ÎNTRERUPEREA PRESCRIPȚIEI RĂSPUNDERII PENALE
Prescripția răspunderii penale are la bază ideea că, pentru a-și atinge scopul, acela al realizării ordinii de drept, răspunderea penală trebuie să intervină prompt, cât mai aproape de momentul săvârșirii infracțiunii, întrucât doar în acest fel poate fi realizată prevenția generală și cea specială și poate fi creat, pe de o parte, sentimentul de securitate a valorilor sociale ocrotite, iar, pe de altă parte, încrederea în autoritatea legii. Cu cât răspunderea penală este angajată mai târziu față de data săvârșirii infracțiunii, cu atât eficiența ei scade, rezonanța socială a săvârșirii infracțiunii se diminuează, iar stabilirea răspunderii penale pentru săvârșirea infracțiunii nu mai apare ca necesară, deoarece urmările acesteia ar fi putut fi înlăturate sau șterse.
Legiuitorul român a înțeles să instituie termene — prevăzute în art.154 C. pen. – în funcție de gravitatea infracțiunilor, în care neluarea unei măsuri punitive să aibă ca efect înlăturarea răspunderii penale prin intervenția prescripției.
Prescripția răspunderii penale este, deci, o cauză extinctivă (de stingere) a răspunderii penale, o cauză ce stinge raportul juridic penal de conflict, deoarece acesta nu a fost soluționat într-o perioadă de timp rezonabilă și care determină imposibilitatea aplicării sau luării sancțiunilor de drept penal (pedepse, măsuri educative sau măsuri de siguranță), cauză determinată și justificată de influența pe care trecerea timpului o exercită asupra necesității de a se recurge la constrângere penală.
Prescripția răspunderii penale constă în stingerea raportului juridic penal de conflict, născut prin săvârșirea unei infracțiuni, ca urmare a nerealizării lui într-un anumit termen prevăzut de lege. Pornind tocmai de la rațiunea necesității tragerii la răspundere penală a făptuitorilor într-un termen cât mai scurt de la data săvârșirii faptelor instituția prescripției răspunderii penale constă în stabilirea unui termen care trebuie să curgă în mod netulburat și în interiorul căruia fie autorul faptei nu a fost tras la răspundere penală, fie nu s-a încercat tragerea la răspundere penală. Doar în aceste condiții uitarea faptei se poate realiza. Dacă, însă, în acel interval s-a încercat tragerea la răspundere penală, uitarea socială nu mai poate avea loc, iar prescripția nu mai poate curge netulburat (Decizia nr.148 din 17 martie 2015, M. Of. nr.293 din 29 aprilie 2015, C. pr. pen. §§ 14—16)
Prescripția răspunderii penale apare ca o instituție juridică cu efecte atât pe planul dreptului penal substanțial, neîmplinirea termenului fiind o condiție de pedepsibilitate, cât și pe planul dreptului procesual penal, fiind o condiție de procedibilitate, împlinirea termenului de prescripție împiedicând exercitarea acțiunii penale .
Dacă legea națională a unui stat consideră o regulă în materie de prescripție penală ca fiind mai degrabă de procedură decât de fond, este posibilă modificarea acelei reguli cu scopul de a prelungi termenul de prescripție în ceea ce privește infracțiunile pentru care nu s-a împlinit deja acest termen la momentul modificării. Astfel, prin Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunțată în Cauza Coëme și alții împotriva Belgiei, §§ 147—149, Curtea de la Strasbourg a statuat că prelungirea termenului de prescripție nu implică o încălcare a drepturilor garantate de art.7 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, dacă legea națională a unui stat consideră o regulă în materie de prescripție penală ca fiind mai degrabă de procedură decât de fond, este posibilă modificarea acelei reguli cu scopul de a prelungi termenul de prescripție în ceea ce privește infracțiunile pentru care nu s-a împlinit deja acest termen la momentul modificării.
148. The Court notes that the solution adopted by the Court of Cassation was based on its case-law to the effect that laws modifying the rules on limitation were thenceforth to be regarded in Belgium as legislation on matters of jurisdiction and procedure. It accordingly followed the generally recognised principle that, save where expressly provided to the contrary, procedural rules apply immediately to proceedings that are under way .
