MANDATUL DE ADUCERE

            O persoană poate fi adusă în fața organului de urmărire penală sau a instanței de judecată pe baza unui, dacă, fiind anterior citată, nu s-a prezentat, în mod nejustificat, iar ascultarea ori prezența ei este necesară, sau dacă nu a fost posibilă comunicarea corespunzătoare a citației și împrejurările indică fără echivoc că persoana se sustrage de la primirea citației; suspectul sau inculpatul poate fi adus cu mandat de aducere, chiar înainte de a fi fost chemat prin citație, dacă această măsură se impune în interesul rezolvării cauzei în cursul urmăririi penale.  Mandatul de aducere (ca act procesual) se emite de către organul de urmărire penală, iar în cursul judecății de către instanță; în cazul în care pentru executarea mandatului de aducere este necesară pătrunderea fără consimțământ într-un domiciliu sau sediu, în cursul urmăririi penale mandatul de aducere poate fi dispus, la cererea motivată a procurorului, de judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află sediul parchetului din care face parte procurorul; cererea prin care se solicită, în cursul urmăririi penale, emiterea unui mandat de aducere se soluționează în camera de consiliu, fără citarea părților; în cazul în care apreciază că cererea este întemeiată, judecătorul de drepturi și libertăți dispune motivat, prin încheiere definitivă, admiterea solicitării parchetului și încuviințarea aducerii persoanei solicitate, emițând de îndată mandat de aducere ; organul judiciar ascultă, de îndată, persoana adusă cu mandat de aducere sau, după caz, efectuează de îndată actul care a necesitat prezența acesteia; persoanele aduse cu mandat rămân la dispoziția organului judiciar numai pe durata impusă de audiere sau de îndeplinirea actului procesual care a făcut necesară prezența lor, dar nu mai mult de 8 ore, în afară de cazul când s-a dispus reținerea ori arestarea preventivă a acestora.

Mandatul de aducere se execută prin organele de cercetare penală ale poliției judiciare și organele de ordine publică ( ca act procedural); persoana căreia i se încredințează executarea mandatului transmite mandatul persoanei pentru care acesta a fost emis și îi solicită să o însoțească. În cazul în care persoana indicată în mandat refuză să însoțească persoana care execută mandatul sau încearcă să fugă, aceasta va fi adusă prin constrângere ( „aducere silită” la G. Gr. Theodoru, Tratat de Drept procedural penal,  Ed. Hamangiu, 2007 nr. 271. N. Volonciu,  Tratat de procedură penală. Partea generală,  vol. I,  Paideia,  ed.  a III-a,  pp. 460-461,  autorul susține că ar fi indicat „ să se prevadă expres acele aspecte de restrângere a unor drepturi ce devin posibile în realizarea actelor procedurale respective”); în vederea executării mandatului emis de judecătorul de drepturi și libertăți sau de instanța de judecată, organele prevăzute de lege pot pătrunde în locuința sau sediul oricărei persoane, în care există indicii că se află cel căutat, în cazul în care acesta refuză să coopereze, împiedică executarea mandatului sau pentru orice alt motiv temeinic justificat și proporțional cu scopul urmărit; dacă persoana arătată în mandatul de aducere nu poate fi adusă din motive de boală, cel însărcinat cu executarea mandatului constată aceasta într-un proces-verbal, care se înaintează de îndată organului de urmărire penală sau, după caz, instanței de judecată; dacă cel însărcinat cu executarea mandatului de aducere nu găsește persoana prevăzută în mandat la adresa indicată, face cercetări și, dacă acestea au rămas fără rezultat, încheie un proces-verbal . (art. 265,  266 C. pr. pen.  sau art. 184 din c. pr. pen. anterior,  art. 255 din codul de la 1936,  ca,   mandat de înfățișare,  reglementat alături de mandatul de aducere,   ce implică forța). (V. Atanasiu, L. Bănărescu, P. Pandrea, Procedura penală Carol II, Ed. Spor Carmen Silvia Paraschiv, D. Ciuncan,   Dicționar de procedură penală,  ed. a II-a,  revăzută și adăugită,  Universul Juridic,  2023,  sub voce  mandatul de aducere).    

Organul de urmărire penală sau instanța de judecată este obligată să constate „motivat” care este interesul pentru rezolvarea cauzei  ce impune luarea acestei măsuri,  condiție limitată însă numai la aducerea cu mandat a învinuiților sau inculpaților.  (alin. 2 fostul art. 183) „Învinuitul sau inculpatul poate fi adus cu mandat chiar înainte de a fi fost chemat prin citație, dacă organul de urmărire penală sau instanța constată motivat că în interesul rezolvării cauzei se impune această măsură. Legea a prevăzut această obligație pentru organul judiciar,  ca o garanție în plus că aducerea cu mandat a unei persoane este dispusă numai în cazuri bine justificate,  Motivarea nu trebuie să fie cuprinsă în mandatul de aducere,  ea trebuie să-și găsească loc în ordonanța organului  sau în încheierea instanței prin care se impune o astfel de măsură. de urmărire penală” . (Nicoleta Iliescu,  Actele procesuale și procedurale comune,  în  V. Dongoroz ș. a. ,  „Explicații teoretice ale   Codului de procedură penală român,  Partea generală,”  vol. I,  1975,  p. 381)

 Organul judiciar comunică suspectului sau inculpatului calitatea în care este audiat, fapta prevăzută de legea penală pentru săvârșirea căreia este suspectat sau pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală și încadrarea juridică a acesteia.

