LIPSA PERICOLULUI CONCRET PE CARE LĂSAREA ÎN LIBERTATE A INCULPAŢILOR L-AR PREZENTA PENTRU ORDINEA PUBLICĂ

Prin  Încheierea nr. 245 din 12 aprilie 2010 (pronunțată în Dosarul nr. 3023/1/2010), ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, Completul de 9 Judecători a admis recursurile declarate de inculpaţii CĂŞUNEANU COSTEL, COSTINIU FLORIN şi LOCIC MARIUS împotriva încheierii nr. 604 din 9 aprilie 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia Penală în dosarul nr. 2970/1/2010.

Casând încheierea atacată şi rejudecând, ÎNALTA CURTE respinge propunerea de arestare preventivă a inculpaţilor, formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Secţia de Combatere a Corupţiei.

ÎNALTA CURTE revocă măsura arestării preventive dispusă faţă de inculpaţii Căşuneanu Costel, Costiniu Florin şi Locic Marius şi dispune punerea de îndată în libertate a acestora de sub puterea mandatelor de arestare preventivă nr.2/U din 10 aprilie 2010, nr.4/U din 10 aprilie 2010 şi respectiv, nr.3/U din 10 aprilie 2010, emise de Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dacă nu sunt arestaţi în altă cauză. În baza art. 149¹ alin.12 raportat la art. 146 alin.11¹ cu referire la art.145¹ alin.1 şi 2 din Codul de procedură penală, instanța dispune luarea faţă de inculpaţi a măsurii obligării de a nu părăsi ţara, pe o durată de 30 de zile de la data punerii efective în libertate a inculpaţilor.

COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI  a statuat că recursurile sunt întemeiate în ceea ce priveşte critica vizând lipsa pericolului concret pe care lăsarea în libertate a inculpaţilor l-ar prezenta pentru ordinea publică.

După cum rezultă din examinarea normelor interne – procesual penale şi constituţionale – , interpretate prin coroborare şi prin prisma dispoziţiilor art. 5 din Convenţia Europeană privind Protecţia Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, dreptul la libertate este un drept inalienabil, la care nu se poate renunţa, iar garanţiile ce îl însoţesc privesc toate persoanele, având în vedere rolul primordial al acestui drept într-o societate democratică.

Prin Legea nr. 30 din 18/05/1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 135 din 31/5/1994, Parlamentul României a ratificat Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, încheiată la Roma la 4 noiembrie 1950, amendată prin protocoalele nr. 3 din 6 mai 1963, nr. 5 din 20 ianuarie 1966 şi nr. 8 din 19 martie 1985 şi completată cu Protocolul nr. 2 din 6 mai 1963, care fac parte din aceasta.  România a ratificat, de asemenea: primul Protocol adiţional la convenţie, Paris, 20 martie 1952; Protocolul nr. 4 recunoscând anumite drepturi şi libertăţi, altele decât cele deja înscrise în convenţie şi în primul protocol adiţional la convenţie, Strasbourg, 16 septembrie 1963; Protocolul nr. 6 privind abolirea pedepsei cu moartea, Strasbourg, 28 aprilie 1983; Protocolul nr. 7 Strasbourg, 22 noiembrie 1984; Protocolul nr. 9, Roma, 6 noiembrie 1990, şi Protocolul nr. 10, Strasbourg, 25 martie 1992.

Obiectul art. 5 § 3, ce formează un întreg cu paragraful 1 lit. c) din acelaşi articol (Lawless c.  Irlandei , nr. 3, Hotărârea din 1 iulie 1961, seria A nr. 3, p. 52 § 14), constă în a oferi persoanelor lipsite de libertate o garanţie specială: o procedură judiciară al cărei scop este să se asigure că nimeni nu este lipsit de libertatea sa în mod arbitrar (Schiesser c. Elveţiei, Hotărârea din 4 decembrie 1979, seria A nr. 34, p. 13, § 30; Cauza Calmanovici c. României, Cererea nr. 42.250/02 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 283 din 30 aprilie 2009, § 86).