149. The extension of the limitation period brought about by the Law of 24 December 1993 and the immediate application of that statute by the Court of Cassation did, admittedly, prolong the period of time during which prosecutions could be brought in respect of the offences concerned, and they therefore detrimentally affected the applicants’ situation, in particular by frustrating their expectations. However, this does not entail an infringement of the rights guaranteed by Article 7, since that provision cannot be interpreted as prohibiting an extension of limitation periods through the immediate application of a procedural law where the relevant offences have never become subject to limitation.
The question whether Article 7 would be breached if a legal provision were to restore the possibility of punishing offenders for acts which were no longer punishable because they had already become subject to limitation is not pertinent to the present case and the Court is accordingly not required to examine it, even though, the Court of Cassation, in the proceedings against him, held that time had been caused to run again by a measure which did not have that effect on the date when it was taken.
150. The Court notes that the applicants, who could not have been unaware that the conduct they were accused of might make them liable to prosecution, were convicted of offences in respect of which prosecution never became subject to limitation. The acts concerned constituted criminal offences at the time when they were committed and the penalties imposed were not heavier than those applicable at the material time.
Orice activitate ce are ca efect readucerea în atenția societății a faptului săvârșirii infracțiunii întrerupe cursul prescripției și amână producerea efectelor sale. . Termenul de prescripție trebuie să curgă fără intervenția niciunui act de natură a readuce în conștiința publică fapta comisă.
Întreruperea cursului prescripției răspunderii penale constă în pierderea beneficiului timpului scurs până la efectuarea oricărui act de procedură în cauză (act procedural care, potrivit legii procesual penale, poate fi un act de urmărire penală sau de judecată, îndeplinit până la pronunțarea hotărârii definitive), moment de la care începe să curgă un nou termen de prescripție. În cazul săvârșirii infracțiunii în participație, întreruperea cursului prescripției față de unul/unii dintre participanți produce efecte in rem. Aceste dispoziții legale [art. 155 alin. (1)-(3) C. pen. dădeau conținut și prevederilor art. 123 alin. (1)-(3) din codul de la 1969, spre deosebire de care se observă abandonarea concepției care limita întreruperea cursului prescripției doar la actele care trebuiau comunicate învinuitului/inculpatului în desfășurarea procesului penal (noul Cod penal reprezentând, în acest sens, o reglementare mai puțin favorabilă decât Codul penal din 1969 )[1].
Actualul Cod penal, în art.155 alin.(1) nu mai reproduce dispoziția cuprinsă în art.123 alin.1 din Codul penal din 1969, potrivit căreia întreruperea prescripției are loc prin îndeplinirea oricărui act care, potrivit legii, trebuie comunicat învinuitului sau inculpatului în desfășurarea procesului penal, ci cuprinde o dispoziție nouă potrivit căreia întreruperea cursului prescripției este posibilă prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză, fără ca actul întocmit să fie condiționat de comunicare către inculpat. Practic, orice act de procedură efectuat pe parcursul cauzei, indiferent dacă potrivit legii acesta trebuie sau nu comunicat inculpatului, are ca efect întreruperea cursului prescripției și curgerea unui nou termen de prescripție.Formularea vechiului cod ni se pare ca fiind superioară, ca aspect.
Ca atare, potrivit Codului penal, pentru întreruperea cursului prescripției răspunderii penale, pe de o parte, nu interesează natura, tipul de act de procedură efectuat în cauză și nici dacă i s-a comunicat cuiva actul de procedură respectiv, iar pe de altă parte, nu are relevanță stadiul în care se afla cauza atunci când actul de procedură a fost efectuat. Formulare, la prima vedere superioară, apare, în practică, drept profund deficitată. Dovadă fiind faptul că a putut revela alte probleme (și grave, ca urmări !).