 Suspectului sau inculpatului i se aduc la cunoștință drepturile prevăzute la art. 83, precum și următoarele obligații:

a)obligația de a se prezenta la chemările organelor judiciare, atrăgându-i-se atenția că, în cazul neîndeplinirii acestei obligații, se poate emite mandat de aducere împotriva sa, iar în cazul sustragerii, judecătorul poate dispune arestarea sa preventivă;

b)obligația de a comunica în scris, în termen de 3 zile, orice schimbare a adresei, atrăgându-i-se atenția că, în cazul neîndeplinirii acestei obligații, citațiile și orice alte acte comunicate la prima adresă rămân valabile și se consideră că le-a luat la cunoștință. (Art. 108: Comunicarea drepturilor și a obligațiilor )

În cazul în care suspectul sau inculpatul refuză în cursul urmăririi penale efectuarea expertizei ori nu se prezintă în vederea examinării la comisia medico-legală psihiatrică, organul de cercetare penală sesizează procurorul sau judecătorul de drepturi și libertăți în vederea emiterii unui mandat de aducere în scopul prezentării la comisia medico-legală psihiatrică. Dispozițiile art. 265 alin. (4)-(9) se aplică în mod corespunzător. ( alin. 4,  Art. 184: Expertiza medico-legală psihiatrică )

În cursul judecății, dacă inculpatul refuză efectuarea expertizei ori nu se prezintă în vederea examinării la comisia medico-legală psihiatrică, instanța, din oficiu sau la cererea procurorului, dispune emiterea unui mandat de aducere în condițiile art. 265. (alin. 20 ,  Art. 184: Expertiza medico-legală psihiatrică )

Organul de cercetare penală sau procurorul poate dispune reținerea, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 202.

 Persoanei reținute i se aduc la cunoștință, de îndată, în limba pe care o înțelege, infracțiunea de care este suspectat și motivele reținerii.

Reținerea se poate dispune pentru cel mult 24 de ore. În durata reținerii nu se include timpul strict necesar conducerii suspectului sau inculpatului la sediul organului judiciar, conform legii.

Dacă suspectul sau inculpatul a fost adus în fața organului de cercetare penală sau a procurorului pentru a fi audiat, în baza unui mandat de aducere legal emis, în termenul prevăzut la alin. (3) nu se include perioada cât suspectul sau inculpatul s-a aflat sub puterea acelui mandat.

Măsura reținerii poate fi luată numai după audierea suspectului sau inculpatului, în prezența avocatului ales ori numit din oficiu. ( alin. 1-5 ,Art. 209: Reținerea)

Citația transmisă suspectului sau inculpatului trebuie să cuprindă încadrarea juridică și denumirea infracțiunii de care este acuzat, atenționarea că, în caz de neprezentare, poate fi adus cu mandat de aducere. (alin. 2,  Art. 258: Conținutul citației )

Organele administrației de stat care dețin baze electronice de date sunt obligate să colaboreze cu procurorul sau cu instanța de judecată în vederea asigurării accesului direct al acestora la informațiile existente în bazele electronice de date, în condițiile legii.

În vederea realizării procedurii de citare, a comunicării actelor de procedură sau a aducerii cu mandat la desfășurarea procedurilor, procurorul sau instanța au drept de acces direct la bazele electronice de date deținute de organele administrației de stat. ( alin. 2,  1,  Art. 267: Accesul la bazele electronice de date)

Dacă apreciază necesară prezența inculpatului, instanța poate dispune aducerea acestuia cu mandat de aducere. ( alin.  5,  Art. 364: Participarea inculpatului la judecată și drepturile acestuia )

Dacă unul sau mai mulți martori lipsesc, instanța poate dispune motivat fie continuarea judecății, fie amânarea cauzei. Martorul a cărui lipsă nu este justificată poate fi adus cu mandat de aducere. (alin. 8,  Art. 381: Audierea martorului și a expertului ).

Dacă s-a dispus aducerea inculpatului cu mandat de aducere care nu a fost executat,  judecarea în lipsă este nelegală,  deoarece procedura de citare nu a fost îndeplinită ( Trib. Suprem,  dec. nr. 2579/1971,  în „RRD” nr. 12/1971,  p. 151)

 Într-o cauză,  exclusiv în temeiul mandatului de aducere, organele statului au lipsit de libertate pe reclamant timp de 17 ore, în loc de 8 ore, respectiv de la momentul la care a fost informat despre existența mandatului de aducere (ora 11 a zilei de 9.12.2015) până la ora 4 a zilei de 10.12.2015, rezultând un total de 41 ore de restrângere a libertății de mișcare.

Reclamantul a solicitat obligarea pârâților Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Națională Anticorupție la plata unor despăgubiri morale, reprezentând contravaloarea prejudiciului moral cauzat prin dispunerea nelegală, în mod excesiv și nejustificat, a unor măsuri de încătușare și prezentarea publică a reclamantului sub această formă de constrângere fizică; divulgarea fără drept/scurgerea în presă a unor interceptări și informații din cadrul dosarului penal, de către organele statului și prezentarea ca certă a vinovăției sale, dezvăluirea domiciliului și a adresei proprietăților reclamantului și a familiei; declarațiile și comunicatele de presă publică ale reprezentanților DNA care au încălcat prezumția de nevinovăție a reclamantului; lipsirea reclamantului de libertate în mod nelegal, prin raportare la durata legală a mandatului de aducere.

