LIPSIREA DE LIBERTATE A PERSOANEI FIZICE,Mandatul de aducere

LIPSIREA DE LIBERTATE A PERSOANEI FIZICE

Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. Art. 53 din Constituţia României, revizuită[1] prevede că exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.

Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.

De asemenea, art. 23 statuează că libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile.

Percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege.

Reţinerea nu poate depăşi 24 de ore.

Arestarea preventivă se dispune de judecător şi numai în cursul procesului penal. În cursul urmăririi penale arestarea preventivă se poate dispune pentru cel mult 30 de zile şi se poate prelungi cu câte cel mult 30 de zile, fără ca durata totală să depăşească un termen rezonabil, şi nu mai mult de 180 de zile.

Subliniem că alineatul (13) al aceluiaşi articol constituţional dispune că sancţiunea privativă de libertate nu poate fi decât de natură penală.

Articolul 31 din Legea nr. 218 din 23 aprilie 2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române[2] prevede că în realizarea atribuţiilor ce îi revin, potrivit legii, poliţistul este învestit cu exerciţiul autorităţii publice şi are următoarele drepturi şi obligaţii principale:

a) să legitimeze şi să stabilească identitatea persoanelor care încalcă dispoziţiile legale ori sunt indicii că acestea pregătesc sau au comis o faptă ilegală (prin care trebuie să înţelegem , aici şi în continuare, mai mult decât o faptă penală);

b) să conducă la sediul poliţiei pe cei care, prin acţiunile lor, periclitează viaţa persoanelor, ordinea publică sau alte valori sociale, precum şi persoanele suspecte de săvârşirea unor fapte ilegale, a căror identitate nu a putut fi stabilită în condiţiile legii; în cazurile nerespectării dispoziţiilor date de poliţist, acesta este îndreptăţit să folosească forţa; verificarea situaţiei acestor categorii de persoane şi luarea măsurilor legale, după caz, se realizează în cel mult 24 de ore, ca măsură administrativă;

c) să invite la sediul poliţiei persoanele a căror prezenţă este necesară pentru îndeplinirea atribuţiilor poliţiei, prin aducerea la cunoştinţă, în scris, a scopului şi motivului invitaţiei;

d) să pună în executare mandatele de aducere, mandatele de arestare şi pe cele de executare a pedepselor, în condiţiile prevăzute de lege; etc.

Curtea Constituţională a fost sesizată[3] în vederea declanşării controlului de constituţionalitate asupra prevederilor art. 31 alin. (1) lit. b) din Legea privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române.

Prin sesizare se solicită să se constate neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 31 alin. (1) lit. b) din Legea privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, întrucât contravin dispoziţiilor art. 23 alin. (1) din Constituţia României. În motivarea sesizării se susţine că prevederile art. 31 alin. (1) lit. b) din Legea privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române sunt neconstituţionale, deoarece: „Constituţia României precizează în mod clar că privarea de libertate a persoanei, fără mandat de arestare (emis de judecător sau procuror), nu se poate face decât sub forma reţinerii cel mult 24 de ore. Prin măsura conducerii la sediul poliţiei, ca măsură administrativă, organul de poliţie îşi arogă dreptul de a dispune de viaţa şi libertatea persoanei timp de 24 de ore peste reglementările legale. Or, este cunoscut faptul că regulile cu privire la libertatea şi siguranţa persoanei sunt de strictă interpretare şi, în fond, reţinerea – ca măsură administrativă – este tot o privare de libertate şi adaugă la textul Constituţiei.

Potrivit Constituţiei, libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile [art. 23 alin. (1)] şi, în consecinţă, orice reglementări care extind reglementările constituţionale cu privire la reţinerea unei persoane nu pot fi apreciate decât ca neconstituţionale.”