Modificările pe care legiuitorul român le-a adus în materia întreruperii termenelor de prescripție a răspunderii penale au fost preluate din dreptul francez și cel spaniol. În aceste două sisteme naționale de drept, întreruperea termenelor de prescripție nu este condiționată de comunicarea actelor de procedură suspectului sau inculpatului, deși în opinia majoritară, în § 33, se susține, în mod neîntemeiat, contrariul ((Opinie separată la Judecător, dr. Livia Doina Stanciu la Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018[2] : „În noul Cod penal prescripția specială și-a pierdut identitatea)”
Prescripția răspunderii penale produce efecte in rem, și nu in personam, în mod diferit pentru fiecare participant în parte ( v Decizia nr.443 din 22 iunie 2017, M. Of. nr.839 din 24 octombrie 2017, §§ 23—25). Împlinirea acestui termen are ca efect decăderea organelor judiciare din dreptul său. Este firesc ca îndeplinirea oricărui act de procedură în privința faptelor comise să aibă ca efect debutul unui nou termen de prescripție cu privire la ansamblul faptelor care, împreună, formează infracțiunea urmărită, până la împlinirea termenului prescripției speciale, conform art.155 alin.(4) din Codul penal.
Autorii excepției au solicitat, de fapt, completarea dispoziției legale în sensul că întreruperea cursului termenului de prescripție a răspunderii penale se realizează doar prin îndeplinirea oricărui act de procedură care trebuie comunicat suspectului sau inculpatului. Vom vedea că, într-un final, așa s-a și întâmplat!
Condiționarea, limitarea, restrângerea actelor de procedură întrerupătoare ale cursului prescripției, doar la cele care, potrivit legii, trebuie comunicate suspectului sau inculpatului în desfășurarea procesului penal, reprezintă o substituire a instanței de contencios constituțional în activitatea de legiferare efectuată de Parlament. Solicitarea autorilor excepției nu intră în competența de soluționare a Curții Constituționale, care, conform prevederilor art.2 alin.(3) din Legea nr.47/1992, se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului. (v, în acest sens, Decizia Curții Constituționale nr.600 din 28 septembrie 2017, M. Of. nr.945 din 29 noiembrie 2017, §15, și Decizia Curții Constituționale nr.609 din 28 septembrie 2017, M. Of. nr.881 din 9 noiembrie 2017, §15).
Pe de altă parte, dispozițiile legale criticate reprezintă opțiunea legiuitorului și au fost adoptate conform politicii penale a statului, potrivit rolului său constituțional de unică autoritate legiuitoare a țării, prevăzut la art.61 alin.(1) din Legea fundamentală. Fiind o chestiune de politică penală care ține de competența autorității legiuitoare și care are deplina libertate de reglementare cu privire la politica penală pe care înțelege să o implementeze, aceasta nu poate face obiectul unui control de constituționalitate.(opinie , Judecător, dr. Livia Doina Stanciu, la Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018)
Codul nu reglementează in terminis care sunt acele acte de procedură ce pot întrerupe cursul prescripției și, pe de altă parte, identificarea lor intră în competența exclusivă a judecătorului învestit cu dezlegarea pricinii pe fond, cu atât mai mult cu cât o interpretare și aplicare corectă/greșită a normei poate fi cenzurată cu prilejul exercitării căilor de atac în cadrul unui proces echitabil orice act de procedură efectuat înainte de expirarea termenului de prescripție, emis de către organul competent și care nu este nul are ca efect întreruperea cursului prescripției răspunderii penale, în considerarea faptului că orice acte efectuate în cauză sunt susceptibile de a readuce în memorie fapta săvârșită.
Actele susceptibile de a întrerupe cursul prescripției trebuie fie efectuate mai înainte ca termenul de prescripție să se fi împlinit, să emane de la organele judiciare competente, să fie făcute în conformitate cu dispozițiile legale, deci să fie valabile.
