PRESCRIPŢIA RĂSPUNDERII PENALE

PRESCRIPŢIA RĂSPUNDERII PENALE

Executarea activității infracționale se caracterizează prin săvârșirea de acte de natură să realizeze însăși acțiunea care constituie elementul material al infracțiunii.

Ulterior, realizarea rezultatului reprezintă realizarea laturii obiective a infracțiunii, cu  producerea efectivă a urmării imediate (rezultat ilicit), ca fapt consumat. La infracțiunile continue, prelungirea în timp a acțiunii, după producerea rezultatului caracterizează epuizarea. La infracțiunile continuate, legea socotește ultima consumare ca fiind epuizarea faptei (C.Bulai, Drept penal român, Partea Generală, vol.I, ”Sansa” , București, 1992, pp.178 sqq).

Articolul 122 din Codul penal reglementează  termenele de prescripţie a răspunderii penale.   Termenele arătate în  articolul 122  se socotesc de la data săvârşirii infracţiunii. În cazul infracţiunilor continue termenul curge de la data încetării acţiunii sau inacţiunii, iar în cazul infracţiunilor continuate, de la data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni. Articolul distinge doar cele trei ipoteze. Deci indiferent dacă infracțiunile sunt de mijloace sau de rezultat, termenele de prescripţie a răspunderii penale se socotesc de la aceeaşi dată, data săvârşirii infracţiunii.

Prescripţia răspunderii penale este o cauză de înlăturare a răspunderii penale, ca urmare a neexercitării în timp util de către stat, prin organele judiciare, a dreptului de a aplica infractorului o pedeapsă, având ca obiect stingerea acestui drept şi a obligaţiei corelative a infractorului de a suporta aplicarea unei sancţiuni penale; împlinirea termenului de prescripţie trebuie verificată de organul judiciar înaintea oricărei probleme, privind fondul cauzei, excepţia prescripţiei răspunderii penale putând fi invocată din oficiu sau de partea interesată, fiind excepţie dirimantă; pentru a produce efectele, anterior arătate, împlinirea termenului de prescripţie, trebuie să fi avut loc înainte de împlinirea oricărui act care trebuie comunicat învinuitului sau inculpatului (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, Dosar nr. 1150/59/2009, Decizia nr. 595 din 16 februarie 2010).

Într-o cauză,  Înalta Curte admite recursul declarat de inculpatul S.N. (H.S.) împotriva deciziei penale nr. 127/A din 8 mai 2008 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a II-a Penală şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie.

Înalta Curte casează decizia penală atacată şi în parte sentinţa penală nr. 158 din 8 februarie 2008 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a II-a Penală şi, rejudecând:

În baza art. 11 alin. 1 pct. 2 lit. b raportat la art. 10 lit. g Cod procedură penală încetează procesul penal pornit împotriva inculpatului cu privire la săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 31 alin. 2 Cod penal raportat la art. 72 alin. 1 lit. a din Legea nr. 30/1978 cu aplicarea art. 13 Cod penal şi art. 31 alin. 2 Cod penal raportat la art. 178 din Legea nr. 141/1997, constatând că în cauză a intervenit prescripţia specială a răspunderii penale.

Astfel, dispoziţiile art. 122 alin. 1 Cod penal stabilesc termenul de prescripţie a răspunderii penale iar la alin. 2 se precizează că termenele se socotesc de la data săvârşirii infracţiunii.

Dispoziţiile art. 124 Cod penal referitoare la prescripţia specială stabilesc faptul că prescripţia înlătură răspunderea penală oricâte întreruperi ar interveni dacă termenul prescripţiei prevăzut de art. 122 este depăşit cu încă jumătate.

În raport de data comiterii infracţiunilor prevăzute de art. 31 alin. 2 Cod penal raportat la art. 72 alin. 1 lit. a din Legea nr. 30/1978 şi art. 31 alin. 2 din Codul penal raportat la art. 178 din Legea nr. 141/1997, pedepsele prevăzute de lege, precum şi în raport de dispoziţiile art. 122 şi art. 124 Cod penal, Înalta Curte apreciază că s-a împlinit termenul prescripţiei răspunderii penale pentru aceste infracţiuni. Astfel, fapta prevăzută de art. 31 alin. 2 raportat la art. 178 din Legea nr. 141/1997 a fost comisă la data de 27.02.1998, termenul prescripţiei răspunderii penale împlinindu-se la data de 27.02.2010.

Fapta prevăzută de art. 31 alin. 2 raportat la art. 72 alin. 1 lit. a din Legea nr. 30/1978 a fost comisă la data de 21.02.1997, termenul prescripţiei răspunderii penale împlinindu-se la data de 21.02.2009 (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, Dosar Nr. 1432/3/2003, Decizia nr. 3.325 din 24 septembrie 2010).

