoziţiile art. 224 c. pr. pen., la decizia nr. 124 din 26 aprilie 2001, publicată în Monitorul Oficial nr. 466 din 15 august 2001

ACŢIUNE PENALĂ

Prin sentinţa penală nr. 137 din 7 iulie 1998, Tribunalul Gorj a condamnat pe inculpatul S.C. pentru săvârşirea infracţiunilor contra siguranţei circulaţiei pe căile ferate prevăzute de art. 274 alin. (2) şi de art. 275 alin. (2) C. pen., precum şi a infracţiunilor de distrugere prevăzută de art. 217 alin. (1) şi de purtare abuzivă prevăzută de art. 250 alin. (2) din acelaşi cod.

Instanţa a reţinut că inculpatul, impiegat de mişcare la staţia Parângul, şi-a părăsit postul pentru a consuma băuturi alcoolice, sub influenţa cărora nu şi-a îndeplinit atribuţiile de serviciu, a acţionat greşit asupra unor instalaţii, punând prin aceasta în pericol siguranţa circulaţiei, s-a comportat violent faţă de călătorii unui tren care-i reproşau întârzierea circulaţiei şi a deteriorat, cu intenţie, bunuri ale căilor ferate.

Curtea de Apel Craiova, prin decizia penală nr. 123 din 30 martie 1999, a admis apelul inculpatului şi a modificat pedepsele.

Recursul declarat de inculpat este fondat cu privire la individualizarea unor pedepse şi pentru lipsa sesizării organului competent pentru infracţiunea prevăzută de art. 275 alin. (2) C. pen.

Sub acest din urmă aspect se constată că, potrivit art. 278 C. pen. pentru infracţiunea menţionată acţiunea penală se pune în mişcare la sesizarea organelor competente ale căilor ferate.

Cum în cauză o asemenea sesizare nu a fost formulată, conform art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 alin. (1) lit. f) C. pr. pen. urmează a se dispune, în urma admiterii recursului şi casării în parte a hotărârilor atacate, încetarea procesului penal pentru infracţiunea menţionată.

250 din 23 ianuarie 2000

Notă: – I. Dumitru , Extinderea acţiunii penale pentru. alte acte materiale, alte fapte, netrimiterea în judecată. în „Dreptul” nr. 1/1996, p.108

– Angela Nicolae , Exercitarea de M.P. a acţiunii penale , „Pro lege” nr. 2/1995, p. 31.

– Arestare fără ascultare, A. Botezan, „Pro lege” nr. 3/1997, p.197.

– D. Ciuncan, Modalitatea de punere în mişcare a acţiunii penale în cazul bunurilor statului, „Dreptul” nr. 1/1998, p.84.

– Lipsa precizării exprese a unor texte sau principii constituţionale nu este asimilată cu lipsa de motivare în drept (C.C. dec. nr. 5/1992; 392/1997; 412/1997; 136/1998).

– D. Ciuncan, Neconstituţionalitatea unor dispoziţii privind exercitarea din oficiu a acţiunii penale în cazul unor bunuri proprietatea statului, „Dreptul” nr. 7/1999, p. 17.

Când într-o cauză se constată existenţa mai multor cauze prevăzute de art. 10 C. pr. pen., operează mai întâi cazurile de la lit. a-e, în ordinea indicată de lege, şi apoi cele de la lit. f – j în ordinea cronologică în care au apărut, deoarece odată ce a fost stinsă acţiunea penală printr-o cauză legală, cele ulterioare nu mai au ce stinge.

(Gr. Gr. Theodoru în Gr. Gr. Theodoru, Lucia Moldovan, Drept procesual penal, E. D. P., Bucureşti 1/19979, p.74).

Notă: – H. Diaconescu, Cu privire la natura juridică a avizului ministrului justiţiei pentru cercetarea, percheziţionarea,reţinerea, arestarea şi trimiterea în judecată a magistraţilor şi notarilor publici, „Dreptul” nr. 2/2002, p.145

APĂRARE

Dreptul de apărare este garantat învinuitului, inculpatului şi celorlalte părţi în tot cursul procesului penal. În cursul procesului penal organele judiciare sunt obligate să asigure părţilor deplina exercitare a drepturilor procesuale în condiţiile prevăzute de lege şi să administreze probele necesare în apărare. Organele judiciare au obligaţia să încunoştinţeze pe învinuit sau pe inculpat despre fapta pentru care este învinuit, încadrarea juridică a acesteia şi să-i asigure posibilitatea pregătirii şi exercitării apărării. Orice parte are dreptul să fie asistată de apărător în tot cursul procesului penal. Organele judiciare au obligaţia să încunoştinţeze pe învinuit sau pe inculpat, înainte de a i se lua prima declaraţie, despre dreptul de a fi asistat de un apărător, consemnându-se aceasta în procesul-verbal de ascultare. În condiţiile şi în cazurile prevăzute de lege, organele judiciare sunt obligate să ia măsuri pentru asigurarea asistenţei juridice a învinuitului sau inculpatului, dacă acesta nu are apărător ales, precum şi dispoziţiile art. 171 alin. (1) din acelaşi cod, potrivit cărora: „Învinuitul sau inculpatul are dreptul să fie asistat de apărător în tot cursul urmăririi penale şi al judecăţii, iar organele judiciare sunt obligate să-i aducă la cunoştinţă acest drept”.

S-a susţinut de către autorii excepţiei că aceste texte încalcă principiul constituţional al garantării dreptului la apărare, consfinţit de legea fundamentală prin art. 24 alin. (2), conform căruia „În tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu”, precum şi prevederile art. 14 pct. 3 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, adoptat şi deschis spre semnare de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 16 decembrie 1966 şi ratificat de România la 31 octombrie 1974 prin Decretul nr. 212, publicat în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 146 din 20 noiembrie 1974.

Pct. 3 al art. 14 din pactul menţionat are următoarea redactare: „Orice persoană acuzată de comiterea unei infracţiuni penale are dreptul, în condiţii de deplină egalitate, la cel puţin următoarele garanţii:

a) să fie informată în cel mai scurt termen, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod detaliat, despre natura şi motivele acuzaţiei ce i se aduc;

b) să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale şi să comunice cu apărătorul pe care şi-l alege;

c) să fie judecată fără o întârziere excesivă;

d) să fie prezentă la proces şi să se apere ea însăşi sau să aibă asistenţa unui apărător ales de ea; dacă nu are apărător, să fie informată despre dreptul de a-l avea şi, ori de câte ori interesul justiţiei o cere, să i se atribuie un apărător din oficiu, fără plată, dacă ea nu are mijloace pentru a-l remunera;

e) să interogheze sau să facă a fi interogaţi martorii acuzării şi să obţină înfăţişarea şi interogarea martorilor apărării în aceleaşi condiţii cu cele ale martorilor acuzării;

f) să beneficieze de asistenţa gratuită a unui interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba folosită la şedinţa de judecată;

g) să nu fie silită să mărturisească împotriva ei înseşi sau să se recunoască vinovată”.

Examinând conformitatea dispoziţiilor legale criticate cu prevederile constituţionale invocate, precum şi cu cele ale art. 14 pct. 3 din Pactul internaţional menţionat, Curtea constată că nu poate fi vorba de o contrarietate a acestora, ci, dimpotrivă, de o concretizare a garantării constituţionale a dreptului la apărare în cadrul procesului penal. Astfel, textele criticate prevăd şi garantează dreptul la apărare al învinuitului sau al inculpatului în tot cursul procesului penal, precum şi obligaţia organelor judiciare de a-l încunoştinţa pe acesta despre fapta pentru care este învinuit, încadrarea juridică a acesteia şi de a-i asigura posibilitatea pregătirii şi exercitării apărării. Orice parte are dreptul de a fi asistată de apărător în tot cursul procesului. În plus, organele judiciare au obligaţia să încunoştinţeze pe învinuit sau pe inculpat, înainte de a i se lua prima declaraţie, despre dreptul de a fi asistat de un apărător, consemnându-se aceasta în procesul-verbal de ascultare. În condiţiile şi în cazurile prevăzute de lege, organele judiciare sunt obligate să ia măsuri pentru asigurarea asistenţei judiciare a învinuitului sau a inculpatului, dacă acesta nu are apărător ales.

Prin alin. (1) al art. 171 C. pr. pen., text legal de asemenea criticat, este prevăzut din nou dreptul învinuitului sau al inculpatului de a fi asistat de apărător în tot cursul urmăririi penale sau al judecăţii, precum şi obligaţia organelor judiciare de a-i aduce la cunoştinţă acest drept.

De asemenea, textele legale criticate sunt în concordanţă şi cu prevederile pct. 3 al art. 14 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, potrivit cărora orice persoană acuzată de comiterea unei infracţiuni are dreptul la garanţiile procesuale enumerate şi menţionate, printre care: acela de a fi informată despre natura şi motivele acuzaţiei ce i se aduce, de a avea asistenţa unui apărător ales de ea, dacă nu are apărător să fie informată despre dreptul de a-l avea sau de a i se atribui un apărător din oficiu ori de câte ori interesul justiţiei o cere sau dacă ea nu are mijloace pentru a-l remunera.

Prin urmare, este evident că prin dispoziţiile legale criticate nu se aduce nici o atingere dreptului la apărare garantat de Constituţia României prin prevederile art. 24 alin. (2), interpretate şi aplicate în concordanţă cu Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, conform art. 20 alin. (1) din legea fundamentală, ci, dimpotrivă, prin aceste dispoziţii se înscrie în Codul de procedură penală dreptul la apărare şi obligaţia organelor judiciare de a-l respecta şi de a asigura exercitarea efectivă a acestui drept.

Curtea consideră că garantarea dreptului la apărare nu se poate asigura în afara procesului penal, înainte de începerea urmăririi penale, când făptuitorul nu are calitatea procesuală de învinuit sau de inculpat, astfel cum se susţine de către autorii excepţiei, care confundă începerea procesului penal cu efectuarea unor acte premergătoare acestuia. Momentul în care începe urmărirea penală constituie începutul procesului penal, cu excepţia proceselor penale în care plângerea penală declanşează procesul penal şi în care nu există faza urmăririi penale. Efectuarea de către organele de urmărire penală a unor acte premergătoare, anterior începerii urmăririi penale, în vederea strângerii datelor necesare declanşării procesului, nu reprezintă momentul începerii procesului penal şi se efectuează tocmai pentru a se constata dacă sunt sau nu temeiuri pentru începerea procesului penal.

Potrivit prevederilor constituţionale interpretate şi aplicate în concordanţă cu Pactul internaţional invocat, dreptul la apărare nu poate fi garantat, în afara unei acuzaţii, a unei învinuiri şi, respectiv, a unui proces început şi aflat în curs de desfăşurare. Chiar dacă, în conformitate cu prevederile art. 224 C. pr. pen., procesul-verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare poate constitui mijloc de probă, dreptul la apărare al învinuitului nu poate fi considerat ca fiind încălcat, pentru că acesta are posibilitatea de a-l combate cu alt mijloc de probă.

Curtea Constituţională s-a mai pronunţat asupra excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 171 alin. (1) C. pr. pen., şi anume prin decizia nr. 17 din 9 februarie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 112 din 18 martie 1999, dar cu privire la un alt aspect, şi anume cel al asistenţei juridice obligatorii în tot cursul procesului penal, deci şi în faza urmăririi penale. Curtea a constatat, în acea cauză, că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, reţinând în considerente că nu există nici o discriminare şi nici o contradicţie între dispoziţiile art. 171 alin. (1) C. pr. pen. şi prevederile art. 24 alin. (2) din Constituţie, textul reglementând în detaliu însuşi principiul constituţional al dreptului la apărare. Aceste considerente îşi menţin actualitatea.

Curtea Constituţională,dec. nr. 141 din 5 octombrie 1999, M.Of. nr. 585 din 30 noiembrie 1999

(ASISTENŢA JURIDICĂ OBLIGATORIE)

Asistenţa juridică este obligatorie când învinuitul sau inculpatul este minor, militar în termen, militar cu termen redus, rezervist, concentrat, elev al unei instituţii militare de învăţământ, internat într-un centru de reeducare sau într-un institut medical-educativ ori când este arestat, chiar în altă cauză.

În cursul judecăţii asistenţa juridică este obligatorie şi în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani sau când instanţa apreciază că inculpatul nu şi-ar putea face singur apărarea.

Curtea constată că prevederile art. 171 alin. (3) C. pr. pen., asupra cărora se limitează controlul de constituţionalitate, nu contravin dreptului la apărare reglementat prin art. 24 din Constituţie, conform căruia: „(1) Dreptul la apărare este garantat. (2) În tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu.”

Din aceste prevederi constituţionale rezultă că legea fundamentală reglementează, în mod general, dreptul la apărare al oricărei persoane, precum şi dreptul părţilor de a fi asistate de un avocat în tot cursul procesului. Această dispoziţie constituţională este reluată în alin. (1) al art. 171 C. pr. pen., potrivit căruia „Învinuitul sau inculpatul are dreptul să fie asistat de apărător în tot cursul urmăririi penale şi al judecăţii, iar organele judiciare sunt obligate să-i aducă la cunoştinţă acest drept”. Prin acest text este garantat dreptul la apărare al inculpatului sau al învinuitului în procesul penal, prevăzându-se obligaţia organelor judiciare de a aduce existenţa acestui drept la cunoştinţa celui în cauză. Totodată dreptul la apărare este garantat şi prin obligaţia pe care o au organele judiciare de a asigura părţilor deplina exercitare a drepturilor procesuale, în condiţiile prevăzute de lege, precum şi prin dreptul de a administra probele necesare în apărare. Componentele dreptului la apărare, în cadrul procesului penal, sunt prevăzute în numeroase alte dispoziţii ale legii procesuale penale, printre care cele cuprinse în art. 6, 7, 8 şi 171 C. pr. pen..

În aceste condiţii, în alin. (2) şi (3) ale art. 171 C. pr. pen. sunt prevăzute anumite cazuri în care asistenţa juridică este obligatorie, considerându-se că apărarea este o instituţie de interes social care funcţionează atât în interesul învinuitului sau al inculpatului, cât şi în interesul asigurării unei bune desfăşurări a procesului penal. Curtea constată că nu constituie o încălcare a prevederilor art. 24 din Constituţie faptul că la alin. (3) al art. 171 C. pr. pen. se prevăd unele cazuri de asistenţă juridică obligatorie pentru faza de judecată, diferite de cele prevăzute la alin. (2) al aceluiaşi articol pentru faza de urmărire penală, deoarece dispoziţiile constituţionale nu prevăd obligativitatea asistenţei juridice în tot timpul procesului penal, ci doar dreptul părţilor de a fi asistate, drept pe care ele îl pot sau nu îl pot exercita. Textul de lege criticat prevede deci unele excepţii de la regula generală a caracterului facultativ al asistenţei juridice. Stabilirea, extinderea sau restrângerea acestor excepţii este de competenţa exclusivă a legiuitorului.

De altfel, asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 171 alin. (3) C. pr. pen., cu raportare la prevederile constituţionale ale art. 24, Curtea Constituţională s-a mai pronunţat, şi anume prin decizia nr. 17 din 9 februarie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 112 din 18 martie 1999, şi prin Decizia nr. 121 din 23 septembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 541 din 5 noiembrie 1999, respingând excepţiile de neconstituţionalitate.

În considerentele acestor decizii Curtea a reţinut că dreptul la apărare, garantat prin dispoziţia constituţională, se referă la asistenţa juridică facultativă, iar excepţiile de la această regulă pot fi stabilite în mod exclusiv de către legiuitor, conform prevederilor constituţionale cuprinse în art. 58 alin. (1), potrivit cărora „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării”, şi în dispoziţiile art. 125 alin. (3), potrivit cărora „Competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite de lege”.

Considerentele şi soluţia pronunţată în aceste decizii îşi menţin valabilitatea şi în prezenta cauză, neintervenind elemente noi care ar putea justifica reconsiderarea jurisprudenţei Curţii.

Curtea Constituţională, dec. nr. 232 din 16 decembrie 1999, în M.Of. nr. 73 din 18 februarie 2000

(DESEMNAREA APĂRĂTORULUI DIN OFICIU. APĂRĂTOR ALES)

În cazurile când asistenţa juridică a inculpatului este obligatorie, instanţa, după ce a amânat o dată cauza la cererea acestuia de a angaja un apărător, va judeca procesul cu asistarea inculpatului de către apărător desemnat din oficiu, respingând cererea unui apărător, fără delegaţie depusă la dosar, de a se amâna din nou cauza pentru motivul că nu se poate prezenta la judecată.

1556 din 31 mai 1995

(APĂRARE. GARANTAREA DREPTULUI. RESTITUIREA CAUZEI PENTRU COMPLETAREA URMĂRIRII PENALE)

Neîndeplinirea obligaţiei (prev. art. 6 alin 5 C. pr. pen.) de a încunoştinţa pe învinuit, înainte de a i se lua prima declaraţie, despre dreptul de a fi asistat de un apărător, urmată de neasistarea sa în tot cursul urmăririi penale, constituie un motiv de restituire a dosarului pentru refacerea urmăririi penale, cf. art. 333 C. pr. pen.

2194 din 26 octombrie 1993

Notă: – I. Doltu, Rolul procurorului , în „Pro lege” 3/1995, 39.

– Dorin Ciuncan I, V. Pătulea II, Administrarea probelor şi respectarea dreptului la apărare, „Dreptul” nr. 6/2002, p. 115

(APĂRARE. NULITATE)

Nerespectarea obligaţiei din art. 6 alin. (5) C. pr. pen. se sancţionează cu nulitatea relativă.

C.A.B. s II pen., dec. nr. 97/1997, Culegere, p.44-45.

(APĂRARE. APĂRĂTOR ALES. ÎNLOCUIREA CU APĂRĂTOR DESEMNAT DIN OFICIU)

Când apărătorul ales nu se prezintă, fără justificare la mai multe termene de judecată, instanţa este îndreptăţită să desemneze în locul său un apărător din oficiu, deoarece, într-o atare situaţie, inculpatul a cărui asistenţă juridică este obligatorie este lipsit de asistenţă, fiind Aplicabile prevederile art. 171 alin. (4) C. pr. pen..

