PRESIUNI ASUPRA JUSTIȚIEI
Articolul. 276 C.pen. reglementa Presiuni asupra justiției: Fapta persoanei care, pe durata unei proceduri judiciare în curs, face declarații publice nereale referitoare la săvârșirea, de către judecător sau de organele de urmărire penală, a unei infracțiuni sau a unei abateri disciplinare grave legate de instrumentarea respectivei cauze, în scopul de a le influența sau intimida, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.
Sunt interzise de lege defăimarea țării și a națiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură națională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violență publică, precum și manifestările obscene, contrare bunelor moravuri.
Rațiunile care au vizat introducerea acestei infracțiuni în Codul penal, potrivit Expunerii de motive la Legea nr. 286/2009, au constat în „asigurarea și protejarea imparțialității și libertății judecătorilor și organelor de urmărire penală în exercitarea atribuțiilor judiciare conferite de lege față de încercările de intimidare sau influențare a acestora. Faptele incriminate sunt inspirate din realitățile practicii judiciare, dar mai ales de frecvența, intensitatea și de modul de manifestare a acestor fapte în ultimii ani, constând în încercările de influențare sau intimidare din partea părților sau a reprezentanților acestora, în modalitățile arătate, pe durata desfășurării unui proces, obținându-se astfel o atmosferă de natură să vicieze grav imparțialitatea judecătorilor sau procurorilor, atmosferă care poate fie să profite celor ce recurg la asemenea mijloace în cazul obținerii efectului scontat, fie să-i dezavantajeze prin obținerea unei atitudini ostile din partea magistraților”.
Modul de manifestare a acestor fapte , constând în încercările de influențare sau intimidare din partea părților sau a reprezentanților acestora, pe durata desfășurării unui proces, obține o atmosferă de natură să vicieze grav imparțialitatea judecătorilor sau procurorilor, atmosferă care poate fie să profite celor ce recurg la asemenea mijloace în cazul obținerii efectului scontat, fie să-i dezavantajeze prin obținerea unei atitudini ostile din partea magistraților. ( Expunere de motive, 2.68, PDF\2009\09L260EM, www.senat.ro)
Răspunderea civilă pentru informația sau pentru creația adusă la cunoștință publică revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, în condițiile legii. Delictele de presă se stabilesc prin lege.(Constituția României art.30, alin.7, 8).
Articolul 11 – Libertatea de exprimare și de informare din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene prevede că (1) Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a transmite informații sau idei fără amestecul autorităților publice șifără a ține seama de frontiere. (2) Libertatea și pluralismul mijloacelor de informare în masă sunt respectate.
Articolul 11 corespunde art. 10 din CEDH, potrivit căruia:
(1) Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații sau idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societățile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.
(2) Exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești. (v și Nina-Maria Vărzaru, Libertatea de exprimare online și blocarea conținutului în limitele Convenției Europene a Drepturilor Omului, https://www.juridice.ro).
În conformitate cu articolul 52 alin. (3) din cartă , restrângerile care pot fi aduse acestui drept nu le pot depăși pe cele stabilite la art. 10 alin. (2), fără a aduce atingere restrângerilor pe care dreptul concurenței din Uniune le poate impune posibilității pe care o au statele membre de a introduce regimurile de autorizare menționate la art. 10 alin. (1) a treia teză din CEDH.
Consecințele alin. (1) în ceea ce privește libertatea mijloacelor de informare în masă se întemeiază în special pe jurisprudența Curții de Justiție în domeniul televiziunii, în special în cauza C-288/89 (hotărârea din 25 iulie 1991, Stichting Collectieve Antennevoorziening Gouda și alții, Rec. p. I-4007) și pe Protocolul privind sistemul de radiodifuziune publică din statele membre, anexat la Tratatul CE și de acum înainte la tratate, precum și pe Directiva 89/552/CEE a Consiliului .(Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C 303/17 – 14.12.2007).
Autoritățile publice nu trebuie să se considere proprietari ai informației. Reprezentativitatea acestor organe este baza legala a eforturilor vizând garantarea și dezvoltarea pluralismului în cadrul mijloacelor de informare în masa și crearea condițiilor necesare pentru exercitarea libertății de expresie și a dreptului la informare, cenzura fiind exclusa.
Presiunile asupra justiției, definite anterior ca declarații publice nereale împotriva magistraților în timpul procedurilor, au reprezentat o infracțiune vizând protejarea înfăptuirii actului de justiție. Art. 276 din Noul C. pen. , care incrimina aceste fapte, a fost însă abrogat prin Legea nr. 159/2014 (M.Of. nr.887/2014), eliminând sancțiunile specifice pentru astfel de acțiuni.
Informația este un drept fundamental, evidențiat de jurisprudența Comisiei Europene și a CEDO în legătură cu art. 10 al Convenției europene a drepturilor omului și recunoscut ca atare în art. 9 al Convenției europene privind canalele de televiziune transnaționale, precum și în toate constituțiile democratice. Este un drept al cetățeanului, care are, prin urmare, și dreptul de a cere ca informația furnizata de ziariști să fie transmisa cu respectarea adevărului, în cazul știrilor, și în mod onest, în cazul opiniilor, fără nici o intervenție exterioara, fie din partea autorităților publice, fie din partea sectorului privat.9. Autoritățile publice nu trebuie să se considere proprietari ai informației. Reprezentativitatea acestor organe este baza legala a eforturilor vizând garantarea și dezvoltarea pluralismului în cadrul mijloacelor de informare în masa și crearea condițiilor necesare pentru exercitarea libertății de expresie și a dreptului la informare, cenzura fiind exclusa. Sunt aspecte de care Comitetul Miniștrilor este conștient, astfel cum dovedește și Declarația sa privind libertatea expresiei și informației, adoptata la 29 aprilie 1982.10. Trebuie avut în vedere faptul ca ziaristica se sprijină pe mijloacele de informare în masa, care, la rândul lor, au la baza o structura de întreprindere în cadrul căreia trebuie făcută distincție între editori, patroni și ziariști. În acest sens, pe linga libertatea mijloacelor de informare în masa, trebuie asigurata și protejata de presiuni interne libertatea în cadrul mijloacelor de informare în masa.( Consiliul Europei , Rezolutie nr. 1.003 din 1 iulie 1993 cu privire la etica ziaristica, M.Of.nr. 265 din 20 septembrie 1994)
Principiul de baza al oricărei evaluări etice a ziaristicii este ca trebuie făcută o distincție clara între știri și păreri, evitându-se orice confuzie între acestea. Știrile sunt informații, adică fapte și date, în timp ce opiniile exprima gânduri, idei, convingeri sau judecați de valoare ale mijloacelor de informare în masa, editorilor sau ziaristilor.4. Știrile trebuie difuzate cu respectarea adevărului, după ce au fost efectuate verificările de rigoare, prezentarea, descrierea sau narațiunea fiind făcute într-un mod imparțial. Zvonurile nu trebuie confundate cu știrile. Titlurile și rezumatele știrilor trebuie să reflecte cit mai fidel conținutul faptelor și al datelor prezentate.5. Exprimarea opiniilor poate consta în reflecții sau comentarii asupra unor idei generale sau în observații privind informații având legătură cu evenimente concrete. Deși opiniile sunt inevitabil subiective și, prin urmare, nu pot și nu trebuie supuse criteriului adevărului, ele trebuie totuși exprimate într-o manieră onestă și etică.
Libertatea de exprimare este un drept fundamental într-o societate democratică și pluralistă. Dacă acest drept este restrâns pe baza unor criterii variabile, societatea riscă să cadă într-o formă subtilă de totalitarism, unde doar anumite opinii sunt tolerate. Este esențial ca opiniile, chiar și cele nepopulare sau controversate, să fie protejate, atâta timp cât nu incită direct la violență sau la încălcarea ordinii publice.( v și Răzvan Bibire, Delictul de opinie, criteriu electoral?, https://www.desteptarea.ro/,8 octombrie 2024)
Textul art. 276 a fost abrogat la 8 decembrie 2014 prin Legea nr. 159/2014
Acuzații publice false la adresa judecătorilor sau procurorilor (abateri disciplinare/infracțiuni) în timpul unui proces, fapte similar, e pot fi încadrate la alte infracțiuni, precum: Inducerea în eroare a organelor judiciare: Denunțarea falsă sau ticluirea de probe (Art. 268 C. pen. ) sau prin încadrări în codul civil sau alte prevederi penale generale
În „Expunerea de motive” la legea de abrogare s-a arătat că, „declarațiile oricărei persoane, inclusiv cele apărute în mass media, ar putea fi interpretate în orice moment ca fiind o presiune la adresa unui judecător sau a unui alt organ de urmărire penală. Acest fapt nu face decât să creeze posibilitatea pronunțării unor soluții arbitrare care să aducă atingere libertății de exprimare”.
La adoptarea proiectului de lege de abrogare (PL-x 12 din 4 februarie 2014 și înregistrat cu nr. 4c-11/48 din 4 februarie 2014), C.S.M. a transmis un punct de vedere cu nr. 26020/1154/2013 din 10 februarie 2014 prin care se precizează importanța art. 276 .Prin acest punct de vedere se apreciază că textul legal în vigoare propus spre abrogare are în vedere doar declarațiile publice nereale făcute cu scopul de a le influența sau intimida, ceea ce echivalează cu o distorsionare a realității, operată cu rea-credință, care, astfel cum a stabilit CEDO
C.S.M. nu a susținut această propunere legislativă. El subliniază importanța menținerii acestei incriminări, precizând că actuala infracțiune prevăzută la art.276 C. pen. are în vedere doar declarațiile publice nereale făcute cu scopul de a influența sau intimida, ceea ce echivalează cu o distorsionare a realității, operată cu rea-credință, care, astfel, cum a statuat și CEDO, depășește limitele unei critici acceptabile. În concepția CEDO, „o afirmație veridică poate fi dublată de remarci suplimentare, de judecăți de valoare, de supoziții ori de insinuări susceptibile să creeze o imagine eronată în ochii publicului”. Totodată, Curtea a recunoscut că pot exista cazuri, când este necesar, ca puterea judiciară să fie protejată împotriva atacurilor distrugătoare, lipsite de fond serios, cu atât mai mult, cu cât obligația de rezervă le interzice magistraților să reacționeze.