Actele de procedură reprezintă modalități sau forme prin intermediul cărora se înfăptuiesc toate activitățile din cursul unui proces penal, ele putând fi acte procesuale , acte juridice prin care organele judiciare și părțile din proces își pot exercita drepturile și obligațiile lor procesuale, în vederea realizării scopului procesului penal, cu existență de sine stătătoare și cu o poziție dominantă în raport cu actele procedurale, întrucât determină existența acestora ; acte procedurale, prin care se aduc la îndeplinire actele și măsurile procesuale. Actele procedurale pot fi realizate de organele judiciare (cum a fi, ascultarea persoanelor, emiterea mandatului de arestare și executarea lui, ridicarea de obiecte și/sau înscrisuri, efectuarea de percheziții, cercetarea la fața locului) sau de către părțile din proces ori de către subiecții procesuali principali (aducerea la cunoștința organului judiciar ori înfățișarea unor probe sau a vreunui mijloc de probă de către orice persoană care le cunoaște sau le deține, prezentarea și predarea la cererea organului judiciar a unui înscris ce poate servi ca mijloc de probă). Aceste Sunt acte de executare, cu menirea de a aduce la îndeplinire dispozițiile pe care le conțin actele procesuale. Mai există și documente procedurale , în care se consemnează efectuarea unor acte procesuale sau a unor măsuri procesuale.
Cerința previzibilității legii este îndeplinită atunci când un justițiabil are posibilitatea de a cunoaște, din însuși textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanțe și în urma obținerii unei asistențe judiciare adecvate, care sunt actele și omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală și care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea
acestora (v și Decizia nr.154 din 24 martie 2016, M. Of. nr.450 din 16 iunie 2016, § 18, Decizia nr. 138 din 14 martie 2017, M. Of. nr.537 din 10 iulie 2017, § 21, Decizia nr.527 din 11 iulie 2017, M. Of. nr.814 din 15 octombrie 2017, § 21, Decizia nr.172 din 29 martie 2018, nepublicată încă § 31—33).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că semnificația noțiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conținutul textului despre care este vorba și de domeniul pe care îl acoperă, precum și de numărul și de calitatea destinatarilor săi. Principiul previzibilității legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanțele cauzei, consecințele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă.(CEDO, Hotărârea din 15 noiembrie 1996, Cauza Cantoni împotriva Franței, § 29, Hotărârea din 22 iunie 2000, Cauza Coëme și alții împotriva Belgiei, § 145, Hotărârea din 7 februarie 2002, Cauza E.K. împotriva Turciei, § 51, Hotărârea din 29 martie 2006, Cauza Achour împotriva Franței, §§ 41 și 42, Hotărârea din 24 mai 2007, Cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, §§ 33 și 34, Hotărârea din 12 februarie 2008, Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, § 140, Hotărârea din 20 ianuarie 2009, Cauza Sud Fondi srl și alții împotriva Italiei, §§ 107 și 108, Hotărârea din 17 septembrie 2009, Cauza Scoppola împotriva Italiei , nr.2, §§ 93, 94 și 99, Hotărârea din 21 octombrie 2013, Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, §§ 78, 79 și 91)).
29. Comme la Cour l’a déjà dit, l’article 7 (art. 7) consacre notamment le principe de la légalité des délits et des peines (nullum crimen, nulla poena sine lege) et celui qui commande de ne pas appliquer la loi pénale de manière extensive au détriment de l’accusé, notamment par analogie. Il en résulte qu’une infraction doit être clairement définie par la loi. Cette condition se trouve remplie lorsque le justiciable peut savoir, à partir du libellé de la disposition pertinente (art. 7) et, au besoin, à l’aide de son interprétation par les tribunaux, quels actes et omissions engagent sa responsabilité pénale.
La notion de “droit” (“law”) utilisée à l’article 7 (art. 7) correspond à celle de “loi” qui figure dans d’autres articles de la Convention; elle englobe le droit d’origine tant législative que jurisprudentielle et implique des conditions qualitatives, entre autres celles d’accessibilité et de prévisibilité (voir en dernier lieu les arrêts S.W. et C.R. c. Royaume-Uni du 22 novembre 1995, série A no 335-B et 335-C, respectivement pp. 41-42, § 35, et pp. 68-69, § 33).
În Cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni, §§ 33-34, Curtea reamintește că art. 7 § 1 din Convenție consacră, la modul general, principiul legalității delictelor și a pedepselor (nullum crimen, nulla poena sine lege) și interzice, în mod special, aplicarea retroactivă a dreptului penal atunci când ea se face în dezavantajul acuzatului (Kokkinakis împotriva Greciei, Hotărârea din 25 mai 1993, seria A nr. 260-A, p. 22, § 52). Dacă interzice în mod special extinderea domeniului de aplicare a infracțiunilor existente asupra faptelor care, până atunci, nu constituiau infracțiuni, el prevede, pe de altă parte, neaplicarea legii penale în mod extensiv în dezavantajul acuzatului, de exemplu prin analogie. Rezultă că legea trebuie să definească în mod clar infracțiunile și sancțiunile care le pedepsesc (Achour împotriva Franței [MC], nr. 67.335/01, § 41, 29 martie 2006).
Noțiunea „drept“ („law“) folosită la art. 7 corespunde noțiunii „lege“ ce apare în alte articole din Convenție; ea înglobează dreptul de origine atât legislativă, cât și jurisprudențială și implică condiții calitative, printre altele, pe cele ale accesibilității și previzibilității (v, în special, Cantoni împotriva Franței, Hotărârea din 15 noiembrie 1996, Culegere de hotărâri și decizii 1996-V, p. 1627, § 29, Coëme și alții împotriva Belgiei, nr. 32.492/96, 32.547/96, 32.548/96, 33.209/96 și 33.210/96, § 145, CEDO 2000-VII, și E.K. împotriva Turciei, nr. 28.496/95, § 51, 7 februarie 2002) (§34.).
Acesta fiind stadiul jurisprudenței și doctrinei, suntem întru totul de partea opiniei separate exprimate. Din punctul de vedere al eficienței juridice, trebuie , în același timp, să achiesăm la soluția majoritară exprimată de instanța de control constituțional, Decizia nr. 358/2022 referitoare la admiterea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, text publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 565 din 9 iunie 2022, în vigoare de la 9 iunie 2022.
În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorii acesteia arată că, prin Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018, M. Of. nr. 518 din 25 iunie 2018, Curtea a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că soluția legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea “oricărui act de procedură în cauză”, din cuprinsul dispozițiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, este neconstituțională. În continuare, invocă prevederile art. 147 alin. (1) din Constituție, precum și ale art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 referitoare la efectele deciziilor Curții Constituționale, apreciind că după 45 de zile de la publicarea deciziei de admitere, instanțele judecătorești trebuiau să constate că dispozițiile art. 155 alin. (1) C. pen. și-au încetat efectele juridice.
Or, în practică, instanțele judecătorești au statuat că decizia Curții Constituționale este o decizie interpretativă, iar nu una pură și simplă de imediată aplicare. Astfel, textul de lege criticat nu este suficient de clar și explicit stabilit la nivel legislativ, fapt ce are consecințe directe atât asupra persoanei aflate în ipoteza normei, cât și pentru instanța chemată să aprecieze cu privire la temeinicia și legalitatea solicitărilor (§ 14, Decizia nr. 358/2022).
Dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție consacră efectul general obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale. Textul constituțional are în vedere toate deciziile, indiferent de tipul acestora, simple sau interpretative. Totodată, art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, stipulează că decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie. În consecință, toate deciziile Curții Constituționale au ca efect obligația organelor de aplicare a legilor de a se conforma acestora, în sensul de a nu aplica dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale, iar în cazul celor interpretative aceste organe trebuie să-și adapteze practica în conformitate cu interpretarea dată normei de către instanța de contencios constituțional. [3] (Avocatul Poporului, exprimându-și punctul de vedere în Dosarele nr. 2.741D/2019, nr. 2.743D/2019, nr. 3.129D/2019 și nr. 160D/2020, arată că, prin Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018 se apreciază că excepția de neconstituționalitate a art. 155 alin. (1) din Codul penal, astfel cum a fost formulată, este inadmisibilă).