3064 din 15 decembrie 1995 în Bul. jud., p.233.

Notă: – V. Paşca, Drept de apărare, „Dreptul” nr. 3/1995, p. 77;

– Gh. Mateuţ, Apărătorul, subiect al procesului penal, „Dreptul” nr. 5/1996, p. 77;

– Daniela Ciucă, B.Constantinescu, Apărătorul în procesul penal, „R.D.P.” nr. 4/1998

(APĂRARE. APĂRĂTOR DIN OFICIU. PREZENŢA LA JUDECATĂ A INCULPATULUI MINOR)

Judecarea inculpatului minor de către instanţa de recurs în absenţa acestuia, deşi s-a făcut dovada că nu s-a putut prezenta la judecată fiind bolnav, şi desemnarea unui apărător din oficiu, deşi inculpatul a cerut amânarea judecăţii în vederea angajării unui apărător în locul celui ales, decedat în cursul procesului, constituie încălcări ale prevederilor art. 484 alin. (2) şi ale art. 171 alin. (2) şi (4) C. pr. pen.

Ca atare, decizia este casabilă în recurs în anulare în temeiul art. 410 partea II pct. 5 şi 6 C. pr. pen., recursul în anulare fiind declarat în favoarea inculpatului condamnat.

1813 din 30 iulie 1997

(APĂRARE. ASISTAREA DE CĂTRE APĂRĂTOR CU OCAZIA ASCULTĂRII INCULPATULUI IN CURSUL URMĂRIRII PENALE)

Semnătura unei persoane în calitate de apărător, pe declaraţia luată cu ocazia arestării, fără a avea delegaţie de apărător, iar asistarea ulterioară, cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală, de către o altă persoană, avocat desemnat din oficiu, cu delegaţie depusă la dosar, nu satisface cerinţele asigurării dreptului la apărare în tot cursul procesului penal, existând îndoială cu privire la apărarea efectivă şi reală la data ascultării inculpatului.

737 din 26 martie 1997

Notă: – Daniela Ciucă, B.Constantinescu, Apărătorul în procesul penal, „R.D.P.” nr. 4/1998, 99.

– I. Amarie, Despre obligativitatea organului de urmărire penală de a încunoştinţa pe învinuit sau inculpat de un apărător în tot cursul procesului penal, „Dreptul” nr. 1/1999, 63

– Avocatul acţionează ca reprezentant convenţional (prin procură specială) sau ca substituit procesual (îndeplinind acte în nume propriu, dar în interesul altuia).

– T. Pungă, În legătură cu interpretarea judicioasă a art. 156 din C. pr. civ., „Dreptul” nr. 4/1999, p. 79

– Livia Doina Stanciu, Respectarea dreptului la apărare, „R.D.P.” nr. 4/1999, p. 68

– Alexandru Paicu, Despre dreptul apărătorului de a declara apel şi recurs pentru părţile din procesul penal, „Dreptul” nr. 9/2000, 99

– I. Lascu, Laura Codruţa Lascu, Dreptul la apărare – drept fundamental reglementat în legislaţia internaţională şi legea română, „Pro lege” nr. 3/2000, p. 5.

– Dorin Ciuncan I, V. Pătulea II, Administrarea probelor şi respectarea dreptului la apărare, „Dreptul” nr. 6/2002, p. 115

(APĂRARE. APĂRĂTOR DIN OFICIU. CONTRARIETATE DE INTERESE ÎN CAZUL APĂRĂTORULUI UNIC DESEMNAT PENTRU MAI MULŢI INCULPAŢI)

În cazul în care dintre mai mulţi inculpaţi cercetaţi pentru coautorat la săvârşirea unei infracţiuni unul dintre ei susţin că toţi au participat la săvârşirea faptei, iar ceilalţi neagă învinuirea, desemnarea aceluiaşi apărător pentru toţi inculpaţii este nelegală, între aceştia existând contrarietate de interese, situaţie ce este echivalentă cu lipsa de apărare.

1555 din 11 aprilie 2000

APEL. MOTIV DE APEL PRIVIND JUDECAREA CAUZEI ÎN PRIMĂ INSTANŢĂ ÎN LIPSA INCULPATULUI ARESTAT ÎN ALTĂ CAUZĂ. OBLIGAŢIA DE A VERIFICA

În cazul în care inculpatul condamnat în primă instanţă susţine în apel că a fost judecat în lipsă deşi era arestat în executarea unei pedepse anterioare, instanţa are obligaţia să verifice realitatea acestei susţineri şi, dacă ea se confirmă, să desfiinţeze sentinţa şi să dispună rejudecarea cauzei de către prima instanţă.

Respingerea apelului, cu motivarea că inculpatul a fost trimis în judecată în stare de libertate, a fost ascultat şi i s-a asigurat un apărător, iar instanţa de fond nu a fost înştiinţată despre arestarea lui în altă cauză înaintea dezbaterilor, fără a verifica existenţa acestui caz de nulitate absolută a hotărârii prevăzut în art. 197 alin. (2) şi 3 C. pr. pen., constituie motiv de admitere a recursului inculpatului şi de casare a deciziei cu trimitere pentru rejudecarea apelului.

Prin sentinţa penală nr. 20 din 14 martie 2001, Tribunalul Sălaj a condamnat pe inculpatul B.B., între altele, pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă.

Împotriva acestei hotărâri inculpatul a declarat apel, susţinând, între altele, că a fost judecat în lipsă, deşi se afla în executarea unei pedepse privative de libertate.

Curtea de Apel Cluj, prin decizia penală nr. 206 din 7 iunie 2001, a admis apelul numai cu privire la omisiunea de a contopi unele pedepse.

În ceea ce priveşte judecarea inculpatului în lipsă, s-a motivat că el a fost trimis în judecată în stare de libertate, a fost ascultat în legătură cu învinuirile aduse, i s-a asigurat apărarea, iar instanţa nu a fost încunoştinţată despre arestarea lui pentru executarea unei pedepse anterioare.

Decizia a fost atacată cu recurs de inculpat, cu motivarea că hotărârea primei instanţe era lovită de nulitate absolută, având în vedere că judecarea cauzei a avut loc fără a fi adus la judecată de la locul de deţinere unde se afla în executarea unei pedepse.

Recursul este fondat.

Potrivit art. 314 C. pr. pen., judecata nu poate avea loc decât în prezenta inculpatului, când acesta se află în stare de deţinere, aducerea lui la judecată fiind obligatorie.

Pe de altă parte, potrivit art. 197 alin. (2) şi (3) din acelaşi cod, sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii, între altele, şi dispoziţiile relative la prezenţa inculpatului când este obligatorie potrivit legii, această nulitate neputând fi acoperită în nici un mod.

În raport cu aceste prevederi legale, instanţa de apel avea obligaţia să verifice dacă susţinerea inculpatului este reală, iar în cazul în care ar fi constatat realitatea acesteia, trebuia să admită apelul, cu trimiterea cauzei pentru rejudecare la prima instanţă.

Întrucât la dosar nu există dovezi în acest sens, în vederea stabilirii dacă inculpatul la data judecăţii la prima instanţă se afla ori nu în stare de deţinere şi nu a fost adus la judecată, recursul a fost admis şi s-a casat decizia atacată, cu trimiterea cauzei la instanţa de apel în vederea rejudecării sub aspectul menţionat.

920 din 19 februarie 2002

(APEL. PRIMUL TERMEN DE JUDECATĂ. CERERE DE AMÂNARE PENTRU LIPSĂ DE APĂRARE. ASISTENŢĂ JURIDICĂ OBLIGATORIE)

Cererea inculpatului formulată la primul termen de judecată de a se amâna judecata în vederea angajării unui apărător este fondată.

Respingerea cererii când prezenţa apărătorului este obligatorie, cu motivarea că inculpatul apelant a avut suficient timp pentru angajarea unui apărător, şi judecarea cauzei cu desemnarea unui apărător, din oficiu pentru inculpat echivalează cu o judecată în lipsa apărătorului, caz de casare prevăzut în art. 385 alin. (1) pct. 6 C. pr. pen.

Prin sentinţa nr. 570 din 13 octombrie 2000, Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, a condamnat pe inculpatul C.C. pentru săvârşirea infracţiunilor de înşelăciune, falsificare de valori, falsificare de instrumente oficiale şi folosirea instrumentelor oficiale false.

Instanţa a reţinut că, în perioada 20 iunie 1996 – 28 iulie 1997, prin acte repetate, inculpatul a achiziţionat bunuri în valoare totală de 40 de milioane de lei, folosind în acest scop ordine de plată şi ştampile falsificate.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, prin decizia nr. 680 din 12 decembrie 2000 a respins apelul inculpatului.

Inculpatul a declarat recurs, susţinând că instanţa de apel a respins nejustificat cererea sa de amânare a judecării cauzei în vederea angajării unui apărător, deşi cauza se afla la primul termen, încălcând astfel dreptul său de apărare.

Recursul este fondat.

Potrivit art. 6 alin. (1) şi (2) C. pr. pen., dreptul la apărare este garantat învinuitului, inculpatului şi celorlalte părţi în tot cursul procesului penal, organele judiciare fiind obligate să asigure părţilor deplina exercitare a drepturilor procesuale în condiţiile prevăzute de lege.

Conform art. 197 alin. (2) şi (3) din acelaşi cod, încălcarea dispoziţiilor referitoare la asistarea inculpatului de către apărător, când este obligatorie potrivit legii, atrage nulitatea absolută a actului, nulitatea putând fi invocată în orice stare a procesului, chiar şi din oficiu.

Din actele dosarului rezultă că în şedinţa publică din 5 decembrie 2000 apelantul inculpat, fiind prezent, a solicitat instanţei amânarea judecării cauzei în vederea angajării unui apărător.

Deşi cauza se afla la primul termen, cu motivarea că inculpatul a avut suficient timp pentru angajarea unui apărător, instanţa a procedat la judecarea apelului desemnând un apărător din oficiu, ceea ce constituie o încălcare a dispoziţiilor legale menţionate.

Cum această încălcare nu poate fi înlăturată în nici un mod, decizia pronunţată de instanţa de apel fiind lovită de nulitate absolută, recursul declarat de inculpat a fost admis şi s-a casat hotărârea atacată cu trimiterea cauzei curţii de apel pentru rejudecarea apelului.

1122 din 28 februarie 2002

(APEL PESTE TERMEN. CONDIŢII)

Pentru ca apelul peste termen să fie admisibil, se cere ca partea să fi lipsit atât la judecată, cât şi la pronunţare, şi să declare apel fără a depăşi 10 zile de la începerea executării pedepsei sau a dispoziţiilor privind despăgubirile civile.

Art. 365 alin. (1) C. pr. pen. fixează numai termenul limită până la care poate fi declarat apelul în cazul în care partea a lipsit la judecată şi la pronunţare, dar nu prevede, drept condiţie a exercitării apelului peste termen, începerea executării pedepsei sau a despăgubirilor.

Prin decizia nr. 217 din 8 noiembrie 2001, Curtea de Apel Oradea, secţia penală, a respins ca tardiv apelul declarat de inculpat.

În motivarea acestei hotărâri s-a reţinut că instanţa de fond a soluţionat cauza la primul termen de judecată, cu procedura de citare a inculpatului legal îndeplinită.

Conform dovezii de primire şi procesului-verbal de predare, hotărârea instanţei de fond a fost comunicată la data de 24 septembrie 1999, fiind afişată pe uşa principală, întrucât nu a fost găsită nici o persoană la adresa cunoscută. Cu toate acestea, inculpatul a declarat apel la data de 4 septembrie 2001.

Faţă de împrejurarea că inculpatul, lipsă la data soluţionării apelului, nu a făcut dovada că a început executarea pedepsei şi că apelul a fost declarat în termen de 10 zile de la data începerii executării pedepsei şi nici dovada începerii dispoziţiilor privind despăgubirile civile, instanţa a considerat că el nu se găseşte în situaţia prevăzută în art. 365 C. pr. pen., referitoare la apelul peste termen.

Inculpatul a declarat recurs, cu motivarea că în cauză sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 365 C. pr. pen. pentru declararea apelului peste termen.

Recursul este fondat.

Instanţa de apel a reţinut corect să sentinţa a fost comunicată inculpatului la 24 septembrie 1999, iar acesta a declarat apel la data de 4 septembrie 2001. Este, de asemenea, reală constatarea că inculpatul, nici la data declarării apelului – 4 septembrie 2001 – nici în prezent nu a început executarea pedepsei şi nici executarea dispoziţiilor privind despăgubirile civile.

Instanţa de apel a dat însă o interpretare greşită dispoziţiilor art. 365 C. pr. pen. privind declararea apelului şi peste termen.

Potrivit textului de lege menţionat, partea care a lipsit atât la judecată, cât şi la pronunţare, poate declara apel şi peste termen, dar nu mai târziu decât 10 zile de la data, după caz, a începerii executării pedepsei sau începerii executării dispoziţiilor privind despăgubirile civile.

Examinând datele cauzei în raport cu prevederile legale menţionate, se constată, pe de o parte, că inculpatul nu a fost prezent la judecată şi nici la pronunţarea sentinţei, iar pe de altă parte, că apelul, declarat după expirarea termenului legal de 10 zile, a fost depus înainte de începerea executării pedepsei sau a dispoziţiilor privind despăgubirile civile.

Interpretarea instanţei în sensul că ar fi necesar, pentru admisibilitatea apelului peste termen, ca inculpatul să fi început executarea pedepsei sau executarea dispoziţiilor privind despăgubirile civile şi să fi declarat apelul în termen de 10 zile de la data începerii executării, este însă greşită.

Din modul de redactare a art. 365 C. pr. pen. rezultă că acest text de lege a fixat numai limita maximă, în timp, până la care poate fi declarat apelul peste termen, în formularea „dar nu mai târziu decât 10 zile de la data, după caz, a începerii executării pedepsei sau a începerii executării dispoziţiilor privind despăgubirile civile”.

Prin urmare, apelul peste termen poate fi declarat de către partea care a lipsit atât la judecată cât şi la pronunţare, în intervalul de timp cuprins între data expirării termenului de declarare a apelului şi data la care se împlinesc 10 zile de la începerea executării pedepsei sau a începerii executării dispoziţiilor privind despăgubirile civile, fără a se cere ca executarea să fi început.

În consecinţă recursul a fost admis, cu trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului.

1497 din 20 martie 2002

(APEL. TERMEN. EXCEPŢIE DE TARDIVITATE)

Menţionând în considerentele deciziei că procurorul a declarat apel în termen, înseamnă că instanţa s-a pronunţat, prin respingere, asupra excepţiei de tardivitate ridicată de inculpaţii intimaţi.

Lipsa unei motivări exprese privind considerarea apelului ca fiind declarat în termen nu constituie temei de casare, întrucât prevederile art. 383 C. pr. pen. se referă la obligaţia instanţei de apel ca, în expunerea deciziei, să arate temeiurile de fapt şi de drept care au dus la adoptarea oricăreia dintre soluţiile prevăzute în art. 379 din acelaşi cod, şi anume respingerea sau admiterea apelului, inclusiv modalităţile procesuale urmate după desfiinţarea sentinţei, iar nu la obligaţia de a face o motivare anume a respingerii unei excepţii ridicate de intimaţi.

O atare motivare se va face în decizia instanţei de recurs, când aceasta se va pronunţa asupra cazului de casare prevăzut în art. 385⁹ alin. (1) pct. 11 C. pr. pen., invocat de recurent, în sensul că instanţa de apel a admis o cale de atac introdusă tardiv.

Prin sentinţa penală nr. 696 din 14 decembrie 2000, Tribunalul Iaşi, în baza art. 2 lit. a) a raportat la art. 10 alin. (1) lit. b¹) C. pr. pen. şi la art. 18¹ C. pen., a achitat pe inculpaţii C.V. şi C.G. pentru infracţiunea de luare de mită prevăzută în art. 254 alin. (1) C. pen.

Prin decizia penală nr. 202 din 7 iunie 2001, Curtea de Apel Iaşi a admis apelul declarat de procuror şi a condamnat pe inculpaţi pentru săvârşirea infracţiunii menţionate.

Împotriva acestei decizii inculpaţii au declarat recurs susţinând, între altele, că instanţa nu s-a pronunţat asupra excepţiei de tardivitate a apelului declarat de procuror, invocată de inculpaţi, şi a admis un apel tardiv.

Examinând legalitatea deciziei criticate, se constată că recursurile sunt nefondate.

Referitor la excepţia de tardivitate a apelului declarat de procuror, asupra căreia instanţa de apel nu s-ar fi pronunţat, se constată că, în considerentele deciziei se precizează că împotriva sentinţei procurorul a declarat apel în termen. Prin urmare, instanţa de apel s-a pronunţat, astfel, asupra excepţiei de tardivitate.

În ceea ce priveşte lipsa unei motivări privind declararea în termen a apelului, prevederile art. 383 C. pr. pen. sunt greşit invocate de recurenţi, deoarece ele se referă la obligaţia instanţei de apel de a motiva temeiurile de fapt şi de drept care au dus, după caz, la respingerea sau admiterea apelului, raportate la motivele de apel. Or, inculpaţii aveau în acea fază procesuală calitatea de intimaţi şi nu invocaseră, prin urmare, vreun motiv de apel pentru ca instanţa să fie obligată să motiveze respingerea acestuia.

Totodată, se constată că apelul a fost declarat de procuror în termen legal de 10 zile calculat de la pronunţarea sentinţei (14 decembrie 2000), fiind înregistrat la 27 decembrie 2000 la Tribunalul Iaşi, zilele de 25 şi 26 decembrie, prima şi a doua zi de Crăciun, fiind zile de sărbătoare legală conform art. 1 din Legea nr. 75 din 12 iunie 1996, iar potrivit art. 186 alin. final C. pr. pen. ultima zi de depunere a apelului, 25 decembrie 2000, fiind o zi nelucrătoare, termenul expira la sfârşitul primei zile lucrătoare care urmează, respectiv 27 decembrie 2000, dată la care a fost declarat.