Preşedintele Senatului a comunicat punctul său de vedere, în sensul că: „Sesizarea […] face o gravă confuzie între instituţiile legale privind lipsirea de libertate a persoanei fizice şi măsurile administrative de evidenţă şi control privind ordinea şi liniştea publică în stat şi în societate. […] În orice societate organizată, organele de poliţie legitimează, controlează, verifică persoanele fizice în anumite situaţii, în anumite locuri, la anumite evenimente, stări de fapt de tulburare a ordinii şi liniştii publice şi alte asemenea situaţii. Orice persoană este obligată, sub somaţia constrângerii de către autoritatea publică, să se supună dispoziţiei, să se legitimeze, să execute ordinele impuse de situaţia dată. Acei care refuză a se legitima, nu au legitimaţie, nu sunt cunoscuţi notoriu, sunt suspecţi de a fi comis o infracţiune, de a fi prezenţi în acel loc în vederea unei fapte antisociale, sunt cunoscuţi ca răufăcători etc. trebuie identificaţi, legitimaţi pentru că pot să fie participanţi la fapte antisociale – şi pot să dispară, să rămână necunoscuţi. […] Nu este vorba de reţinere ca măsură legală privativă sau restrictivă de libertate, prevăzută de art. 23 lit. c) din Constituţie şi dezvoltată de Codul de procedură penală. Este vorba de măsura de fapt, fizică şi inerentă a verificării, a controlului, a identificării persoanelor – suspecte şi necunoscute. […] Această activitate de fapt a poliţistului nu are altă reglementare în lege şi trebuie să fie reglementată, tocmai ca garanţie legală pentru drepturile cetăţeanului.”

Preşedintele Camerei Deputaţilor a comunicat că: „Art. 23 din Constituţia României reglementează libertatea individuală în raport cu măsurile preventive (reţinerea şi arestarea) ce pot fi dispuse conform dispoziţiilor Codului de procedură penală. […]

În interpretarea dată, textul constituţional stabileşte că reţinerea, ca măsură preventivă, nu trebuie să depăşească 24 de ore, art. 31 alin. (1) din Legea privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române neîncălcându-l întrucât el nu stipulează o asemenea măsură, ci o măsură administrativă.

Nu poate fi acceptată opinia autorilor sesizării conform căreia reţinerea persoanei fără mandat de arestare depăşeşte reglementările legale de 24 de ore, întrucât, neaflându-se în prezenţa aceleiaşi categorii de măsuri, perioada de timp stabilită în art. 31 alin. (1) din Legea privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române nu poate fi cumulată[4] cu cea determinată prin măsura reţinerii ca măsură preventivă incidentă în cazul art. 23 alin. (3) din Constituţia României, nedepăşind astfel termenul de 24 de ore prevăzut în reglementările legale aplicabil reţinerii ca măsură preventivă.

Diferenţa dintre cele două măsuri, una administrativă şi cealaltă preventivă, este evidentă; prima măsură se aplică următoarelor categorii de persoane:

a) acelora care, prin acţiunile lor, periclitează viaţa persoanelor, ordinea publică sau alte valori sociale;

b) persoanelor suspecte de săvârşirea unor fapte ilegale, a căror identitate nu a putut fi stabilită în condiţiile legii.

Faţă de prima categorie organul de poliţie va putea dispune măsura reţinerii prevăzută de Codul de procedură penală, dar faţă de a doua categorie, termenul de 24 de ore apare ca un termen destinat organului de poliţie, necesar pentru ca acesta să stabilească identitatea făptuitorului, în vederea aplicării măsurii legale de reţinere, ca măsură preventivă. Aşadar, verificarea situaţiei celei de-a doua categorii de persoane, vizată de art. 31 alin. (1) din Legea privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române şi, inclusiv, luarea măsurilor legale (respectiv măsura reţinerii) se realizează în termen de 24 de ore, dar ca măsură administrativă, obligatorie pentru cunoaşterea identităţii persoanei pentru ca aceasta să poată fi învinuită, întrucât identificarea persoanei este o condiţie esenţială pentru ca acesteia să i se aplice măsura reţinerii prevăzută de Codul de procedură penală.”

Curtea, examinând sesizarea de neconstituţionalitate, reţine că noţiunea de libertate individuală, utilizată în cuprinsul art. 23 din Constituţia României, desemnează posibilitatea fizică a persoanei de a se manifesta în limitele sale naturale, fără a fi supusă altor restrângeri sau oprelişti decât cele stabilite prin ordinea de drept.