Din analiza textului art. 276 din Noul C. pen. nu rezultă nicio interdicție de a spune adevărul, de a reclama un abuz, în interes public, legitim, ci este o dispoziție legală care se opune declarațiilor publice neadevărate, făcute cu rea-credință. În consecință, C.S.M. consideră că infracțiunea prevăzută la art. 276 încă din anul 2009 impune menținerea acesteia în vigoare dată fiind necesitatea independenței și imparțialității magistratului. (https://www.cdep.ro/pls/proiecte)
Art. 75 din Codul civil reglementează Limite aledrepturilor privitoare la Respectul vieții private și al demnității persoanei umane: (1)Nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secțiune atingerile care sunt permise de lege sau de convențiile și pactele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte.
(2)Exercitarea drepturilor și libertăților constituționale cu bună-credință și cu respectarea pactelor și convențiilor internaționale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secțiune.
Î.C.C.J. stabilește că: „Proba cu înregistrarea unei convorbiri telefonice între un salariat și un alt salariat sau reprezentant al angajatorului, solicitată într-un litigiu împotriva angajatorului, este admisibilă, chiar dacă înregistrarea a fost efectuată fără acordul și/sau informarea prealabilă a interlocutorului, cu condiția asigurării unui just echilibru între dreptul la probă, pe de o parte, și dreptul la viața privată, pe de altă parte, în sensul că încuviințarea probei trebuie să fie indispensabilă exercițiului dreptului la probă și strict proporțională cu acest scop.” Î.C.C.J. Decizia nr. 39/2024
În penal, petiționarul a menționat că dosarul a cărei strămutare o solicită, în care are calitate de inculpat, a fost „fabricat” de parchet, procurorul de caz exercitând presiuni reale asupra sa pentru a da declarații necorespunzătoare adevărului. Î.C.C.J. , Sentința penala nr. 518 din 4 aprilie 2011
Un alt indiciu cu privire la presiunea publică exercitată în sensul soluționării cât mai rapide a dosarului constă în faptul că în cauză nu s-a administrat nicio expertiză financiar – contabilă și se refuză audierea în recurs a inculpaților condamnați. Î.C.C.J. Sentința penală nr. 891 din 16 octombrie 2013
Potrivit art. 55 alin. (1) C. pr. pen. Î. C. C. J. strămută judecarea unei cauze de la o instanță competentă la o altă instanță egală în grad, în cazul în care imparțialitatea judecătorilor ar putea fi știrbită datorită împrejurărilor cauzei, dușmăniilor locale sau calității părților, când există pericolul de tulburare a ordinii publice ori când una dintre părți are o rudă sau un afin până la gradul al patrulea inclusiv, între judecătorii sau procurorii, asistenții judiciari sau grefierii instanței.
În cazul unei cereri de strămutare, imparțialitatea instanței trebuie analizată nu numai din perspectiva convingerii personale a judecătorului că este imparțial, dar și din perspectiva celui interesat. La acest control, instanța investită cu cererea de strămutare trebuie să analizeze dacă, independent de conduita judecătorului, unele împrejurări sau fapte ce se pot verifica pot pune în discuție imparțialitatea judecătorului interesat.
Prin cererea de strămutare, petentul a invocat, în esență, că soluția pronunțată de Curtea de Apel Pitești a fost greșită și ea s-a dat datorită presiunilor făcute de mass-media locală care l-a descris de-a lungul timpului pe petent ca fiind cel mai mare evazionist al județului și recuperator de TVA, precum și expert în acest sens.
Din informațiile primite de la Ministerul Justiției, în urma verificărilor efectuate, a rezultat că petentul arată că imparțialitatea judecătorilor poate fi știrbită din pricina presiunilor mediatice făcute asupra magistraților ce s-au pronunțat în primul ciclu procesual, dar și din cauza dușmăniilor locale, fără a preciza însă aspectele care îl determină să susțină existența unor asemenea împrejurări.
De asemenea, instanța precizează că verificările efectuate nu confirmă existența unor indicii sau date în sensul că imparțialitatea judecătorilor completului nu ar fi garantată, iar pe parcursul soluționării cauzei nu s-au constatat ingerințe în exercitarea actului de justiție.
În opinia instanței, influența pe care campaniile de presă au avut-o sau nu asupra judecătorului cauzei este o chestiune greu de apreciat de către o altă persoană decât judecătorul însuși, iar a acredita ideea că orice campanie de presă afectează independența justiției, în condițiile în care foarte multe cazuri deduse judecății sunt intens mediatizate, ar însemna să se ajungă la blocarea sistemului judiciar.
În cauză nu exista motive temeinice care să justifice strămutarea judecării cauzei întrucât, aspectul relevat de petent prin cererea de strămutare, nu se circumscrie nici unuia, dintre cazurile limitativ și expres prevăzute de textul legal, mai sus amintit, pentru strămutarea judecării unei cauze de la o instanță competentă la o altă instanță egală în grad. Î.C.C.J. Sentința penala nr. 1091 din 4 decembrie 2013
Într-o altă cauză, în motivarea cererii de strămutare, petentul a arătat că imparțialitatea judecătorilor ar putea fi știrbită datorită împrejurărilor cauzei, a dușmăniilor locale, a calității părților, precum și de faptul că există o situație nou creată care ar putea avea consecințe directe asupra soluției ce urmează a fi dată în această cauză (indiferent care ar fi componența completului de judecată). A arătat că presiunea exercitată de către mass-media locală și națională a fost una foarte importantă, plus comunicatele D.N.A.-ului au creat o presiune uriașă asupra judecătorului care ar trebui să judece cauze și să pronunțe în mod normal o decizie legală și temeinică.
Într-un interviu dat Cotidianului B. judecătorul se antepronunță afirmând că: “Dosarul în care sunt judecate cele două persoane este unul cu probe beton împotriva lor. Nici dacă voia nu le putea ajuta. Dacă cineva le-a spus altceva, se numește țeapă”.
Potrivit art. 55 alin. (1) C. pr. pen. Î. C. C. J. strămută judecarea unei cauze de la o instanță competentă la o altă instanță egală în grad, în cazul în care imparțialitatea judecătorilor ar putea fi știrbită datorită împrejurărilor cauzei, dușmăniilor locale sau calității părților, când există pericolul de tulburare a ordinii publice ori când una dintre părți are o rudă sau un afin până la gradul al patrulea inclusiv, între judecătorii sau procurorii, asistenții judiciari sau grefierii instanței.
Înalta Curte constată că nu există motive temeinice care să justifice strămutarea judecării cauzei întrucât, aspectele relevate de petent prin cererea de strămutare, nu se circumscriu nici unuia dintre cazurile limitativ și expres prevăzute de textul legal, mai sus amintit, pentru strămutarea judecării unei cauze de la o instanță competentă la o altă instanță egală în grad.
Înalta Curte va respinge ca nefondată cererea de strămutare. Î.C.C.J. Sentința penala nr. 356 din 3 aprilie 2013
Petentul mai arată că pe plan local s-a făcut o publicitate excesivă a cauzei, aspect ce a determinat crearea unei imagini distorsionate atât cu privire la persoana sa cât și cu privire la cauza a cărei strămutare o solicită.
. instanța de judecată este în mod evident influențată de presiunile exercitate de către D.N.A. – Serviciul Teritorial Pitești, considerând că nu poate beneficia de un proces echitabil.
În presa locală a fost promovată o mediatizare deosebită a cauzei, mediatizare ce poate crea o presiune asupra judecătorilor, dar mass-media poate crea presiune asupra oricărui judecător, însă acest aspect nu constituie un temei ce poate determina strămutarea unei cauze.
Imparțialitatea instanței trebuie analizată nu numai din perspectiva convingerii personale a judecătorului că este imparțial, dar și din perspectiva celui interesat. La acest control, instanța învestită cu cererea de strămutare trebuie să analizeze dacă, independent de conduita judecătorului, unele împrejurări sau fapte pot pune în discuție imparțialitatea judecătorului și justifică temerea celui interesat.
Curtea Europeană a hotărât că în privința imparțialității obiective a judecătorului, aparențele au un rol decisiv, limitele lor fiind stabilite de jurisprudența instanței europene, în raport de împrejurările concrete ale cauzelor.
Se constată că nu au fost evidențiate aspecte din care să rezulte că imparțialitatea judecătorilor ar putea fi știrbită în cauza , că există dușmănii locale, că ar exista vreun pericol de tulburare a liniștii publice ori că una dintre părți ar avea vreo rudă sau afin, până la gradul IV inclusiv, printre judecătorii, procurorii, asistenții judiciari sau grefierii instanței și în consecință, se apreciază că temerile petentului D.D. nu sunt justificate. Î.C.C.J. Sentința penala nr. 109/2013 din 30 ianuarie 2013, idem Î.C.C.J. , Sentința penală nr. 157 din 6 februarie 2013 ; idem Î.C.C.J. Sentința penala nr. 59 din 18 ianuarie 2013,
( intervenții și presiuni telefonice asupra instanțelor de judecată); Î.C.C.J. Încheiere nr. 2229 din 14 iunie 2017 ( o cauză cu rezonanță socială locală deosebită, ce a creat o presiune din partea opiniei publice , influențe și presiuni din partea mass-mediei și a opiniei publice.), , Î.C.C.J. Sentința penala nr. 8 din 7 ianuarie 2013 ( se invocă existența unei suspiciuni rezonabile potrivit căreia imparțialitatea judecătorului ar putea fi știrbită datorită dușmăniilor locale și etniei părților, exercitarea de presiuni prin prezența în sala de judecată a reprezentanților mass-media și mediatizarea excesivă a cauzei.), Î.C.C.J. ,
Curtea Europeană a hotărât că, în privința imparțialității obiective a judecătorului, aparențele au un rol decisiv, limitele lor fiind stabilite de jurisprudența instanței europene, în raport de împrejurările concrete ale cauzelor. Î.C.C.J. Sentința penala nr. 301 din 21 februarie 2011
În mod greșit prima instanță ar fi respins acțiunea întrucât a depus la dosarul cauzei toate probele doveditoare ale persecuției etnice, respectiv adeverință eliberată de Arhivele Naționale, cupon de pensie, acte de stare civilă, declarație pe proprie răspundere, declarațiile notariale autentice ale martorilor .