În consecinţă recursul declarat de inculpaţi a fost respins.

2204 din 25 aprilie 2002

(APEL. NEAGRAVAREA SITUAŢIEI INCULPATULUI ÎN PROPRIUL APEL ŞI ÎN APELUL DECLARAT DE PROCUROR ÎN FAVOAREA SA. REJUDECAREA CAUZEI DE PRIMA INSTANŢĂ)

În cazul în care, urmare admiterii apelurilor declarate de inculpat şi de procuror în favoarea acestuia, s-a dispus rejudecarea cauzei de prima instanţă, pedeapsa aplicată în urma rejudecării nu poate fi majorată în apelul procurorului decât până la durata pedepsei aplicate inculpatului de către instanţa care a judecat pentru prima dată fondul cauzei.

Prin sentinţa penală nr. 159 din 15 martie 2000 a Tribunalului Dolj, inculpatul D.I. a fost condamnat la 7 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzută în art. 211 alin. (2) lit. a), d) şi e), cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen.

Împotriva sentinţei au declarat apel procurorul şi inculpatul.

În apelul procurorului hotărârea a fost criticată numai cu privire la măsura confiscării speciale ce trebuia înlăturată, iar la judecarea cauzei procurorul a pus concluzii de trimitere a cauzei spre rejudecare, întrucât nu s-au administrat suficiente probe din care să rezulte vinovăţia sau nevinovăţia inculpatului.

Prin decizia penală nr. 329 din 3 iulie 2000, Curtea de Apel Craiova a admis apelurile şi a trimis cauza spre rejudecare la prima instanţă.

Rejudecând cauza, Tribunalul Dolj a pronunţat sentinţa penală nr. 632 din 11 decembrie 2000 prin care a condamnat pe inculpat la 5 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie.

Prin decizia nr. 375 din 21 iunie 2001, Curtea de Apel Craiova a admis apelul procurorului şi a majorat pedeapsa de la 5 ani şi 6 luni la 8 ani închisoare.

Apelul inculpatului a fost respins.

Recursul declarat de inculpat este fondat.

Prin prima sentinţă inculpatul a fost condamnat la 7 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie.

Sentinţa a fost desfiinţată de curtea de apel în urma admiterii apelului inculpatului şi a apelului declarat de procuror în favoarea inculpatului.

Rejudecând cauza, instanţele care s-au pronunţat ulterior erau obligate să ţină seama de regula neagravării situaţiei inculpatului în propriul apel şi în apelul procurorului declarat în favoarea sa, consacrată în art. 372 alin. (1) şi (2) C. pr. pen.

Această prevedere legală a neagravării situaţiei îşi produce efecte în cadrul oricărei activităţi procesuale ulterioare admiterii apelului.

Curtea de apel, majorând pedeapsa inculpatului la 8 ani închisoare prin admiterea apelului declarat de procuror, a încălcat prevederile art. 372 alin. (1) şi (2) C. pr. pen., neţinând seama de faptul că reluarea ciclului procesual s-a datorat admiterii apelului în favoarea inculpatului şi că, prin urmare, nu se putea depăşi pedeapsa de 7 ani închisoare aplicată iniţial inculpatului.

În consecinţă recursul a fost admis şi s-a stabilit pedeapsa la 7 ani închisoare.

1385 din 14 martie 2002

Notă: – D. Ciuncan I, V. Pătulea II, Administrarea probelor şi respectarea dreptului la apărare, „Dreptul” nr. 6/2002, p. 115

(APEL. CITAREA PĂRŢILOR)

Potrivit art. 375 alin. (2) Cod procedură penală, judecarea apelului se face cu citarea părţilor.

În sensul acestui text de lege, în apel se citează toate părţile faţă de care soluţia ce ar putea fi adoptată ar crea alte efecte decât cele ale sentinţei, nu numai părţile care au declarat apel sau la care apelul se referă expres.

Ca atare, dacă în urma schimbării în apel a încadrării juridice suma atribuită prin sentinţă părţii civile ar trebui confiscată conform legii, la judecarea apelului se impune citarea părţii civile.

În fapt, prin sentinţa penală nr. 14 din 31 ianuarie 2000, Tribunalul Bistriţa-Năsăud a schimbat încadrarea juridică a faptelor din infracţiunea de trafic de influenţă în aceea de înşelăciune prevăzută în art. 215 alin. (1) şi (5) cu aplicarea art. 41 alin. (2) Cod penal, dispunându-se condamnarea inculpatei V.R. în baza noii încadrări.

Inculpata a fost obligată să plătească despăgubiri părţilor civile sume importante în lei şi valută.

Instanţa a reţinut că, în cursul anilor 1997 – 1999, inculpata, prevalându-se de pretinsa influenţă ce o avea pe lângă directorul tehnic din cadrul Primăriei Municipiului Bistriţa, a promis mai multor persoane, în schimbul unor sume de bani, că le va rezolva obţinerea unor locuinţe din fondul locativ de stat, ceea ce nu a făcut.

Împotriva sentinţei, procurorul a declarat apel, susţinând că încadrarea corectă a faptelor este în infracţiunea de trafic de influenţă.

Prin Decizia penală nr. 175/A din 6 iunie 2000, Curtea de Apel Cluj a admis apelul procurorului, a schimbat încadrarea juridică, a condamnat pe inculpată pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzută în art. 257 Cod penal, şi a dispus confiscarea sumelor de bani primite de la părţile civile.

Recursurile declarate de părţile civile sunt fondate.

Potrivit art. 375 alin. (2) Cod procedură penală, judecarea apelului se face cu citarea părţilor. Prin această dispoziţie se asigură părţilor posibilitatea de a cunoaşte termenul fixat, de a se prezenta în instanţa de apel şi de a-şi face apărările pe care le socotesc necesare.

În acest scop, în apel trebuie citate toate părţile faţă de care soluţia poate avea un efect, nu numai cele care au folosit calea apelului sau la care apelul se referă expres.

În cauză, admiterea apelului procurorului vizând schimbarea încadrării juridice ducea la modificarea sentinţei în ce priveşte soluţionarea laturii civile, în sensul că sumele la plata cărora inculpata a fost obligată către părţile civile urmau să fie confiscate, ceea ce s-a şi dispus în urma admiterii apelului şi condamnarea inculpatului pentru trafic de influenţă.

Cum judecata în apel a avut loc fără citarea părţilor civile, recursul a fost admis, în temeiul art. 385⁹ alin. (1) pct. 21 Cod procedură penală, cu trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului.

559 din 6 februarie 2001

APLICAREA LEGII PENALE ÎN TIMP. LEGE TEMPORARĂ. DECRET -LEGE Nr. 34/1990

Legea temporară are acest caracter numai dacă acesta rezultă fără echivoc din însuşi textul ei.

Referirea din expunerea de motive la unele împrejurări speciale care au dus la adoptarea ei nu-i determină caracterul.

2238 din 28 octombrie 1993 în Bul. jud., p.160

(APLICAREA LEGII PENALE ÎN TIMP. ART. 1 DIN DECRETUL – LEGE Nr. 24/1990)

Lege temporară. Condiţii. Legea temporară are acest caracter numai dacă limitarea Aplicării ei în timp rezultă fără echivoc din însuşi textul ei. Art. 410 alin. (1), pct. 1, 6 C. pr. pen.

1421 din 19 mai 1995

Notă: – Cu privire la categoriile de act normative care intră în vigoare potrivit art. 78 din Constituţie, credem că, din modul de sistematizare a reglementărilor prevăzute în Secţiunea a 3-a „Legiferarea” din Capitolul I al Titlului III din Constituţie, precum şi din prevederea conform căreia legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei, rezultă că se supun principiului prevăzut de dispoziţiile art. 78 numai legile, organice su ordinare, celelalte acte cu caracter normativ – ordonanţele, ordonanţele de urgenţă, hotărârile de Guvern şi celelalte acte cu caracter normativ ale autorităţile administraţiei publice – intrând în vigoare, dacă în cuprinsul acestora nu este prevăzut altfel, de la data publicării în Monitorul Oficial. Intenţia legiuitorului de a reglementa prin art. 78 numai situaţia intrării în vigoare a legilor este clară în acest sens, iar cu privire la celelalte acte normative se va aplica regula de drept comun, respectiv data publicării reprezintă data de intrare în vigoare.

Calculul termenului de 3 zile prevăzut de art. 78 din Constituţie trebuie să ţină seama nu numai de diferitele sisteme de calcul propuse, cât şi de natura juridică a acestuia, asupra căreia autorii lucrărilor menţionate nu s-au referit.

Termenul de 3 zile este un termen de prorogare, care amână momentul de la care începe să producă efecte juridice o lege, de la data publicării în Monitorul Oficial şi până la data împlinirii termenului respectiv.

Data naşterii raporturilor juridice determinate de intrarea în vigoare a unei legi trebuie să ţină seama de interesul general pe care orice lege îl reprezintă, ca act emanat de la puterea publică. Legea este adoptată pentru a reglementa relaţiile sociale în ansamblul acestora, sau pe domenii de activitate de interes naţional, ceea ce conduce la necesitatea aplicării dispoziţiilor legale neîntârziat.

În concluzie, pentru a calcula data de intrare în vigoare a unei legi, trebuie să se ţină seama de prima zi (ziua publicării în Monitorul Oficial), prima zi de aplicabilitate a legii începând cu ora 0 a celei de-a patra zile.

– D. Ciuncan, Dreptul inter-temporal şi controlul constituţionalităţii legii, „Pro lege” nr. 1/1994, p. 248.

– V. Tănăsescu, Aplicarea legii penale în timp , „Rev. jur. a Olteniei” Ed. Curtea de Apel Craiova, nr.1-2/1996, 13

– C. Barbu, Înţelesul legii penale, când ne referim la aplicarea ei în timp, în „Rev. jur. a Olteniei” nr. 1-2/1996, p. 25 (Criteriul propus este rezultatul la care conduc aceste norme; faptul că influenţează răspunderea penală este un criteriu în Plus şi suficient pentru identificarea normelor supuse principiului mitior lex, p.27).

– I. Retca, Aplicarea în timp a legii de procedură penală, „Dreptul” nr. 5/1998, p. 61

– I. Retca, Din nou despre aplicarea în timp a legii de procedură penală, „Pro lege” nr. 2/1998, p. 38

– V.Paşca, Prolegomene în studiul dreptului penal, Lumina Lex, Bucureşti, 2001

– Ilie Narata, Caz de aplicare a principiului non reformatio in peius în situaţii tranzitorii, „Dreptul” nr. 6/2001, p. 104

– G. Antoniu, Aplicarea legii penale în timp şi spaţiu, „R.D.P.” nr. 4/2001, p. 9

(APLICAREA LEGII PENALE MAI FAVORABILE. FALS. ART.40 LEGEA 87/1994)

Prin sentinţa penală nr. 1818 din 18 octombrie 1995 a Judecătoriei Slobozia, rămasă definitivă prin neapelare, inculpata D.A. a fost condamnată pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual prevăzută în art. 40 din Legea nr. 82/1991 raportat la art. 289 C. pen..

Instanţa a reţinut că inculpata, asociată la o societate comercială, nu a înscris, în perioada iulie-septembrie 1994, 5 facturi în evidenţele contabile, sustrăgându-se astfel de la plata impozitului datorat, în sumă de 188.077 lei.

Recursul în anulare declarat în cauză este fondat.

Efectuarea, cu ştiinţă, de înregistrări inexacte în contabilitate, având drept consecinţă denaturarea veniturilor şi cheltuielilor, săvârşită în septembrie 1994, şi judecată în octombrie 1995, nu se sancţionează potrivit art. 40 din Legea nr. 82/1991, ca infracţiune de fals intelectual, raportat la art. 289 C. pen., cu închisoare de la 6 luni la 5 ani, ci potrivit art. 13 din Legea nr. 87/1994 publicată la 24 octombrie 1994 şi intrată în vigoare la 23 noiembrie 1994, ca evaziune fiscală, cu închisoare de la 6 luni la 5 ani sau cu amendă de la 1 la 10 milioane lei.

Între data săvârşirii faptei şi până la judecarea definitivă a cauzei intervenind o lege care prevede aceleaşi limite ale pedepsei închisorii ca şi legea anterioară, dar alternativ cu pedeapsa amenzii, legea nouă este mai favorabilă şi, ca atare, este aplicabilă conform prevederilor art. 13 C. pen..

2427 din 1 noiembrie 1996

Notă: – Ceea ce s-a întâmplat deja nu mai poate fi anulat; însă interpretarea normativă a unor lucruri întâmplate demult poate fi modificată ulterior pe baza unor norme care au fost stabilite după evenimentele ce urmează a fi interpretate.

Cu un asemenea efect retroactiv este posibil, de exemplu, ca legea unui guvern ajuns la putere printr-o revoluţie să anuleze o lege emisă de guvernul anterior lege care pedepseşte anumite acţiuni ale indivizilor din partidul revoluţionar calificându-le drept crime politice.

Guvernul naţional-socialist din Germania a legitimat retroactiv ca sancţiuni anumite acte coercitive care din punct de vedere juridic erau crime, calificând tot retroactiv ca delict comportamentul care le-a determinat.

O normă de drept poate anula cu efect retroactiv valabilitatea unei alte norme de drept, elaborate anterior, în aşa fel încât actele coercitive cu caracter de sancţiuni, valabile în condiţiile primei norme să fie lipsite de însuşirea lor de pedepse sau execuţii, iar comportamentul uman care le-a determinat să-şi piardă ulterior caracterul de delict. (Hans Kelsen, Reine RechT. S. Iehre – Doctrina pură a dreptului, Ed.rom. 2000, Humanitas, p.27-28).

(APLICAREA LEGII PENALE ÎN TIMP. LEGE PENALĂ MAI FAVORABILĂ)

În caz de succesiune a unor legi penale prin care pentru aceeaşi infracţiuni sunt prevăzute pedepse diferite, în conformitate cu art. 13 C. pen. se aplică legea care prevede limitele cele mai mici de pedeapsă.

Dacă o faptă de furt calificat a fost săvârşită anterior completărilor şi modificărilor aduse art. 209 C.pen. prin Legea nr.140 din 14 noiembrie 1996, nu sunt Aplicabile prevederile de agravare ale acestei legi.

Prin sentinţa penală nr. 238 din 12 mai 1998 a Judecătoriei Olteniţa, rămasă definitivă, a fost condamnat inculpatul minor P.P.D. pentru săvârşirea infracţiunilor de furt prevăzută de art. 208 alin. (1) C.pen. şi de furt calificat prevăzută de art. 208 alin. (1) raportat la art. 209 lit. g) şi i), cu aplicarea art. 99 şi a art. 109 C. pen. pentru ambele infracţiuni.

S-a reţinut că, în noaptea de 3/4 martie 1996, inculpatul ş I însuşit, prin efracţie, bunuri în valoare de 400.000 lei de la partea vătămată D.M., iar în dimineaţa zilei de 19 septembrie 1997 ş I mai însuşit o bicicletă aparţinând părţii vătămate V.V.

Împotriva sentinţei s-a declarat recurs în anulare, susţinându-se că instanţa a făcut o greşită aplicare a legii.

Recursul în anulare este fondat.

Reţinându-se că inculpatul a săvârşit fapta de însuşire a bunurilor aparţinând părţii vătămate D.M. la data de 3 martie 1996, trebuia să se observe că, în urma modificării aduse articolului 209 C. pen. prin Legea nr. 140 din 14 noiembrie 1996, au fost stabilite limite mai mari ale pedepsei pentru furtul calificat (săvârşit „în timpul nopţii” sau „prin efracţie”).

Or, nerespectând prevederile art. 13 C. pen., potrivit cărora în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă, instanţa a încadrat fapta în art. 209 alin. (1) lit. g) şi i) C. pen., astfel cum acesta a fost completat şi modificat prin Legea nr. 140/1996, pentru care este prevăzută pedeapsa închisorii de la 3 la 15 ani, iar nu în art. 209 lit. e şi g C. pen. în redactarea anterioară apariţiei acestei legi, prin care furtul săvârşit „în timpul nopţii” sau „prin efracţie” era pedepsit cu închisoare de la 1 la 5 ani.

În acest fel, prin încălcarea prevederilor art. 13 C. pen., faptei de furt calificat săvârşite de inculpat i s-a dat o încadrare juridică greşită, iar pedeapsa la care a fost condamnat este în alte limite decât cele prevăzute de textul de lege ce-i era aplicabil.

Ca urmare, s-a admis recursul în anulare şi, schimbându-se încadrarea juridică a faptei în infracţiunea de furt calificat prevăzută de art. 208 alin. (1) raportat la art. 209 lit. e) şi g) cu aplicarea art. 99 şi a art. 13 C. pen., inculpatul a fost condamnat la o pedeapsă stabilită în limitele acestor dispoziţii mai favorabile.

572 din 18 februarie 1999

(APLICAREA LEGII PENALE ÎN TIMP. LEGE MAI FAVORABILĂ. INFRACŢIUNE CONTINUĂ)

În cazul infracţiunii continue începute sub legea veche mai favorabilă şi consumată sub legea nouă mai nefavorabilă se aplică legea nouă, prevederile art. 13 C. pen. nefiind aplicabile.

Prin sentinţa penală nr. 234 din 30 aprilie 1997 a Judecătoriei Târgu Secuiesc, rămasă definitivă prin neapelare, inculpatul Z.C. a fost condamnat la 100.000 de lei amendă pentru săvârşirea infracţiunii de furt prevăzută în art. 208 alin. (1) şi (2), cu aplicarea art. 13 C. pen..

Instanţa a reţinut că, în luna noiembrie 1996, inculpatul a făcut modificări la tabloul electric exterior şi la contor, astfel ca energia consumată să nu poată fi înregistrată în perioada noiembrie 1996 – martie 1997.

Recursul în anulare declarat în cauză, cu motivarea că s-a făcut o greşită aplicare a art. 13 C. pen., este fondat.

Potrivit art. 10 şi 13 C. pen., legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în timpul cât ea se afla în vigoare, iar în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă.