Stabilirea naturii de decizie simplă/extremă determină necesitatea/obligația legiuitorului de a interveni legislativ, pe când atribuirea naturii de decizie interpretativă/cu rezervă de interpretare nu naște o astfel de obligație, ci determină, mai degrabă, o obligație a organelor judiciare (și a celorlalte organe chemate să aplice legea) de a interpreta decizia Curții și de a-i stabili efectele pentru a o aplica la cazul concret. “Atât considerentele, cât și dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii și se impun cu aceeași forță tuturor subiecților de drept. În consecință, atât Parlamentul, cât și Guvernul, respectiv autoritățile și instituțiile publice urmează, în aplicarea legii criticate, să respecte cele stabilite de Curtea Constituțională în considerentele și dispozitivul prezentei decizii” (Decizia nr. 206 din 29 aprilie 2013, M. Of. nr. 350 din 13 iunie 2013, subl. ns. – D. C. ).
Acum, Curtea reține că Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018 sancționează “soluția legislativă” pe care textul de lege criticat o conținea, astfel că, aplicând criteriile tradiționale/clasice, aceasta nu va putea fi încadrată în categoria deciziilor interpretative/cu rezervă de interpretare. De altfel, dispozitivul deciziei nici nu cuprinde sintagma specifică unei decizii prin care se stabilește interpretarea constituțională a normei.
În ceea ce privește deciziile prin care se constată neconstituționalitatea “unei soluții legislative”, există situații în care, în ciuda tăcerii legiuitorului, ansamblul normativ în vigoare oferă toate elementele legislative necesare, fapt ce permite aplicarea acestor norme într-un mod previzibil și unitar. Luând drept exemplu Decizia nr. 535 din 24 septembrie 2019, Curtea observă că după publicarea acesteia, deși legiuitorul nu a intervenit pentru modificarea textului (a cărui soluție legislativă a fost sancționată din perspectivă constituțională), ansamblul normativ în vigoare permite aplicarea dispozițiilor art. 589 C. pr. pen. de către organele judiciare, deoarece acestea prevăd titularii formulării cererii, efectele hotărârii pronunțate, calea de atac etc., reglementare ce face posibilă o aplicare previzibilă a deciziei Curții Constituționale. Și sunt citate , de exemplu, Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, M. Of. nr. 841 din 24 octombrie 2016, prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 434 alin. (1) teza întâi C. pr. pen. , care exclude atacarea cu recurs în casație a deciziilor pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, ca instanță de apel, este neconstituțională; Decizia nr. 421 din 23 iunie 2020, M. Of. nr. 661 din 27 iulie 2020, prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 1461 C. pr. pen., care nu permite contestarea legalității măsurii referitoare la obținerea datelor privind tranzacțiile financiare ale unei persoane de către persoana vizată de aceasta, care nu are calitatea de inculpat, este neconstituțională; Decizia nr. 244 din 6 aprilie 2017, M. Of. nr. 529 din 6 iulie 2017, prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 145 C. pr. pen., care nu permite contestarea legalității măsurii supravegherii tehnice de către persoana vizată de aceasta, care nu are calitatea de inculpat, este neconstituțională. Iată că instanțele ordinare nu au fost atât de sigure în a aplica o soluție sau alta![4]
Curtea observă că, în ceea ce privește deciziile prin care se constată neconstituționalitatea “unei soluții legislative”, există situații în care, în ciuda tăcerii legiuitorului, ansamblul normativ în vigoare oferă toate elementele legislative necesare, fapt ce permite aplicarea acestor norme într-un mod previzibil și unitar. Luând drept exemplu Decizia nr. 535 din 24 septembrie 2019, Curtea observă că după publicarea acesteia, deși legiuitorul nu a intervenit pentru modificarea textului (a cărui soluție legislativă a fost sancționată din perspectivă constituțională), ansamblul normativ în vigoare permite aplicarea dispozițiilor art. 589 C. pr. pen. de către organele judiciare, deoarece acestea prevăd titularii formulării cererii, efectele hotărârii pronunțate, calea de atac etc., reglementare ce face posibilă o aplicare previzibilă a deciziei Curții Constituționale.(§57 din Decizia nr. 358/2022). Exprimarea Curții este de parcă instanțele ordinare ar forța instanța constituțională să se întreacă în clarificări!