Raportat punctual la motivele de respingere a cererii de chemare în judecată, recurenta a susținut că prima instanță nu a solicitat expres martorei C.M. detalii cu privire la presiunile exercitate de legionari.
A mai susținut recurenta că împrejurarea că soțul reclamantei s-a refugiat la Cluj-Napoca pentru că acolo existau rude care o puteau ajuta nu este un motiv de respingere a cererii, întrucât refugiul s-a datorat presiunilor amintite, exercitate de către legionari și care au condus la părăsirea domiciliului.
Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Prin cererea formulată reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la emiterea unei noi hotărâri prin care să recunoască reclamantei calitatea de persoană beneficiară a Legii nr. 189/2000 și O.G. nr. 105/1999, în calitate de soție supraviețuitoare a persoanei refugiate precum și obligarea pârâtei la acordarea drepturilor prevăzute de O.G. nr. 105/1999 aprobată prin Legea nr. 189/2000, începând cu data de 1 martie 2010, cu cheltuieli de judecată.
Potrivit dispozițiilor art. 1 din O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, beneficiază de prevederile acestui act normativ persoana, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a suferit persecuții etnice.
Totodată, în art. 2 din Normele de aplicare a prevederilor O.G. nr. 105/1999 se prevede că persoana strămutată este aceea care a fost mutată sau care a fost obligată să-și schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice.
De asemenea, în conformitate cu prevederile art. 8 alin. (1) din Decretul-Lege nr. 118/1990, modificat prin O.G. nr. 105/1999 modificată la rândul ei prin Legea nr. 189/2000 “Dovedirea situațiilor prevăzute la art. 1 se face, de către persoanele interesate, cu acte oficiale eliberate de organele competente, iar în cazul în care nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege”.
Audiate în instanță, în temeiul art. 129 C. pr. civ. raportat la art. 4 alin. (2) din H.G. nr. 127/2002 martorele au arătat că revoluționarii români au agresat persoanele de etnie maghiară și că refugiul persoanelor a constituit un fenomen de masă “toată lumea se refugia” iar motivul refugiului îl constituia lipsurile materiale respectiv faptul că familia soțului reclamantei nu avea ce să mănânce, așa încât s-a refugiat în Cluj-Napoca, unde familia acestuia avea rude care le-au ajutat
Înalta Curte reține că elementul esențial pentru stabilirea calității de beneficiar al Legii nr. 189/2000 este dovedirea persecuției etnice, ceea ce reclamanta nu a reușit să probeze, din declarațiile martorilor audiați în instanță nereieșind, în concret, cum au fost exercitat presiunile revoluționarilor români asupra etnicilor maghiari, în condițiile în care domiciliul părinților soțului reclamantei se afla sub ocupație maghiară, iar etnia acestuia era una maghiară.
Înalta Curte constată că nici unul dintre martorii audiați în instanță și care de altfel au dat și declarațiile autentice nu au făcut dovada în sensul că la rândul lor au beneficiat de drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000.
Rezultă, așadar că prima instanță a reținut corect că refugiul părinților soțului reclamantei nu a avut la bază persecuții de natură etnică, așa cum impun dispozițiile art. 1 din Legea nr. 189/2000, motiv pentru care reclamanta nu poate beneficia în calitate de soție supraviețuitoare de aceste dispoziții legale. Î.C.C.J. Decizie nr. 5269 din 11 decembrie 2012
Potrivit art. 71 din C. pr. pen., Î. C. C. J. “strămută judecarea unei cauze de la curtea de apel competentă la o altă curte de apel, atunci când există o suspiciune rezonabilă că imparțialitatea judecătorilor instanței este afectată datorită împrejurărilor cauzei, calității părților ori atunci când există pericol de tulburare a ordinii publice.”
Strămutarea este, prin urmare, un remediu procesual prin intermediul căruia, în mod excepțional, judecarea unei anumite cauze penale este luată din competența unei instanțe și dată spre soluționare unei alte instanțe din aceeași categorie și de același grad, în vederea înlăturării oricărei suspiciuni asupra lipsei de obiectivitate și imparțialitate a tuturor judecătorilor unei instanțe.
Instanța trebuie să analizeze dacă unele împrejurări sau fapte pot pune în discuție imparțialitatea tuturor judecătorilor din cadrul unei instanțe și justifică temerea celui interesat că, la acea instanță, i-ar fi încălcat dreptul la un proces echitabil în sensul art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Din motivele invocate ca temeiuri de strămutare de către petentul A., nu rezultă suspiciuni care ar putea pune sub semnul îndoielii imparțialitatea și obiectivitatea judecătorilor din cadrul Curții de Apel Craiova, nefiind elemente pentru a se putea considera că, prin judecarea cauzei nr. 322/54/2025 la această instanță, nu s-au respectat toate garanțiile procesuale pentru judecarea cauzei fără părtinire.
Referitor la suspiciunea lipsei de imparțialitate a judecătorilor cu privire la riscul obiectiv de creare de presiuni asupra instanței învestite cu soluționarea plângerii, fie și numai prin percepția publică privind posibilitatea unor influențe indirecte care pot afecta buna desfășurare a actului de justiție, Înalta Curte consideră că aprecierea pur subiectivă a petentului că nu are parte de un proces echitabil raportat la notorietatea persoanelor implicate influente în Craiova și Târgu Jiu la care se referă plângerea cu care a fost sesizată curtea de apel, nu este în măsură să ofere un minim de date obiective care să contureze lipsa de imparțialitate și obiectivitate a corpului de magistrați din cadrul instanței de la care se solicită strămutarea și să legitimeze, eventual, strămutarea cauzei.
Așadar, aspectele invocate de petent în susținerea cererii de strămutare în sensul că orice soluție adoptată riscă să fie interpretată public și să atragă proteste, presiuni sociale sau mediatice, care pot afecta buna desfășurare a actului de justiție, nu sunt de natură să justifice reținerea unei suspiciuni rezonabile la nivelul întregului corp de judecători ce compun Curtea de Apel Craiova, fiind o apreciere a petentului față de înfăptuirea actului de justiție, care nu a indicat elemente obiective de natură să conducă, în mod întemeiat, la îndoieli cu privire la imparțialitatea judecătorilor care să atragă aplicabilitatea art. 71 C. pr. pen.
Neexistând motive temeinice care să justifice strămutarea judecării cauzei, în temeiul art. 74 C. pr. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondată, cererea privind strămutarea judecării cauzei ce formează obiectul dosarului nr. x/2025 al Curții de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori. Î.C.C.J. Decizie nr. 208 din 7 mai 2025,
Într-o cauză, Înalta Curte va dispune respingerea acesteia, întrucât în actele normative care reglementează instituția procurorului european nu a fost identificată o ipoteză legală specială de suspendare de drept, susceptibilă de încadrare în dispozițiile art. 412 alin. (1) pct. 8 din C. pr. civ.. De asemenea, nu a fost identificată vreo astfel de ipoteză legală specială de suspendare de drept în cazul în care persoana vizată de acțiunea disciplinară își pierde calitatea de procuror al statului român în timpul procesului, conform motivării cererii de către reprezentantul Inspecției Judiciare.
Potrivit art. 98 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, judecătorii și procurorii răspund pentru abaterile de la îndatoririle de serviciu, precum și pentru faptele care afectează prestigiul justiției.
Angajarea răspunderii disciplinare cere, și în cazul magistraților, întrunirea cumulativă a elementelor constitutive ale abaterii disciplinare, anume: latura obiectivă, cu referire la faptă, înfrângând o obligație specifică; latura subiectivă, constând în vinovăție; producerea unui rezultat vătămător și existența unei legături de cauzalitate.
Ca atare, numai îndeplinirea cumulativă a elementelor constitutive ale abaterii disciplinare și inexistența unor cauze de exonerare legitimează angajarea răspunderii disciplinare.
Cu privire la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. j) din Legea nr. 303/2004, constând în “nerespectarea caracterului secret sau confidențial al altor informații de care magistratul a luat cunoștință în exercitarea funcției”, Înalta Curte reține că, pentru existența acesteia, sunt necesare, sub aspectul elementului material al laturii obiective, existența unor informații de care magistratul a luat cunoștință în exercitarea funcției și o nerespectare a caracterului secret sau confidențial al acestora.
Conform art. 12 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 544/2001 privind accesul liber la informațiile de interes public, se exceptează de la accesul liber al cetățenilor (…) informațiile privind procedura în timpul unei anchete penale sau disciplinare, dacă se periclitează rezultatul anchetei, se dezvăluie surse confidențiale ori se pun în pericol viața, integritatea corporală, sănătatea unei persoane în urma anchetei efectuate sau în curs de desfășurare, iar potrivit art. 285 alin. (2) C. pr. pen., procedura în cursul urmăririi penale este nepublică.
Împrejurările cercetate au vizat inserarea în comunicatul de presă nr. x/2018 a unor pasaje din înregistrările unor discuții purtate la sediul D.N.A. – Serviciul Teritorial de către un procuror și un ofițer de poliție judiciară cu persoane din anturajul unor părți trimise în judecată de structura de pachet, în cadrul dosarului despre care pârâta, la data faptei procuror șef al D.N.A. , a luat cunoștință în exercitarea funcției.