Aplicarea legii penale mai favorabile, în cazul succesiunii de legi penale în timp, presupune existenţa unei activităţi infracţionale săvârşite până în momentul apariţiei noii legi.

Când activitatea ilicită a infractorului începută sub legea veche s-a prelungit în timp şi sub legea nouă, având caracterul unei infracţiuni continue, momentul consumării infracţiunii este acela al epuizării activităţii materiale.

Infracţiunea de furt prevăzută de art. 208 alin. (1) şi (2) C. pen. se pedepsea anterior modificării prin Legea nr. 140/1996 cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă, iar după modificare cu închisoare de la 1 la 12 ani.

În cauză s-a stabilit că inculpatul a sustras energia electrică în perioada noiembrie 1996 – martie 1997, furtul constituind o infracţiune continuă. Între momentul începerii activităţii infracţionale – noiembrie 1996 – şi momentul consumării acesteia – martie 1997 – a intervenit Legea nr. 140 din 14 noiembrie 1996.

Întrucât infracţiunea s-a consumat după modificarea limitelor speciale ale pedepsei, în speţă nu are semnificaţie succesiunea în timp a legilor penale, prevederile art. 13 C. pen. nefiind incidente, furtului săvârşit de inculpat aplicându-i-se legea nouă care prevede numai pedeapsa închisorii, nealternativă cu amenda.

2514 din 17 iunie 1999

Notă: – C. E. Stoisavlevici, Aplicarea legii penale mai favorabile în cazul participaţiei anterioare, în „Revista de drept penal” nr. 4/2003, p. 51

ARESTARE PREVENTIVĂ

Curtea Constituţională a considerat că în sistemul procesual penal românesc procurorul corespunde noţiunii de „alt magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare”, la care se referă art. 5 paragraful 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Astfel însăşi Constituţia, când prevede în art. 23 alin. (4) că „Arestarea se face în temeiul unui mandat emis de magistrat…”, acoperă şi situaţia magistratului care este procuror.

De asemenea, Capitolul VI din Titlul III al Constituţiei, referitor la autorităţile publice, capitol intitulat „Autoritatea judecătorească”, prevede, pe lângă Secţiunea 1, intitulată „Instanţele judecătoreşti”, şi Secţiunea a 2-a, denumită „Ministerul Public”, iar în Secţiunea a 3-a, în art. 133 alin. (1), printre atribuţiile Consiliului Superior al Magistraturii, se prevede competenţa acestuia de a propune Preşedintelui României numirea în funcţie a judecătorilor şi a procurorilor, cu excepţia celor stagiari, în condiţiile legii, în considerarea calităţii de „magistraţi” a procurorilor.

Referindu-se la natura juridică a Ministerului Public, Curtea Constituţională, prin decizia nr. 73 din 4 iunie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 255 din 22 octombrie 1996, a considerat că acesta „reprezintă o magistratură specială, care nu îndeplineşte atribuţii de natură jurisdicţională”. Procurorii îndeplinesc însă o importantă funcţie judiciară în procesul penal, întrucât întreaga fază a urmăririi penale se desfăşoară prin activitatea sau sub supravegherea lor. În cadrul urmăririi penale, în afara activităţii de strângere a probelor privind existenţa faptei şi a vinovăţiei făptuitorului, au loc şi acte procesuale de o importanţă hotărâtoare pentru dinamizarea procesului penal, şi anume punerea în mişcare a acţiunii penale sau trimiterea în judecată a inculpatului, precum şi măsuri procesuale necesare efectuării urmăririi penale, între care se află şi măsurile preventive privative sau restrictive de libertate.

Pentru motivele expuse Curtea constată că procurorul este un „alt magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare”, în sensul cerut de art. 5 paragraful 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi în sensul art. 23 alin. (4) din Constituţie.

Cu privire la constituţionalitatea competenţei procurorului de a lua măsura arestării inculpatului Curtea observă că aceasta nu poate fi examinată în afara cadrului constituţional şi legal în care acţionează procurorul. Astfel, în temeiul art. 23 alin. (4) din Constituţie şi potrivit art. 149 alin. 1 C. pr. pen., procurorul (magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare) poate dispune arestarea inculpatului pe o durată de cel mult 30 de zile, prelungirea duratei putând fi aprobată numai de instanţa de judecată (art. 155 din acelaşi cod). Împotriva ordonanţei procurorului de arestare preventivă inculpatul arestat poate face plângere la instanţa competentă să judece cauza în fond, iar plângerea, împreună cu dosarul cauzei, este trimisă instanţei în termen de 24 de ore, învinuitul sau inculpatul arestat fiind adus în faţa instanţei, asistat de apărător (art. 140¹ C. pr. pen.). Măsura arestării încetează de drept la expirarea termenelor prevăzute de lege sau stabilite de organul judiciar ori când acţiunea penală a rămas fără obiect (art. 140 C. pr. pen.). Prin urmare, oricare ar fi organul împuternicit de lege să ia măsura arestării preventive, acesta trebuie să acţioneze în cadrul strict stabilit de lege, cadru care nu vine în contradicţie cu exigenţele Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi nici cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Referitor la critica adusă rolului procurorului în procesul penal, care pune în discuţie imparţialitatea şi independenţa acestuia, Curtea observă că examinarea ei nu trebuie făcută în mod abstract, prin compararea unor concepte, ci prin analiza modului în care, în dreptul intern, prin reglementarea activităţii procurorului sunt sau nu garantate în realitate drepturile fundamentale ale omului în procesul penal. Prin organizarea procesului penal pe baza principiului contradictorialităţii, Codul de procedură penală în vigoare obligă organul de urmărire penală să adune probele atât în favoarea, cât şi în defavoarea învinuitului sau a inculpatului, chiar şi atunci când acesta recunoaşte fapta (art. 202). Conform art. 130 alin. (1) din Constituţie, „În activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor”, iar normele C. pr. pen. privitoare la rolul procurorului în procesul penal, ca reprezentant al Ministerului Public, sunt în concordanţă cu prevederile Constituţiei. Astfel, potrivit prevederilor art. 216 C. pr. pen., procurorul, exercitând supravegherea respectării legii în activitatea de urmărire penală, veghează ca orice infracţiune să fie descoperită, orice infractor să fie tras la răspundere penală şi ca nici o persoană să nu fie urmărită penal fără să existe probe sau indicii temeinice de săvârşire a unei fapte prevăzute de legea penală. De asemenea, veghează ca nici o persoană să nu fie reţinută sau arestată decât în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege. În exercitarea activităţii de supraveghere procurorul ia măsurile necesare sau dă dispoziţii organelor de cercetare penală să ia asemenea măsuri. În conformitate cu dispoziţiile art. 220 C. pr. pen., procurorul este obligat să infirme orice act sau măsură procesuală a organului de urmărire penală luată fără respectarea dispoziţiilor legale. Cu privire la rolul procurorului în faza judecăţii, dispoziţiile art. 316 din acelaşi cod prevăd că în desfăşurarea cercetării judecătoreşti procurorul exercită un rol activ în vederea aflării adevărului şi a respectării dispoziţiilor legale, fiind liber să prezinte concluziile pe care le consideră întemeiate, potrivit legii, şi ţinând seama de probele administrate. Atunci când cercetarea judecătorească nu confirmă învinuirea sau când a intervenit vreuna dintre cauzele de încetare a procesului penal, procurorul este obligat să pună concluzii, după caz, de achitare a inculpatului sau de încetare a procesului penal.

Curtea mai observă că procurorul nu poate fi considerat parte în proces, deoarece el reprezintă interesele societăţii, apără drepturile persoanelor implicate în proces, inclusiv cele ale învinuitului sau inculpatului. Nu poate fi considerată o contradicţie faptul că procurorul care supraveghează urmărirea penală dispune trimiterea în judecată a inculpatului şi susţine şi acuzarea în proces, atâta vreme cât soluţionarea cauzei revine instanţei judecătoreşti. Totodată nu poate fi considerată o contradicţie împrejurarea că procurorul care a dispus luarea măsurii arestării preventive a dispus şi trimiterea în judecată, deoarece întreaga activitate a procurorului în cursul urmăririi penale se desfăşoară sub controlul instanţelor judecătoreşti. Aşa cum a statuat Curtea Constituţională prin decizia nr.486 din 2 decembrie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 6 martie 1998, orice persoană nemulţumită de soluţionarea plângerii sale împotriva măsurilor sau actelor efectuate de procuror ori pe baza dispoziţiilor date de el şi care nu ajung în faţa instanţelor judecătoreşti are dreptul să se adreseze justiţiei în temeiul art. 21 din Constituţie, ce urmează să se aplice în mod direct. Prin decizia nr. 268 din 18 iunie 1997, rămasă definitivă prin decizia nr. 709 din 19 decembrie 1997, ambele publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 134 din 2 aprilie 1998, Curtea a respins, ca fiind neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate privitoare, între altele, la dispoziţiile art. 148 C. pr. pen., invocând garanţiile prevăzute în art. 23 din Constituţie împotriva unei arestări efectuate cu încălcarea legii. Aceeaşi soluţie se impune şi în prezenta cauză, cu precizarea că reglementarea constituţională şi procesual penală a activităţii procurorului asigură garanţii de natură să prevină atingerea drepturilor şi libertăţilor persoanei în procesul penal, chiar dacă a efectuat urmărirea penală, a dispus arestarea preventivă a inculpatului şi a dispus trimiterea în judecată. Chiar dacă actele şi măsurile procesuale ar fi date în competenţa unor persoane diferite, actele şi măsurile respective ar trebui efectuate cu respectarea aceluiaşi cadru legal.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se invocă îndeosebi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care pune în discuţie independenţa procurorului, şi anume hotărârile pronunţate în cauza „Schiesser contra Elveţiei”, 1979, şi în cauza „Huber contra Elveţiei”, 1990. În primul caz Curtea a decis că nu s-au încălcat prevederile art. 5 paragraful 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece procurorul de district a acţionat exclusiv ca organ de instrucţie, examinând dacă trebuie să îl inculpe pe cel vinovat şi să îl plaseze în detenţie provizorie şi apoi, efectuând instrucţia dosarului, şi-a respectat obligaţia de a cerceta cu aceeaşi grijă atât faptele în favoarea acuzării, cât şi cele împotriva acesteia, fără a suporta nici o ingerinţă exterioară, ci exercitându-şi astfel propria-i putere de decizie pe care i-o atribuie legea. În cel de-al doilea caz („Huber contra Elveţiei”, 1990), speţă asemănătoare, Curtea a decis că, de vreme ce este posibil ca procurorul să devină organ de urmărire şi deci „imparţialitatea sa poate fi pusă la îndoială”, s-au încălcat prevederile art. 5 din convenţie, soluţie reafirmată şi în cauza „Brincat contra Italiei”, 1992.

Deşi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a fixat în sensul că actele procesuale efectuate de procuror în cursul urmăririi penale sunt suspectate de lipsă de imparţialitate, aceasta nu poate conduce automat la concluzia neconstituţionalităţii art. 148 şi 236 C. pr. pen., precum şi a neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 27 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, aşa cum solicită autorul excepţiei, deoarece, astfel cum rezultă din analiza anterioară, prin aceste prevederi sunt asigurate drepturile fundamentale ale persoanei în dreptul penal, neexistând o contrarietate cu prevederile Constituţiei. Curtea Constituţională constată totodată că nu există neconcordanţe între, pe de o parte, prevederile art. 5 paragraful 3 din convenţie şi, pe de altă parte, legile interne (Codul de procedură penală şi Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată), spre a se aplica dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora: „Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale.”

Criticile de neconstituţionalitate fiind neîntemeiate, excepţia urmează să fie respinsă.

Curtea Constituţională, dec. nr. 28 din 15 februarie 2000, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 148 şi 236 C. pr. pen., precum şi a dispoziţiilor art. 27 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată, publicată în M.Of. nr.301 din 3 iulie 2000 (subl. ns. – D. C.)

Dispoziţiile art. 146 C. pr. pen. sunt constituţionale numai în măsura în care asigură învinuitului aceleaşi drepturi procesuale ca şi inculpatului, în temeiul garanţiilor constituţionale privind libertatea individuală şi siguranţa persoanei, prevăzute la art. 23 şi 24 din Constituţie.

Curtea Constituţională, dec. nr. 106 din 4 iulie 1998, M.Of. nr. 287 din 5 august 1998

Prevederea art. 3 C. pr. pen. potrivit căreia „Arestarea inculpatului în cursul judecăţii durează până la soluţionarea definitivă a cauzei” este neconstituţională, urmând, în legătură cu durata arestării, să se facă aplicarea directă a art. 23 alin. (4) din Constituţie.

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a art. 300 alin. (3) C. pr. pen., invocată, din oficiu, de către Tribunalul Militar Bucureşti în acelaşi dosar.

Curtea Constituţională, dec. nr. 546 din 4 decembrie 1997, M.Of. nr. 98 din 2 martie 1998

În principiu, C.S.J. consideră că decizia Curţii Constituţionale nr. 546/1997, precum şi celelalte decizii (nr. 60/1994; nr. 20/1995) care au declarat neconstituţionale prevederile art. 149 alin. (3) C. pr. pen. se adresează nu organului judiciar, ci organului legiuitor care ar trebui să modifice textul respectiv în raport cu prevederile din Constituţie.

În lipsa unor asemenea modificări, C.S.J. consideră că textul nu poate fi Aplicat decât în formularea existentă în prezent, care exclude orice verificare a legalităţii arestării preventive din 30 în 30 de zile până la soluţionarea definitivă a cauzei.

Curtea observă că o altă soluţie ar fi superfluă faţă de faptul că inculpatul arestat are posibilitatea să ceară revocarea măsurii şi punerea în libertate în orice moment.

1613 din 7 mai 1999

Notă: Problema care se pune este temeiul lipsirii de libertate pentru comandantul arestului.

Dispoziţiile art. 149 alineatul final C. pr. pen. sunt neconstituţionale în măsura în care se interpretează în sensul ca durata arestării dispusă de instanţă în cursul judecăţii poate depăşi 30 de zile fără a fi necesară prelungirea în condiţiile art. 23 din Constituţie.

Curtea Constituţională,dec. nr. 60 din 25 mai 1994, M.Of. nr. 20 din 15 februarie 1995

Dispoziţiile art. 159 alin. (7) teza a II I C. pr. pen. sunt neconstituţionale în măsura în care se interpretează în sensul că efectul suspensiv al recursului, declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus asupra prelungirii arestării preventive, poate depăşi durata de 30 de zile, prevăzută la art. 23 alin. (4) din Constituţie.

Curtea Constituţională,dec. nr. 22 din 10 februarie 1998, M.Of. nr. 161 din 23 aprilie 1998

Potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr. 60/1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 57 din 28 martie 1995, dispoziţiile art. 149 alineatul ultim C. pr. pen. sunt neconstituţionale în măsura în care se interpretează în sensul că durata arestării, dispusă de instanţă, în cursul judecăţii, poate depăşi 30 de zile, fără a fi necesară prelungirea în condiţiile art. 23 din Constituţie.

(Curtea Constituţională, dec. nr. 92 din 12 octombrie 1995, M.Of. nr. 294 din 20 decembrie 1994)

Curtea constată că, în lipsa unui recurs conform art. 5 şi 4, cel în cauză a suferit o pierdere de şanse, chiar dacă perspectiva realizării lor era îndoielnică, având în vedere repetarea problemelor sale de comportament, şi un sentiment de frustrare şi de neputinţă, ţinând seama îndeosebi de vârsta sa şi circumstanţele cauzei. Nici recenta graţiere a pedepsei perpetue, nici constatarea anterioară a Curţii privind violarea nu constituie o satisfacţie echitabilă, suficientă pentru prejudiciul material şi moral suferit până în aprilie 1987. Petiţionarul, care reclamă 104.000 £, primeşte, cu titlu de satisfacţie echitabilă, 8.000 £ (unanimitate).

C.E.D.H., Weeks vs. U.K., hot. din 5 octombrie 1988 (plenul Curţii)

În ziua de 25 septembrie 1991, ora 23, la Roma, reclamanta a fost arestată, în flagrant delict de ultraj, ameninţare şi violenţă asupra doi agenţi din poliţia municipală aflaţi în exerciţiul funcţiei. Informat imediat, parchetul a confirmat reţinerea, iar reclamanta a fost condusă la închisoarea din Rebibbia. La 27 septembrie tribunalul, constatând legalitatea reţinerii, a validat mandatul. Totodată a dispus ca, în continuare, reclamanta să fie lăsată în stare de libertate.

În aceeaşi zi, tribunalul a soluţionat şi fondul cauzei, reţinând învinuirea adusă reclamantei căreia I aplicat o pedeapsă cu închisoare de trei luni şi 11 zile, dispunând suspendarea executării pedepsei. După terminarea procesului, la ora 11,45, reclamanta a fost condusă la închisoarea din Rebibbia pentru îndeplinirea formalităţilor de punere în libertate care au durat până la ora 18,45 când acesta a părăsit închisoarea.

La 2 decembrie 1991, reclamanta s-a adresat Comisiei Europene a Drepturilor Omului, susţinând că în mod ilegal i s-a prelungit reţinerea şi după ce s-a pronunţat hotărârea cu suspendarea executării pedepsei.

Comisia a reţinut plângerea, iar în raportul său din 11 aprilie 1996 a arătat că nu consideră că în speţă s-a produs o violare a art. 5 alin. (1) din Convenţie. Totodată, a fost sesizată Curtea Europeană.

Curtea Europeană, analizând situaţia reclamantei, a constatat că aceasta a fost reţinută o perioadă la închisoare şi după terminarea procesului; în acest timp i s-a prezentat, conform legii, procesul-verbal al dezbaterilor, ceea ce reprezintă un început de executare a sentinţei, iar în continuare s-au efectuat formalităţile administrative pentru punerea ei în libertate. Chiar dacă aceste formalităţi puteau fi efectuate mai repede, această împrejurare nu justifică o soluţie prin care să se constate că în cauză a avut loc o încălcare a Convenţiei; o anumită durată de timp pentru executarea unei decizii de punere în libertate este adeseori inevitabilă, chiar dacă aceasta ar trebui, prin grija autorităţilor, să fie redusă la minimum.