Potrivit art. 5 din Convenție,  orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale:

a) dacă este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate de către un tribunal competent;

b) dacă a făcut obiectul unei arestări sau al unei deţineri legale pentru nesupunerea la o hotărâre pronunţată, conform legii, de către un tribunal ori în vederea garantării executării unei obligaţii prevăzute de lege;

c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia;

d) dacă este vorba de detenţia legală a unui minor, hotărâtă pentru educaţia sa sub supraveghere sau despre detenţia sa legală, în scopul aducerii sale în faţa autorităţii competente;

e) dacă este vorba despre detenţia legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond;

f) dacă este vorba despre arestarea sau detenţia legală a unei persoane pentru a o împiedica să pătrundă în mod ilegal pe teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare ori de extrădare.

Paragraful 2 dispune că orice persoană arestată trebuie să fie informată, în termenul cel mai scurt şi într-o limbă pe care o înţelege, asupra motivelor arestării sale şi asupra oricărei acuzaţii aduse împotriva sa.

Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere (§ 3).

Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul să introducă un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii deţinerii sale şi să dispună eliberarea sa dacă deţinerea este ilegală.

Orice persoană care este victima unei arestări sau a unei deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor acestui articol are dreptul la reparaţii (§ 5).

ÎNALTA CURTE subliniază , faţă de principiile enunțate, că normele legale ce prevăd cazurile în care se poate deroga de la principiul că nici o persoană nu poate fi privată de libertatea sa au caracter derogatoriu, iar cazurile pe care le reglementează nu pot fi interpretate decât restrictiv. Aceasta, deoarece regula în materie o constituie starea de libertate, iar orice restrângere sau atingere, în orice mod şi de orice intensitate a substanţei dreptului imprimă acestuia drept fundamental un caracter relativ. Aşa fiind, cazurile în care legea naţională şi normele europene acceptă ca fiind licită privarea de libertate sunt reglementate prin norme imperative şi exprese, enumerările folosite de legiuitor fiind limitative şi exhaustive.

Astfel, în jurisprudența sa, Convenţia Europeană privind Protecţia Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale a dezvoltat patru rațiuni fundamentale acceptabile pentru a justifica detenția provizorie a unui acuzat suspectat că ar fi săvârșit o  infracțiune (cf Calmanovici ,  § 93 ):

• riscul să fugă (Stögmuller c. Autriche, arrêt du 10 novembre 1969, série A n^o 9, § 15 ),
• ca, odată repus în libertate, să împiedice administrarea justiției (Wemhoff c.  Germaniei, Hotărârea din 27 iunie 1968, seria A nr. 7, § 14),
• să comită noi infracţiuni (Matzenetter c.  Austriei, Hotărârea din 10 noiembrie 1969, seria A nr. 10, § 9) sau
• să tulbure ordinea publică [Letellier c.   Franței, Hotărârea din 26 iunie 1991, seria A nr. 207, § 51, şi Hendriks c.  Olandei (dec.), nr. 43.701/04, 5 iulie 2007].

Pericolul de împiedicare a bunei desfășurări a procedurii penale nu poate fi invocat în mod abstract de autorități, ci trebuie să se bazeze pe probe faptice (Becciev c.  Moldovei, nr. 9.190/03, § 59, 4 octombrie 2005; Calmanovici c.  României, § 94). La fel este si cazul tulburării ordinii publice: dacă un astfel de motiv poate intra în discuție din perspectiva art. 5 în aceste circumstanțe excepționale şi în măsura în care dreptul intern recunoaşte această noţiune, el nu poate fi considerat ca relevant şi suficient decât dacă se întemeiază pe fapte de natură să demonstreze că punerea în libertate a deţinutului ar tulbura într-adevăr ordinea publică (Letellier, § 51; Calmanovici, § 94).