Prin decizia nr. 149/A/17.02.2020, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelurile declarate de reclamant și de pârâtul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție; a schimbat, în parte, sentința atacată, în sensul că a obligat-o pe pârâtă la plată, reprezentând prejudiciu moral produs prin divulgarea, fără drept, a unor interceptări și date personale din dosarul de urmărire penală și prin comunicatele de presă; a respins pretențiile privind prejudiciul produs prin aplicarea unor măsuri de încătușare excesivă și restul acțiunii, ca neîntemeiată; a menținut dispozițiile sentinței referitoare la calitatea procesual pasivă a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

. . .  A mai criticat recurentul decizia și prin prisma faptului că instanța de apel a refuzat aplicarea prevederilor legale care stabilesc răspunderea pârâtei pentru fapta de lipsire de libertate a reclamantului.

S-a arătat că, exclusiv în temeiul mandatului de aducere, organele statului au lipsit de libertate pe reclamant timp de 17 ore, în loc de 8 ore, respectiv de la momentul la care a fost informat despre existența mandatului de aducere (ora 11 a zilei de 9.12.2015) până la ora 4 a zilei de 10.12.2015, rezultând un total de 41 ore de restrângere a libertății de mișcare.

Curtea de Apel București a reținut că durata actelor de percheziție și a transportului reclamantului către Brașov nu ar constitui o privare de libertate, dezlegare ce atrage incidența a două motive de casare distincte. Pe de o parte, este lipsită de o motivare efectivă, atrăgând incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. pr. civ.. Deși admite că libertatea de mișcare a reclamantului a fost anihilată pe toată durata percheziției și a transportului la Brașov, instanța de apel a refuzat ulterior să observe că intervalul acestei privări îl depășește pe cel legal.

Este necontestat de vreo parte că de la momentul inițierii percheziției, reclamantul a fost în permanență sub controlul reprezentanților DNA, neavând niciun fel de libertate de mișcare independentă. Motivul pentru care curtea de apel nu recunoaște acest interval drept privare de libertate nu este cuprins în motivarea hotărârii.

La fel, pârâta nu a contestat în vreun mod întinderea intervalului pentru care libertatea reclamantului a fost anihilată, astfel încât susținerea curții cu privire la necesitatea unor probe suplimentare este lipsită de suport.

Pe de altă parte, recurentul a susținut că nu există nicio prevedere care să justifice ca restricționarea libertății de mișcare în timpul percheziției, conform art. 159 alin. (4) C. pr. pen., nu ar constitui o privare de libertate a cărei întinderi să se înscrie în limitele art. 265 din cod.

S-a susținut că reclamantul nu a contestat sub nicio formă obligația de a se pune la dispoziția unor proceduri judiciare, ci a arătat că aceste proceduri nu justifică o lipsire de libertate peste termenul prevăzut de lege, faptă ilicită care încalcă un drept fundamental al omului (dreptul la libertate).

S-a arătat că multiple situații identice cu cea a reclamantului au atras decizii de condamnare din partea CEDO pentru încălcarea art. 5 alin. (1) din Convenție, în acest context, făcându-se trimitere la cauza Abramiuc împotriva României (37411/02), cauza Popoviciu c. României (52942/09), cauza Valerian Dragomir c. României (51012/11) și cauza Micu c. România (41040/11).

În mod eronat pretinde recurentul că în intervalul cuprins între orele 1100 din data de 9.12.2015 până la ora 400, în data de 10.12.2015, acesta ar fi fost reținut exclusiv în baza mandatului de aducere, fiind lipsit de libertate timp de 17 ore, în loc de 8 ore cât este durata maximă legală a mandatului de aducere.

Pe acest aspect, instanța de apel a reținut în mod corect că în intervalul de timp menționat, reclamantul s-a aflat în derularea mai multor proceduri judiciare care, deși i-au limitat libertatea de mișcare, au avut justificare și temei legal fără să poată fi asimilate unei lipsiri ilegale de libertate.

Astfel, în intervalul cuprins între 705- 1850, în data de 9.12.2015, s-a desfășurat percheziția domiciliară la sediul profesional al cabinetului de avocatură.

Dat fiind scopul dispunerii unei asemenea măsuri (acela al descoperirii și strângerii de probe cu privire la săvârșirea unei infracțiuni, la conservarea urmelor săvârșirii infracțiunii, potrivit art. 157C. pr. pen.), este firesc ca efectuarea acesteia să se realizeze în prezența persoanei vizate de respectiva măsură, inclusiv ca o garanție a desfășurării acesteia în condiții de legalitate, fără încălcarea drepturilor persoanei percheziționate. Este motivul pentru care persoanei percheziționate i se și permite să fie asistată sau reprezentată de o persoană de încredere (art. 159 alin. (10) C. pr. pen.), putând totodată constata dacă organul judiciar se limitează, în efectuarea percheziției, la ridicarea numai a obiectelor și înscrisurilor care au legătură cu fapta pentru care se efectuează urmărirea penală (art. 159 alin. (13) C. pr. pen.), eventualele obiecțiuni vizând desfășurarea percheziției putând fi consemnate în procesul-verbal de percheziție (conform art. 161 alin. (3) C. pr. pen.).

Or, tocmai în considerarea rațiunii și scopului percheziției domiciliare, legiuitorul a stabilit, prin dispozițiile art. 159 alin. (4) C. pr. pen., posibilitatea pentru organele judiciare de a restricționa libertatea de mișcare a persoanelor prezente sau accesul altor persoane în locul unde se efectuează percheziția, pe durata efectuării acesteia”.

Ca atare, intervalul de timp în care s-a desfășurat percheziția nu poate fi asimilat unuia al lipsirii ilegale de libertate câtă vreme el corespunde unei proceduri legale având o justificare dată deopotrivă de necesitatea strângerii de probe în condiții de siguranță, dar și de respectarea interesului legitim al persoanei vizate de a participa la efectuarea acestui act, ca o garanție a drepturilor acesteia.