În raport cu momentul și circumstanțele în care acestea au fost valorificate, precum și în lipsa identificării de către recurentă a normei de drept material sau procesual încălcate, care să pună în discuție însăși valabilitatea actului întocmit de către pârâta procuror și pentru care un observator rezonabil nu poate găsi o justificare, Înalta Curte constată că, în mod corect, instanța de disciplină a reținut faptul că, în sarcina intimatului magistrat, nu se poate stabili săvârșirea respectivei abateri.
Așa cum rezultă din probele aflate la dosar, rapoartele întocmite de comisarul-șef din cadrul Serviciului Teritorial, la care au fost atașate două D.V.D. – uri conținând discuțiile înregistrate la cabinetul procurorului șef al D.N.A., au fost transmise la Secția de Combatere a Infracțiunilor, după publicarea comunicatului de presă, prin ordin al intimatei.
Ulterior, în urma analizării documentatelor înaintate, organele abilitate au întocmit un proces-verbal de sesizare din oficiu cu privire la săvârșirea infracțiunilor de șantaj prevăzută de art. 131 din Legea nr. 78/2000 și presiuni asupra justiției reglementată de art. 276 din C. pen. și, constatând că există legătură cu fapte instrumentate în dosarul nr. x/2017, s-a procedat la înregistrarea acestuia la același dosar.
Este de menționat că înregistrările, a căror transcriere a fost preluată parțial, au fost efectuate de un ofițer de poliție judiciară, fără a fi autorizate într-un proces penal în condițiile C. pr. pen., astfel încât la momentul comunicatului de presă nu aveau potențialul de a influența o anchetă efectuată sau în curs de efectuare.
Raportat la prevederile art. 285 alin. (2) din C. pr. pen., în lipsa existenței unui cadru legal în baza căruia să poată fi definit ca atare, caracterul confidențial al înregistrărilor nu poate fi reținut.
Nu pot fi reținute ca întemeiate susținerile recurentei în sensul că instanța disciplinară ar fi analizat în mod greșit caracterul confidențial al informațiilor inserate în cuprinsul comunicatului de presă prin raportare în mod exclusiv doar la noțiunea de probă din cadrul procesului penal, atâta timp cât nu sunt justificate decât cu argumentul că o astfel de interpretare ar duce la consecințe absurde.
Recurenta pârâtă a mai susținut că în mod eronat Secția pentru procurori și-a restrâns în mod artificial analiza la stabilirea caracterului de probă a respectivelor înregistrări la ora emiterii comunicatului de presă, în condițiile în care abaterea disciplinară cum este definită în lege nu condiționează un astfel de caracter informațiilor divulgate, trebuind să se verifice de fapt dacă în acel moment aveau strânsă legătură cu alte informații ce făceau obiectul unui dosar deja înregistrat pe rolul D.N.A.
Ceea ce trebuia să se verifice, referitor la existența abaterii disciplinare în cauză prin raportare la prevederile art. 12 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 544/2001 și ale art. 285 alin. (2) din C. pr. pen., era faptul dacă, prin dezvăluirea eventualelor informații privind procedura în timpul unei anchete penale, se periclitează rezultatul anchetei, se dezvăluie surse confidențiale ori se pun în pericol viața, integritatea corporală, sănătatea unei persoane în urma anchetei efectuate sau în curs de desfășurare, iar ca prim element trebuia să se stabilească dacă acele informații privesc procedura din timpul unei anchete penale.
Referitor la verificarea condiției periclitării rezultatului anchetei, recurenta a criticat hotărârea atacată pe motivul că s-ar fi raportat în mod greșit la percepția procurorilor de caz asupra limitei de încredere și sprijin a procurorului ierarhic superior în desfășurarea unei anchete efective și că ar fi ținut cont de părerea unui procuror de caz care nu a efectuat în concret nicio anchetă, în realitate afectarea rezultatelor anchetei fiind legată de posibilitatea creată persoanelor vizate de ancheta penală, prin divulgarea unor informații cu caracter confidențial, de a-și adapta conduita în așa manieră încât să se ajungă la distorsionarea adevărului juridic.
Legat de verificarea îndeplinirii acestei condiții, secția pentru procurori a avut în vedere în principal declarațiile procurorilor care au avut repartizată spre soluționare cauza și care au arătat că modul în care a fost conceput comunicatul de presă nu a influențat în niciun fel ancheta. Declarația doamnei procuror B., privind redarea încrederii procurorilor în realizarea unei anchete efective ca urmare a emiterii comunicatului, a fost menționată doar ca un argument subsidiar, nedeterminant pentru concluzia la care s-a ajuns.
Nu este suficientă afirmarea acestei posibilități creată persoanelor vizate de ancheta penală pentru a se constata existența abaterii disciplinare, ci recurenta trebuia să argumenteze îndeplinirea acestei condiții raportat la circumstanțele specifice fiecărei cauze, în speță raportat la conținutul concret al informațiilor, că dezvăluirea acestora este de natură să pericliteze rezultatul anchetei, ceea ce recurenta nu a făcut în mod concret, așa cum de altfel s-a reținut și în hotărârea atacată.
Informațiile inserate în comunicatul de presă nu constituiau probe într-o cauză penală, nu făceau obiectul urmăririi penale și nu au afectat în niciun fel dosarul care s-a constituit ulterior la D.N.A. , existând, totodată, un interes public ridicat, încât se impunea emiterea unei poziții oficiale printr-un comunicat de presă, ce s-a realizat în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 544/2001 și ale Ghidului privind relația dintre sistemul judiciar din România și mass media.
În consecință, intimata nu a făcut altceva decât să-și îndeplinească atribuțiile, oferind informații reale în ceea ce privește evenimentele care, la acel moment, atrăgeau atenția publicului.
Prin modul de redactare al comunicatului, nu a fost încălcată nici Recomandarea (2003) 13 a Comitetului de Miniștri către statele membre ale Consiliului Europei, potrivit căreia autoritățile judiciare trebuie să informeze mass-media despre actele lor esențiale, atât timp cât acest lucru nu prejudiciază secretul investigațiilor ori împiedică sau întârzie rezultatul proceselor.
De altfel, potrivit reglementărilor CEDO, jurnaliștii trebuie să poată relata liber cu privire la modul de funcționare a sistemului justiției penale, fiind datori să se supună însă limitelor impuse de respectarea principiului nevinovăției, al protecției vieții private etc.
Sub aspectul laturii subiective, vinovăția magistratului trebuie apreciată și în raport cu impactul acțiunilor întreprinse, or, în urma evaluării acestuia, în acord cu instanța de disciplină, se observă că acuzația de dezvăluire a unei anchete penale în curs nu se justifică.
Secția pentru procurori în materie disciplinară a C.S.M. a realizat o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale, reținând că nu sunt întrunite elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. j) din Legea nr. 303/2004.
Înalta Curte constată că hotărârea instanței disciplinare este legală și temeinică, nefiind identificate motive de reformare în sensul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. pr. civ., astfel că, în temeiul art. 51 din Legea nr. 317/2004 coroborat cu art. 496 din C. pr. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de Inspecția Judiciară.
Respinge cererea de suspendare formulată de recurenta Inspecția Judiciară. Respinge recursul formulat de recurenta Inspecția Judiciară împotriva hotărârii nr. 5P din 24 iunie 2019, pronunțată de C.S.M., secția pentru procurori în materie disciplinară, ca nefondat. Î.C.C.J. , Decizie nr. 75 din 2 iunie 2020
Abrogarea articolului a fost criticată, considerându-se că elimină un mecanism de protecție a magistraților în fața presiunilor mediatice sau publice în timpul anchetelor sau proceselor. ca fiind o decizie controversată la acea vreme. (https://www.universuljuridic.ro/art-276-din-noul-cod-penal-fost-abrogat)
În Doctrină s-a arătat că „incriminarea presiunilor asupra justiției ar conduce la prevenirea abuzurilor comise de anumite persoane, persoane care au uitat că libertatea ta se termină acolo unde începe libertatea celor de lângă tine, care trăiesc prea intens democrația și sentimentul exacerbat de libertate.” .( Paul-Alexandru Pădurean, Abrogarea art. 276 din noul C. pen. – o idee proastă, Juridice, 6 februarie 2014)
Președintele Senatului, Crin Antonescu, a declarat, la o zi după intrarea în vigoare a noilor Coduri, că s-a decis susținerea proiectului de lege inițiat cu „doar” câteva luni în urmă, pe 30 octombrie 2013, de deputații Alina Gorghiu și George Scutaru, proiect care are ca scop abrogarea art. 276 C. pen. .
Restrângerea libertății de exprimare este necesară, având în vedere faptul că trăim într-o societate a cărei populație încă trăiește euforia democrației necontrolate, obținută după o perioadă lungă de opresiune și cenzură – perioada comunistă. Deși au trecut 25 de ani de la căderea regimului totalitar, întâlnim o multitudine de situații în care libertatea de exprimare este dusă la extrem, fără o conștientizare a consecințelor pe care o afirmație poate să le producă. Prin existența unei incertitudini complete cu privire la incriminarea faptelor care aduc atingere demnității (insultă, calomnie), în reglementarea penală anterioară, și prin lipsa unor sancțiuni penale pentru aceste fapte în noua reglementare, în conștiința populației s-a conturat ideea că aceste manifestări sunt licite, ba chiar ar trebui încurajate (dacă e să privim „neînțelegerea” dintre cele mai supreme (sic!) instanțe ale țării).