La Cour reconnaît que, par leur gravité particulière et par la réaction du public à leur accomplissement, certaines infractions peuvent susciter un trouble social de nature à justifier une détention provisoire, au moins pendant un temps. Toutefois, elle note qu’un tel danger décroît nécessairement avec le temps et que, dès lors, les autorités judiciaires doivent présenter des motivations encore plus spécifiques pour justifier la persistance des raisons de la détention (I.A. c. France, 23 septembre 1998, §§ 104-105, Recueil des arrêts et décisions 1998-VII). La poursuite de la détention ne se justifie donc dans une espèce donnée que si des indices concrets révèlent une véritable exigence d’intérêt public prévalant, nonobstant la présomption d’innocence, sur la règle du respect de la liberté individuelle (Smirnova c. Russie, n^os 46133/99 et 48183/99, § 61, CEDH 2003-IX (extraits)).

La Cour constate qu’en l’espèce les juridictions nationales ont justifié la détention provisoire du requérant par la persistance des raisons initiales, le fait que sa remise en liberté présentait un danger pour l’ordre public et par la nécessité de poursuivre l’enquête. Certes, les besoins de préserver l’ordre public et d’assurer un bon déroulement de l’enquête ont déjà été reconnus par la Cour comme un motif pouvant justifier la continuation d’une privation de liberté (Garycki c. Pologne, n^o 14348/02, § 48, 6 février 2007). Cependant, en l’espèce, ni les tribunaux internes, ni le Gouvernement n’ont fourni d’explication pour justifier, avec le passage du temps, en quoi la remise en liberté du requérant aurait eu un impact négatif sur la société civile ou aurait entravé l’enquête, d’autant plus après que les témoins avaient été entendus. Il est vrai que le tribunal départemental de Bucarest ait jugé la détention provisoire du requérant injustifiée tant au regard du danger pour l’ordre public qu’à raison du stade de la procédure (paragraphe 18 ci-dessus). Toutefois, sa décision avait été contredite par la cour d’appel de Bucarest, sur recours du parquet, sans motivation concrète.

Le bref renvoi à la gravité des faits commis, à la manière dont l’accusé les aurait perpétrés, la perspective d’une peine sévère et le montant du préjudice ne sauraient suppléer le défaut de motivation susmentionné, car il est de nature à soulever encore plus de questions que de réponses quant au rôle de ces éléments dans l’existence alléguée d’un danger pour l’ordre public en l’espèce (Calmanovici précité, § 99). En particulier, la Cour rappelle avoir déjà jugé qu’il incombe aux tribunaux internes de motiver de manière concrète, sur la base des faits pertinents, les raisons pour lesquelles l’ordre public serait effectivement menacé dans le cas où l’accusé comparaitrait libre (mutatis mutandis, Letellier précité, § 51, et Patsouria précité, § 72). Qui plus est, après le renvoi du requérant en jugement, la justification de la détention ne se rapportait pas à sa situation concrète, visant de façon générale les deux personnes mises en examen dans le cadre de la procédure (voir les paragraphes 16, 19 et 20 ci-dessus ainsi que les arrêts Calmanovici précité, § 100, et Mihuta c. Roumanie, n^o 3275/03, 1 mars 2009, § 29).

La Cour rappelle par ailleurs que l’article 5 § 3 de la Convention demande aux juridictions nationales, lorsqu’elles sont confrontées à la nécessité de prolonger une mesure de détention provisoire, de prendre en considération les mesures alternatives prévues par la législation nationale (Jabłoński c. Pologne, n^o 33492/96, § 83, 21 décembre 2000 et Patsouria précité, §§ 75-76). Or, dans la présente affaire, bien que saisies d’une telle demande et qu’une telle mesure ait été décidée une fois en première instance (paragraphe 18 ci-dessus), les juridictions nationales n’ont pas indiqué les raisons concrètes pour lesquelles cette mesure alternative ne pouvait pas assurer la présence du requérant devant le tribunal.