Totodată, durata percheziției nu se suprapune și nu este în legătură cu efectele mandatului de aducere pentru a se putea susține, adăugându-se la durata mandatului, că acesta a depășit intervalul de 8 ore prevăzut de art. 265 alin. (12) C. pr. pen., în care persoana poate rămâne la dispoziția organului judiciar, atunci când se află sub puterea unui astfel de mandat.

Or, instanța de apel a făcut această distincție între cele două acte procedurale – percheziția domiciliară și mandatul de aducere – cu reglementările lor distincte și modalitatea în care au fost aduse la îndeplinire, în concret, așa cum a rezultat din situația de fapt, necontestată, a speței.

S-a reținut, în acest sens, că după încheierea percheziției domiciliare, în intervalul 2030-2330, reclamantul a fost transportat pe ruta București – Brașov, în vederea executării mandatului de aducere, conform art. 266 C. pr. pen. și că, deși a avut în această modalitate o restricționare a libertății de mișcare (reclamantul fiind sub controlul autorităților pe durata deplasării), nu înseamnă că „a fost depășită durata maximă de 8 ore prevăzută de art. 265 alin. (1) C. pr. pen.” Aceasta întrucât, în continuare, audierea reclamantului a avut loc între orele 100-345, în data de 10.12.2015, ordonanța de reținere fiindu-i prezentată la orele 430.

Așadar, sub efectul mandatului de aducere reclamantul s-a aflat începând cu ora 2030 a zilei de 9.12.2015 (când a început deplasarea spre organul de urmărire penală) până la 430 a zilei de 10.12.2015, când s-a emis ordonanța de reținere, deci în limitele prevăzute de textul menționat al art. 265 alin. (12) C. pr. pen.

Suprapunând cele două proceduri judiciare, legate de executarea percheziției și a mandatului de aducere, recurentul trage o concluzie greșită în legătură cu lipsa de temei legal a limitării libertății sale, plasând-o în mod nejustificat și contrar datelor speței pe tărâmul depășirii celor 8 ore în care își puteau produce efectele mandatul de aducere.

De aceea, este corectă statuarea instanței de apel în sensul că nu a existat o faptă ilicită, de lipsire de libertate sau restricționare a libertății reclamantului, câtă vreme acesta s-a aflat în desfășurarea unor proceduri judiciare penale, a căror reglementare legală a fost respectată, asigurându-se în felul acesta justificarea măsurilor (deopotrivă sub aspectul duratei, efectelor și modalității de punere în aplicare).

Soluția este corectă și din perspectiva exigențelor art. 5 din C.E.D.O. care, protejând individul împotriva arbitrariului autorităților statale, stabilește în același timp (prin dispozițiile art. 1 lit. a)-f) că privarea de libertate poate fi făcută cu respectarea normelor de fond și de procedură prevăzute de legislația națională, ceea ce în speță s-a realizat.

Referirea la jurisprudența C.E.D.O. (cu indicarea cauzelor Popoviciu, Abramiuc, D.Popescu, Micu Creangă sau Valerian Dragomir, c. României) nu-i susține recurentului critica de nelegalitate întrucât în hotărârile respective instanța europeană a sancționat încălcări decurgând din privarea nelegală de libertate raportat la circumstanțe factuale diferite (nerespectarea normelor de procedură în adoptarea măsurilor; rămânerea sub controlul autorității, fără un temei legal, timp de mai multe ore, în vederea audierii de către procuror; nemotivarea mandatului de aducere; dispunerea măsurii arestării de către procuror cu o întârziere de 13 ore de la momentul sosirii reclamantului la sediul D.N.A., deși exista o suspiciune suficient de întemeiată pentru ca măsura să poată fi luată de îndată în scopul cercetării).

Susținerea recurentei, conform căreia n-ar fi întrunite cumulativ condițiile răspunderii civile delictuale, contrar aprecierilor instanței de apel, este una care nu respectă exigențele unei critici de nelegalitate, fiind formulată deopotrivă în termeni generali (cu referire la definiția faptei ilicite sau la cauze ale înlăturării caracterului ilicit al faptei) sau cu referire la acțiuni întreprinse de D.N.A. (emiterea mandatului de aducere, a ordonanței de reținere) care n-au făcut obiect al învestirii și analizei instanței.

Recurenta face referire la fapta de „încătușare nelegală care nu a fost dispusă sau săvârșită de angajați ai D.N.A.”, ignorând faptul că instanța de apel n-a reținut o astfel de acțiune ilicită în sarcina pârâtei, pentru a avea vreun fundament critica formulată în acești termeni.

Aceeași este situația criticii referitoare la lipsa raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, cu trimitere la încătușarea reclamantului, respectiv a inexistenței unui suport în considerentele deciziei atacate (și deci, a lipsei de obiect a criticii).

Criticile pârâtei au fost găsite nefondate, recursul acesteia urmând să fie respins ca atare. Î. C. C. J. , Secția I civilă, Decizia nr. 913 din  21 aprilie 2021

Instanța de judecată, având în vedere împrejurarea că inculpatul citat anterior nu s-a prezentat, în mod nejustificat, apreciind că ascultarea și prezența acestuia este necesară, a dispus aducerea inculpatului pe baza unui mandat de aducere, dispunând în acest sens – raportat la disp. art. 265C. pr. pen. – emiterea mandatului de aducere pentru termenul din 14 iulie 2020.

Deși prima instanță a încuviințat și audierea martorilor M. și B., legal citați conform dispozițiilor legale, emițându-se inclusiv mandat de aducere pentru martora T., instanța s-a aflat în imposibilitatea audierii acestor martori, întrucât din procesul-verbal întocmit de IPJ Argeș – Poliția Orașului Topoloveni a rezultat că martora M. nu a fost găsită la domiciliul cunoscut, rudele acesteia învederând că este plecată în Spania și nu cunosc data la care se va reîntoarce; martorul D. nu a fost audiat întrucât acesta locuiește în Austria și, din cauza restricțiilor de circulație, a fost în imposibilitate de a se deplasa în țară.