La fel ca şi celelalte drepturi şi libertăţi fundamentale,  libertatea individuală nu are un caracter absolut, astfel că exerciţiul acesteia poate fi restrâns în cazurile prevăzute de art. 49 alin. (1) din Constituţie. Restrângerea în aceste cazuri trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o şi nu poate atinge existenţa dreptului sau a libertăţii.

În concordanţă cu aceste principii, art. 23 din Constituţie reglementează condiţiile în care autorităţile competente ale statului pot fi abilitate prin lege să restrângă exerciţiul libertăţii individuale, pe calea măsurilor de reţinere şi de arestare preventivă.

Constituţia se referă în prevederile citate la toate cazurile în care autorităţile publice competente sunt autorizate prin lege să ia măsura reţinerii unei persoane, fie că este vorba despre o măsură preventivă dispusă în procesul penal, despre una luată în cadrul procedurii contravenţionale sau despre o altă măsură de reţinere cu caracter administrativ. În toate aceste cazuri reţinerea nu poate depăşi 24 de ore, iar în conformitate cu dispoziţiile art. 23 alin. (6) din Legea fundamentală, eliberarea celui reţinut este obligatorie dacă motivele acestei măsuri au dispărut.

Prin art. 31 alin. (1) lit. b) din Legea privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române  – arată Curtea – se instituie un complex de activităţi specifice organelor de poliţie, şi anume conducerea la sediul poliţiei – dacă este cazul, prin folosirea forţei – a categoriilor de persoane prevăzute în textul de lege, identificarea acestora, verificarea datelor care le fac „suspecte de săvârşirea unor fapte ilegale” ori, după caz, urmează „luarea măsurilor legale” faţă de acestea.

Deşi în cuprinsul textului nu se prevede expres luarea măsurii de reţinere împotriva persoanelor supuse verificării, este neîndoielnic faptul că activitatea de verificare efectuată de poliţie – activitate definită ca o „măsură administrativă” – implică restrângerea exerciţiului libertăţii individuale şi poate fi caracterizată, în termenii art. 23 din Constituţie, ca o reţinere[5].

Măsura administrativă prevăzută de textul de lege criticat nu contravine însă prevederilor art. 23 alin. (3) din Constituţie, dat fiind că activitatea denumită astfel „se realizează în cel mult 24 de ore”, adică în limitele de timp prevăzute de acest text constituţional.

Nu poate fi primită nici susţinerea potrivit căreia prin cumularea măsurii administrative prevăzute la art. 31 alin. (1) lit. b) din Legea privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române cu măsura reţinerii prevăzute la art. 136 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală se ajunge la depăşirea duratei de 24 de ore, prevăzută la art. 23 alin. (3) din Constituţie, întrucât prin textul de lege criticat nu se prevede o asemenea posibilitate.

În consecinţă, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 31 alin. (1) lit. b) din Legea privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române sunt constituţionale, „întrucât nu permit depăşirea duratei reţinerii prevăzute la art. 23 alin. (3) din Constituţia României”[6].

Legea nr. 218 din 23 aprilie 2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române a fost modificată prin Legea nr.  60 din  1 aprilie 2009[7].

Ulterior deciziei constituţionale, art. 143 alin. (1) din Codul de procedură penală a fost modificat prin Legea nr. 281/2003. Art. 143 alin. (1¹) şi (1²) au fost introduse prin Legea nr. 281/2003.

Ca atare, măsura reţinerii poate fi luată de organul de cercetare penală faţă de învinuit, dacă sunt probe sau indicii temeinice că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală. Organul de cercetare penală este obligat să încunoştinţeze, de îndată, pe procuror cu privire la luarea măsurii reţinerii.

Organul de cercetare penală va aduce la cunoştinţa învinuitului că are dreptul să-şi angajeze apărător. De asemenea, i se aduce la cunoştinţă că are dreptul de a nu face nici o declaraţie, atrăgându-i-se atenţia că ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva sa.

Măsura reţinerii poate fi luată şi de procuror, în condiţiile alin. (1) şi (1¹), caz în care este încunoştinţat conducătorul parchetului din care face parte.