În ceea ce privește proporționalitatea ingerinței și condiția ca aceasta să nu aducă atingere existenței libertății în cauză, d-sa crede că simplul fapt că infracțiunea sancționează doar declarațiile nereale și, mai presus de asta, cele făcute în public ar trebui să ne conducă la ideea că nu există niciun dubiu că aceste condiții sunt și ele respectate. Este o condiție de bun simț pentru cei care au cei „7 ani de-acasă” – să nu minți, mai ales în public! Mai mult, fapta trebuie săvârșită în timpul unei proceduri judiciare, astfel că afirmațiile, chiar mincinoase, nu vor fi sancționate dacă ele sunt făcute în afara limitelor temporale ale procesului penal
Această restrângere nu poate să fie considerată discriminatorie, având în vedere că subiectul activ este unul general, astfel încât orice persoană ar săvârși o faptă care se mulează pe tiparul normei de incriminare ar urma să fie sancționată corespunzător. În expunerea de motive a proiectului de lege propus pentru adoptare, cât și în declarațiile din presă, inițiatorii doritori de abrogare încearcă să îndrepte atenția asupra situației în care această faptă este săvârșită prin intermediul mass-media. Într-adevăr, înțelesul termenului „publice” din sintagma „declarații publice nereale” nu este definit expres și își va găsi interpretarea prin intermediul jurisprudenței și doctrinei, însă nu cred că el ar trebui interpretat în sensul restingerii cadrului de aplicare, astfel încât textul legal să-i aibă în vizor, în majoritatea cazurilor, pe jurnaliști. Trăim într-un stat de procesomani, unde partea care pierde un proces preferă, pe lângă uzitarea (întotdeauna!) de o cale de atac pusă la dispoziție de lege, să denigreze justiția, instanța și judecătorul, doar pentru a-și asigura un refugiu moral și o explicație pentru cauzele care au condus la soluția nefavorabilă pronunțată împotriva sa.
Dreptul la liberă exprimare este garantat cât timp, printre altele, nu intră în conflict cu autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești, caz în care Statele pot limita acest drept supunând exercitarea acestuia unor formalități, condiții sau restingeri și sancționând, după caz, orice derapaje care încalcă prevederile legale în domeniu.
Pentru ca pe baza unui text legal să fie pronunțate soluții arbitrare ar fi nevoie ca acest text să fie lipsit de claritate, să aibă un conținut confuz, care lasă loc de interpretări. Textul art. 276 C.pen. nu comportă probleme din punctul de vedere al accesibilității și previzibilității, condiții care trebuie îndeplinite pentru ca textul legal să fie în concordanță cu normele constituționale privind principiul legalității incriminării, astfel că orice persoană care săvârșește o faptă de presiune asupra justiției poate avea o reprezentare clară a modului în care acest text legal va fi aplicat pentru sancționarea faptei sale și, în orice caz, sancțiunea la care s-ar expune nu este una aplicată printr-un proces verbal, ci vorbim de un proces penal în care persoana acuzată de săvârșirea unei asemenea fapte beneficiază de toate garanțiile prevăzute de lege. Dacă la finalul procedurilor judiciare se constată că fapta corespunde întru totul normei de incriminare, fiind săvârșită cu vinovăție și lipsind o justificare și/sau o cauză de neimputabilitate, doar în acel moment va fi pronunțată o soluție care, având în vedere verificările pe care tocmai le-am enumerat, nu va fi, în niciun caz, arbitrară. Un alt argument în favoarea abrogării art. 276 C.pen. îl reprezintă inutilitatea incriminării unei astfel de fapte, dacă este să analizăm alineatele finale ale expunerii de motive din proiectului de lege. Este amintită existența unei Rezoluții a Consiliului Europei (1003 din 1993) care stabilește, în linii mari, obligațiile jurnaliștilor: responsabilitate etică față de societate și cetățeni, știri bazate pe adevăr, surse imparțiale, veridice și verificabile etc.. Această rezoluție se aplică undeva, în Europa, da’ nu la noi! În România, cvasi-majoritatea publicațiilor sunt controlate și îndreptate într-o anumită direcție, în funcție de interesele mogulilor, respectiv a partidelor politice. Autorul nu crede că sancțiuni civile, patrimoniale, cum sunt cele aplicabile prin mecanismul răspunderii civile delictuale, pot reeduca o persoană care săvârșește o astfel de faptă, cu atât mai mult cu cât această persoană își desfășoară activitatea în cadrul unui trust de presă care, probabil, are cuprins în bugetul anual un mini-buget pentru plata amenzilor și despăgubirilor.
Existența acestei posibilități a judecătorului sau organului de urmărire penală de a cere despăgubiri în temeiul răspunderii civile delictuale îi conduce pe inițiatorii proiectului legislativ la concluzia că incriminarea în legislația penală a aceleiași încălcări apare ca nejustificată și lipsită de sens. Despre ce despăgubiri vorbim însă în cazul în care persoana vătămată decide că temeiul delictual este cel potrivit și suficient? Despăgubiri materiale? Nu cred că va fi cazul, având în vedere că afirmațiile sunt nereale, astfel că ele nu ar trebui să conducă la sancționarea penală sau administrativă a magistratului. Ar rămâne deschisă calea pentru obținerea despăgubirilor morale, însă acestea sunt greu de cuantificat și dificil de obținut. O normă penală este mai eficientă în atingerea scopului preventiv și punitiv al sancțiunii, decât o normă de drept civil. Mai mult de atât, coabitarea acestor norme nu este exclusă. Caracterul subsidiar al dreptului penal nu exclude, ab initio, intervenția normelor sancționatorii aparținând altor ramuri de drept, ci vine în completarea acestora. Principiul non bis in idem nu își găsește aplicarea în cazul de față. Acest principiu presupune, conform noului Cod de procedură penală, că nicio persoană nu poate fi urmărită sau judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni atunci când față de acea persoană s-a pronunțat anterior o hotărâre penală definitivă cu privire la aceeași faptă. Nu este cazul nostru. Trebuie să stabilim o delimitare clară între sancțiunea penală, cu scop punitiv și preventiv, și cea civilă care are, de principiu, un scop reparator.
Incriminarea presiunilor asupra justiției nu se îndreaptă cu predilecție înspre sancționarea jurnaliștilor este dispoziția înscrisă în art. 30 alineatul ultim din Constituție care prevede că răspunderea civilă pentru informația sau pentru creația adusă la cunoștință publică revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, în condițiile legii. Astfel, chiar și în cazul în care sunt difuzate în mass-media declarațiile nereale cu privire la magistrați, respectiva publicație nu va răspunde penal, pentru presiuni asupra justiției, ci doar patrimonial, conform răspunderii delictuale, pentru neîndeplinirea obligației de a nu difuza declarațiile nereale. Aplicarea art. 276 se va face în raport de persoana care a făcut efectiv afirmațiile, fiind de notorietate, în cercurile de juriști, că răspunderea penală are caracter personal.(Paul-Alexandru Pădurean, Abrogarea art. 276 din noul C. pen. – o idee proastă, Juridice, 6 februarie 2014)
Acest text încalcă prevederile art. 6 si art. 10 din CEDO. Toți participanții la actul de justiție, avocații, judecătorii și procurorii se bucură în egală măsură de libertatea de exprimare conferită de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Norma juridica afectează dreptul la liberă exprimare, la libertatea de opinie și, nu în ultimul rând, afectează obligația de rezervă a magistraților chemați să aplice legea și nu să se judece la rândul lor cu părțile, avocații jurnaliștii, etc.
Dacă s-ar admite că art. 276 din Noul C. pen. conține o normă valabilă ar trebui să se admită și faptul că un judecător sau un procuror ar putea fi intimidat sau influențat de declarațiile publice făcute pe parcursul urmăririi penale sau al judecății. Logica juridică impune ca, în analiza acestui text de lege, să se demonstreze:
– că s-au făcut afirmații publice nereale pe parcursul derulării procedurii judiciare;
– că aceste afirmații ar conține ideea că un judecător sau un procuror, în activitatea lor, ar fi săvârșit o infracțiune sau o abatere disciplinară gravă legată de instrumentarea cauzei respective; – că scopul acestor afirmații a fost acela de a influența sau intimida organele judiciare.
Acestei situații ar trebui să-i corespundă o sesizare din partea judecătorului sau procurorului care consideră că scopul declarațiilor a fost acela de a-l intimida sau influența.
Existența unei asemenea sesizări ar presupune că judecătorul sau procurorul s-au simțit intimidați sau influențați de afirmații, și atunci unde este imparțialitatea judecătorului sau procurorului, care trebuie ei înșiși să se abțină de la orice comentarii privind derularea procedurilor într-o cauză instrumentată?
Independența și imparțialitatea instanței, componentă esențială a dreptului la un proces echitabil, înseamnă că nu ar mai exista și s-ar putea crea un segment haotic al sistemului judiciar.
Textul prevăzut la art. 276 din Noul C. pen. tinde însă mai degrabă să stopeze orice fel de comentariu la adresa organelor judiciare, însă acest lucru nu este benefic nici uneia dintre părțile implicate în actul de justiție.
În situația menținerii în Noul C. pen. a acestui text de lege ar trebui să intre în sfera subiectului activ și magistrații iar această necesitate este determinată de realitatea condamnării statului român de către CEDO pentru afirmațiile făcute de procurori prin înfrângerea principiului prezumției de nevinovăție.
România a fost condamnată la CEDO în cauza Pavalache c. României, subliniindu-se că, atunci când a informat presa de arestarea preventivă a reclamantului, procurorul cazului a afirmat că toate probele duceau la stabilirea cu certitudine a vinovăției lui Fănel Pavalache a cărui condamnare era inevitabilă: „nimeni și nimic nu-l mai poate scăpa de răspunderea penală”. Curtea a mai remarcat că aceste informații au fost relatate presei într-un context independent procedurii penale și a concluzionat că ele încurajau publicul să îl considere pe reclamant vinovat de corupție și puteau genera prejudecăți în aprecierea faptelor de către judecători.
De asemenea România a fost condamnată la CEDO pentru declarațiile făcute de fostul Procuror General al României, Sorin Moisescu, în timpul anchetării omului de afaceri George Constantin Păunescu, pentru fraudarea Bankoop.
