MARTORII ACUZĂRII, INTEROGARE, URMĂRIRE PENALĂ, CONFRUNTARE CU MARTORI, AVOCAT, PARTICIPARE LA DEZBATERI, ASIGURAREA SUBSTITUIRII
Paragraful 1 din art. 6, combinat cu paragraful 3, obligă statele contractante să ia măsuri pozitive ce constau în special în a-i permite acuzatului să interogheze sau să obţină interogarea martorilor acuzării (Barbera, Messegue şi Jabardo împotriva Spaniei, Hotărârea din 6 decembrie 1988, seria A nr. 146, p. 33, § 78). Astfel de măsuri ţin, într-adevăr, de “diligenţa” de care statele contractante trebuie să dea dovadă pentru a asigura exercitarea efectivă a drepturilor garantate de art. 6 (Sadak şi alţii împotriva Turciei, nr. 29.900/96, 29.901/96, 29.902/96 şi 29.903/96, § 67, CEDO 2001-VIII).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului apreciază că trebuie făcută o distincţie în funcţie de reclamanţii în cauză.
Curtea constată că, în cauza de faţă, majoritatea martorilor ale căror declaraţii au fost luate în considerare de instanţele naţionale pentru a-şi întemeia deciziile nu au fost niciodată audiaţi de un judecător, cu excepţia lui V.V., audiat de Tribunalul Bucureşti. În faţa acestei instanţe şi contrar declaraţiei date în cursul urmăririi penale, acest martor a negat că i-ar fi văzut pe reclamanţi agresând victima. Totuşi, Curtea observă că instanţele nu au arătat motivele care le-au determinat să acorde întâietate mărturiei făcute de V.V. în cursul urmăririi penale mai degrabă decât declaraţiei pe care acesta a făcut-o în faţa instanţei. Într-adevăr, motivarea sentinţei Tribunalului Bucureşti, singura instanţă care l-a audiat pe V.V., s-a redus la o simplă trimitere la rechizitoriul Parchetului, fără nicio menţiune suplimentară. Curtea de Apel şi Curtea Supremă fac trimitere numai la declaraţia dată de V.V. în cursul urmăririi penale, indicând chiar paginile din dosarul de urmărire penală, fără a menţiona sau a comenta faptul că şi-a schimbat depoziţia în faţa instanţei.
În ceea ce îi priveşte pe ceilalţi martori, ale căror declaraţii făcute în cursul urmăririi penale au contribuit în mod hotărâtor la condamnarea reclamanţilor, Curtea subliniază că nu au fost niciodată audiaţi de instanţe. Atât Tribunalul cât şi Curtea de Apel au respins, fără o motivare suficientă, cererile repetate ale reclamanţilor care solicitau audierea directă a acestor martori de către judecători. Mai mult, aşa cum reiese din elementele aflate în posesia sa, Curtea constată că în cursul urmăririi penale reclamanţii nu au avut ocazia să se confrunte cu martorii. Prin urmare, nici în faza urmăririi penale, nici în timpul dezbaterilor, părţile interesate nu au putut interoga sau obţine audierea acestor martori. Deşi declaraţiile acestor martori au fost citite în faţa instanţei, ei nu au putut verifica credibilitatea lor şi nici să pună la îndoială declaraţiile lor (§ 73).
În ceea ce îl priveşte pe martorul O.A.A., Curtea constată că între acesta şi domnul Paisz a avut loc o confruntare în cursul cercetării prealabile. Totuşi, în măsura în care în declaraţia sa din 24 martie 1992, martorul O.A.A. declarase că nu poate spune dacă reclamantul agresase victima, subiectul însuşi al dezbaterii ar putea ridica semne de întrebare. În plus, Curtea constată că confruntarea s-a desfăşurat în faţa procurorului însărcinat cu cercetarea prealabilă, care nu îndeplinea cerinţele de independenţă şi imparţialitate ale unui magistrat (Pantea, menţionată mai sus, § 238), şi că reclamantul nu a beneficiat de asistenţa unui avocat. Or, un element important al unui proces echitabil este posibilitatea acuzatului de a se confrunta cu martorii hotărâtori în prezenţa judecătorului care trebuie, în ultimul rând, să ia o decizie asupra cauzei (Graviano împotriva Italiei, nr. 10.075/02, § 38, 10 februarie 2005). Prin urmare, Curtea apreciază că o astfel de confruntare nu putea scuti instanţele de obligaţia de a proceda la audierea martorilor acuzării în prezenţa acuzatului.