Eu égard aux considérations qui précèdent, la Cour estime que les autorités n’ont pas fourni des motifs « pertinents et suffisants » pour justifier la nécessité de maintenir le requérant en détention provisoire.

Dans ces circonstances, il n’est pas nécessaire de rechercher de surcroît si les autorités nationales compétentes ont apporté une « diligence particulière » à la poursuite de la procédure (Dolgova c. Russie, n^o 11886/05, § 50 in fine, 2 mars 2006).

Il s’ensuit qu’il y a eu violation de l’article 5 § 3 de la Convention. ( CEDO, TROISIÈME SECTION, AFFAIRE JIGA c. ROUMANIE,  Requête n^o 14352/04 , ARRÊT 16 mars 2010 §§ 76-81; Calmanovici , § 93 ).

Plecând de la jurisprudenţa CEDO, instanţele interne au definit de-a lungul timpului criterii şi elemente care trebuie avute în vedere în analiza existentei “pericolului pentru ordinea publica”, printre care reacţia publică declanşată din cauza faptelor comise, starea de nesiguranţă ce ar putea fi generată prin lăsarea sau punerea în libertate a acuzatului, precum şi profilul personal al acestuia. Totodată, instanţele naţionale au mai stabilit că pericolul pentru ordinea publică la care se face referire nu este prezumat, ci trebuie dovedit, în special dacă este vorba de riscul ca inculpatul să comită o noua infracţiune sau de reacţia publica declanşată de faptele comise. Rezonanta în opinia publică, o anumită stare de nesiguranţă generată de faptele comise sau aspectele referitoare la persoana acuzatului au fost evidenţiate ca elemente constitutive ale pericolului pentru ordinea publică, noţiune care nu trebuie confundată cu cea de “pericol social al faptelor” comise (cf avocatul Constantin Nedelcu, pentru inculpatul Locic Marius).

Pericolul pentru ordinea publică se apreciază nu prin raportare la perioade anterioare, instanţa trebuind să-şi formeze convingerea că persoana despre care se presupune că a săvârşit o infracţiune va fi un pericol pentru societate şi va crea o stare de insecuritate şi nesiguranţă în comunitate.

În cauza dedusă judecăţii, prin încheierea recurată, a fost admisă propunerea de arestare preventivă formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – DNA – Secţia de Combatere a Corupţiei, iar în temeiul art. 149¹ alin.1 Cod procedură penală raportat la art. 143 alin.1 şi 4 Cod procedură penală şi art. 148 alin.1 lit.f) Cod procedură penală s-a dispus arestarea preventivă a inculpaţilor pentru o perioadă de 29 de zile, începând cu 10 aprilie 2010 până la 8 mai 2010, inclusiv.

Examinând îndeplinirea, în concret, a condiţiilor prevăzute de art. 143 Cod procedură penală pentru luarea măsurii arestării preventive Completul de 9 Judecători constată că în mod întemeiat şi riguros argumentat prima instanţă a concluzionat în sens afirmativ. După cum reiese din examinarea actelor dosarului în cauză, există probe şi indicii temeinice ce nasc bănuiala plauzibilă şi rezonabilă, aptă a convinge un observator obiectiv că inculpaţii au comis o infracţiune pentru care sunt cercetaţi şi pentru care s-a solicitat arestarea. Aşa fiind, rezultă existenţa de indicii şi probe apte a determina presupunerea verosimilă de comitere de către inculpaţi a faptelor pentru care s-a solicitat arestarea, fiind, totodată îndeplinită şi condiţia prevăzută de art. 148 lit. f) teza I Cod procedură penală relativă la cuantumul pedepsei prevăzută de lege.

Fermitatea justiţiei presupune cu necesitate doar respectarea principiilor procesului penal – după cum s-a menţionat în încheierea nr. 304/2005 a Înaltei Curți de Casaţie şi Justiţie, iar reţinerea existenţei pericolului concret pentru ordinea publică presupune probe certe în acest sens ( cf încheierea nr. 437/2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul de 9 judecători).