Articolul 5 § 1 din Convenție impune în primul rând ca orice detenție să fie „legală”, ceea ce include criteriul respectării unei proceduri prevăzute de lege. Aici, Convenția se referă în esență la dreptul național și prevede obligația de a se conforma regulilor de fond și de procedură ale acesteia, dar cere, în plus, ca orice privare de libertate să fie în concordanță cu scopul articolului 5, și anume de a proteja persoanele împotriva arbitrarului ( Benham împotriva Regatului Unit, 10 iunie 1996, §§ 40, Rapoartele din hotărârile 6‑III și Hotărârile 1999 și Bulgariei). [GC], nr. 36760/06, § 143, CEDO 2012).

Nu este contestat de Guvern că de la ora 14.10. la 4 decembrie până la ora 1.10 a.m. la 5 decembrie 2014, reclamanta a fost „privată de libertate” în sensul articolului 5 § 1 din Convenție. Privirea de libertate a fost o consecință a punerii în executare a ordinului de înfățișare emis de procurorul însărcinat cu efectuarea cercetărilor penale în care reclamantul era suspect, în timp ce temeiul legal al ordinului de prezentare menționat a fost articolul 265 din RCCP.

Măsurile luate împotriva reclamantului au fost „situate într-un context punitiv”, Curtea consideră că legalitatea privării de libertate a reclamantului trebuie examinată în temeiul articolului 5 § 1 (c) din Convenție ( Valerian Dragomir împotriva României, nr. 51012/11, § 77, 16 și sept. c. România, nr. 76672/12, § 107, 15 martie 2016, Iliya Stefanov, nr. 65755/01, § 74, 22 mai 2008).

Potrivit dreptului intern, un suspect – așa cum a fost reclamantul în speță – putea fi adus în fața autorităților de anchetă chiar înainte de a fi citat dacă organul de urmărire penală sau instanța considera că o astfel de măsură era necesară în scopul soluționării cauzei ( paragraful 35 de mai sus).   Curtea ia act de faptul că ordonanța de prezentare emisă în privința reclamantei se referea atât la obiectul urmăririi penale, respectiv acela de spălare a banilor și fraudă fiscală, cât și la necesitatea aducerii reclamantei în fața autorităților de anchetă pentru a o invita să dea o declarație în calitatea sa de suspect. Ordonanța procurorului a fost pe deplin conformă cu regulile aplicabile procedurii penale interne (v, prin contrast, Ghiurău împotriva României, nr. 55421/10, § 85, 20 noiembrie 2012).

O persoană care se prezintă în virtutea unui ordin de prezentare trebuie să fie audiată imediat și poate rămâne la dispoziția autorităților judiciare numai pentru timpul necesar pentru interogarea sa, dar nu mai mult de opt ore .

Reclamanta a fost luată de acasă la ora 14.10. pentru a fi adusă la sediul de poliție București, unde a sosit la ora 14.40. Potrivit informațiilor din dosar, avocatul ales al reclamantului a sosit la secția de poliție la ora 16.10. iar prima încercare de interogare a reclamantului a avut loc aproximativ trei ore mai târziu, și anume la aproximativ 19.32. Se pare, așadar, că reclamantul nu a fost audiat „imediat” după ce a fost adus în fața autorităților de anchetă pe baza ordinului atacat.

  Curtea nu poate ignora faptul că, la momentul evenimentelor relevante, cinci procurori și șase ofițeri de poliție judiciară desfășurau audieri simultane cu privire la peste treizeci de persoane implicate – într-o calitate sau alta – în urmărirea penală în care reclamanta însăși era suspectă .

 Curtea este conștientă de constrângerile apărute într-o urmărire penală și nu poate neglija complexitatea procesului inițiat în prezenta cauză, care a necesitat o abordare strategică unificată, într-o cauză de anvergură care a implicat un număr semnificativ de persoane. Prin urmare, consideră că, în speță, autoritățile interne par să fi luat măsuri de precauție suficiente pentru a se asigura că interogatoriul ar putea fi efectuat în termenele impuse de lege, în pofida numărului mare de suspecți și inculpați implicați.

Perioada de două ore în care reclamantul a fost ținut în așteptare înainte de a fi chemat să facă o declarație nu este lipsită de justificare în așa măsură încât să devină arbitrară (contrast, Valerian Dragomir, §§ 81-82).

  Curtea ia act de interpretarea textului de către autoritățile naționale, confirmând că termenul de opt ore,  termenul se referă la perioada în care persoana chemată de autoritățile de anchetă în temeiul unui ordin de înfățișare se află efectiv la dispoziție în scopul depunerii unei declarații.

Este în primul rând de competența autorităților naționale, în special a instanțelor, să interpreteze și să aplice dreptul intern. Cu toate acestea, întrucât, în temeiul articolului 5 § 1, nerespectarea dreptului intern implică o încălcare a Convenției, rezultă că Curtea poate și ar trebui să exercite o anumită competență de a controla dacă această lege a fost respectată (v, printre multe alte autorități, Benham,  § 41 și Oravec împotriva Croației, nr. 51249/11, § 46, 171 iulie).

 În   urma cererii reclamantei de a fi asistată medical, o ambulanță a venit la secția de poliție la ora 19.50. și i-a acordat îngrijiri medicale până la ora 20.31, când s-a decis ca aceasta să fie transferată la Spitalul Universitar de Urgență; a rămas în spital sub supraveghere medicală până la ora 00.10, când a fost dusă înapoi la secția de poliție .