Judecătorul trebuie să se străduie să adopte o conduită, atât în instanță, cât și în afara acesteia, care să mențină și să întărească încrederea publicului, a juriștilor și a justițiabililor în imparțialitatea judecătorului și a corpului judiciar. Judecătorul va trebui să se abțină de la orice comentariu în legătură cu o cauză aflată în curs de judecare sau care i-ar putea fi dedusă spre judecare, despre care s-ar putea crede în mod rezonabil că ar afecta soluția sau ar putea dăuna aparenței de echitate a procesului. De asemenea, judecătorul se va abține să facă comentarii în public sau în alt mod, care ar putea afecta caracterul echitabil al procesului față de orice persoană sau chestiune. Ca orice alt cetățean, judecătorul are dreptul la libertatea de exprimare, libertatea convingerilor, libertatea de asociere și de adunare, dar își va exercita aceste drepturi având o conduită conformă cu demnitatea funcției judiciare, ca și cu imparțialitatea și independența corpului judiciar.
Punctul 6.6 din Principiile de la Bangalore[1] afirmă că un judecător trebuie să mențină decența și ordinea în toate procedurile în fața instanței, să fie răbdător, demn și politicos în relațiile cu părțile, cu jurații, cu martorii, cu avocații și cu alte persoane cu care judecătorul (sau procurorul), în calitatea sa oficială, ia contact.
Regulile de conduită se regăsesc în codurile deontologice ale judecătorilor, procurorilor și avocaților. Ele au la bază principii comune, cum ar fi respectul reciproc, secretul profesional, integritatea și demnitatea, respectul pentru justițiabili și pentru statul de drept. Toți participanții la actul de justiție trebuie să respecte aceleași reguli și să li se aplice aceleași norme.
Art. 276 face trimitere la sintagma „declarații publice nereale”. Logic este că, dacă sunt nereale, nu produc niciun fel de consecință pentru nimeni. Scopul declarațiilor nereale, așa cum este prevăzut de text, este aproape imposibil de demonstrat; acest scop nu presupune un avantaj material sau de altă natură, ca la alte infracțiuni, și ar trebui demonstrată o intenție directă, calificată de scopul urmărit.
Textul art. 276 este inadecvat Constituției României și legislației europene. Acest text nu ar avea ca finalitate creșterea calității și eficienței procedurilor judiciare, ci mai degrabă crearea avocatului mut. Alături de avocați se va închide definitiv gura „câinelui de pază al democrației”, presa.
Cu privire la art. 269 alin. 1 din Noul C. pen. – favorizarea făptuitorului – ”ajutorul dat făptuitorului în scopul împiedicării sau îngreunării cercetărilor într-o cauză penală, tragerii la răspundere penală, executării unei pedepse sau măsuri privative de libertate se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă”.
Orice făptuitor, atunci când apelează la serviciile unui avocat, înseamnă implicit că acesta își ia un ajutor. Ajutorul dat de un avocat unui făptuitor se realizează prin activitățile la care face referire art. 3 din Legea nr. 51/1995. Această normă dă dreptul avocatului să acorde consultații și să redacteze cereri cu caracter juridic, să acorde asistență și reprezentare juridică în fața instanțelor judecătorești, a organelor de urmărire penală, a autorităților cu atribuții jurisdicționale, a notarilor publici și a executorilor judecătorești, a organelor administrației publice și a instituțiilor, precum și a altor persoane juridice, în condițiile legii, să apere și să reprezinte cu mijloace juridice specifice drepturile și interesele legitime ale persoanelor fizice și juridice în raporturile acestora cu autoritățile publice, cu instituțiile și cu orice persoană română sau străină.
Mijloacele juridice specifice de apărare a drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor pot fi incluse foarte ușor în actuala formă a art. 269 alin. (1) din Noul C. pen. , în ajutorul dat făptuitorului în scopul împiedicării sau îngreunării cercetărilor într-o cauză penală. S-ar impune modificarea textului de lege prin introducerea sintagmei „cu excepția apărării exercitate prin avocat în condițiile legii”.
O asemenea modificare ar asigura aplicarea eficientă a art. 2 alin. (3) din Legea nr. 51/1995 care prevede că avocatul are dreptul să asiste și să reprezinte persoanele fizice și juridice în fața instanțelor autorității judecătorești și a altor organe de jurisdicție, a organelor de urmărire penală, a autorităților și instituțiilor publice, precum și în fața altor persoane fizice sau juridice, care au obligația să permită și să asigure avocatului desfășurarea nestingherită a activității sale, în condițiile legii.
Prin intrarea în vigoare a actualului text de la art. 269 alin. (1) din Noul C. pen. întreaga activitate a avocatului ar putea fi stingherită de formula ajutorul dat făptuitorului.
Avocatul trebuie să rămână fidel până la capăt intereselor clientului său, independent din acest punct de vedere în exercitarea funcției sale, neconstrâns de faptul că ajutorul dat clientului său în mod legal poate intra sub incidența unui text de lege penal.
Doar păstrarea acestei independențe asigură o bună funcționare a unui stat de drept. ( Gheorghița Stoian, De ce ar trebui eliminate sau modificate texte din Noul C. pen. , https://www.juridice.ro/308044/baroul-mehedinti-de-ce-ar-trebui-eliminate-sau-modificate-texte-din-noul-cod-penal.html, 12 februarie 2014).
Traian Băsescu, Președintele României a trimis art. 276 (https://stirileprotv.ro/), arătând că sunt cazuri de “campanii furibunde” împotriva magistraților, “declarații ticăloase ale unora din dubă”. (https://www.digi24.ro/stiri) https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/justitie/presiunile-asupra-justitiei-nu-se-mai-pedepsesc) motivând că incriminarea anumitor fapte ce au rolul de a influența sau intimida magistratul este în acord cu recomandarea Comisiei Europene privind privind interdicția de a critica hotărâri judecătorești și de a submina activitatea magistraților sau de a face presiuni asupra acestora (Raportul din ianuarie 2013 al Comisiei Europene către Parlamentul European și Consiliu privind progresele înregistrate de România în cadrul Mecanismului de Cooperare și Verificare, (Juridice. ro, 19 martie 2014)
Curtea Constituțională respinge, ca neîntemeiată, obiecția de neconstituționalitate formulată de Președintele României și constată că dispozițiile Legii pentru abrogarea art. 276 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal sunt constituționale
Apărarea independenței justiției nu se poate realiza decât în cadrul prevăzut de Constituție, deci cu respectarea tuturor drepturilor și a libertăților fundamentale ale persoanei. Protejarea acestei valori constituționale nu poate afecta existența altor drepturi și libertăți, exercitate cu bună-credință, în cadrul limitelor consacrate de normele constituționale.
Asupra obiecției de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii pentru abrogarea art. 276 , Curtea Constituțională a arătat că în dreptul intern, potrivit dispozițiilor cuprinse în art. 124 din Constituție, intitulat “Înfăptuirea justiției”, justiția se înfăptuiește în numele legii, este unică, imparțială și egală pentru toți, iar judecătorii sunt independenți și se supun numai legii. În conformitate cu prevederile art. 133 alin. (1) din Constituție, „C.S.M. este garantul independenței justiției.”
Legea nr. 317/2004 privind C.S.M. consacră în art. 1 alin. (1) rolul de garant al independenței justiției al C.S.M.
Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor, adoptat prin Hotărârea Plenului C.S.M. nr. 328/2005 stabilește la art. 3 obligația judecătorilor și procurorilor de a apăra independența justiției, de a-și exercita funcția cu obiectivitate și imparțialitate, având ca unic temei legea, fără a da curs presiunilor și influențelor de orice natură. De asemenea, art. 9 din cod prevede că judecătorii și procurorii trebuie să fie imparțiali în îndeplinirea atribuțiilor profesionale, fiind obligați să decidă în mod obiectiv, liberi de orice influențe, și trebuie să se abțină de la orice comportament, act sau manifestare de natură să altereze încrederea în imparțialitatea lor. Pe de altă parte, în cazul în care prin articole de presă sau în emisiuni audiovizuale s-au făcut afirmații defăimătoare la adresa lor, judecătorii și procurorii au dreptul de a-și exprima public opinia, exercitând, astfel, dreptul personal la replică (art. 19 din cod).
Independența puterii judecătorești are atât o componentă obiectivă, ca o caracteristică indispensabilă a puterii judecătorești, cât și o componentă subiectivă care privește dreptul persoanei de a i se stabili drepturile și libertățile de către un judecător independent. Fără judecători independenți drepturile și libertățile nu se pot respecta într-un mod corect și legal. Prin urmare, independența puterii judecătorești nu reprezintă un scop în sine. Acesta nu este un privilegiu personal al judecătorilor, ci este justificată de nevoia de a permite judecătorilor să își îndeplinească rolul de protectori ai drepturilor și libertăților cetățenilor.35. Distinct de reglementările referitoare la statutul judecătorilor și procurorilor, principiile imparțialității justiției și independenței judecătorilor sunt protejate și de legea civilă, care prevede răspunderea delictuală.
Potrivit Recomandarea (94)12 a Comitetului Miniștrilor privind independența, eficiența și rolul judecătorilor, „în procesul decizional, judecătorii trebuie să fie independenți și să poată acționa fără niciun fel de restricție, influență subiectivă, presiuni, amenințări sau interferențe, directe sau indirecte”. Recomandarea (94)12 a fost înlocuită de Recomandarea CM/Rec (2010)12 a Comitetului Miniștrilor către statele membre cu privire la judecători: independența, eficiența și responsabilitățile, care prevede expres că „independența judecătorilor este un aspect fundamental al statului de drept” (paragraful 4), iar “în cazul în care judecătorii consideră că independența lor este amenințată, ei ar trebui să poată recurge la un consiliu judiciar sau la o altă autoritate independentă, ori ei ar trebui să dispună de mijloace efective de remediere” (§ 8).