În consecinţă, Curtea a decis, în unanimitate, că nu există o violare a prevederilor art. 5 alin. (1) din Convenţia Europeană.

C.E.D.H., Cazul Giulia Manzoni contra Italia, în R.D.P. nr. 4/1997, p. 118

Dispoziţiile art. 149 alin. ultim C. pr. pen. sunt neconstituţionale în măsura în care se interpretează în sensul că durata arestării, dispusă de instanţă în cursul judecăţii, poate depăşi 30 de zile, fără a fi necesară prelungirea în condiţiile art. 23 din Constituţie.

Curtea Constituţională, dec. nr. 92 din 12 octombrie 1995, M.Of. nr. 294 din 30 decembrie 1995

Notă: – I. Griga (Durata arestării preventive a inculpatului în cursul judecăţii, „R.D.P.” NR. 2/1991, p.75) arată dificultăţile Aplicării practice a art. 23 (4) din Constituţie. Se apreciază că textul s-ar aplica doar primei faze a procesului, urmărindu-se doar corectarea erorilor la urmărire;

A interpreta art. 23 limitativ ar lăsa fără protecţie un drept fundamental, textul constituţional neputând fi interpretat ca trunchiind procesul.

În acest sens, I. Neagu, Tratat, 1997, p. 331;

– S-ar menţine prin sesizarea instanţei. (C.Apel Bucuresti, Culegerea de practică 1994, p. 26; V. Dabu, în „R.D.P.” nr. 1/1994, p. 71);

– Gh. Mărgărit, Plângerea contra măsurii arestării preventive luate de procuror în „Dreptul” nr. 5/1995, p. 18;

– V. Conea, Măsuri poliţieneşti conducere la sediul poliţiei, „Dreptul” nr. 4/1995, 59;

– Puncte de vedere la C. Gârbaci, M. Firu, în „Dreptul” nr. 1/1996, 111;

– Temei juridic al revocării – T. Vâlcea, înch. din 29 sept. 95, cu notă Gh. Mateuţ în „Dreptul” nr. 2/1996, p. 96;

– D.M. Cosma, Închisoare contravenţională, „R.D.P.” nr. 3/1997, p. 116.

– Fl. Ioan Ciobanu, Caracter executoriu, art. 350 C. pr. pen., „Dreptul” nr. 11/1997, 89.

– Durată la Gh. Mateuţ în „Dreptul”nr. 3/1996, 37 şi I. Griga în „R.D.P.” nr. 2/1994, 75;

– Natura juridică a termenelor din art. 156 C. pr.pen., I. Dumitru,în „Dreptul” nr. 3/1996, p. 47, în sens contrar, I. Neagu, tratat p. 334 în ed. 1997 sau p. 422 în ed. 2002. Considerăm stabilirea termenului de 5 zile ca peremptorie, o garanţie reală , nu o simplă declaraţie.

– Gh. Macovei Ciulacu, Notă la T. Sibiu, S. pen., înch.922/1993, „Dreptul” nr.9/1994, 79;

– V. Papadopol, Notă, C.A.B. S. pen., dec. nr. 13/1993 în Culegere CAB IV, 38;

— Despre măsura arestării, Al. Ţuculeanu, „R.D.P.”nr. 2/1994, p. 121; „Dreptul” nr. 4/1995, p. 48.

– Textul art. 197 alin. (2) nereferindu-se la învinuit, nulitatea nu este absolută în cazul neasistării, I. Ionescu, în „R.D.P.”. nr. 3/1995, p. 119

– A. Cristea, Comentariu asupra interpretării art. 23 alin. (4) din Constituţie, „Dreptul” nr. 1/1997, 47;

– Prelungire, G. Mateuţ, F. Predescu, „Dreptul” nr. 4/1997, p. 71;

– Plângere împotriva arestării preventive, H.Diaconescu, „Dreptul” nr. 4/1997, p. 91;

– V. Dabu, Poliţişti, procurori şi judecători, RA M. Of. 1997, p. 103, 186, 193;

– C. Păduraru, Caracterul suspensiv al recursului declarat de procuror împotriva încheierii prin care s-a dispus prelungirea arestării preventive, „Dreptul” nr. 7/1997, p. 71.

– D. M. Cosma, Reflecţii asupra măsurii arestării preventive, „Revista de drept penal” nr. 2/1998, p. 115

– R. Lorincz, Dacă judecătorul care a dispus arestarea preventivă poate să şi judece cauza respectivă, „Dreptul” nr. 12/2002, p. 172

(URMĂRIRE PENALĂ. PUNEREA ÎN MIŞCARE A ACŢIUNII PENALE ŞI ARESTAREA PREVENTIVĂ PRIN RECHIZITORIU. OBLIGATIVITATEA ASCULTĂRII ÎN PREALABIL A ÎNVINUITULUI, ASISTAT DE APĂRĂTOR)

Ansamblul reglementărilor înscrise în art. 24 din Constituţie şi art. 171 şi 172 din C. pr. pen. impun ascultarea învinuitului în vederea arestării preventive, precum şi asistarea lui de către apărător.

Luarea măsurii arestării preventive odată cu emiterea rechizitoriului fără ascultarea prealabilă a învinuitului (care nu se află în vreuna din situaţiile prevăzute de art. 150 alin. (1) C. pr. pen.) în prezenţa unui avocat, constituie o eludare a dispoziţiilor referitoare la asistenţa juridică obligatorie, ce atrage nulitatea absolută şi restituirea dosarului la procuror – art. 197 alin. (2) şi (3), conform art. 333 C. pr. pen. –

C.S.J., S.U., dec. nr. 3 din 17 ianuarie 1994

(ARESTAREA PREVENTIVĂ A INCULPATULUI. DREPTUL LA APĂRARE)

Arestarea inculpatului, fără a se asigura asistarea lui de către un apărător, constituie caz de nulitate absolută potrivit art. 197 alin. (2) şi (3) C. pr. pen., sancţionată cu restituirea dosarului la procuror, datorită încălcării dispoziţiilor art. 23 alin. (5) şi art. 24 din Constituţie şi alte art. 6, art. 171 alin. (2) şi art. 172 din C. pr. pen.

Nulitatea menţionată nu poate fi acoperită prin desemnarea unui apărător din oficiu după două zile de la arestarea preventivă, iar împrejurarea că, înainte de luarea acestei măsuri inculpatul a declarat în scris că nu înţelege să uzeze de dreptul său de a fi asistat de un apărător, nu era relevantă, deoarece, în caz contrar, ar fi lipsite de conţinut aceste drepturi constituţionale.

Prelungirea duratei arestării preventive, deşi se dispune de instanţa de judecată, este o măsură ce se ia în cursul urmăririi penale, astfel că dacă pentru această fază procesuală inculpatul are apărător ales, acelaşi apărător trebuie să-i asigure asistenţa juridică la dezbaterea cererii parchetului de prelungire a arestării preventive.

Numai în situaţia în care, deşi a fost încunoştinţat de data şi ora la care se judecă cererea de prelungire, acest apărător în mod nejustificat nu se prezintă, instanţa poate să desemneze un apărător din oficiu.

În speţă, din actele dosarului rezultă că în faza urmăririi penale asistenţa juridică a inculpatului este asigurată de avocatul ales F.A., dar la judecarea cererii de prelungire a arestării preventive el a fost asistat de avocatul C.E., desemnat din oficiu, deşi nu există nici o dovadă că avocatul ales a fost încunoştinţat de data şi ora la care se va judeca această cerere. În consecinţă, fiind încălcate dispoziţiile legale imperative referitoare la asistenţa juridică a inculpatului, încheierea recurată – prin care prima instanţă a admis cererea de prelungire a arestării preventive – este lovită de nulitate absolută, conform art. 197 alin. (2) C. pr. pen. şi urmează a fi casată, cu trimitere spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond.

1009 din 9 iunie 1993

Notă: – D. Ciuncan, Inadmisibilitatea de a dispune prin rechizitoriu asupra arestării preventive a inculpatului, „Pro lege” nr. 2/1998, p. 24 şi „R.D.P.” nr. 1/1994, p. 133

– A.S. Tulbure, Limitele efectului suspensiv al recursului declarat împotriva încheierii prin care s-a respins prelungirea arestării preventive, „Pro lege” nr. 2/1998, 27

– A. Botezan, plângere împotriva măsurii arestării preventive, „Pro lege” nr. 2/1998, p. 256

– I. Lascu, Inculpat trimis în judecată în stare de arest. Nepronunţarea instanţei la primul termen cu privire la menţinerea măsurii şi prelungirea acesteia. Nelegalitate, „Pro lege” nr. 2/1998, p. 269

– R. Lupaşcu, Învinuitul arestat preventiv poate fi liberat provizoriu?, „Dreptul” nr. 1/1998, p. 90

– H.Diaconescu, Prelungirea arestării preventive, „Dreptul” nr. 12/1994, p. 48

– Al. Georgescu, Din nou despre prelungirea arestării preventive, „Dreptul” nr.8/1995, p. 72

– Nicoleta Iliescu, Libertatea persoanei în lumina dispoziţiilor C. pr. pen., S.C.J. nr. 3/171, 417

– S. Neculaescu Matei, Dispoziţii de drept procesual în Constituţia României, „Studii de drept român” nr. 3/1994, 236

– C. Popa, Reflecţii asupra compatibilităţii art. 149 alin. final C. pr. pen., privind durata arestării preventive a inculpatului în cursul judecăţii cu conţinutul art. 23 din Constituţia României, în „Rev. Jur. a Olteniei” nr. 1-2/1996, 32 (aceeaşi opinie ca I. Griga, „R.D.P.” nr. 2/1994, 75).

– I. Lascu, Efectele nepronunţării instanţei la primul termen cu privire la menţinerea măsurii arestării preventive şi prelungirea acesteia, „Dreptul” nr. 3/1998, 106

Procurorul are o dublă calitate, aceea de organ judiciar, care efectuează, supraveghează sau îndrumă ancheta şi întocmeşte actul de trimitere în judecată, iar, pe de altă parte, aceea de magistrat, care dispune arestarea preventivă.

Dar Constituţia conţine o garanţie procesuală destinată a preveni arestările (abuzive) deoarece, în final, controlul instanţei este de competenţa instanţei, nu numai controlul ierarhic, astfel încât art. 143-148 C. pr. pen. nu încalcă art. 23 din Constituţie.

Curtea Constituţională,dec. nr. 268/1997,709/1997, M.Of. nr. 134/1998

(DISPOZIŢIILE Art. 141 C. PR. PEN.)

Reglementarea căilor de atac este la latitudinea legiuitorului, cu condiţia de a nu se aduce atingere altor texte constituţionale.

Sub acest aspect este nerelevantă invocarea art. 23 alin. (4) din Constituţie, deoarece dispoziţiile acestuia nu sunt cu nimic afectate de art. 141 C. pr. pen.; într-adevăr, atâta timp cât prelungirea arestării se aprobă numai de către instanţa de judecată, astfel cum cere art. 23 alin. (4) teza finală, prevederile constituţionale sunt respectate, nefiind nici o contradicţie între cele două texte.

Pe de altă parte, nu se poate susţine nici că art. 141 C. pr. pen. ar fi contrar art. 49 din Constituţie, nefiind vorba de limitarea unui drept constituţional. Astfel, nici o prevedere a legii fundamentale nu dă o consacrare expresă dreptului la recurs în orice cauză, oricând şi de către oricine; dimpotrivă, art. 128 din Constituţie stipulează că părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac numai în condiţiile stabilite de lege, aşa cum în speţă este cazul dispoziţiilor art. 141 alin. (1) C. pr. pen..

Ultimul argument invocat în susţinerea excepţiei este cel întemeiat pe art. 5 pct. 4 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, al cărui text este următorul: „Orice persoană privată de libertatea sa prin arestare sau detenţie are dreptul să introducă un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să se pronunţe în cel mai scurt timp asupra legalităţii deţinerii sale şi să ordone eliberarea sa dacă detenţia este ilegală”.

Sensul normei citate nu este cel al unei căi de atac la o altă contestare jurisdicţională anterioară, ci numai acela de a conferi persoanei arestate sau deţinute posibilitatea de a se plânge de ilegalitatea măsurii privative de libertate luate împotriva sa, prin sesizarea unui tribunal competent.

C. 7, decizia nr. 38 din 26 februarie 1998 în M.Of. nr. 177 din 13 mai 1998

(DISPOZIŢIILE ART. 141 C. PR. PEN.)

Prevederile art. 141 alin. (1) C. pr. pen. stabilesc că: „Încheierea dată în primă instanţă, prin care s-a dispus luarea, revocarea, înlocuirea sau încetarea unei măsuri preventive, poate fi atacată separat cu recurs, de procuror sau de inculpat. Termenul de recurs este de 3 zile şi curge de la pronunţare pentru cei prezenţi şi de la comunicare pentru cei lipsă”. Se susţine că aceste dispoziţii sunt neconstituţionale pentru faptul că, deşi art. 140¹ din C. pr. pen. recunoaşte existenţa unei modalităţi de atacare a ordonanţei de arestare preventivă la o instanţă judecătorească, textul art. 141 din acelaşi cod nu reglementează şi posibilitatea atacării cu recurs a încheierii prin care această plângere a fost rezolvată, în cazul când instanţa respectivă refuză revocarea măsurii de arestare preventivă, la cererea inculpatului.

Inexistenţa unei căi de atac în această situaţie este apreciată a fi echivalentă cu încălcarea dreptului la apărare şi cu privarea nejustificată de exerciţiul unei căi de atac.

Critica formulată de autorul excepţiei nu este întemeiată. În concepţia legiuitorului, măsurile de prevenţie au caracter provizoriu şi sunt luate în funcţie de anumite împrejurări concrete, legate de cauză şi de persoana făptuitorului. De aici decurge posibilitatea intervenţiei unor elemente care fac necesară înlocuirea sau încetarea măsurilor preventive.

Potrivit art. 139 alin. (1) din C. pr. pen., măsura preventivă luată se înlocuieşte cu o altă măsură preventivă, dacă s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii, iar în alin. (2) al aceluiaşi articol se prevede că măsura preventivă trebuie revocată din oficiu sau la cerere, atunci când nu mai există vreun temei care să justifice menţinerea ei. Art. 140 din C. pr. pen. prevede cazurile în care măsurile preventive încetează de drept, iar în art. 140¹ din acelaşi cod se prevede posibilitatea plângerii împotriva măsurilor preventive luate de procuror.

Încălcarea prevederilor art. 128 din Constituţie, privitoare la folosirea căilor de atac, nu poate fi reţinută, deoarece acest drept fundamental se realizează în condiţiile legii, iar restrângerea prin lege a căilor de atac este constituţională, nefiind contrară dispoziţiilor art. 128 din Constituţie.

De asemenea, asupra semnificaţiei prevederilor art. 128 din Constituţie, Curtea Constituţională s-a pronunţat prin decizia nr. 1/1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, în sensul că „… este de competenţa exclusivă a legiuitorului de a institui regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti”, că”… judecătorul <<spune dreptul>> pentru soluţionarea unui litigiu, dar numai în formele şi în soluţionarea unui litigiu, dar numai în formele şi în condiţiile procedurale instituite de lege”, deoarece „…legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, cât şi modalităţile de exercitare a drepturilor procedurale, principiul liberului acces la justiţie presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri în formele şi modalităţile instituite de lege”.

Prin urmare, reglementarea căilor de atac este la latitudinea legiuitorului, cu condiţia, desigur, de a nu se aduce atingeri altor texte constituţionale sau dispoziţii cu valoare obligatorie, incidente în cauză …

Curtea Constituţională dec. nr. 649 din 16 decembrie 1997, în M.Of. nr. 80 din 19 februarie 1998

Notă: – I. Lascu, Arestare preventivă. Prelungirea, „R.D.P.” nr. 1/1998, p. 118 (după sesizarea instanţei)

– I. Griga, Competenţa de soluţionare a plângerii contra măsurii arestării preventive luate de procuror „Studii de drept românesc” nr. 4/1992, p. 359

– H.Diaconescu, Cu privire la incidenţa într-o situaţie tranzitorie a principiului legii mai favorabile în cazul eliberării pe cauţiune, „Dreptul” nr. 5/1998, p. 69

– A.Ţuculeanu, Calculul termenelor în cazul măsurii arestării preventive, „Dreptul” nr. 5/1998, p. 73

– T. Pungă, În legătură cu interpretarea judicioasă a art. 156 C. pr. pen., „Dreptul” nr. 4/1999, 79

(MAGISTRAT INDEPENDENT ŞI IMPARŢIAL)

Posibilitatea unui control al instanţei în sensul art. 5 alin. (3) al C.E.D.H. presupune obligaţia organului executiv care a dispus măsura preventivă de libertate de a-l conduce imediat pe cel arestat în faţa unui judecător care va verifica legalitatea arestării.

Instanţa de control poate fi şi un alt magistrat, independent şi imparţial, altul deci decât procurorul.

Assenev ş.a. vs .Bulgaria, C.E.D.H., hot. 28 octombrie 1998, dos. nr. 90/1997/874/1086; vezi „R.D.P.” 2/1999, p. 168 şi urm.

Guvernul a recunoscut că legislaţia română în materie nu răspunde exigenţelor art. 5 §3 C.E.D.H., având în vedere că procurorul competent să emită mandatul de arestare nu oferă garanţiile cerute de noţiunea de „magistrat” în sensul art. 5 §3.