Instituirea prescripţiei ca una dintre cauzele de înlăturare a răspunderii penale constituie o consecinţă firească a înţelegerii infracţiunii ca o faptă antisocială şi a răspunderii penale ca o ripostă publică la infracţiune. Tragerea la răspundere penală pentru comiterea unei fapte periculoase pentru societate este utilă şi necesară numai dacă se produce într-un interval de timp în care pedeapsa aplicată infractorului îşi poate îndeplini funcţiile preventive şi educative pentru care a fost instituită. În afară de infracţiunile împotriva păcii şi omenirii, exceptate de la prescripţie conform art. 121 alin. (2) din Codul penal, în cazul tuturor celorlalte infracţiuni trecerea unui anumit interval de timp determină ca răspunderea penală să nu mai prezinte nici o utilitate, fapta ca atare şi răul social produs de aceasta fiind şterse din conştiinţa publică pe cale naturală, prin uitare.

Dispoziţiile art. 124 din Codul penal nu contravin principiului egalităţii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, întrucât nu implică un regim juridic diferit pentru persoane aflate în aceeaşi situaţie. Răspunderea penală operează pentru toţi infractorii în privinţa cărora nu s-a împlinit termenul de prescripţie prevăzut de lege şi este înlăturată în cazul tuturor celor care nu au fost pedepsiţi în limitele acestui termen.

Textul de lege atacat nu contravine nici prevederilor art. 21 din Constituţie, deoarece nu se împiedică accesul la justiţie al persoanei vătămate prin infracţiune. Prin faptul că un infractor nu mai poate fi pedepsit după împlinirea termenului de prescripţie nu se încalcă drepturile sau interesele legitime ale persoanei vătămate, tragerea la răspundere penală constituind un drept exclusiv al societăţii, în sistemul legislativ actual. De aceea nu poate fi primită nici susţinerea că infractorul s-ar situa mai presus de lege prin efectul prescripţiei. Persoanei vătămate prin infracţiune îi rămâne în continuare deschisă calea acţiunii civile împotriva autorului infracţiunii, cu condiţia ca şi în acest caz acţiunea să se exercite înăuntrul termenului de prescripţie extinctivă prevăzut de lege.

În ceea ce priveşte susţinerea că dispoziţiile art. 124 din Codul penal ar trebui să fie completate în sensul că prescripţia specială să opereze doar în cazul în care întreruperile termenului de prescripţie se datorează persoanei vătămate, Curtea reţine că aceasta nu intră în sfera controlului de constituţionalitate, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, fiind un aspect ce ţine de competenţa Parlamentului, ca unică autoritate legiuitoare a ţării, conform art. 58 alin. (1) din Constituţie ( Curtea Constituţională, decizia nr. 287 din 1 noiembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 14 din 11 ianuarie 2002, decizia nr. 30 din 31 ianuarie 2002 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 124 din Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 15 februarie 2002).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului  reiterează faptul că, pentru stabilirea caracterului rezonabil al duratei procedurii, evaluarea trebuie să se facă în lumina circumstanţelor cauzei şi cu luarea în considerare a următoarelor criterii: complexitatea cauzei, conduita reclamantului şi conduita autorităţilor competente (vezi, printre multe altele, Pélissier şi Sassi împotriva Franţei [MC], nr. 25.444/94, § 67, CEDO 1999-II).

Curtea a constatat în mai multe rânduri încălcări ale art. 6 § 1 din Convenţie în cauze care ridicau probleme similare cu cea din cauza de faţă (vezi Pélissier şi Sassi).

Mai mult decât atât, Curtea a constatat deja că, deşi nu este de competenţa sa să analizeze calitatea juridică a jurisprudenţei instanţelor interne, deoarece retrimiterea cauzelor spre rejudecare este dispusă de obicei în urma unor erori comise de instanţele inferioare, repetarea acestor dispoziţii în cadrul aceluiaşi set de proceduri denotă o deficienţă majoră a sistemului judiciar. Ba mai mult, această deficienţă le este imputabilă autorităţilor, şi nu reclamanţilor (vezi Wierciszewska împotriva Poloniei, nr. 41.431/98, § 46, 25 noiembrie 2003, şi Matica împotriva României, nr. 19.567/02, § 24, 2 noiembrie 2006).

Ţinând cont de jurisprudenţa sa în materie, prin Hotărârea din 24 aprilie 2008 , în Cauza Rosengren împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului consideră că durata procedurilor a fost excesivă şi nu a respectat cerinţa “termenului rezonabil”.     Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 6 § 1 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 83 din 8 februarie 2010, Cererea nr. 70.786/01, § 27).