Acum, Curtea a venit și arată că, prin efectele pe care le produce, Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018 împrumută natura juridică a unei decizii simple/extreme. . .
Se reține că vechiul Cod de procedură penală reglementa la art. 224 instituția actelor premergătoare, care erau efectuate de către organul de urmărire penală în vederea începerii urmăririi penale. Procesul penal nu debuta la momentul începerii urmăririi penale, ci din momentul efectuării actelor premergătoare, etapă în cadrul căreia era permisă efectuarea de acte procedurale. Începerea urmăririi penale, potrivit vechiului Cod de procedură penală, era însoțită de atribuirea calității de învinuit. ( § 63)
Codul de procedură penală reglementează la art. 305 alin. (1), faptul că organul de urmărire penală dispune începerea urmăririi penale cu privire la fapta săvârșită ori a cărei săvârșire se pregătește, chiar dacă autorul este indicat sau cunoscut (urmărire penală in rem). Abia în condițiile prevăzute de art. 305 alin. (3) C. pr. pen. se poate dispune urmărirea penală in personam, ce are ca efect, printre altele, atribuirea calității de suspect unei anumite persoane. Punerea în mișcare a acțiunii penale, potrivit art. 309 C. pr. pen. , determină atribuirea calității de inculpat persoanei în cauză (suspectului).
Modalitatea de reglementare diferită a procesului penal în cele două acte normative face necesară intervenția legiuitorului, ori de câte ori sunt necesare adaptarea și concilierea opțiunilor legislative/jurisprudențiale anterioare, indicate de către instanța de contencios constituțional, cu noua structură a procesului penal. Curtea exprimă, astfel părerea că abia de acum încolo, lucrurile vor trebui clarificate, Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018, §§ 22 și 23, a subliniat necesitatea analizării instituției prescripției răspunderii penale, dar nu a rezolvat un conflict, ci a creat ea unul! Cu toate că ansamblul normativ în vigoare este susceptibil a permite aplicarea deciziei anterior menționate, acest lucru nu poate fi realizat deoarece s-ar ajunge la încălcarea principiului legalității incriminării infracțiunilor și a pedepselor (§58).
Prin tăcerea legiuitorului, identificarea cazurilor de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale a rămas o operațiune realizată de către organul judiciar, ajungându-se la o nouă situație lipsită de claritate și previzibilitate, situație ce a determinat inclusiv aplicarea diferită la situații similare a dispozițiilor criticate. Ar putea și acum să se producă o situație „lipsită de claritate și previzibilitate”: este vorba de perioada de după data de 9 iunie 2022 sau de perioada cuprinsă între 2018 și 2022?!
Prin formularea §72, Curtea constată că ansamblul normativ în vigoare nu oferă toate elementele legislative necesare aplicării previzibile a normei sancționate prin Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018. Astfel, deși Curtea Constituțională a făcut trimitere la vechea reglementare, evidențiind reperele unui comportament constituțional pe care legiuitorul avea obligația să și-l însușească, aplicând cele statuate de Curte, acest fapt nu poate fi interpretat ca o permisiune acordată de către instanța de contencios constituțional organelor judiciare de a stabili ele însele cazurile de întrerupere a prescripției răspunderii penale. Ar fi vorba de exprimări interpretative! Ar fi vorba doar de un comportament constituțional, adică al curții! Legiuitorul era oricum suveran! El poate adopta orice poziție, oricum tot activă se cheamă! Efectele atitudinii sale sunt cele dispuse de Constituție, niciodată pasivă! În mod categoric, nu avem o încălcare a prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Legea fundamentală! Legiuitorul nu a nesocotit prevederile art. 147 alin. (4) din Constituție, nu a ignorat efectele obligatorii ale Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018! Prin poziția sa, legiuitorul s-a pronunțat în sensul de a admite excepția de neconstituționalitate[5] și a constata că dispozițiile art. 155 alin. (1) C. pen. sunt neconstituționale!