Măsura reţinerii se ia în cazurile prevăzute în art. 148, oricare ar fi limitele pedepsei cu închisoare prevăzute de lege pentru fapta săvârşită.

Sunt indicii temeinice atunci când din datele existente în cauză rezultă presupunerea că persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală a săvârşit fapta.

Măsura reţinerii poate dura cel mult 24 de ore. Din durata măsurii reţinerii se deduce timpul cât persoana a fost privată de libertate ca urmare a măsurii administrative a conducerii la sediul poliţiei prevăzută în art. 31 lit. b) din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române[8].

În ordonanţa prin care s-a dispus reţinerea trebuie să se menţioneze ziua şi ora la care reţinerea a început, iar în ordonanţa de punere în libertate, ziua şi ora la care reţinerea a încetat.

Când organul de cercetare penală consideră că este necesar a se lua măsura arestării preventive, înaintează procurorului, în primele 10 ore de la reţinerea învinuitului, o dată cu încunoştinţarea la care se referă art. 143 alin. (1), un referat motivat. Procurorul, dacă apreciază că sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru luarea măsurii arestării preventive, procedează, înlăuntrul termenului prevăzut în alin. (1), potrivit art. 146 din Codul penal.

Când măsura reţinerii este luată de procuror, dacă acesta consideră că este necesar a se lua măsura arestării preventive, procedează, în termen de 10 ore de la luarea măsurii reţinerii, potrivit art. 146.

Conform Legii nr. 356 din 21 iulie 2006[9] pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi, art. 143 din Codul de procedură penală  prevede condiţiile reţinerii:

“Măsura reţinerii poate fi luată de procuror ori de organul de cercetare penală faţă de învinuit sau inculpat, numai după ascultarea acestuia în prezenţa apărătorului, dacă sunt probe sau indicii temeinice că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală.

Organul de cercetare penală este obligat să îl încunoştinţeze, de îndată, pe procuror cu privire la luarea măsurii reţinerii.

Procurorul sau organul de cercetare penală va aduce la cunoştinţă învinuitului sau inculpatului că are dreptul să-şi angajeze apărător. De asemenea, i se aduce la cunoştinţă că are dreptul de a nu face nicio declaraţie, atrăgându-i-se atenţia că ceea ce declară poate fi folosit împotriva sa.

Măsura reţinerii se ia în cazurile prevăzute în art. 148, precum şi în caz de infracţiune flagrantă, oricare ar fi limitele de pedeapsă prevăzute de lege.”

Prin pct. 66,  la articolul 144, după alineatul 1 se introduce un nou alineat, alineatul 1¹, cu următorul cuprins:

“În situaţia în care reţinerea se dispune după audierea învinuitului citat de către organul de urmărire penală, termenul de 24 de ore se calculează de la ora emiterii ordonanţei.”

Mandatul de aducere. Deosebit de cazurile de reţinere avute în vedere de art. 23 alin. (3) din Constituţie, în sistemul nostru de drept mai erau admise şi altele, cum ar fi: reţinerea contravenţională prevăzută de Legea nr. 61/1991 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice, republicată[10], precum şi măsurile prevăzute de art. 183, 215 şi 465 din Codul de procedură penală[11] .

“Aducerea” este oarecum o măsură de constrângere[12], pentru că persoana a cărei prezenţă este necesară în procesul penal este condusă în faţa organului judiciar.

Constrângerea constă în obligaţia persoanei de a se lăsa condusă în faţa organului judiciar, de către organul care a primit ordinul de aducere.

Potrivit art. 183 din Codul de procedură penală, o persoană poate fi adusă în faţa organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată pe baza unui mandat de aducere, întocmit potrivit dispoziţiilor art. 176, dacă fiind anterior citată nu s-a prezentat, iar ascultarea ori prezenţa ei este necesară.

Învinuitul sau inculpatul poate fi adus cu mandat chiar înainte de a fi fost chemat prin citaţie, dacă organul de urmărire penală sau instanţa constată motivat că în interesul rezolvării cauzei se impune această măsură.

Persoanele aduse cu mandat nu pot rămâne la dispoziţia organului judiciar decât timpul strict necesar pentru audierea lor, în afară de cazul când s-a dispus reţinerea ori arestarea preventivă a acestora[13].