  Curtea nu vede cum termenul menționat mai sus ar putea fi privit ca un termen în care autoritățile de anchetă au fost obligate să-și conducă interogatoriul reclamantei pentru a nu prelungi în mod inutil privarea de libertate a acesteia și pentru a rămâne astfel în conformitate cu cerințele legislației interne.

În perioada în care reclamantului i s-au acordat îngrijiri medicale, atât la secția de poliție, cât și ulterior la spital, reclamantul nu a rămas, de fapt, la dispoziția autorităților judiciare pentru a le permite acestora să se conformeze cu promptitudine și cu sârguință dispozițiilor ordinului de prezentare. Perioada de la ora 19.50. la data de 4 decembrie 2014 până la ora 00.10 a zilei următoare nu poate fi, așadar, socotită în limita maximă de opt ore permisă de lege autorităților naționale pentru a efectua audierea reclamantului în temeiul ordinului de înfățișare.

Prin menținerea reclamantei în custodie pentru o perioadă de unsprezece ore, din care mai mult de patru ore au fost dedicate acordării acesteia de îngrijiri medicale adecvate, autoritățile nu au depășit echilibrul rezonabil dintre necesitatea de a pune în discuție reclamanta și dreptul său la libertate. În sfârșit, așa cum sa menționat deja mai sus ( paragrafele 57, 62 și 67), Curtea nu percepe nimic care să sugereze că privarea de libertate a reclamantului ar fi fost ilegală (v, mutatis mutandis, Soare și alții împotriva României, nr. 24329/02, § 239, 22 februarie 2017, Iliya, § 201).

Nu a existat nicio încălcare a articolului 5 § 1 din Convenție. CEDO,  Fourth Section, Case of Stănculeanu v. Romania, 9 January 2018, final 28/05/2018 cu încălcarea art. 3 ref condiții de deținere.

  La 7 februarie 2011, procurorul a emis mandate de aducere pe numele reclamantului și al celorlalți nouăzeci și trei de agenți de poliție și lucrători vamali. Mandatul includea motivele care justificau măsura în cauză. După ce făcea referire in extenso la faptele incriminate și natura infracțiunilor săvârșite, procurorul evidenția faptul că era în interesul anchetei ca toți suspecții să fie aduși simultan la sediul DNA.

  În cadrul anchetei penale, la 8 februarie 2011, ofițeri de poliție din cadrul DNA au efectuat o percheziție la domiciliul reclamantului. Percheziția a început la ora 6 a.m. și a durat aproximativ trei ore. În cursul percheziției, reclamantul a beneficiat de asistența juridică a unui avocat ales. Percheziții similare au fost realizate la domiciliile celorlalți agenți suspectați.

  În jurul orelor 9 a.m., ofițerii de poliție l-au informat pe reclamant că, la 7 februarie 2011, autoritățile de urmărire penală au emis pe numele acestuia un mandat de aducere în fața DNA.

  La 9.15 a.m., acesta a fost dus la sediul Inspectoratului Județean de Poliție Timiș.

  În jurul orelor 2 p.m., a fost transportat cu autobuzul, împreună cu ceilalți nouăzeci și trei de ofițeri de poliție și lucrători vamali, la sediul DNA din București. A pretins că, în timpul călătoriei, nu a putut să coboare din autobuz și nu a putut să folosească telefonul mobil sau să își contacteze avocatul.

  În jurul orelor 9.20 p.m., după o călătorie de aproape 600 de km, au sosit la sediul DNA din București.

  Reclamantul a susținut că, la sediul DNA, a fost ținut într-o cameră sub supraveghere permanentă și nu a putut să își contacteze avocatul în niciun fel. Acesta a pretins, de asemenea, că nu i s-a permis să meargă să cumpere mâncare și nici nu a primit mâncare; i s-a permis să iasă din cameră doar pentru a merge la toaletă sau să fumeze o țigară.

  O echipă extinsă de procurori a desfășurat multiple activități de cercetare în acea noapte. Fiecare agent suspectat a fost informat cu privire la acuzațiile aduse împotriva lui și i s-a solicitat să dea o declarație în prezența avocatului ales.

  Același avocat care îl asistase pe reclamant în cursul percheziției efectuate la domiciliul acestuia a sosit la sediul DNA în jurul orei 00.27 a.m.

  În data de 9 februarie 2011, orele 8.15 a.m., după aproximativ unsprezece ore, reclamantul a fost informat cu privire la acuzațiile care i se aduceau, în prezența avocatului său. I s-a prezentat un document de unsprezece pagini, în care erau consemnate faptele.

  În jur de 9.33 a.m., reclamantul a informat anchetatorii că refuza să dea o declarație, pe motiv că era foarte obosit după ce fusese privat de somn pentru mai mult de treizeci de ore.

  În jur de 10.55 a.m., acesta a fost informat că procurorul a decis să-i aplice măsura reținerii pentru douăzeci și patru de ore.

  A fost începută urmărirea penală împotriva reclamantului și s-a depus la instanța competentă o cerere de arestare preventivă a acestuia.

  La 9 februarie 2011, în jurul orelor 8 p.m., a fost dus la Curtea de Apel București pentru examinarea cererii procurorului privind arestarea sa preventivă. Ședința a început la 10.30 p.m. și a durat aproximativ o oră. Curtea a admis cererea procurorului și a dispus arestarea preventivă a reclamantului pentru douăzeci și nouă de zile, în perioada 9 februarie – 10 martie 2011. Motivarea instanței pentru a justifica măsura au fost existența unei suspiciuni rezonabile că acesta săvârșise infracțiunile pretinse, precum și gravitatea și natura acestora.