Întorcându-ne la poziția adoptată de Curtea Constituțională, cu majoritate, ea dorea să se constate că între 25 iunie 2018 și 9 iunie 2022 (și în continuare) dispozițiile art. 155 alin. (1) C. pen. sunt neconstituționale! Aceasta ar fi opțiunea legiuitorului și a fost adoptată conform politicii penale a statului, potrivit rolului său constituțional de unică autoritate legiuitoare a țării, prevăzut la art.61 alin.(1) din Legea fundamentală, fiind o chestiune de politică penală care ține de competența autorității legiuitoare , care are deplina libertate de reglementare cu privire la politica penală pe care înțelege să o implementeze și care nu a intervenit direct, manifest asupra efectelor juridice ne/aplicării art. 155 C, pen.
Observând că se impunea de urgență reglementarea unor condiții clare în care intervine întreruperea prescripției răspunderii penale, reglementare care să asigure și în continuare desfășurarea într-un cadru normativ accesibil și previzibil a activității organelor judiciare în cadrul procesului penal, evitându-se astfel o lacună legislativă, Guvernul României adoptă Ordonanță de urgență nr. 71 din 30 mai 2022[6] . La art. 155 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal[7], alineatul (1) se modifică și va avea următorul cuprins: “(1) Cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului.”
Efectele neconstituționalității se produc cel puțin, nu între 25 iunie 2018 și 9 iunie 2022, ci până la data de 30 mai 2022. Fiind o chestiune de politică penală. . .
[1] Tudorel Toader ș. a. , Noul Cod penal, Ed. Hamangiu, Andrei Viorel Iugan, Codul penal adnotat. Partea generala, Ed. Universul Juridic, 2020, Voicu Ionel Puscasu; Cristinel Ghigheci, Codul penal adnotat. Vol. 1 , Partea Generala , Ed. Universul Juridic, 2021
[2] Curtea Constituțională , Decizia nr.297 din 26 aprilie 2018 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.155 alin.(1) C. pen., M. Of. nr.518 din 25 iunie2018
[3] Astfel, în cazul deciziilor interpretative, norma a cărei constituționalitate s-a constatat își va înceta aplicabilitatea numai în ceea ce privește interpretarea neconformă exigențelor constituționale, aceasta urmând a funcționa limitat în sensul în care corespunde acestora.
[4] Fapt confirmat prin constatarea de către Înalta Curte de Casație și Justiție a existenței unei practici neunitare. Prin Decizia nr. 25 din 11 noiembrie 2019, M. Of. nr. 86 din 6 februarie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a constatat că practica judiciară referitoare la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal privind întreruperea cursului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză, ulterior publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei Curții Constituționale nr. 297 din 26 aprilie 2018, este neunitară. În cauză, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a constatat că nu este întrunită condiția de admisibilitate impusă de art. 471 alin. (1) C. pr. pen. , întrucât cererea de recurs nu vizează interpretarea legii, respectiv a dispozițiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, ci stabilirea efectelor Deciziei Curții Constituționale nr. 297 din 26 aprilie 2018 asupra acestui text de lege. În concluzie, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a respins, ca inadmisibil, recursul în interesul legii declarat de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, privind “interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal privind întreruperea cursului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză, ulterior publicării în Monitorul Oficial a Deciziei Curții Constituționale nr. 297 din 26 aprilie 2018”.
[5] „Având în vedere că, prin Decizia nr. 297/2018, Curtea Constituţională a constatat neconstituţionalitatea soluţiei legislative care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea „oricărui act de procedură în cauză“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, întrucât aceasta este neclară, incoerentă şi lipsită de previzibilitate, de natură a crea persoanei care are calitatea de suspect sau de inculpat o situaţie juridică incertă referitoare la condiţiile tragerii sale la răspundere penală pentru faptele săvârşite” (în inițierea Ordonanței de urgență nr. 71/2022)
[6] Ordonanţă de urgenţă nr. 71 din 30 mai 2022 pentru modificarea art. 155 alin. (1) din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, M. Of. nr. 531 din 30 mai 2022
[7] M. Of. nr. 510 din 24 iulie 2009, cu modificările și completările ulterioare
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.