NAŢIONALIZARE. FONDUL PROPRIETATEA. VÂNZAREA DE CĂTRE STAT A BUNULUI ALTCUIVA CĂTRE TERŢI. ÎNTÂRZIERE ÎN ACORDAREA DESPĂGUBIRILOR. CONFISCARE. O PRIVARE DE BUNURI

VÂNZAREA DE CĂTRE STAT A BUNULUI ALTCUIVA CĂTRE TERŢI, CHIAR DACĂ ESTE ANTERIOARĂ CONFIRMĂRII DEFINITIVE ÎN JUSTIŢIE A DREPTULUI DE PROPRIETATE AL ALTCUIVA ŞI CHIAR DACĂ TERŢII ERAU DE BUNĂ-CREDINŢĂ, REPREZINTĂ O PRIVARE DE BUNURI. DECRETUL NR. 223/1974

Guvernul consideră că reclamantul putea obţine o despăgubire în baza

Legii nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, ceea ce corespunde cerinţelor

art. 1 din Protocolul nr. 1. El consideră că în situaţii complexe cum este cea de faţă, în

care prevederile legislative au un impact economic asupra întregii ţări, autorităţile

naţionale trebuie să beneficieze de o putere discreţionară nu numai pentru a alege

măsurile menite să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale, ci şi pentru a-şi

acorda timpul necesar implementării lor. Guvernul arată că ultima reformă în materie,

şi anume Legea nr. 247/2005, stabileşte principiul acordării unor despăgubiri echitabile

şi neplafonate, stabilite printr-o decizie a comisiei administrative centrale pe baza

unei expertize, şi accelerează procedura de restituire sau de despăgubire. Această lege

prevede că, în cazul în care restituirea imobilului nu este posibilă, despăgubirea se va

face prin emiterea de titluri de participare la un organism colectiv de valori mobiliare

(Proprietatea), la nivelul valorii bunului, stabilită prin expertiză. Conform afirmaţiilor

Guvernului, noul mecanism instituit prin Legea nr. 247/2005 asigură o despăgubire

efectivă, conformă cu cerinţele Convenţiei.

Citând cauzele Jahn şi alţii împotriva Germaniei ([MC], nr. 46.720/99, 72.203/01 şi

72.552/01, CEDO 2005-…) şi Broniowski împotriva Poloniei ([MC], nr. 31.443/96, CEDO

2004-V), Guvernul consideră că, în orice caz, o eventuală întârziere în acordarea

unei despăgubiri, în contextul unei despăgubiri neplafonate, nu distruge justul

echilibru ce trebuie păstrat între protecţia proprietăţii indivizilor şi cerinţele interesului

general şi nu obligă reclamantul să suporte o sarcină excesivă.

Guvernul consideră că o eventuală întârziere în acordarea despăgubirilor nu

este de natură să distrugă justul echilibru dintre protecţia dreptului de proprietate şi

cerinţele interesului general (§ 23).

Reclamantul contestă argumentul Guvernului. El reaminteşte că Decizia din data de

29 mai 2002 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti a constatat ilegalitatea confiscării

bunului său, confirmând vânzarea aceluiaşi bun către chiriaşi. Conform afirmaţiilor sale,

această soluţie este contradictorie, deoarece instanţele interne au confirmat vânzarea de

către stat a unui bun asupra căruia acesta nu deţinea un titlu de proprietate valabil.

Curtea observă că reclamantul a obţinut o hotărâre definitivă ce constată nulitatea deciziei de confiscare a bunului. În ciuda acestei constatări, instanţele interne au refuzat să anuleze contractul de vânzare-cumpărare care avea ca obiectacelaşi bun, pe motiv că reclamantul nu făcuse dovada relei – credinţe a părţilor din respectivul contract .

Curtea consideră că constatarea ilegalităţii confiscării bunului, precum şi lipsa

de titlu al statului asupra aceluiaşi bun au ca efect recunoaşterea, indirectă şi cu

efect retroactiv, a dreptului de proprietate al reclamantului asupra bunului său.

În plus, Curtea constată că acest drept nu era revocabil şi nici nu a fost contestat sau

infirmat până în prezent.

Având în vedere aceste elemente şi ţinând cont de jurisprudenţa recentă, Curtea

constată că în speţă problema existenţei unui bun nu poate fi pusă la îndoială

(conform, mutatis mutandis, Sebastian Taub împotriva României, §§ 36 şi 37).

Curtea reaminteşte că a statuat deja că vânzarea de către stat a bunului altcuiva

către terţi, chiar dacă este anterioară confirmării definitive în justiţie a dreptului

de proprietate al altcuiva şi chiar dacă terţii erau de bună-credinţă, reprezintă o

privare de bunuri. O astfel de privare, combinată cu lipsa totală de despăgubire, este

contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 (Străin, §§ 39, 43 şi 59).

Pe deasupra, Curtea a mai constatat într-o altă cauză că statul îşi încălcase

obligaţia pozitivă de a reacţiona în timp util şi cu coerenţă în faţa chestiunii

de interes general pe care o constituie restituirea sau vânzarea imobilelor

intrate în posesia sa în baza decretelor de naţionalizare. Aceasta a considerat că

incertitudinea generală astfel creată s-a repercutat asupra reclamantului,

care s-a văzut în imposibilitatea de a recupera totalitatea bunului său, deşi dispunea de o

decizie definitivă care condamna statul să i-l restituie (Păduraru, § 112).

În speţă, Curtea nu distinge niciun motiv de a se abate de la jurisprudenţa

menţionată mai sus, situaţia de fapt fiind aproximativ aceeaşi. În cauza de faţă, după

exemplul Cauzei Păduraru, citată mai sus, terţe persoane au devenit proprietari după ce

dreptul de proprietate al reclamantului asupra bunului a făcut obiectul unei confirmări

definitive. Şi, cum s-a întâmplat în Cauza Străin, menţionată mai sus, reclamantul

în speţă a fost recunoscut ca proprietar legitim, instanţele constatând ilegalitatea

confiscării, precum şi lipsa unui titlu deţinut de stat.

Curtea observă că vânzarea bunului reclamantului în temeiul Legii nr. 112/

1995 îl împiedică să îşi exercite dreptul de proprietate şi că nu i-a fost acordată nicio

despăgubire pentru această privare (§ 31).

Curtea mai observă că cererea reclamantului, depusă în aplicarea Legii nr. 10/

2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, a fost respinsă ca tardivă. În orice caz, Curtea

observă că Proprietatea nu funcţionează în prezent într-un mod susceptibil să

ducă la acordarea efectivă a unei despăgubiri reclamantului. Pe deasupra, nici

Legea nr. 10/2001, nici Legea nr. 247/2005 care o modifică nu iau în considerare

prejudiciul suferit din cauza lipsei prelungite a unei despăgubiri de către

persoanele care, ca şi reclamantul, au fost private de bunurile lor (§ 32).

Prin urmare, Curtea consideră că faptul că reclamantul a fost privat de dreptul de

proprietate asupra bunului său, combinat cu lipsa totală de despăgubire de mai mult de

4 ani, l-a făcut să sufere o povară disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul

la respectarea bunurilor sale, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.

Prin urmare, în speţă a avut loc încălcarea acestei prevederi.

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI HOTĂRÂREA din 8 martie

2007, în Cauza Florescu împotriva României (Cererea nr. 41.857/02) , publicată

în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 805 din 2 decembrie 2010