C.E.D.H., dec. de admisibilitate a plângerii A. Pantea vs România, 6 martie 2001

Notă: – C. L. Popescu, C.E.D.H., Constituţia şi Jurisprudenţa C. Constituţionale şi competenţa procurorului de a aresta, „Dreptul” nr. 6/1999, p. 60

– C. Sima, Probleme privind arestarea preventivă, „Dreptul” nr. 6/1999, p. 109

– Al. Ţuculeanu, Luarea măsurilor preventive în cazurile indivizibilitate şi de conexitate, „Pro lege” .nr. 4/1997,p. 15:

(Examinarea izolată a unor astfel de cauze, pentru a se vedea posibilitatea emiterii unor mandate de arestare succesive, împiedică înfăptuirea justiţiei şi reprezintă o încălcare a principiilor constituţionale şi a dispoziţiilor procesual penal care garantează libertatea persoanei – p.17)

– R.V. Mancaş, Arestarea preventivă. Neconstituţionalitate, „R.D.P.” nr. 4/1998, p. 106

– A.V. Popa, Admisibilitatea recursului împotriva hotărârii de revocare a măsurii arestării preventive luată de instanţa de apel, „Dreptul” nr. 1/1999, p. 97

– Al. Ţuculeanu, Despre calitatea de magistrat a procurorului şi dreptul acestuia de a dispune arestarea preventivă în lumina C.E.D.H., „Dreptul” nr. 2/1999, p. 88

– V. Nicolescu, Consideraţii referitoare la măsurile reţinerii şi arestării preventive, „Dreptul” nr. 3/1999, p. 109

În cazul plângerii împotriva ordonanţei de arestare preventivă trebuie să se demonstreze nelegalitatea acesteia, adică încălcarea unor dispoziţii imperative ale textului de lege care reglementează materia.

C. Apel Bucureşti, S. a II pen., dec. nr.1367/1998

Notă: Prin art. 141 din C. pr. pen. se prevede că „încheierea dată în primă instanţă prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea sau încetarea unei măsuri preventive poate fi atacată separat cu recurs, de procuror sau inculpat”.

Nefiind, aşadar, reglementată posibilitatea atacării separat cu recurs a încheierii prin care se respinge cererea de revocare a unei măsuri preventive şi, implicit, a constatării încetării de drept a măsurii preventive şi de punere în libertate, se impune concluzia că încheierea prin care a fost respinsă o atare cerere nu poate fi atacată separat cu recurs (Curtea Supremă de Justiţie, completul de judecători, decizia nr. 54 din 11 decembrie 2000, „Dreptul” nr. 8/2001, p. 201).

– A.S. Tulbure, Limitele efectului suspensiv al recursului declarat împotriva încheierii prin care s-a respins prelungirea arestării preventive, „Pro lege” nr. 2/1998, p. 27

– C. Păduraru, Caracterul suspensiv al recursului declarat de procuror împotriva încheierii prin care s-a dispus prelungirea arestării preventive, „Dreptul” nr. 7/1997, p. 71

Actuala reglementare a căii de atac contra încheierii prin care inculpaţilor li s-a respins cererea de revocare a arestării preventive prevăzută în art. 141 C. pr. pen., ca inadmisibilă „provoacă serioase îndoieli”. Se consideră că, recunoscând doar procurorului dreptul de a declara recurs împotriva soluţiei prin care s-a dispus revocarea unei asemenea măsuri, dispoziţia procedurală lezează puternic regulile fundamentale ale statului de drept privind liberul acces la justiţie şi se creează o inegalitate procesuală între inculpat şi procuror (Daniel Marius Cosma),Reflecţii asupra măsurii arestării preventive,„R.D.P.” nr. 2/1998, p. 117; Ramiro Virgil Mancaş, Arestare preventivă. Neconstituţionalitate, în „R.D.P.” nr. 4/1998, p. 106

În sens contrar, de exemplu: „Din economia dispoziţiilor art. 141 alin. (1) C. pr. pen. – arată prof. I. Neagu (Tratat de procedură penală, Editura Pro, Bucureşti, 1997, p.323) – rezultă, printr-o interpretare per a contrario, că nu pot fi atacate cu recurs încheierile prin care instanţa nu dispune (refuză deci) luarea, revocarea, înlocuirea sau încetarea unei măsuri preventive. În literatura juridică şi în practica judiciară s-a arătat, în mod corect, subliniem noi, că încheierea prin care s-a respins cererea de revocare a arestării nu poate fi recurată decât odată cu fondul”.

„Pot fi atacate cu recurs separat – Gh. Mateuţ (Procedura penală, Partea specială, vol. II, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 294-295) – Încheierile prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea sau încetarea unei măsuri preventive (art. 141 C. pr. pen.). Din această categorie sunt excluse încheierile prin care au fost respinse cererile de revocare a arestării preventive”.

– „Pentru unele încheieri – scrie Gr.Theodoru (Drept procesual penal, Partea specială, Editura Cugetarea, Iaşi, 1998, p. 383-384) – legea prevede în mod expres că pot fi atacate cu recurs separat încheierile prevăzute în art. 141 C. pr. pen., prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea sau încetarea de drept a unei măsuri preventive; potrivit practicii instanţei supreme, nu sunt susceptibile de recurs separate încheierile prin care s-a respins cererea inculpatului de revocare a măsurii preventive luate anterior…”

În situaţia avută în vedere, nu ne aflăm în prezenţa unei omisiuni a legii fiindcă, în cursul judecăţii la prima instanţă aceasta se pronunţă asupra menţinerii arestării în două situaţii: la prima înfăţişare (art. 300 alin. (3) C. pr. pen.) şi la pronunţarea hotărârii prin care se soluţionează fondul cauzei (art. 350 alin. (1) C. pr. pen.). Or, în prima situaţie, menţinerea arestării preventive nu poate fi atacată deoarece, potrivit dispoziţiilor art. 149 alin. (3) C. pr. pen., arestarea menţinută în cursul judecării durează până la soluţionarea definitivă a cauzei; în cea de-a doua situaţie, dispoziţia de menţinere a arestării este prevăzută în sentinţă, nu într-o încheiere separată, astfel că această dispoziţie este atacată cu recurs chiar prin recursul declarat împotriva sentinţei care a soluţionat fondul cauzei

(V. Dongoroz ş.a. Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român, vol. I, Editura Academiei, Bucureşti, 1975, p. 316).

Conform unui alt punct de vedere (V.V. Păvăleanu, Liliana Păvăleanu, Limitele şi privarea de libertate ca măsuri procesual penale. Consideraţii privind libertatea persoanei, „Pro lege” nr. 3/1996, p.30) explicaţia de mai sus a fost valabilă numai până la modificarea art. 140¹C. pr. pen. prin Legea nr. 45/1993; ulterior acestei modificări, însă, dându-se posibilitatea de a se ataca cu recurs încheierea instanţei pronunţată în soluţionarea plângerii inculpatului împotriva măsurii preventive dispusă de procuror, devine greu de conceput ca, după sesizarea instanţei prin rechizitoriu, să nu poată declara recurs împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de revocare a unei astfel de măsuri preventive. Ca atare – acceptându-se de lege lata practica statornicită în această materie – se propune, de lege ferenda, o corelare a prevederilor art. 140¹ C. pr. pen. şi 141 C. pr. pen.

– A.V. Popa, Admisibilitatea recursului împotriva hotărârii de revocare a măsurii arestării preventive luată de instanţa de apel, „Dreptul“ nr. 1/1999 p.77

-vezi şi nota V. Papadopol în CAB, Culegere pe anul 1997, p.36

– F. Gârbac, Recurs. Încheiere prelungire arestare preventivă, atacare separată. Inadmisibilitate, „Dreptul” nr. 9/1997, p.109;

– Lupu Valentin Cornel, Măsura arestării preventive în sistemul justiţiei române marcat de statuarea asupra neconstituţionalităţii art. 149 alin. 3 C. pr. pen. de către Curtea Constituţională, în PCA Bucureşti, Bul. 1/1998, 45;

– Al.Ţuculeanu, Comentarii la deciziile Curţii Constituţionale privitoare la conformitatea cu principiile Constituţiei a unor dispoziţii ale Codului de procedură penală referitoare la arestarea preventivă, „Dreptul” nr. 9/1998, p. 65;

– Al.Ţuculeanu, Arestarea preventivă. Poziţia Curţii Constituţionale, „R.D.P.” nr. 3/1998, p. 77;

– A.Ş. Tulbure, Recurs. Respingerea prelungirii arestării preventive, „R.D.P.” nr.. 3/1998, p. 96;

– Elena Iordache, Prelungirea arestării preventive a inculpatului în faza de urmărire penală, PCA Bucureşti, Buletin nr.1/1998, p. 16;

– M. Banciu, Revocarea arestării preventive şi liberarea provizorie, în PCA Bucureşti, Bul. nr. 1/1998, p. 22;

– E. Păun, Măsura arestării preventive – consideraţii generale, în PCA Bucureşti, Bul. nr. 1/1998, p. 39;

– R.V. Mancaş, Arestare preventivă. Neconstituţionalitate, „R.D.P.” nr. 4/1998;

– D. Ciuncan, Efectele suspendării judecăţii pe perioada soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate asupra măsurii arestării preventive, „Dreptul” nr. 12/1998, p. 117;

– Al. Ţuculeanu, Comentarii la deciziile Curţii Constituţionale referitoare la conformitatea cu principiile Constituţiei a unor dispoziţii ale Codului de procedură penală referitoare la arestarea preventivă, „Dreptul” nr. 12/1998, p. 72;

– Blag Micle, G.M.Stoica, Unele probleme inedite legate de procedura de declanşare a controlului judecătoresc asupra legalităţii ordonanţei de arestare, „Dreptul” nr. 12/1998, p. 78

– N. Jidovu, Arestarea preventivă a învinuitului sau inculpatului de către instanţa de judecată, „Dreptul” nr. 12/1998, p. 105

Privarea de libertate este un act la fel de grav, indiferent când se produce de urmărire penală sau în cursul judecării cauzei; de aceea, reglementând condiţiile pentru arestarea unei persoane, art. 23 din Constituţie nu distinge după cum aceasta se face într-o fază sau alta a procesului penal

Curtea Constituţională, decizia nr.60/1994, M.Of. nr. 57/1995 în C.D.H 1995, p. 234; decizia nr. 20/1995, M. Of. nr. 57/1995, C. D. H 1995, p. 441; decizia nr.1/1996, M.Of. nr. 141/1996, C.D.H 1995-1996, p. 272

Aceleaşi drepturi sunt şi pentru învinuit şi pentru inculpat.

Curtea Constituţională, deciziile 106-112/1998, în M.Of. nr. 287/1998, respectiv M.Of. nr. 286/1998, dar nu pentru făptuitor în acte premergătoare – Curtea Constituţională dec. nr. 141, M.Of. 585/1999

„Indicii temeinice” semnifică faptul că din datele existente s-ar putea presupune că persoana în cauză a săvârşit cu adevărat

Curtea Constituţională, decizia nr. 268/1998, în M.Of. nr. 134/1998

Notă : – N. Volonciu, Tratat de procedură penală, Partea specială, vol. II, Paideia, Bucureşti, 1994, p. 71:

„Începerea urmăririi penale permite organelor de urmărire să îndeplinească acte pe care nu le-ar fi putut efectua. Subliniem că în procedura specială a flagrantului există întotdeauna un învinuit”.

– Există indicii temeinice, atunci când din datele existente în cauză rezultă presupunerea că persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală a săvârşit fapta (a se vedea şi I. Neagu, Drept procesual penal, Partea generală, Tipar Artprint, f.a., p. 314); Gh. Dărângă, (Măsurile preventive în noul cod de procedură penală, în „Revista română de drept” nr. 4/1969, p. 24) vorbeşte de deducţii logice bazate pe premise serioase.

– Prin indicii de culpabilitate se înţelege suspiciunea gravă (în dreptul olandez), bănuiala puternică (în dreptul german), indicii serioase de culpabilitate (în dreptul belgian sau grec). Vezi şi Jean Pradel ş.a., Les atteintes á la liberté avant jugement en droit pénal comparé, Ed. Cujas, Paris, 1992, p.397.

Întotdeauna ne vom raporta, în acest spirit, la prevederile art. 5 § 1 c) din C.E.D.H. (Legea nr. 30/1994) care vizează existenţa de motive verosimile de a bănui o persoană că a săvârşit o infracţiune sau de motive temeinice de a crea în necesitatea de a împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia.

– Procurorul din art. 138 este altul decât procurorul de la locul unde a fost găsită şi arestată persoana; el este altul decât cel delegat să efectueze acte de procedură; el este altul decât cel ce efectuează prin comisie rogatorie anumite acte procesuale.

– Revocare: În acest sens, C. A. Bucureşti, S.II pen., dec. nr. 12/1993 în C.A.B., T.M.B., Culegere de practică judiciară, 1993, Şansa, 1994, p. 33-35, Ordonanţa emisă fără competenţă trebuia anulată, nu revocată, apreciem noi.

– Dacă există probe sau indicii ce justifică tragerea la răspunderea penală.

– Prelungirea: S. Kahane, Măsurile preventive şi alte măsuri procesuale, în V. Dongoroz ş.a., „Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român”, Partea generală, vol. I, Editura Academiei Bucureşti, 1975, p.325; H. Diaconescu, Prelungirea arestării preventive, „Dreptul” nr. 12/1994, p.49; Al. Georgescu Din nou despre prelungirea arestării preventive, „Dreptul”, nr. 7/1995, p. 54; C. Gârbaci (I), Marga Firu (II), Puncte de vedere privind posibilitatea prelungirii arestării preventive, „Dreptul” nr. 1/1996, p. 111 şi urm. Ultimul autor acceptă varianta rearestării pentru intervalul de timp din durata de 30 zile rămase. În cazul inculpatului arestat propune prelungirea măsurii pentru alte probe (?!).

– I. Lascu, Efectele nepronunţate instanţei la primul termen cu privire la menţinerea măsurii arestării preventive şi prelungirea acesteia, „Dreptul” nr. 3/1998.

„Dacă instanţa nu se pronunţă la prima înfăţişare asupra menţinerii măsurii arestării preventive conform art. 350 alin. ultim C. pr. pen. şi ulterior prin încheiere separată se încalcă un principiu constituţional şi procedural”. Apreciem că se încalcă o regulă procedurală fără efecte asupra constituţionalităţii, inculpatul fiind eliberat de drept.

– Doru Pavel, Aspecte ale raportului dintre infracţiunea simplă instantanee şi concursul de infracţiuni, în V. Papadopol, D. Pavel, „Formulele unităţii infracţionale în dreptul penal român”, Şansa, Bucureşti, 1992, p. 297-299.

– Al. Ţuculeanu, Luarea măsurilor preventive în cazurile de indivizibilitate şi de conexitate, în „Pro lege” nr. 4/1997, p. 17 şi în „Dreptul” nr. 10/1997, p. 62. Autorul consideră imposibile arestările succesive chiar în cauze nereunite. Practic, apreciem noi, este imposibil a prezuma reaua credinţă a procurorului.

– Gh. Mateuţ şi F. Predescu (Câteva consideraţii în legătură cu arestarea preventivă şi procedura prelungirii acesteia, în „Dreptul” nr. 4/1997, p.72) fac trimitere la prevederile art. 149 C. pr. pen., amintind că mandatul de arestare emis anterior rămâne valabil când cauza este trecută de la organ de urmărire la altul.

– Despre responsabilitatea Ministerului Public pentru nerespectarea legii, abuz, rea-credinţă, nepricepere, neglijenţă gravă, vezi şi N. Volonciu, op.cit., vol. I, p.167.

– A se vedea I. Neagu, Tratat de procedură penală, Editura Pro, 1997, p.333.

– D. Ciuncan, Inadmisibilitatea de a dispune prin rechizitoriu asupra arestării preventive a inculpatului, în „Pro lege” nr. 2/1998, p. 24; în sens contrar I. Neagu, Tratat, cit. supra., p. 329; Gr. Gr. Theodoru, Drept procesual penal român, Partea generală, vol.II, Universitatea Al.I. Cuza, Iaşi, 1974, p. 213; M. Basarab, Drept procesual penal, Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj, vol. I, ed. II-a, p. 289 (ambele cit. apud I. Neagu).

– Nerespectarea dispoziţiilor procesuale referitoare la asistarea învinuitului sau inculpatului arestat, de către apărător, şi la prezentarea materialelor de urmărire penală este sancţionată cu nulitatea absolută şi atrage restituirea cauzei la procuror (D. Ciuncan, Asistenţa juridică obligatorie a inculpatului. Ascultarea cu ocazia arestării preventive, „Revista de drept penal” nr. 1/1994, p. 135; I. Ionescu, Necesitatea de către apărător a învinuitului sau inculpatului arestat preventiv. Nulitate absolută. Motiv de recurs, „Revista de drept penal” nr. 3/1995, p. 117; I. Lascu, Inculpat trimis în judecată în stare de arest. Nepronunţarea instanţei la primul termen cu privire la menţinerea măsurii şi prelungirea acesteia. Nelegalitate, „Pro lege” nr. 2/1998, p. 269; R.V. Marcaş, Arestare preventivă. Neconstituţionalitate, în „Revista de drept penal” nr. 4/1998; Al. Ţuculeanu, Obligativitatea ascultării învinuitului în cazul luării măsurii arestării preventive, în „Dreptul” nr. 11/1998, p. 111).

– D.M. Cosma, Reflecţii asupra arestării preventive, „R.D.P.” nr. 2/1998, p. 115: „Ilegalitatea măsurii se înlătură şi în procedura plângerii împotriva măsurii preventive luate de procuror, prin anularea actului procesual, întrucât de esenţa revocării este condiţia dispoziţiei (ulterioare) a temeiului care se justifice menţinerea măsurii (p. 115-116).

– Căi de atac: Gh. Mărgărit, Plângerea contra măsurii arestării preventive luate de procuror, „Dreptul” nr. 5/1995, p. 18; H.Diaconescu, Punct de vedere cu privire la competenţa de soluţionare a plângerii împotriva măsurii arestării preventive luate de procuror, „Dreptul” nr. 4/1997, p. 91; A. Botezatu, Plângere împotriva măsurii arestării preventive, „Pro lege” nr. 2/1998, p. 256; I. Griga, Competenţa de soluţionare a plângerii contra măsurii arestării preventive luate de procuror, „Studii de drept românesc” nr. 4/1992, p. 359; A. Vlad, Competenţa instanţei în soluţionarea plângerii împotriva măsurii de arestare luată de procuror în cadrul procedurii privind extrădarea, în „Dreptul” nr. 1/1992, p. 53; Marga Firu, Competenţa de soluţionare a plângerilor împotriva măsurii arestării preventive luate de procuror, „Dreptul” nr. 1/1992, p. 56.