În cuprinsul Avizului nr. 1 al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni (C.C.J.E.) privind Standardele referitoare la independența puterii judecătorești și inamovibilitatea judecătorilor, adoptat, în atenția Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei, la Strasbourg, la 23 noiembrie 2001 se arată că „libertatea față de influențe externe nedorite constituie un principiu general unanim recunoscut. […] Ca principii generale, libertatea față de influențe nedorite și necesitatea aplicării de sancțiuni în cazuri extreme sunt incontestabile (a se vedea echilibrul dintre principiul general al libertății de exprimare și excepția – acolo unde sunt necesare măsuri pentru menținerea autorității și imparțialității autorității judecătorești -, de la art. 10 CEDH). Mai mult, C.C.J.E. nu are motive să creadă că acestea nu sunt prevăzute corespunzător ca atare în legislația statelor membre. Pe de altă parte, operarea lor în practică necesită prudență, atenție și, în unele contexte, constrângere politică. Discuțiile purtate cu judecători din diverse state și înțelegerea și sprijinul de care au dat dovadă pot fi foarte utile în această privință. Dificultatea stă mai degrabă în a decide ce constituie influență nedorită și în a realiza un echilibru între, de exemplu, necesitatea de a proteja procesul judecătoresc față de denaturări și presiuni, fie politice, fie din partea presei sau a altor surse, și interesul dezbaterii publice a chestiunilor de interes public în viața publică și într-o presă liberă. Judecătorii trebuie să accepte că ei sunt figuri publice și că nu trebuie să aibă un caracter prea susceptibil sau o constituție prea fragilă.”
Potrivit dispozițiilor art. 1.4 din Carta Europeană privind Statutul Judecătorilor, care a fost aprobată la Strasbourg, în iulie 1998, „statutul oferă tuturor judecătorilor care consideră că drepturile lor statuare sau, într-o manieră mai generală, independența lor sau cea a justiției sunt amenințate sau nesocotite în vreun fel, posibilitatea de a sesiza o astfel de instanță independentă, care să dispună de mijloacele efective în scopul de a remedia acest lucru sau a propune remedierea lui”.
În Raportul privind independența sistemului judiciar (Partea I: independența judecătorilor), adoptat de Comisia de la Veneția în cadrul celei de-a 82-a sesiuni plenare (Veneția, 12-13 martie 2010), în cadrul Aspectelor specifice ale independenței judiciare – Absența influențelor externe nepotrivite, s-a arătat că independența judiciară presupune două aspecte complementare. Independența externă apără judecătorul de influența altor puteri ale statului și este un element esențial al statului de drept. Independența internă garantează că judecătorul decide numai pe baza Constituției și a legilor, și nu pe baza instrucțiunilor date de judecători mai înalți în grad. „Este indiscutabil că judecătorii trebuie să fie protejați împotriva influențelor externe nepotrivite. În acest scop, aceștia trebuie să se bucure de imunitate funcțională – dar exclusiv funcțională (imunitate față de urmăririle penale pentru acte îndeplinite în exercitarea funcției lor, cu excepția infracțiunilor intenționate, de exemplu, luarea de mită)” (§ 61). Comisia de la Veneția a argumentat în favoarea unei imunități funcționale limitate a judecătorilor: „Magistrații (…) nu ar trebui să beneficieze de o imunitate generală, așa cum este prevăzut în Constituția din Bulgaria. Potrivit standardelor generale, ei au efectiv nevoie să fie protejați de procesele civile pentru acte îndeplinite cu bună credință în cadrul funcției lor. Cu toate acestea, nu ar trebui să beneficieze de o imunitate generală, care să îi protejeze împotriva urmăririi penale pentru infracțiunile săvârșite, pentru ele trebuind să fie răspunzători în fața instanțelor.” (CDL-AD (2003)12 – Memorandumul privind reforma sistemului judiciar în Bulgaria, adoptat de Comisia de la Veneția în cadrul celei de-a 55-a sesiuni plenare, la Veneția, 13-14 iunie 2003, § 15.1). „Pentru a proteja procedurile judiciare de presiuni nepotrivite, ar trebui să fie analizată aplicarea principiului sub judice“, care trebuie să fie definit cu atenție astfel încât să se realizeze un echilibru corespunzător între nevoia de a proteja activitatea puterii judecătorești, pe de o parte, și libertatea presei și a dezbaterilor în chestiuni de interes public, pe de altă parte” (§ 64 din Raportul privind independența sistemului judiciar).
Imparțialitatea justiției și independența judecătorilor beneficiază de protecția legii civile interne, sub două forme. În primul rând, cea prevăzută de Legea nr. 317/2004, care consacră rolul de garant al independenței justiției al Consiliului Superior al Magistraturii. A doua formă de protecție este cea prevăzută de dispozițiile Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, care consacră răspunderea civilă delictuală, potrivit căreia orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane; orice prejudiciu dă dreptul la reparație.
În absența ocrotirii juridice prevăzute de art. 276 C. pen. , imparțialitatea justiției și independența judecătorilor continuă să beneficieze de instrumente de ocrotire juridică reale și adecvate.
Potrivit art. 30 alin. (1) din Constituție, libertatea de exprimare este inviolabilă. Ea nu poate însă prejudicia “demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine”. Limitele libertății de exprimare, prevăzute în art. 30 alin. (6) din Constituția României nu este și nu poate fi înțeleasă ca un drept absolut. Art. 57 din Constituție prevede expres obligația cetățenilor români, cetățenilor străini și apatrizilor de ași exercita drepturile constituționale cu bună-credință, fără să încalce drepturile și libertățile celorlalți. O limitare identică este, de asemenea, prevăzută și în art. 19 paragraful 3 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice care stabilește că exercițiul libertății de exprimare comportă îndatoriri speciale și responsabilități speciale și că aceasta poate fi supusă anumitor restricții care trebuie să fie expres prevăzute de lege, ținând seama de drepturile sau reputația altora.
Alin. (7) al art. 30 din Constituție interzice activitățile care s-ar putea desfășura sub pretextul libertății de exprimare: defăimarea țării și a națiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură națională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violență publică, precum și manifestările obscene, contrare bunelor moravuri. Fiind o normă cu caracter restrictiv, de natură să circumscrie cadrul în care poate fi exercitată libertatea de exprimarea, enumerarea realizată de textul constituțional este una strictă și limitativă.
Unor obligații constituționale trebuie să le corespundă sancțiuni legale în cazul nerespectării lor. Altfel, obligațiile juridice ar fi reduse la semnificația unor simple deziderate, fără niciun rezultat practic în spațiul relațiilor sociale, fiind anulată însăși rațiunea reglementării juridice a unora dintre aceste relații.
Natura și gravitatea pedepselor aplicate sunt elemente care trebuie avute în vedere la aprecierea proporționalității unei limitări aduse libertății de exprimare, garantate de art. 10 CEDH, aplicarea pedepsei penale pentru o faptă care presupune exercitarea liberă a dreptului de exprimare nefiind compatibilă cu libertatea de exprimare a persoanei decât în circumstanțe excepționale, mai ales atunci când au fost grav afectate alte drepturi fundamentale (v, în acest sens, Hotărârea din 21 martie 2002, pronunțată în Cauza Nikula împotriva Finlandei, Hotărârea din 17 decembrie 2004, pronunțată în Cauza Cumpănă și Mazăre împotriva României, Hotărârea din 20 aprilie 2010, pronunțată în Cauza Cârlan împotriva României, Hotărârea din 29 martie 2011, pronunțată în Cauza Cornelia Popa împotriva României, Hotărârea din 19 iunie 2012, pronunțată în Cauza Tănăsoaica împotriva României, Hotărârea din 26 martie 2013, pronunțată în Cauza Niculescu-Dellakeza împotriva României, v și cauza Times Newspaper Limited împotriva Marii Britanii (hotărârea din 11 octombrie 2005) și Pedersen și Baadsgaard împotriva Danemarcei [nr. 49017/99, § 80, CEDO 2004-XI, (GC)).
Limitele admisibile ale exagerării și provocării până la care poate fi dusă critica față de un om politic, vizat în această calitate, sunt mai mari decât în cazul unei simple persoane particulare: spre deosebire de aceasta din urmă, prima persoană se expune în mod inevitabil și conștient unui control atent al faptelor și gesturilor sale atât al jurnaliștilor cât și al masei cetățenilor; trebuie, prin urmare, să facă dovada unei toleranțe mai mari față de aceste critici. (Desjardin împotriva Franței, § 49; Lingens împotriva Austriei, hotărârea din 8 iulie 1986, seria A nr. 103, p. 26, § 42).
Deși presa nu trebuie să depășească anumite limite, privind în special protecția reputației și a drepturilor altora, cu toate acestea îi revine sarcina de a comunica, cu respectarea obligațiilor și responsabilităților sale, informații și idei despre toate problemele de interes general, inclusiv cele care se referă la funcționarea puterii judecătorești (De Haes și Gijsels împotriva Belgiei, 24 februarie 1997, § 37, Culegere de hotărâri și decizii 1997-I). Presa reprezintă într-adevăr unul dintre mijloacele de care dispun responsabilii politici și opinia publică pentru a se asigura că judecătorii se achită de înaltele lor responsabilități conform scopului constitutiv al misiunii care le este încredințată (Prager și Oberschlick, §34). Acțiunea instanțelor, care sunt garante ale justiției și care au o misiune fundamentală într-un stat de drept, are nevoie de încrederea publicului. Astfel, este necesară protejarea acesteia împotriva atacurilor lipsite de temei, mai ales atunci când obligația de reținere interzice magistraților să acționeze (De Haes și Gijsels, §37).
Protecția oferită de art. 10 din Convenție persoanelor care se implică într-o dezbatere publică este subordonată condiției ca partea interesată să acționeze cu bună-credință, astfel încât să ofere informații exacte și demne de încredere [Radio France și alții împotriva Franței, nr. 53.984/00§37, Culegere 2004-II, și Bladet Tromsø și Stensaas împotriva Norvegiei (GC), nr. 21.980/03, § 65, CEDO 1999-III]. Cu toate acestea, le este permis să recurgă la o anumită doză de exagerare, chiar de provocare (Mamère împotriva Franței, nr. 12.697/03, § 25, CEDO 2006-XIII).