Potrivit art. 23 alin.  (1) din  Legea nr. 47 din 18 mai 1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 101 din 22 mai 1992, Curtea Constituţională hotărăşte asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind neconstituţionalitatea legilor şi a ordonanţelor.

În perioada soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa poate dispune, prin încheiere motivată, suspendarea judecăţii. Încheierea este supusă recursului în termen de 5 zile de la data pronunţării (alin. 6).

Legea nr. 47   a fost   republicată în Monitorul Oficial Nr. 187 din 7 august 1997, în temeiul art. III din Legea nr. 138 din 24 iulie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 170 din 25 iulie 1997, dându-se textelor o nouă numerotare.

Articolul  23 alin. (1) arată că Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, de care depinde soluţionarea cauzei.

Alineatul (devenit 5) arată că pe perioada soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate judecarea cauzei se suspendă.

Legea nr. 47 , ulterior  modificată prin Legea nr. 124/2000 privind structura personalului Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 331 din 17 iulie 2000,  a mai fost   republicată în  Monitorul Oficial Nr. 643 din 16 iulie 2004, în temeiul dispoziţiilor art. III din Legea nr. 232/2004 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 502 din 3 iunie 2004, dându-se textelor o nouă numerotare.

Potrivit art. 29 alin. (1) Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.

Alineatul (5) se menține: Pe perioada soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate judecarea cauzei se suspendă.

Prin art. I pct. 3 din Legea nr. 177 din 28 septembrie 2010 ( pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de procedură civilă şi a Codului de procedură penală al României),  publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 4 octombrie 2010 , – 3. la articolul 29, alineatul (5) se abrogă.

La 29. 06. 2012,  pct. 5, Soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial, arată astfel,

Art. 29 – (1) Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.

(2) Excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepţia poate fi ridicată de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele la care participă.

(3) Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

(4) Sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei, şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi. Dacă excepţia a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând şi susţinerile părţilor, precum şi dovezile necesare. Odată cu încheierea de sesizare, instanţa de judecată va trimite Curţii Constituţionale şi numele părţilor din proces cuprinzând datele necesare pentru îndeplinirea procedurii de citare a acestora.

(5) Dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanţa respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale. Încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanţa imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare. Recursul se judecă în termen de 3 zile.

(Legea nr. 47 din 18 mai 1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  807 din 3 decembrie 2010.   Republicată în temeiul dispoziţiilor art. V din Legea nr. 177/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de procedură civilă şi a Codului de procedură penală al României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 4 octombrie 2010, dându-se textelor o nouă numerotare.    Legea nr. 47/1992 a mai fost republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 643 din 16 iulie 2004, iar ulterior a mai fost modificată prin Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 762 din 9 noiembrie 2009.)

Dacă inițial,   în perioada soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa putea dispune, prin încheiere motivată, suspendarea judecăţii.

dacă ulterior, judecarea cauzei se suspenda în toate cazurile,

prin art. I pct. 3 din Legea nr. 177 din 28 septembrie 2010 regula se abrogă. Aceasta însemnă că niciodată cauza nu se mai suspendă.

Potrivit art. 128 din Codul penal, cursul termenului prescripţiei prevăzute în art. 122 este suspendat pe timpul cât o dispoziţie legală sau o împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal.

Cursul termenului prescripţiei prevăzute în art. 126 este suspendat în cazurile şi condiţiile prevăzute în Codul de procedură penală, iar prescripţia și-ar relua cursul din ziua în care a încetat cauza de suspendare.

Aceasta însemnă că pe perioada soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate judecarea cauzei nu se suspendă potrivit acestei dispoziții legale care dacă ar mai exista ar împiedica continuarea procesului penal.

CALCUL TERMENULUI DE PRESCRIPȚIE A RĂSPUNDERII PENALE ÎN SITUAȚIA CAUZELOR CARE AU FOST TRIMISE LA CURTEA CONSTITUȚIONALĂ ÎN VEDEREA SOLUȚIONARII DIFERITELOR EXCEPȚII  DE NECONSTITUTIONALITATE ÎN FAZA DE CERCETARE JUDECĂTOREASCĂ

Problema a fost discutată în ședința secției penale din data de 4 iulie 2011, soluția fiind adoptată în unanimitate .

În Nota de Concluzii a ședinței Secției penale a ICCJ din 4 iulie 2011, s-a hotărât ca perioada în care dosarele s-au aflat pe rolul Curții Constituționale  nu intră în calculul termenului de prescripție respective, urmând să fie adăugat la calculul termenului de prescripție prevăzut de art. 122-124 din Codul  penal (LUJU.RO) .