Curtea Constituţională, decizia nr. 60/1994, definitivă prin decizia nr. 20/1995, în M.Oficial al României”, Partea I, nr. 57 din 28 martie 1995

Notă : – Gh. Mateuţ, Durata arestării preventive a învinuitului sau inculpatului în lumina Constituţiei şi a Convenţiei Europene, în „Dreptul” nr. 3/1996, p. 37; V. Dabu, Dreptul procurorului şi instanţei de a dispune de libertatea persoanei, în „Revista de drept penal” nr. 1/1994, p. 770; I. Neagu, tratat p. 334 în ed. 1997 sau p. 422 în ed. 2002.

Considerîm că stabilirea termenului de 5 zile este un termen peremptoriu, o garanţie reală , nu o simplă declaraţie ; în sens contrar I. Griga, Durata arestării preventive a inculpatului în cursul judecăţii, „Revista de drept penal” nr. 2/1994, p. 75-76.

– Prelungirea măsurii: Gh. Mateuţ, F. Predescu, Câteva consideraţii în legătură cu arestarea preventivă şi procedura prelungirii acesteia, „Dreptul” nr. 4/1997, p. 71; C. Păduraru, Caracterul suspensiv al recursului declarat de procuror împotriva închisorii prin care s-a dispus prelungirea arestării preventive, „Dreptul” nr. 7/1997, p. 71; I. Lascu, Arestare. Prelungire, „Revista de drept penal” nr. 1/1998, p. 118; I. Lascu, Efectele nepronunţării instanţei la primul termen cu privire la menţinerea măsurii preventive şi prelungirea acesteia, în „Dreptul” nr. 3/1998, p. 106; A.Luca, Prelungirea arestării preventive care expiră după data întocmirii rechizitoriului, „Pro lege” nr. 2/1997, p. 178.

– Termene peremptorii la Gh. Mateuţ, Adriana Titu, Notă la încheiere nr. 74/1993 a Judecătoriei Cluj-Napoca, în „Dreptul” nr. 12/1993, p. 82; D.Rădescu, Notă, în I. Neagu, Tratat, cit. supra, p. 334; în sens contrar I.Dumitru, Natura juridică a termenelor de 5 zile şi 8 zile prevăzute în art. 156 C. pr. pen., în „Dreptul” nr. 3/1996, p.50, în sens contrar, I. Neagu, tratat p. 334 în ed. 1997 sau p. 422 în ed. 2002.

Considerăm că stabilirea termenului de 5 zile este peremptorie, o garanţie reală , nu o simplă declaraţie, pentru egalitatea armelor.

– Pentru o problematică generală, a se vedea Colectiv, Probleme de practică judiciară din activitatea parchetelor, Bucureşti, 1994; S. Neculaescu, Matei, Dispoziţii de drept procesual în Constituţia României, „Studii de drept românesc” nr. 3/1994, p. 236; Al Ţuculeanu, Comentarii la deciziile Curţii Constituţionale privitoare la conformitatea cu principiile Constituţiei a unor dispoziţii ale Codul de procedură penală referitoare la arestarea preventivă, în „Dreptul” nr. 9/1998, p. 65 şi în „Dreptul” nr. 12/1998, p. 72.

– N. Conea, Câteva consideraţii în legătură cu deosebirea dintre reţinere şi unele măsuri poliţieneşti, „Dreptul” nr. 4/1995,p. 59: „Reţinerea ar putea dura 24 ore ca măsură poliţienească şi 24 ore ca măsură preventivă”; contra, I. Gorgăneanu, Noi reglementări privind perfecţionarea legislaţiei procesual penale, „Revista de drept penal” nr. 2/1996, p. 33.

– Comisia Europeană a Drepturilor Omului, hotărârea din 16 iulie 1968, cit. apud D. Cosma, Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 1/1996, accesul la justiţie şi exigenţele CEDO, în „Revista română de drepturile omului” nr. 13/1996, p. 19.

– L. Mihai, Consideraţii privind reglementarea drepturilor omului în Constituţia României din 1991, în „Revista română de drepturile omului” nr. 1/1991, p. 11; D. Ciuncan, Dreptul de a sesiza C.E.D.H. în cazul epuizării căilor interne, „Drepturile omului”, IRDO, nr. 2/1997, p. 44; D. Ciuncan, Analiza solicitărilor adresate autorităţilor române a căror soluţionare este de competenţa Ministerului Public, în „Drepturile omului” nr. 3/1997, p. 31; G.Antoniu, Implication des articles 5 et 6 de la C.E.D.H. sur la loi processuelle pénale roumaine, „Revue roumaine de sciences juridiques” nr. V(XXXVIII) 1, 1994, p. 5 şi 8.

– Competenţă: Un magistrates’court este un judecător inferior în unele sisteme (common-law) – J. Pradel, Les atteintes a la liberté avant jugement en droit pénal comparé, Cujas, Paris, 1992, p.394.

Procurorul are o dublă calitate, aceea de organ judiciar, care efectuează, supraveghează sau îndrumă ancheta şi întocmeşte actul de trimitere în judecată iar, pe de altă parte, aceea de magistrat care dispune arestarea preventivă.

Curtea Constituţională, decizia nr. 268/1997, în Monitorul Oficial al României Partea I nr. 134/1998

Notă : – A. Spielmann, A. Frowein, în „Raport asupra drepturilor omului în România”, din 18 ianuarie 1993 arată că „procurorul (român) nu poate fi organ decizional în sensul art. 5 şi 3 C.E.D.H.”.

– Instanţa examinează doar legalitatea ordonanţei de arestare preventivă sau a respingerii plângerii împotriva ei, nu şi temeinicia, susţin Blag Micle, Gh. Mihai Stoica, Procedura de declanşare a controlului judecătoreşti, „Dreptul” nr. 12/1998, 78, cit. apud V. Papadopol, CAB, Culegere 1998, p. 44;

Ilegalitatea atrage nulitatea, anularea măsurii. Netemeinicia măsurii se judecă în contradictoriu raportat la motivele arătate în propunerea de prelungire şi la temeiul arătat din art. 148 C. pr.pen.

Instanţa nu prejudecă fondul, nu intră în analiza probelor faptei penale săvârşite şi nu trage concluzii privind vinovăţia.

– V. Papadopol, Notă la CAB, S.II pen., dec. nr. 1170/1998, Culegere, p. 46

– Al.Ţuculeanu, Arestarea preventivă în lumina C.E.D.H., „R.D.P.” nr. 4/1999, p. 61

– Gh. Manea, Prelungirea arestării preventive a inculpatului, „R.D.P.” 4/1999, p. 95

– V. Dabu, T.B. Enoiu, Respingerea plângerii contra ordonanţei de arestare. Recurs, „R.D.P.” nr. 4/1999, p. 24

Prevederea art. 149 alin. (3) C. pr. pen. potrivit căreia arestarea inculpatului în cursul judecăţii durează până la soluţionarea definitivă a cauzei este neconstituţională, urmând ca, în legătură cu durata arestării să se facă aplicarea directă a art. 23 alin. (4) din Constituţie.

Curtea Constituţională, dec. nr. 546/4 dec. nr. 97, în M.Of. 98/1998

(ARESTARE PREVENTIVĂ. TEMEIURILE LEGALE ALE ACESTEI MĂSURI)

Pentru luarea măsurii arestării preventive în temeiul art. 148 alin. 1 lit. h C. pr. pen.este necesar, cumulativ, ca pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită să fie mai mare de 2 ani şi lăsarea în libertate a inculpatului să prezinte pericol pentru ordinea publică.

Ca atare, numai criteriul referitor la pericolul social concret sau generic al infracţiunii săvârşite de inculpat nu constituie un temei pentru luarea sau, după caz, menţinerea arestării preventive.

921 din 16 august 1990, publicată în D.C.S.J 1990

Pericolul pentru ordinea publică nu se prezumă, nu trebuie dovedit, ci demonstrat.

921/1990, „Dreptul” nr. 12/1991, p. 94;

(ARESTARE PREVENTIVĂ. ÎNCETARE DE DREPT. REVOCARE. ÎNCHEIERE DE RESPINGERE. RECURS)

Prin încheierea de şedinţă din 13 iunie 1996, dată în dosarul nr. 7745/1996 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, a fost respinsă cererea de a se constatat încetarea de drept a măsurii arestării preventive.

Recursul declarat de inculpat a fost admis, prin decizia nr. 371 din 17 iulie 1996 a Tribunalului Municipiului Bucureşti, Secţia I penală şi s-a dispus revocarea arestării preventive.

Recursul în anulare declarat în cauză este fondat.

Încheierea prin care se rezolvă o asemenea cerere nu este susceptibilă de recurs, deoarece potrivit art. 141 din C. pr. pen. se poate ataca cu recurs numai încheierea dată în prima instanţă prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea sau încetarea unei măsuri preventive.

În consecinţă, recursul împotriva încheierii prin care se respinge cererea de revocare a arestării preventive este inadmisibil, soluţia de admitere a recursului inculpatului arestat şi dispoziţia de punere în libertate fiind greşite.

Inculpaţii au declarat recurs împotriva încheierii prin care li s-au respins cererile de revocare a măsurii arestării preventive.

Deşi, potrivit art. 141 C. pr. pen. este permisă atacarea, separată, cu recurs numai a încheierilor prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea sau încetarea unei măsuri preventive, nu şi încheierea prin care s-a respins cererea de revocare a unei asemenea măsuri, curtea consideră că este competentă să verifice legalitatea şi temeinicia încheierii recurate de inculpaţi.

În art. 5 C. pr. pen. – situat în partea generală a Codului – se prevede că „dacă cel împotriva căruia s-a luat măsura arestării preventive consideră că aceasta este nelegală are dreptul, în tot cursul procesului, să se adreseze instanţei competente”. Limitarea acestui drept în partea specială a Codului – art. 141 C. pr. pen. – este contrată Constituţiei, fiind încălcate prevederile art. 16, referitoare la egalitatea în faţa legii, ale art. 21, referitoare la accesul liber la justiţie şi ale art. 23, referitoare la libertatea persoanei.

2190 din 8 octombrie 1996, p.143, în D.C.S.J 1997-Set.6

Notă: Doctrina şi jurisprudenţa consideră că încheierile prin care au fost respinse cererile de revocare a arestării preventive nu pot fi atacate cu recurs separat, un asemenea recurs fiind inadmisibil. – V. Papadopol, Notăîn Culegere …p. 28 şi urm., I. Neagu, Tratat, ed. 1997, p. 323ş Gh. Mateuţ, Procedura penală. P. specială, vol. II, p. 294-295; Gr. Teodoru, Drept procesual penal, Ed. Cugetarea, 1998, p. 383-384.

– V. Papadopol, Notă în Culegere 1998 CAB, p.24.

Încheierile prin care au fost respinse cererile de invocare a arestării preventive nu pot fi atacate cu recurs separat, inadmisibil.

2190/1996; 2065/1995, „Dreptul” nr. 8/1996, 193; dec. nr. 921/1990, „Dreptul” nr. 2-3/1991, 77

Notă: – I. Neagu, Tratat, 1997, p. 323; Gh. Mateuţ, Procedură penală II, p. 294; Gr. Gr. Theodoru, Drept procesual penal, 1998, p. 383;

– V. Papadopol, Notă la CAB, s I pen., dec. nr. 15/1998, în Culegere, p. 28; idem pentru înlocuirea măsurii, p. 40.

Noţiunea de pericol pentru ordinea publică nu trebuie înţeleasă ca o primejdie concretă şi imediată, constând în posibilitatea comiterii unor fapte penale grave. În realitate, ea semnifică o stare de nelinişte, un sentiment de insecuritate, în rândul societăţii civile, generată de rezonanţa socială negativă a faptului că persoanele asupra cărora planează acuzaţia comiterii unor infracţiuni de o gravitate deosebită sunt cercetaţi în stare de libertate.

C.A. Cluj, dec. nr. 137/1997, „R.D.P.” 4/1998, 139 (subl.ns.)

Recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus respingerea prelungirea arestării este suspensiv de executare dar restrâns la limitele duratei de 30 de zile prevăzută în art. 23 alin. (4) din Constituţie.

Curtea Constituţională dec. nr. 22/1998

Notă: V. Papadopol, Notă la CAB, S II pen., dec. nr. 317/1998, Culegere, p. 34.

Potrivit unei opinii, recursul procurorului împotriva încheierii de respingere a cererii de prelungire a arestării preventive, fiind suspensiv de executare, constituie temei pentru menţinerea măsurii arestării şi după epuizarea termenului de 30 de zile prevăzut în mandatul de arestare, până la judecarea căii de atac (I. Ionescu, „R.D.P.” 4/1996, p. 21; V. Dabu, „R.D.P.” 1/1997, p. 94; V. Dabu, T. Enoiu „R.D.P.” 4/1997, 38; I. Neagu Tratat, 1997, p. 336).

Problema nu poate fi soluţionată decât conform art. .23 alin. (4) din Constituţie care dispune imperativ – fără a lăsa loc de interpretare – că arestarea se face pe o durată de maxim 30 de zile (art. 149 alin. 1 C. pr.pen. coroborat cu art. 155 alin. 2 C. pr.pen.).

Dacă s-ar admite teza că arestarea poate dura mai mult de 30 de zile, ca o consecinţă a efectului suspensiv al recursului, implicit ar trebui să ajungem la concluzia contrară Constituţiei şi art. 149 alin. 1 C. pr.pen. – că prelungirea arestării preventive nu este rezultatul aprobării de către instanţă, ci, paradoxal, al unei hotărâri de respingere a cererii de prelungire a acestei măsuri.

În acelaşi sens, A. Dindelegan, „R.D.P.” 3/1997, 86; R. V. Mancaş, „R.D.P.” 4/1998, p. 106; A.Şt.Tulbure, „R.D.P.” 3/1998, p. 96 şi „Pro lege” nr. 2/1998, p. 27; C.Păduraru, „Dreptul” nr. 7/1997, p. 71.

– V. I. Jurcă, O propunere de lege ferenda în legătură cu modificarea sau completarea art. 88 C.pen., „Pro lege” nr. 3/1999, 55

– Dacă înainte de soluţia de scoatere de sub urmărire penală (şi, evident, de redeschiderea urmăririi penale) inculpatul a executat întreaga durată a arestării preventive (30 de zile), nu se mai poate dispune, din nou, arestarea preventivă (pentru că, efectiv, nu mai are ce termen să „curgă”).

Întrucât măsura arestării nu mai fiinţează (deci ea nu este în curs) nu se poate cere nici prelungirea ei.

(A.Botezan, S. Dănilă, Durata arestării cf. art. 270 al.1 lit. c şi 274 C. pen.. în „Pro lege” nr. 3/1995, p. 285-286).

1.-Arestarea a încetat de drept; 2.-Nu s-a dispus arestarea în altă cauză la) şi Gh. Mateuţ, „Dreptul” nr. 2/1996, p. 96 I. Neagu, Tratat, p. 319 urm. Încetarea măsurii de prevenţie este o „revocare de drept” respectiv revocarea măsurii preventive este o încetare a cărei oportunitate o apreciază procurorul.

– Gh. Mateuţ, F. Predescu, Posibilitatea instanţei de a dispune asupra arestării preventive a inculpatului în cursul judecăţii în apel, „Dreptul” nr. 1/00, p. 109

– Viorel Adrian Podar, Prelungirea arestării preventive, „R.D.P.” nr. 3/2000, p. 65

– Gigel Potrivitu, Care este sancţiunea nesemnării de către completul de judecată a unei încheierii prin care s-a dispus prelungirea arestării preventive, „Dreptul” nr. 6/2001, p. 101.

– Condiţii cerute de lege pentru arestare:

– Bănuială plauzibilă de culpabilitate (Chile), existenţa unor probe suficiente de culpabilitate (Italia); motive probabile (S.U.A,) fapte făcând probabilă culpabilitatea inculpatului (Mexic); prezumţie legitimă de culpabilitate (Olanda); bănuieli puternice (China); bănuială puternică de infracţiune (Germania) – cf. Departamentul afacerilor economice şi sociale, Etude du droit en vertu duquel nul ne peut etre arbitrairement arrete, detenu au exite, Naţions Unies,New York, 1964, p. 33.

– Viorel Adrian Podar, Din nou despre arestarea preventivă a inculpatului în faza judecăţii, în „R.D.P.” nr. 1/2001, p.70

– Alexandru Ţuculeanu, Arestarea inculpatului în faza judecăţii. Constituţionalitate, în „R.D.P.” nr. 1/2001, p. 67

– Dorel Andrieş, Dorel Metes, Măsura arestării preventive, în „R.D.P.” nr. 2/2001, p. 88

– Victor Câmpean, Aspecte controversate referitoare la arestarea preventivă, în „R.D.P.” nr. 2/2001, p.55

Dispoziţiile art. 146 C. pr. pen. – referitoare la arestarea învinuitului – sunt constituţionale doar în măsura în care se asigură învinuitului aceleaşi drepturi procesuale ca şi inculpatului.

(Curtea Constituţională,dec. nr. 106-108, 110-112 din 14 iulie 1998, M.Of. nr. 287 din 5.08.98; C. Ecedi-Stoisavlevici, Abilitatea procurorului de a dispune măsura arestării preventive în raport de art. 5 C.E.D.H., Studia Universitatis Babeş-Bolyai, 1/2001, 18).

L. francează din 15 iunie 2000 privind întărirea prezumţiei de nevinovăţie a creat instituţia judecătorului libertăţilor şi al detenţiei, un magistrat distinct de judecătorul de instrucţie şi care, începând cu 1 ianuarie 2001, este singurul în măsură să decidă asupra plasării sau menţinerii în detenţie provizorie a persoanelor învinuite sau inculpate. Judecătorul libertăţilor preia întregul contencios privind detenţia provizorie de la judecătorul de instrucţie.

(C. Guery,Detention provisoire, Dalloz, 2001, p. 5-9; J. Pradel, Les persones suspecties an poursuivies apres la loi du 15 juin 2000. Evolution or revolution? în Dalloz Recueil, 2001, chronica 1044; C. Ecedi-Stoisavlevici în Studia Universitatis Babeş-Bolyai, 2/2001, p.29).