Pe de altă parte, Curtea constată că, dacă este adevărat că instanţele au statuat asupra fondului cauzei după 10 ani de la comiterea faptelor, astfel încât localizarea martorilor respectivi prezenta probabil o anumită dificultate [Scheper împotriva Olandei (dec.), nr. 39.209/02, 5 aprilie 2005], nu e mai puţin adevărat faptul că această dificultate nu poate fi imputată reclamanţilor şi că această motivare nu a fost invocată de instanţele naţionale.
În ceea ce îl priveşte pe domnul Konrad, Curtea constată că situaţia sa este diferită de cea a reclamantului din Cauza Ivanciuc împotriva României [(dec.), nr. 18.624/03, CEDO 2005-XI]. Astfel, în această cauză, reclamantul se plângea de faptul că a fost condamnat fără să fi fost audiat de o instanţă, fapt care îi putea fi imputat în măsura în care nu a fost niciodată prezent în cursul procedurii. Or, în cauza de faţă, reclamantul, deşi nu a fost prezent la termenul de judecată, a fost totuşi reprezentat de un avocat care a întrebat dacă poate interoga martorii (a se vedea paragraful 31 şi Hotărârea Luca împotriva Italiei, nr. 33.354/96, § 43, CEDO 2001-II).
În lumina celor de mai sus şi ţinând cont de circumstanţele speţei, Curtea consideră că drepturile de apărare au suferit o limitare, astfel încât domnii Paisz, Reiner şi Konrad nu au beneficiat de un proces echitabil.
Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 6 alin. 1 şi 3 lit. d) din Convenţie în ceea ce îi priveşte pe aceşti reclamanţi.
Curtea observă, împreună cu Guvernul, că instanţele naţionale şi-au întemeiat soluţia de condamnare a domnului Hejja nu numai pe declaraţiile martorilor, ci şi pe declaraţia sa din cursul urmăririi penale. Pe de altă parte, Curtea constată că, aşa cum reiese din dosar, domnul Hejja nu a revenit asupra declaraţiei sale în cursul procedurii judiciare. Rezultă că soluţia de condamnare a acestui reclamant nu s-a întemeiat, exclusiv sau într-o măsură hotărâtoare, pe declaraţiile făcute de persoanele pe care nu le-a putut interoga sau a căror audiere nu a putut să o obţină nici în faza urmăririi penale, nici în timpul dezbaterilor(§ 78).
Desigur, în declaraţia sa dată în faţa instanţei, martorul V.V. a revenit asupra declaraţiei pe care o făcuse cu 10 ani înainte în cursul urmăririi penale. Totuşi, în condiţiile speciale care îl privesc pe domnul Hejja, lipsa de motivare a instanţelor în ceea ce priveşte prioritatea acordată declaraţiei date de V.V. în anul 1991 nu este suficientă pentru a constata că drepturile de apărare ale reclamantului au fost limitate într-un mod incompatibil cu garanţiile art. 6 din Convenţie.
Prin urmare, nu a avut loc încălcarea art. 6 alin. 1 şi 3 lit. d) din Convenţie în ceea ce îl priveşte pe domnul Hejja.
Invocând art. 6 alin. 3 lit. c) din Convenţie, reclamanţii se plâng de faptul că au fost lipsiţi de posibilitatea de a-şi pleda cauza în ceea ce priveşte temeinicia acuzaţiei în fapt şi în drept, din cauză că nu s-au putut face ascultaţi, la termenul de judecată din 18 ianuarie 1999, prin intermediul avocatului pe care îl aleseseră. Invocând art. 14 din Convenţie combinat cu art. 6 alin. 1 şi 3 lit. d) din Convenţie, ei se plâng că nu au avut un proces echitabil din cauza originii lor etnice maghiare.
În ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 6 alin. 3 lit. c) din Convenţie, Curtea observă că, în ceea ce îi priveşte pe domnii Paisz, Hejja şi Reiner, avocatul lor şi-a asigurat substituirea de către unul dintre colaboratorii săi care a putut participa la dezbateri. Ea apreciază că din acest fapt nu decurge nicio încălcare a drepturilor de apărare. În ceea ce îl priveşte pe domnul Konrad, trebuie menţionat că, la termenul din 18 ianuarie 1999, el nu era prezent, nu-şi alesese un avocat care să-l reprezinte şi a fost reprezentat de un avocat din oficiu. Mai mult, el a fost achitat prin Sentinţa Tribunalului din 15 februarie 1999. În concluzie, drepturile sale la apărare nu au fost încălcate prin lipsa unui avocat liber ales ( CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI , SECŢIA A TREIA , HOTĂRÂREA din 27 septembrie 2007, în Cauza Reiner şi alţii împotriva României , Cererea nr. 1.505/02)
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.