Dacă persoana arătată în mandatul de aducere nu poate fi adusă din motive de boală, cel însărcinat cu executarea mandatului constată aceasta printr-un proces-verbal, care se înaintează de îndată organului de urmărire penală ori instanţei de judecată[14]. Aceste dispoziţii se aplică şi în cazul în care persoana arătată în mandat, cu excepţia învinuitului sau inculpatului, nu poate fi adusă din orice altă cauză.

Dacă cel însărcinat cu executarea mandatului de aducere nu găseşte persoana prevăzută în mandat la adresa indicată, face cercetări şi dacă acestea au rămas fără rezultat, încheie un proces-verbal care va cuprinde menţiuni despre cercetările făcute.

Dacă învinuitul sau inculpatul refuză să se supună mandatului sau încearcă să fugă, va fi constrâns la aceasta.

Executarea mandatelor de aducere privind pe militari se face prin comandantul unităţii militare sau prin comandantul garnizoanei.

Dacă aducerea în faţa procurorului a durat la limita celor 24 de ore, acesta va putea propune arestarea, fără posibilitatea reţinerii,  conform art. 146  din Codul de procedură penală.

Practic, în ordonanţa prin care s-a dispus reţinerea trebuie să se menţioneze ziua şi ora la care reţinerea a început şi faptul că se deduce timpul cât persoana a fost privată de libertate ca urmare a măsurii administrative a conducerii la sediul poliţiei prevăzută în art. 31 lit. b) din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române[15].

În concluzie,

• Măsura conducerii la sediul poliţiei prevăzută în art. 31 lit. b) din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române este o măsură de fapt, fizică şi inerentă verificării, a controlului, a identificării persoanelor – suspecte sau necunoscute.
• Măsura conducerii la sediul poliţiei este o măsură administrativă ce implică restrângerea exerciţiului libertăţii individuale şi poate fi caracterizată, în termenii art. 23 din Constituţie, ca o reţinere.
• Constituţia se referă în prevederile citate la toate cazurile în care autorităţile publice competente sunt autorizate prin lege să ia măsura reţinerii unei persoane, fie că este vorba despre o măsură preventivă dispusă în procesul penal, despre una luată în cadrul procedurii contravenţionale sau despre o altă măsură de reţinere cu caracter administrativ. În toate aceste cazuri reţinerea nu poate depăşi 24 de ore.
• Mandatul de aducere transpune o măsură de constrângere.
• Măsura de aducere se dispune numai dacă procurorul constată motivat că se impune în interesul rezolvării cauzei.
• Folosirea forţei de constrângere diferenţiază măsura procedurală de aceea a simplei citări.
• Luarea măsurii trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi să nu aducă atingere însăşi existenţei dreptului sau a libertăţii.
• În ordonanţa prin care s-a dispus reţinerea trebuie să se menţioneze faptul că s-a deduce timpul cât persoana a fost privată de libertate ca urmare a măsurii administrative a conducerii la sediul poliţiei prevăzută în art. 31 lit. b) din Legea nr. 218/2002.
• Timpul curge de la momentul constrângerii persoanei, de la ridicarea persoanei, şi nu de la prezentarea ei în faţa procurorului.
• Dacă măsura administrativă a conducerii sau măsura procesuală a aducerii durează la limita a 24 de ore nu mai este posibilă măsura procesuală a reţinerii preventive, ci, dacă este cazul, se va trece direct la măsura arestării preventive.

9/7/2013

dciuncan@gmail.com

dorin.ciuncan.com

---

[1] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003.

Modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003, republicată de Consiliul Legislativ, în temeiul art. 152 din Constituţie, cu reactualizarea denumirilor şi dându-se textelor o nouă numerotare (art. 152 a devenit, în forma republicată, art. 156).

Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003 a fost aprobată prin referendumul naţional din 18 – 19 octombrie 2003 şi a intrat în vigoare la data de 29 octombrie 2003, data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003 a Hotărârii Curţii Constituţionale nr. 3 din 22 octombrie 2003 pentru confirmarea rezultatului referendumului naţional din 18 – 19 octombrie 2003 privind Legea de revizuire a Constituţiei României.