  Reclamantul a fost dus la Centrul de Reținere și Arestare Preventivă al Poliției București.

În temeiul art. 3 din Convenție, statul trebuie să se asigure că o persoană este deținută în condiții compatibile cu respectarea demnității sale umane, că modul și metoda de executare a măsurii de detenție nu o supun stresului sau unor greutăți de o intensitate care depășește nivelul inevitabil de suferință inerent detenției și că, având în vedere nevoile practice ale detenției, sănătatea și bunăstarea acesteia sunt asigurate în mod adecvat [v Valašinas împotriva Lituaniei, nr. 44558/98, pct. 102, CEDO 2001‑VIII și Kudła împotriva Poloniei (MC), nr. 30210/96, pct. 94, CEDO 2000‑XI].

  Atunci când sunt evaluate condițiile de detenție, trebuie să se țină seama de efectele cumulate ale condițiilor respective, precum și de acuzațiile specifice făcute de reclamant ( Dougoz împotriva Greciei, nr. 40907/98, pct. 46, CEDO 2001–II).

Lipsa acută a spațiului reprezintă un factor esențial în cadrul analizei sale care vizează să stabilească dacă respectivele condiții de detenție au respectat art. 3 ( Karalevièius împotriva Lituaniei, nr. 53254/99, pct. 39, 7 aprilie 2005). Într-o serie de cauze, Curtea a considerat că un caz evident de supraaglomerare reprezintă un element suficient pentru a constata încălcarea art. 3 din Convenție ( Colesnicov împotriva României, nr. 36479/03, pct. 78-82, 21 decembrie 2010, și Budaca împotriva României, nr. 57260/10, pct. 40-45, 17 iulie 2012). În plus, Curtea a constatat deja o încălcare a art. 3 din Convenție din cauza lipsei intimității în timpul utilizării toaletei ( Onaca împotriva României, nr. 22661/06, pct. 38-39, 13 martie 2012).

Reclamantul a fost deținut în Centrul de Reținere și Arestare Preventivă al Poliției București în perioada 10 februarie – 4 mai 2011.

Chiar și la capacitatea celulei indicată de Guvern, rezultă că spațiul personal al reclamantului a fost mai puțin de 4 metri pătrați, care nu corespunde standardelor impuse de jurisprudența Curții. În plus, în prezenta cauză nu se contestă faptul că toaleta și dușul nu erau separate de spațiul de locuit printr-un perete despărțitor real ( pct. 32 și 33).

Suferința cauzată de condițiile de detenție a reclamantului a depășit gradul inevitabil de suferință inerent detenției și că aceasta a atins nivelul unui tratament degradant, sancționat prin art. 3.

A fost încălcat art. 3 din Convenție în ceea ce privește condițiile materiale de detenție a reclamantului în Centrul de Reținere și Arestare Preventivă al Poliției București.

În cererea sa inițială, reclamantul a pretins că fusese lipsit de libertate începând cu 8 februarie, orele 9.20 p.m., și până la 9 februarie 2011, orele 10.55 a.m. În observațiile sale scrise, acesta s-a plâns de o lipsire de libertate doar până la orele 8.15. a.m., în data de 9 februarie 2011. Prin urmare, Curtea va face referire numai la intervalul de timp menționat ultima dată.

Între orele 8.15 și 10.55 a.m. în data de 9 februarie 2011, reclamantul a fost interogat de procuror, în prezența avocatului său.

  Curtea trebuie să stabilească, în primul rând, dacă reclamantul a fost lipsit de libertate în sensul art. 5 din Convenție.

  Pentru a stabili acest lucru, punctul de plecare trebuie să fie situația specifică a acestuia și să se țină seama de o întreagă serie de criterii, precum tipul, durata, efectele și modul de punere în aplicare a măsurii în cauză [v Guzzardi împotriva Italiei, 6 noiembrie 1980, pct. 92, seria A nr. 39, și Mogoș împotriva României (dec.), nr. 20420/02, 6 mai 2004].

  Curtea trebuie să sublinieze că încadrarea sau neîncadrarea de către stat a unei situații de fapt nu poate afecta decisiv concluzia Curții privind existența unei lipsiri de liberate ( Creangă, pct. 92). Astfel, faptul că atât autoritățile naționale, cât și, ulterior, Guvernul pârât au considerat că reclamantul nu fusese arestat și deținut nu înseamnă automat că reclamantul nu a fost lipsit de libertate.

Reclamantul a susținut – și Guvernul nu a contestat afirmația – că a petrecut aproape unsprezece ore într-o sală de așteptare din sediul DNA, înainte de a fi interogat de procuror.

Constrângerea constituie un element crucial în cadrul analizei acesteia în vederea stabilirii dacă o persoană a fost sau nu lipsită de libertate în sensul art. 5 § 1 din Convenție [v, de exemplu, Foka împotriva Turciei, nr. 28940/95, pct. 74-79, 24 iunie 2008, și M.A. împotriva Ciprului, nr. 41872/10, pct. 186-193, CEDO 2013 ]. Reclamantul din prezenta cauză nu a mers de bunăvoie la sediul DNA.

Reclamantul a fost păzit permanent de ofițeri de poliție și că, în niciun moment în timpul călătoriei de la domiciliul acestuia până la București, reclamantului nu i s-a permis să plece de bunăvoie. De asemenea, acesta a fost păzit de ofițeri de polițe și în timp ce aștepta la sediul DNA.

Reclamantul s-a aflat sub controlul autorităților de-a lungul întregii perioade și concluzionează că a fost lipsit de libertate în sensul art. 5 § 1 din Convenție.