Analizând îndeplinirea celei de-a doua condiţii prevăzută de art. 148 lit. f) Cod procedură penală – care trebuie realizată cumulativ cu cea privind cuantumul sancţiunii privative de libertate, Casația  constată că în cauza dedusă judecăţii nu există probe că lăsarea în libertate  a inculpaţilor ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică.

Se va reţine că motivele reţinute de prima instanţă în sensul îndeplinirii acestei condiţii, prin raportare la calitatea socială şi morală a inculpaţilor Căşuneanu Costel şi Costiniu Florin, a carierei acestuia din urmă, a naturii faptelor, determinarea unei stări de neîncredere a opiniei publice în exercitarea atribuţiilor organelor judiciare şi, respectiv, a gravităţii infracţiunii, ignorarea legii şi lipsa de repere morale a inculpatului Locic Marius sunt necesare, dar nu şi suficiente pentru a se concluziona în sensul realizării cerinţelor prevăzute de art. 148 lit. f) Cod procedură penală.

Comiterea de infracţiuni, chiar de o gravitate deosebită – reflectată de exemplu prin natura şi cuantumul sancţiunii, nu constituie, prin ea însăşi temei pentru privarea de libertate a învinuitului sau inculpatului în forma detenţiei preventive. De asemenea, tendinţa de nerespectare a ordinii de drept caracterizează orice persoană care comite o faptă din sfera ilicitului penal în calitate de autor, instigator sau complice.

Existenţa pericolului concret pentru ordinea publică se impune a se stabili nu doar în funcţie de criteriile reţinute de prima instanţă, dar şi de elemente ce ţin de persoana inculpatului, astfel după cum acestea sunt prevăzute de art. 136 alin.8 Cod procedură penală. În cauză nu există probe certe în sensul că inculpaţii – persoane lipsite de antecedente penale, ce ocupă o anumită poziţie în societate şi în familie – reprezintă – în stare de libertate – un pericol concret pentru ordinea publică.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului  reaminteşte că nu se poate supune unei evaluări abstracte caracterul rezonabil al duratei unei detenţii (Patsouria împotriva Georgiei, nr. 30.779/04, § 62, 6 noiembrie 2007). În această privinţă, art. 5 § 3 din Convenţie nu poate fi interpretat în sensul că ar autoriza în mod necondiţionat o arestare preventivă, în măsura în care aceasta nu depăşeşte o anumită durată. Orice menţinere în arest preventiv a unui acuzat, chiar şi pentru o scurtă durată, trebuie justificată în mod convingător de către autorităţi (vezi, printre altele, Chichkov c. Bulgariei, nr. 38.822/97, § 66, CEDO 2003-I; Musuc c.  Moldovei, nr. 42.440/06, § 41, 6 noiembrie 2007; Calmanovici , § 91).

Buna desfăşurare a procesului penal nu presupune privarea lor de libertate, cu atât mai mult cu cât nu există probe în sensul că s-au sustras de la urmărirea penală sau au încercat să zădărnicească aflarea adevărului, deşi urmărirea penală a fost începută în cauză încă din luna decembrie 2009.  Or, instanţa de fond nu a justificat în mod concret împiedicarea adusă de inculpaţi la buna desfăşurare a urmăririi penale şi nici nu a invocat riscul ca ei să nu se prezinte în instanţă, neanalizând nici posibilitatea de a adopta una dintre masurile alternative prevăzute în art. 136 Cod procedură penală, în raport cu garanţiile reale oferite de inculpaţi în legătură cu prezenţa lor la proces.

Curtea reaminteşte că a statuat deja că este de datoria instanţelor interne să ofere în mod concret, pe baza faptelor relevante, motivele pentru care ordinea publică ar fi efectiv ameninţată dacă acuzatul ar fi lăsat liber (vezi, mutatis mutandis, Letellier, § 51; Calmanovici, § 99).