Constituţia României, în forma iniţială, a fost adoptată în şedinţa Adunării Constituante din 21 noiembrie 1991, a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233 din 21 noiembrie 1991 şi a intrat în vigoare în urma aprobării ei prin referendumul naţional din 8 decembrie 1991.

[2] Publicată în Monitorul Oficial nr. 305 din 9 mai 2002.

Mai amintim art. 27 din Ordonanţă de Urgenţă nr. 104 din 27 iunie 2001 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei de Frontieră Române, publicată în Monitorul Oficial nr. 351 din 29 iunie 2001, Legea nr. 81 din 26 februarie 2002 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 104/2001 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei de Frontieră Române publicată în Monitorul Oficial nr. 154 din 4 martie 2002, potrivit căruia în exercitarea atribuţiilor ce îi revin în zona de competenţă poliţistul de frontieră este învestit cu exerciţiul autorităţii publice şi are următoarele drepturi:

a) să legitimeze şi să stabilească identitatea persoanelor care încalcă dispoziţiile legale privind frontiera de stat ori a căror prezenţă în zona de frontieră este suspectă şi să ia măsurile legale ce se impun;

b) să conducă la sediul poliţiei de frontieră pe cei care prin acţiunile lor periclitează viaţa persoanelor, ordinea publică sau alte valori ale statului de drept, persoanele suspecte de săvârşirea unor fapte ilegale la frontiera de stat, persoanele a căror identitate nu a putut fi stabilită, precum şi urmăriţii general şi internaţional; să verifice situaţia acestora şi să ia, după caz, măsurile legale în cel mult 24 de ore, cu respectarea dreptului la apărare;

c) să cerceteze suprafeţele de teren, căile de comunicaţii şi construcţiile izolate, să intre, pentru îndeplinirea atribuţiilor, în incinta agenţilor economici şi a instituţiilor publice, indiferent de deţinător sau de proprietar, la bordul navelor şi aeronavelor române sau străine, cu respectarea dispoziţiilor legale; accesul în instituţiile care desfăşoară activităţi în legătură cu siguranţa naţională se face cu aprobarea şefilor instituţiilor respective;

d) să invite la sediul poliţiei de frontieră persoanele a căror prezenţă este necesară pentru îndeplinirea atribuţiilor poliţiei de frontieră, prin aducerea la cunoştinţă acestora, în scris, a scopului şi motivului invitaţiei; etc.

[3] Curtea Constituţională, decizia nr. 132 din 18 aprilie 2002 cu privire la constituţionalitatea prevederilor art. 31 alin. (1) lit. b) din Legea privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, publicată în Monitorul Oficial nr. 305 din 9 mai 2002.

[4] În dreptul penal, cumul are sensul de adăugire, de adunare. De exemplu, măsurile de siguranţă de natură deosebită, luate în cazul infracţiunilor concurente, se cumulează (art. 35 C. pen. ).

În cazul săvârşirii unei infracţiuni după evadare, prin pedeapsa anterioară se înţelege pedeapsa care se execută, cumulată cu pedeapsa aplicată pentru evadare [art. 39 alin. (3) din Codul penal].

[5] A se vedea şi Corneliu-Liviu Popescu, Durata măsurii administrative, în „Curierul judiciar” nr. 9/2003, p. 81 sqq. O altă poziţie la Al. Ţuculeanu, Noua reglementare a reţinerii, în P.N.A., „Buletin documentar” nr. 1/2004, p. 50, în care se afirmă că măsura prevăzută în art. 31 alin. (1) din Legea nr. 218/2002 nu este o măsură procesual penală şi nu presupune privarea de libertate a persoanei în sensul dispoziţiilor art. 143, 146 şi 148 din Codul de procedură penală.

[6] Curtea Constituţională, decizia nr. 132 din 18 aprilie 2002 cu privire la constituţionalitatea prevederilor art. 31 alin. (1) lit. b) din Legea privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, publicată în Monitorul Oficial nr. 305 din 9 mai 2002

[7] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  227 din 7 aprilie 2009. Litera   l) din art.  31 a adăugat : ”să procedeze, în condiţiile legii, la cererea persoanelor interesate sau în scopul identificării criminalistice a persoanelor care au săvârşit infracţiuni ori sunt suspecte de săvârşirea unor infracţiuni, la prelevarea sau, după caz, la procesarea de profile genetice, amprente papilare, imagini faciale, semnalmente, semne particulare şi orice alte date biometrice, stocate în baza de date criminalistice.”