  Stabilirea chestiunii dacă lipsirea de libertate a reclamantului era compatibilă cu art. 5 § 1 din Convenție

  Curtea trebuie să stabilească în continuare dacă reclamantul a fost lipsit de libertate „potrivit căilor legale” în sensul art. 5 § 1 din Convenție. Expresia „potrivit căilor legale” prevăzută la art. 5 § 1 se referă în principal la legislația națională și stabilește obligația de a respecta normele de fond și de procedură ale acesteia. Deși, în mod obișnuit, în primul rând autorităților naționale, în special instanțelor, le revine obligația de a interpreta și de a aplica dreptul intern, situația este diferită în ceea ce privește cazurile în care nerespectarea legii implică o încălcare a Convenției. Acest lucru se aplică, în special, cauzelor în care este în discuție art. 5 § 1 din Convenție, iar atunci Curtea trebuie să exercite o anumită putere de a verifica dacă a fost respectat dreptul intern (v Baranowski împotriva Poloniei, nr. 28358/95, pct. 50, CEDO 2000-III). În special, este important ca, în cauzele privind lipsirea de libertate, dreptul intern să definească în mod clar condițiile pentru detenție și legea să fie previzibilă în ceea ce privește aplicarea sa (v Zervudacki împotriva Franței, nr. 73947/01, pct. 43, 27 iulie 2006, Creangă, pct. 101).

  Reclamantul a fost luat de la domiciliul acestuia la 8 februarie 2011, în jur de 9.15 a.m., pe baza unui mandat de aducere în fața autorităților de anchetă. Mandatul a fost emis în temeiul art. 183 și art. 184 C. pr. pen., astfel cum erau în vigoare la momentul faptelor.

Potrivit art. 183 alin. (1), o persoană poate fi adusă în fața organelor de urmărire penală sau în fața instanței pe baza unui mandat de aducere, dacă, fiind anterior citată, nu s-a prezentat, iar audierea ori prezența acesteia este necesară. În temeiul art. 183 alin. (2), în mod excepțional, un învinuit sau un inculpat poate fi adus în fața instanțelor de judecată pe baza unui mandat, chiar înainte de a fi fost citat să se înfățișeze, dacă organul de urmărire penală sau instanța consideră că această măsură este necesară pentru soluționarea cauzei și prezintă o motivare în acest sens.

Mandatul procurorului din 7 februarie 2011,   emis în temeiul art. 183 alin. (2) C. proc. pen., conținea motive care justificau măsura în cauză (a contrario Ghiurău împotriva României, nr. 55421/10, pct. 85, 20 noiembrie 2012).

Conform art. 183 alin. (3) și (4) C. proc. pen., persoana prezentată în temeiul mandatului de aducere este audiată imediat și rămâne la dispoziția autorităților judiciare doar timpul necesar pentru interogarea acesteia. În acest sens, Curtea observă că, deși reclamantul a sosit la sediul DNA la orele 9.20 p.m., acesta a fost interogat de procuror abia după aproximativ unsprezece ore.

  Astfel cum rezultă din mandatul procurorului emis la 7 februarie 2011, reclamantul și ceilalți nouăzeci și trei de colegi ai acestuia au fost citați să se prezinte în fața DNA în calitate de „învinuiți”, având în vedere că în privința tuturor fusese începută urmărirea penală în cauză, la 3 februarie 2011. Legalitatea lipsirii de libertate a reclamantului trebuie să fie examinată în temeiul art. 5 § 1 lit. c) din Convenție.

  În ceea ce privește argumentul Guvernului conform căruia ordinea interogării suspecților fusese stabilită nu numai în funcție de prioritățile anchetei, dar și de ora sosirii avocaților apărării, Curtea observă, pe baza documentelor de care dispune, că avocatul reclamantului sosise la sediul DNA în jur de 12.27 a.m. pe 9 februarie 2011; cu toate acestea, reclamantului i s-a solicitat să dea o declarație în prezența avocatului său abia la 8.15 a.m.

Există numai două măsuri preventive care implică o lipsire de libertate: reținerea și arestarea preventivă. Totuși, în prezenta cauză, niciuna din aceste măsuri nu a fost aplicată reclamantului înainte de orele 10.55 p.m. în data de 9 februarie 2011.

  Curtea este conștientă de constrângerile inerente unei anchete penale și nu neagă complexitatea acțiunilor instituite în speță, care impuneau o abordare strategică unificată, în cadrul unui caz de mare amploare, care implica un număr considerabil de persoane. Cu toate acestea, în materie de libertate, lupta împotriva corupției nu poate justifica recurgerea la acte arbitrare și existența unor zone de non-drept acolo unde există o lipsire de libertate (Creangă, , pct. 108).

Încă din momentul sosirii reclamantului la sediul DNA la orele 9.20 p.m. în data de 8 februarie 2011, procurorul avea o suspiciune suficient de întemeiată pentru a justifica lipsirea de libertate a reclamantului în scopul cercetării, iar dreptul român prevedea adoptarea de măsuri în această privință, și anume reținerea sau arestarea preventivă. Cu toate acestea, procurorul a decis să îl aresteze pe reclamant mult mai târziu, după aproape treisprezece ore.

Lipsirea de libertate a reclamantului, în intervalul cuprins între orele 9.20 p.m. din 8 februarie 2011 și până la orele 8.15 a.m. în data de 9 februarie 2011, nu avea niciun temei în dreptul intern și, prin urmare, a constituit o încălcare a art. 5 § 1 din Convenție.  CEDO Hotărârea din 16 septembrie 2014, cauza Valerian Dragomir împotriva României