Inexistenţa pericolului concret pentru ordinea publică rezultă şi din statutul socio-profesional al inculpaţilor. Astfel, cu privire la inculpatul Costiniu Florin se va avea în vedere că natura profesiei şi cariera acestuia constituie argumente în sprijinul cercetării sale în stare de libertate.

Referitor la motivarea primei instanţe, în sensul că faptele despre care se presupune că inculpaţii le-au săvârşit, coroborate cu lăsarea acestora în libertate ar potenţa starea de neîncredere a opiniei publice cu privire la modul în care organele statului aplică legea şi protejează ordinea socială se va constata că sentimentele de securitate şi încredere a societăţii în organele statului presupun aplicarea de către acestea cu promptitudine şi fermitate a dispoziţiilor legale. Aceasta implică inclusiv individualizarea măsurilor preventive ce se impun a fi dispuse cu privire la persoanele despre care există presupunerea rezonabilă că au comis infracţiuni, astfel încât acestea să asigure atât un climat de calm, de securitate şi echilibru în societate cât şi încrederea acesteia în reacţia autorităţilor, dar fără a se încălca dreptul la libertate al individului.

Practica instanţei europene a reţinut în acest sens că privarea de libertate a unei persoane este o măsură atât de gravă încât ea nu se justifică decât atunci când alte măsuri, mai puţin severe, sunt considerate insuficiente pentru salvgardarea unui interes personal sau public ce ar impune detenţia (cauza Witold Litwa c. Polonia).

În mod constant Curtea Europeană a Drepturilor Omului  apreciază că, prin aceea că nu au prezentat fapte concrete în ceea ce priveşte riscurile antrenate în caz de punere în libertate a părţii interesate şi prin faptul că nu au ţinut cont de măsurile alternative, precum şi prin faptul că au ales să se sprijine în principal pe gravitatea faptelor comise şi să nu analizeze individual situaţia reclamantului, autorităţile nu au oferit motive “relevante şi suficiente” pentru a justifica necesitatea de a-l menţine în arest preventiv în perioada în discuţie ( Calmanovici, § 101).

În raport de dispoziţiile art. 136 Cod procedură penală, Completul de 9 Judecători constată că, în cauză,  scopul măsurilor preventive poate fi atins şi fără privarea de libertate a inculpaţilor, respectiv prin aplicarea măsurii obligării de a nu părăsi ţara, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 145¹ raportat la art. 145 Cod procedură penală şi art. 143 alin.1 Cod procedură penală, existând probe şi indicii temeinice privind comiterea de către inculpat a infracţiunilor pentru care sunt cercetaţi.

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI, ÎNCHEIEREA NR. 245 din 12 aprilie 2010, Dosar nr. 3023/1/2010. Cu opinia separată a domnului judecător Alixandri Vasile.   Contrar opiniei majoritare, se opinează în sensul că probele dosarului demonstrează îndeplinirea şi a condiţiei prevăzută de art. 148 lit. f) Cod procedură penală, nu doar în ceea ce priveşte condiţia cuantumului pedepsei, dar şi relativ la existenţa de probe că lăsarea în libertate a inculpaţilor prezintă pericol concret pentru ordinea publică. Cu privire la această noţiune legea nu oferă o definiţie explicită, iar analiza reglementării interne şi a jurisprudenţei instanţei europene conduce la concluzia că existenţa pericolului concret pentru ordinea publică se deduce în fiecare caz în parte, din examinarea circumstanţelor cauzei, prin raportare la natura faptelor despre care există presupunerea rezonabilă că au fost comise, modul de săvârşire, persoana inculpatului, calitatea şi poziţia sa în societate.

N. B. Credem că propunerea de arestare preventivă a inculpaţilor este  formulată de  procuror,  și nu de Parchet,  Direcţie,  Secţie .  .  .

Discuția nu epuizează problematica avocatului din oficiu, atunci când există un apărător ales, dar momentan absent; situația interceptărilor pe securitate națională,  dar folosite ca material probatoriu etc.