[8] Art. 144 alin. (1) şi (3) au fost modificate prin Legea nr. 281/2003.

Alin.(4) a fost introdus prin Legea nr. 281/2003.

[9] A se vedea şi decizia Curţii Constituţionale. nr. 694/20.05.2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 392/14.06.2010.  Potrivit art. 147 alin. 1 din Constituţie, “Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.”

[10] Forma iniţială prevedea că dacă identitatea sau domiciliul făptuitorului nu poate fi stabilit şi există temere de dispariţie a acestuia, organul de poliţie va conduce de îndată pe făptuitor înaintea instanţei de judecată. În situaţia în care trimiterea nu se va putea face de îndată, organul de poliţie, pe baza unui proces-verbal motivat, va putea reţine contravenientul, pe care îl va înainta instanţei de judecată în cel mult 24 de ore de la constatarea contravenţiei.

Art.  10 a fost abrogat prin Ordonanta nr. 55 din 16 august 2002 şi ulterior prin Legea nr.153 din 12 iulie 2010.

[11] În acest sens , Guvernul României, punct  de vedere , transmis Curţii Constituţionale asupra excepţiei de neconstituţionalitate în discuţie.

[12] V. Dongoroz ş.a., Noul cod de procedură penală şi codul de procedură penală anterior, prezentare comparativă, Bucureşti, 1969, p. 123. Nicoleta Iliescu, Acte procesuale şi procedurale comune, în „Explicaţii teoretice …”, vol. I, de V. Dongoroz, ş.a., p. 378 . Înlăturarea din vechiul art. 249¹ din Codul de procedură penală anterior a atributului adjectival de „silit” nu schimbă sensul măsurii.

[13] Art. 183 alin. (3) şi (4) au fost introduse prin Legea nr. 281/2003.

[14] Art. 184 alin. (2) a fost modificat prin Legea nr. 281/2003.

Art. 184 alin. (2¹) şi alin. (3¹) au fost introduse prin Legea nr. 281/2003. Art.  184 a fost modificat prin Legea nr.  281 din 24 iunie 2003, 356 din 21 iulie 2006, 202 din 25 octombrie 2010.

[15] Art. 357 din Codul de procedură penală prevede că    “(1) Dispozitivul trebuie să cuprindă datele prevăzute în art. 70 privitoare la persoana inculpatului, soluţia dată de instanţă cu privire la infracţiune, indicându-se, în caz de condamnare, denumirea acesteia şi textul de lege în care se încadrează, iar în caz de achitare sau de încetare a procesului penal, cauza pe care se întemeiază potrivit art. 11, precum şi soluţia dată cu privire la repararea pagubei materiale şi a daunelor morale. Când instanţa face aplicarea art. 86⁷ din Codul penal, dispozitivul va menţiona dacă cel condamnat va executa pedeapsa în unitatea unde îşi desfăşoară activitatea sau la altă unitate. Când instanţa face aplicarea art. 86¹ din Codul penal, dispozitivul va menţiona măsurile de supraveghere prevăzute în art. 86³ alin. 1 din Codul penal, la care trebuie să se supună condamnatul, precum şi obligaţiile stabilite de instanţă potrivit art. 86³ alin. 3 din Codul penal.

(2) Dispozitivul trebuie să mai cuprindă, după caz, cele hotărâte de instanţă cu privire la:

a) deducerea reţinerii şi arestării preventive, indicându-se partea din pedeapsă executată în acest mod;

b) măsurile preventive;

c) măsurile asigurătorii;

d) cheltuielile judiciare;

e) restituirea lucrurilor ce nu sunt supuse confiscării;

f) rezolvarea oricărei alte probleme privind justa soluţionare a cauzei.etc.

Cu privire la confiscarea extinsă. , a se vedea art. III din Legea  nr. 63/2012.