Art. 5 & 3 C.E.D.H. a fost violat întrucât procurorii polonezi îndeplineau la acea dată, atât atribuţii privind instrucţia, cât şi de acuzare, deci poziţia lor era echivalentă cu aceea a unei părţi din proces;

– deşi ordonanţele prin care s-a dispus arestarea erau susceptibile de un control jurisdicţional acesta nu era automat şi oricum nu putea remedia faptul că ordonanţele respective au fost emise de către procurori;

– dreptul polonez nu oferă nici o garanţie împotriva riscului ca procurorul care a ordonat detenţia să intervină în cadrul procedurii ulterioare în calitate de organ al acuzării.

(C.E.D.H.. Niedbala vs Polonia 4.7.2000 la adresa http://www.echs.coe.int; C. Ecedi- Stoisavlevici, în Studia Universitatis Babeş-Bolyai, nr. 1/2001,18).

– C. Charbonneau, La loi du 15 juin 2000 sur la présomption d‘innocence; premiere approche, Gazette du Palais, La loi du 15 juin 2000 renforcant la présomption d‘innocence et le droit des victimes, Gazette du Palais, 29-30 septembrie 2000, p. 6.

– În Rusia, arestarea poate fi decisă doar de un tribunal (art. 22 din Constituţie).

(J.M. Kolossov, J. N. Malew, L.M. Entine, Le droit ala liberté, în „Etude de la compatibilité du droit de la Fédération de Russie avec les exigences de la C.E.D.H.”, Ed. du Conseil de l’Europe, 1998, p.57).

Detenţia provizorie trebuie să fie ordonată de un judecător şi justificată având în vedere elementele particulare ale cauzei (Recomandarea celui de-al XV-lea Congres al Asociaţiei internaţionale de drept penal, Rio de Janeiro,1994).

– Judecător de libertăţi la Corpus iuris cuprinzând dispoziţii penale pentru protecţia intereselor financiare ale UE (art. 25 alin. 2) – autorizează prealabil măsura.

– Este greu de susţinut ideea existenţei independenţei procurorului faţă de puterea executivă.

(C.L. Popescu,Conformitatea cu legea fundamentală şi C.E.D.H. a competenţei procurorului … în „Dreptul” nr. 6/1999, p. 60-70; C. Ecedi-Stoisavlevici, Abilitatea procurorului de a dispune măsura arestării …în Studia Universitatis Babeş-Bolyai, 1/2001, 18)

– Arestare preventivă. Prelungire în faza de judecată. Admisibilitatea recursului, „Juridica”, nr. 9/2000, p. 355.

– Dumitru Diaconu, Forţa obligatorie a deciziilor Curţii Constituţionale şi, consecinţă, obligaţia instanţelor de a prelungi arestarea preventivă numai pe o durată de cel mult 30 de zile în faza judecării cauzei, „Dreptul” nr. 7/2001, p. 120.

– Dorin Ciuncan, Arestarea preventivă, „Pro lege” nr. 3/2001, p. 27;

– În SUA, condiţiile arestării sunt:

– un mandat warrant al unui judecător neutru

– o cauză probabilă; rezonabilă, probable cause

– indicii controlabile pe un affidavit, declaraţie a poliţistului, consemnând indicatori chiar nenominalizaţi

– dar, în contra, judecătorul poate depune o motion tosuppress, vizând eliminarea probelor obţinute în urma arestării şi citarea informatorului

– un judecător neutru şi detaşat de cauză, deci mandatul procurorului este nul dacă a condus el ancheta (J. Pradel, Droit penal comparé, p. 495)

– În caz de arestare fără mandat, de către orice persoană, poliţistul trebuie să avertizeze individul asupra motivelor (Camera Lorzilor, afacerea Cristie, 1947, All E.R., 567)

– D. Dumitru (I),V.Pătulea (II), Discuţii în legătură cu rezolvarea prin hotărâre judecătorească a situaţiilor juridice referitoare la măsura procesuală a arestării preventive, „Dreptul” nr. 3/2002, p. 77

– O. Opriş, Arestarea preventivă. Audiere prealabilă, „R.D.P.” nr. 1/2002, p. 102

– Al. Tuculeanu, Din nou despre audierea prealabilă arestării preventive, „R.D.P.” nr. 1/2002, p. 108

– V. Pătulea, Reflecţii în legătură cu căile de atac împotriva luării măsurii arestării preventive, „Dr” nr. 1/2002, 125

– Al. Vasiliu, Arestarea preventivă menţinută printr-o hotărâre nedefinitivă, „R.D.P.” nr. 4/2001, p. 88

– M. Decean, Recurs. Prelungirea arestării, „R.D.P.” nr. 4/2001, p. 76

¹ Publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 219 din 18 mai 2000.

² Publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 263 din 28 octombrie 1996.

³ A se vedea, în acest sens, Trib. Suprem, col. pen., dec. nr. 481/1959, în C.D., p. 378 şi urm.

⁴ A se vedea şi S. Kahane, Infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciu, în „Explicaţii teoretice ale Codului penal român”, vol. IV, Partea specială, de V. Dongoroz ş.a., Editura Academiei, Bucureşti, 1972, p.137.

^[1] În acest sens, a se vedea Trib. Suprem, S. pen., dec. nr. 5536/1971 şi dec. nr. 2194/1971, în Repertoriu...de V. Papadopol şi M. Popovici, p. 23.

^[2] A se vedea, S. Kahane, op.cit., p.137.

^[3] În acest sens, V. Dongoroz, în „Jurisprudenţa generală” nr. 31/1937, cit. apud, I. Ionescu-Dolj, Comentare, în „Codul penal adnotat” de C. Rătescu ş.a., Bucureşti, 1937, vol. II, Partea specială, p.119.

^[4] A se vedea, E. Garçon, Code pénal annoté, t. I. Paris, 1952, p. 675 şi D. Ciuncan, Criterii distinctive la unele infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciu, în „Revista română de drept”, nr.1-1987, p. 41.

¹ Gr.Gr.Theodoru, Dreptul procesual penal român, Partea generală, vol. II, Universitatea „Al.I. Cuza”, Iaşi, Facultatea de Drept, 1974, p.229; I. Neagu, Drept procesual penal, Edituara Academiei, Bucureşti, 1988, p.338; A se vedea D. Ciuncan, Actele premergătoare şi garanţiile procesuale, în „Dreptul” nr. 7/1996, p.88;

² Nicoleta Iliescu, Acte procesuale şi procedurale comune, în „Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român”, de V. Dongoroz, ş.a., vol. I, Editura Academiei, Bucureşti, 1975, p. 346.

³ A se vedea T. Pop, Drept procesual penal, vol. III, Tipografia Naţională, Cluj, 1946, p. 3.

⁴ Pentru efectuarea percheziţiei exclusiv din ordinul magistratului, – deci despre imposibilitatea percheziţiei prin consimţământ scris, a se vedea şi C. Paraschiv, Unele probleme privind percheziţia domiciliară „Dreptul” nr. 12/1995, p. 65;

⁵ A se vedea col. dr. E.V. Ionăşeanu. Procedura începerii urmăririi penale, Editura Militară, Bucureşti, 1979, p. 178 şi urm.(actele premergătoare sunt acte procedurale, nu procesuale, p. 200).

⁶ Actele premergătoare în reglementarea şi practica actuală în „Pro lege” nr. 3/1998, p. 48

^{^[5]} Colonel E.V. Ionăşeanu, Procedura începerii urmăririi penale, p.192, afirmă în 1979 imposibilitatea altor probe judiciare legale, citându-l în sprijinul părerii sale referitor la actele premergătoare pe N. Ceauşescu: „Ministerul de Interne, Procuratura şi Justiţia sunt chemate să asigure respectarea drepturilor prevăzute în Constituţie. Aceste instituţii au datoria să asigure ca toţi cetăţenii să poată găsi sprijin şi ajutor atunci când într-un fel sau altul le sunt lezate interesele şi drepturile” (N.Ceauşescu, România pe drumul… vol. 2, 1968, p.410, cit. apud E.V. Ionăşeanu, op. cit., p.192, cu referire la actele premergătoare). Chiar în acele timpuri, aprecia autorul, NU se puteau administra „probe”.

^{^[6]} A se vedea V. Volonciu, Tratat de procedură penală, Partea specială, vol. II, Paideia, Bucureşti, 1994, p.62 şi Drept procesual penal, Editura Academiei, Bucureşti, 1988, p. 395-396 şi doctrina indicată acolo.

^{^[7]} În acest sens, Andrej Murzynovski, Faza pregătitoare a procesului penal în ţările socialiste, în „Revue internationale de droit pénal”, nr.1-2/1985, p.219.

^{^[8]} A se vedea şi A. Dindelegan, Actele premergătoare în procesul penal, în „Pro lege” nr.1/1990, p.26.

^{^[9]} I. Neagu, op.cit., p.396 şi p.63 (din ediţia 1994); Lucia Moldovan, Urmărirea penală, în „Drept procesual penal”, de Gr. Teodoru şi Lucia Moldovan, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979, p. 207; Nicoleta Iliescu, op.cit., p. 247. De asemenea, V. Popescu, Consideraţii în legătură cu posibilitatea săvârşirii infracţiunii de mărturie mincinoasă, în „Revista română de drept”, nr. 2/1987, p. 45-47; Al. Ţuculeanu, Efectuarea percheziţiei în cursul actelor premergătoare în „Pro lege” nr. 2/1998 p. 13 şi P.C.A. Bucureşti „Buletin” nr. 1/1998, p. 3. Împotriva raţionamentului din ultimul articol a se vedea Silvia Oancea, Liviu Popescu, Percheziţia actelor premergătoare, în „Pro lege”, nr. 1/1999, p.124 şi urm.

^{^[10]} A se vedea Lucia Moldovan, op.cit., p.207.

^{^[11]} În „Buletinul intern al Procuraturii”, nr.3-4/1973, p.77-78.

^{^[12]} A se vedea C. L. Popescu, Aspecte procesual penale privind atribuţiile cadrelor de informaţii şi ale procurorului în activitatea de culegere de informaţii privind siguranţa naţională a României, în „Pro lege” nr. 1/1996, p. 22. Alături de autor, dorim să subliniem şi noi că actele de culegere de informaţii implică activitatea procurorului fie în faza actelor premergătoare, fie în faza de urmărire penală, dar numai legal, (raportat) de (la) un proces penal. Scopul în care este antrenat procurorul în acest domeniu este numai acela de a crea posibilitatea tragerii la răspundere penală a unei persoane despre care există indicii că a săvârşit o faptă penală, şi numai dacă aceasta este în interesul urmăririi penale, şi în unicul scop al aflării adevărului judiciar.

^{^[13]} Competenţa procurorului se limitează la activitatea de urmărire penală (inclusiv din actele premergătoare). Procurorul autorizează, numai în condiţiile codului de procedură penală, numai activitatea organelor de cercetare penală (şi anume organele de cercetare ale poliţiei – art. 201 alin. 2 lit. a C. pr. pen. şi organele de cercetare speciale art. 201 lit. b şi art. 208 C. pr. pen. ).

Subliniem că art.201 C. pr. pen. a fost modificat prin Legea nr. 32/1990, în art.206 a fost abrogat prin Decretul-lege nr. 12/1990.

Pentru completarea art.224 C. pr. pen. de lege ferenda, a se vedea I.R. Cristescu, Discuţie în legătură cu subiecţii care pot efectua acte premergătoare, în „Dreptul” nr. 5-6/1994, p.147.

În sensul extinderii acestei faze procesuale, a se vedea I.Neagu, Drept procesual penal, Partea specială, vol. I, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1994, p.62-63.

^{^[14]} Garanţiile procesului-verbal de percheziţie (art. 104 C. pr. pen.) nu se reproduc în procesul verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare (art. 224 alin. final C. pr. pen.); acte premergătoare se fac şi noaptea.

^{^[15]} A se vedea S.Georgescu, Cu privire la perfecţionarea legislaţiei procesual penale, în „Revista română de drept” nr. 2/1978, p.5.

^{^[16]} A se vedea şi I.R.Cristescu, Dispoziţii în legătură cu conţinutul actelor premergătoare, în „Dreptul” nr. 3/1995, p.62 şi urm. Apreciem că dacă urmărirea penală priveşte pe însuşi funcţionarul bancar, regula art. 37 nu se aplică; dar numai strict limitat la faptele acelui funcţionar, şi nu la – de exemplu – alte conturi sau operaţii sau întreaga instituţie.

^{^[17]} A se vedea D. Ciuncan, Actele premergătoare şi garanţiile procesuale, în „Dreptul”, nr. 7/1996; D. Ciuncan, Analiza solicitărilor adresate autorităţilor române (Rez. 1123/1997 A.P. a Consiliului Europei) a căror soluţionare este de competenţa Ministerului Public, în I.R.D.O., „Drepturile omului” nr. 3/1997, p.35.

^{^[18]} G.Mateuţ, În legătură cu noua reglementare privind înregistrările audio şi video în probaţiunea penală, în „Dreptul” nr. 8/1997, p.70; în acelaşi sens, G. Ştefani, G. Levasseur, B. Bouloc, Procédure pénale, I. Dalloz, Paris, 1996, p.538, D. Ciuncan, Autorizarea judiciară a înregistrărilor audio şi video, „Pro lege” nr. 2/1998, p.34.

O recentă subliniere a rolul actelor premergătoare, N. Cochinescu, Supravegherea exercitată de procuror, în „Revista de drept penal”, nr. 2/1999, p.38 şi urm.

^{^[19]} În acest sens, a se vedea, Principiile directoare aplicabile rolului magistraţilor parchetului, Doc. O.N.U. A/CONF 144/27, 6 septembrie 1990, în „Buletinul de criminologie şi de criminalistică” nr. 1-2/1991, p. 203.

^{^[20]} Curtea de casaţie, decizia din 23 mai 1995 cit. apud E. Tanislav, Dreptul la singurătate, Editura Semne, Bucureşti, 1998, p. 34

^{^[21]} Cit. apud V.Berger, Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, IRDO, Bucureşti, 1997, p. 377, o lipsă de proporţie între scopul urmărit şi mijloace nu justifică îngrădirea dreptului la viaţă privată, existând şi o altă garanţie specială de procedură, aceea a unui observator independent de părţi.

^{^[22]} A se vedea şi I.R.Cristescu, loc.cit., p. 62 şi urm. A se vedea şi Legea nr.143/2000 privind combaterea traficului şi consumului ilicit, în M.Of.362/2000; D.I.Cristescu, Folosirea investigatorilor acoperiţi, în „Pro lege” nr. 1/2001, p. 26 şi urm; I. Lascu, Laura-Codruţa Lascu, Extinderea incriminării traficului de stupefiante, în „Dreptul” nr. 12/2000, p.3 şi urm.

^{^[23]} Asociaţia Baroului American – Programul de Iniţiativă Juridică pentru Europa Centrală şi de Est – ABA/CEELI – şi Conferinţa naţională a Legislativelor de Stat – NCSL din 29 iulie 1997.

^{^[24]} În lucrarea Seminar privind elaborarea proiectelor de legi, ABA/CEELI, NCSL şi Consiliul Legislativ Bucureşti, 16-18 iunie 1997.

^{^[25]} A se vedea D. Ciuncan, Actele premergătoare urmăririi penale şi garanţiile constituţionale în cazul percheziţiei, în I.R.D.O. „Drepturile omului” nr. 1/1999, p.25 şi urm.

^{^[26]} Jann Hoke, Introducere în legislaţia americană privind secretul bancar, în ABA/CEELI, NCSL, Consiliul Legislativ, Seminarul de la Bucureşti, din 16-18 iunie 1997, cit. supra.

^{^[27]} A. Dindelegan, Actele premergătoare, în „Pro lege” nr. 1/1990, p. 32; C. Sima, Înţelesul termenului „cercetaţi” folosit în art. 31 din Legea nr. 36/1995, în „Pro lege” nr. 9/1999, p. 12).

Pages

Categories

Legături

Meta

JURISPRUDENTA SI DOCTRINA PENALA ÎN MATERIA CORUPTIEI

(ABUZ ÎN SERVICIU CONTRA INTERESELOR PERSOANELOR.BĂNCI CU CAPITAL PRIVAT)

(GESTIUNE FRAUDULOASĂ. ABUZ ÎN SERVICIU CONTRA INTERESELOR PERSOANELOR. DISTINCŢIE)

(DESPĂGUBIRILE CIVILE. ABUZ ÎN SERVICIU. BILETE LA ORDIN. FALS ÎN ÎNSCRISURI SUB SEMNĂTURĂ PRIVATĂ)

(DELAPIDARE. ABUZ ÎN SERVICIU. EXTINDEREA RECURSULUI ÎN ANULARE)

(ABUZ ÎN SERVICIU. DETURNARE DE FONDURI. PARTE VĂTĂMATĂ UNITATE COOPERATISTĂ)

ACTE PREMERGĂTOARE

(EXCEPŢIA DE NECONSTITUŢIONALITATE A DISPOZIŢIILOR ART. 224 ŞI ART. 172 ALIN. (1) DIN CODUL DE PROCEDURĂ PENALĂ, PRECUM ŞI A DISPOZIŢIILOR ART. 147, ART. 248 ŞI ART. 258 C. PEN. )

ACŢIUNE PENALĂ

APĂRARE

APEL. MOTIV DE APEL PRIVIND JUDECAREA CAUZEI ÎN PRIMĂ INSTANŢĂ ÎN LIPSA INCULPATULUI ARESTAT ÎN ALTĂ CAUZĂ. OBLIGAŢIA DE A VERIFICA

APLICAREA LEGII PENALE ÎN TIMP. LEGE TEMPORARĂ. DECRET -LEGE Nr. 34/1990

ARESTARE PREVENTIVĂ

Leave a Reply Cancel reply

Recent Posts

Tags

(ABUZ ÎN SERVICIU CONTRA INTERESELOR PERSOANELOR.
BĂNCI CU CAPITAL PRIVAT)