Limitele criticii admisibile în privința unui om politic, vizat în această calitate, sunt mai mari decât în privința unei simple persoane particulare: spre deosebire de al doilea, primul se expune în mod inevitabil și conștient unui control atent al faptelor și gesturilor sale atât din partea ziariștilor, cât și din partea majorității cetățenilor; în consecință, trebuie să arate mai multă toleranță (Lingens împotriva Austriei, 8 iulie 1986, pct. 42, serie A nr. 103). Acest principiu nu se aplică numai în cazul oamenilor politici, ci se extinde la orice persoană care poate fi calificată drept persoană publică, și anume că, prin actele sale (Krone Verlag GmbH & Co. KG împotriva Austriei, nr. 34315/96, pct. 37, 26 februarie 2002; News Verlags GmbH & Co.KG împotriva Austriei, nr. 31457/96, pct. 54, CEDO 2000‑I) sau chiar prin poziția sa [Verlagsgruppe News GmbH împotriva Austriei (nr. 2), nr. 10520/02, pct. 36, 14 decembrie 2006], intră în sfera arenei publice. (Curtea Constituțională DECIZIE nr. 629 din 4 noiembrie 2014, M.Of.nr. 932 din 21 decembrie 2014)
Un model de guvernare conform căruia statul este împărțit în ramuri, fiecare cu puteri şi zone de responsabilitate separate şi independente, astfel încât nici o ramură nu are mai multă putere decât celelalte, asigură un echilibru instituțional şi democratic prin funcții de control reciproc.( https://www.transparency.org.ro/)
Dificultățile constatate în funcționarea unui model pur, al separației rigide a puterilor, au orientat atenția şi au deplasat centrul de greutate al teoriei clasice către ideea de echilibru şi de colaborare între puterile statului, colaborare care trebuie să fie guvernată de respect reciproc şi loialitate constituțională. (Marieta Safta , Separația puterilor în stat şi loialitatea constituțională , www.tribunajuridica.eu )
În virtutea obligației statelor de a organiza alegeri în condiții care să asigure libertatea de exprimare a opiniei poporului, prevăzută la art.3 din Protocolul 1 la Convenție, statele au o largă marjă de apreciere în instituirea unor limitări sau incompatibilități ale funcțiilor publice şi a unor reguli specifice cu privire la statutul parlamentarilor, în funcție de factori istorici şi politici proprii fiecărui stat. (CEDO, Hotărârea din 18 februarie 1999, în Cauza Matthews contra Regatului Unit al Marii Britanii, §63, Hotărârea din 6 aprilie 2000, în Cauza Labita contra Italiei, § 201, şi Hotărârea din 9 aprilie 2002, în Cauza Podkolzina contra Letoniei, § 33.) Prin Hotărârea din 6 octombrie 2005, pronunțată în Cauza Hirst contra Regatului Unit al Marii Britanii (nr.2), § 61, Curtea de la Strasbourg a reținut că există numeroase moduri de organizare şi de funcționalitate a sistemelor electorale, precum şi o multitudine de diferențe în Europa, care decurg în special din evoluția istorică, din diversitatea culturală şi din opinia politică, diferențe care impun fiecărui stat contractant să le încorporeze în propria viziune asupra democrației (v în acest sens şi Decizia Curții Constituționale nr.876 din 28 iunie 2011M.Of. nr.632 din 5 septembrie 2011).
În ceea ce priveşte noțiunea de conflict juridic de natură constituțională dintre autorități publice, Curtea Constituțională a statuat, prin Decizia nr.53 din 28 ianuarie 2005, M.Of., nr.144 din 17 februarie 2005, că acesta presupune „acte sau acțiuni concrete prin care o autoritate sau mai multe îşi arogă puteri, atribuții sau competențe, care, potrivit Constituției, aparțin altor autorități publice, ori omisiunea unor autorități publice, constând în declinarea competenței sau în refuzul de a îndeplini anumite acte care intră în obligațiile lor”. (v și Decizia nr.97 din 7 februarie 2008, M.Of., nr.169 din 5 martie 2008)
Prin punerea în discuția plenului Senatului a unei hotărâri judecătorești definitive şi irevocabile, hotărâre care constat starea de incompatibilitate a unui senator, urmată de votul negativ privind punerea în executare a acestei hotărâri, Senatul a acționat ultra vires, arogându-și competențe care aparțin puterii judecătorești, „a acționat ca o instanță ierarhic superioară, ceea ce afectează principiul fundamental al statului de drept, respectiv principiul separației şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democrației constituționale, consacrat de art. 1 alin. (4) din Legea fundamentală”( Decizia nr.972 din 21 noiembrie 2012 referitoare la sesizarea formulată de președintele Consiliului Superior al Magistraturii privind existenta unui conflict juridic de natură constituțională între autoritatea judecătorească, reprezentată de Înalta Curte de Casație şi Justiție, pe de o parte, şi autoritatea legiuitoare, reprezentată de Senatul României, pe de altă parte , M.Of.nr. 800 din 28 noiembrie 2012; Marieta Safta, I.2 Raporturile Parlamentului cu instanțele judecătorești, loc.cit.)
Independența justiției nu se regăsește printre valorile constituționale prevăzute de art. 30 alin. (6) și (7, principiul proporționalității trebuie să guverneze raportul dintre exercițiul libertății de exprimare și sancțiunea aplicată în caz de exercitare abuzivă, respectiv echilibrul între nevoia de a proteja activitatea autorității judecătorești, pe de o parte, și libertatea de a exprima public și de a dezbate probleme de interes public, pe de altă parte.
Magistrații au fost ținta unei „campanii de demonizare” în spațiul public. A existat o campanie de discreditare, de decredibilizare a magistraților în spațiul public, de natură să susțină influențe directe asupra lor prin sesizarea lansării unui atac perceput ca fiind de natură politică. Percepem o presiunea socială și teme critice legate de sistemul judiciar.. A apărut o campanie de denigrare sau critică excesivă la adresa magistraților în societate, un climat nefavorabil pentru independența justiției. ( Chat GPT)
Toate acestea au ca scop crearea unei emoții publice puternice, stimulată de interpretări denaturate a naturii juridice a faptelor și procedurilor, de subminare deliberată a încrederii publice în sistemul de justiție. Campania de denigrare a Instanței supreme și a judecătorilor, fără precedent din aceste zile, reprezintă acțiuni concertate de destabilizare a ordinii de drept în care sunt implicați oameni politici, grupurile de presiune și formatori de opinie afiliați acestora. Canalizarea deliberată a emoției publice prin campanii de manipulare împotriva unei puteri a statului reprezintă un demers de destabilizare a ordinii constituționale (Î.C.C.J. , Biroul de Informare și Relații Publice, Manipularea societății împotriva justiției subminează statul de drept, https://www.Î.C.C.J. .ro/2025/11/07, https://stirileprotv.ro/, https://www.wall-street.ro,Legal-Business/189186/presiunea-asupra-judecatorilor-despre-pericolele-explozibilelor.html, 24 Sep. 2015, https://www.capital.ro/presiuni-asupra-sistemului-de-justitie-din-cauza-pensiilor-magistratilor-claudiu-dragusin-sunt-prezentari-distorsionate-ale-adevarului.html, 21 ianuarie 2026 , Robert Roșu, Nu justiție capturată, ci justiție sub presiune, https://www.juridice.ro,12 decembrie 2025 etc.).
Acțiunea de demonizare a magistraturii, ca acțiune in bloc a prea multor actori cu capacitați reale de sugestionare a opiniei publice, pe fondul unui număr mare de frustrări si nemulțumiri acumulate mai ales din cauza deciziilor fie nepopulare, fie nedrepte, fie stupide, luate in ultimele doua decenii mai ales de către sfera politică, acțiuni de demonizare îndreptate practic împotriva unei puteri in stat (Puterea judecătorească, dar si împotriva membrilor Ministerului Public) nu aduce nimic bun. Motivațiile care au generat astfel de acțiuni: Unii își fac campanii electorale sub diferite forme si din diferite unghiuri, alții trag toate sforile posibile, indiferent de mijloace, spre „îmbunătățirea imaginii publice”, alții caută „împrietenirea cu aceia care le-ar putea face vreun rău concret” si multe alte motivații adesea contradictorii, care alimentează un subiect dus exagerat de departe, dincolo de logica interna reala a temei. Limpezirea apelor nu cred ca se face cu ură si dihonie, nu se face cu ipocrizie, fie ea mascată sub aparența unor acțiuni corecte, ci este necesară mult mai atenta si precauta abordare, pentrua nu crea situații ireparabile in societate. Audiatur altera pars! ( Silviu-Gabriel Barbu (https://www.linkedin.com/feed/update/urn:li:activity: comment)
Atacurile publice repetate la adresa judecătorilor pot reprezenta o formă de presiune indirectă asupra justiție, afectând încrederea publică în statul de drept.
În declarațiile făcute în SUA de Președintele statului, mesajul principal a fost că România trebuie să mențină un sistem judiciar independent și credibil, aliniat valorilor europene și euro-atlantice. La Washington, Nicușor Dan a vorbit despre posibilitatea ca magistrații au devenit ținta unei retorici negative, într-o campanie de delegitimare. ( Nicușor Dan: Există o tensiune socială la adresa magistraților, orice e rău în țară se întâmplă pentru că au pensii prea mari, https://www.digi24.ro, 12 noiembrie 2025)
Noul cadru legislativ va avea efecte grave asupra funcționării sistemului judiciar și va genera plecări din sistem. (C.S.M. , Comunicat 18 februarie 2026).La 20 februarie 2026 C.S.M. acuză Ministerul Justiției că blochează angajarea personalului necesar pentru ca sistemul să nu intre în colaps. Lipsesc peste 800 de judecători, dar și sute de grefieri
„Judecătorii fac un efort foarte mare pentru a asigura o justiție funcțională zi de zi în România, la standardele statului de drept, efort care nu mai poate fi susținut fără măsuri concrete de normare a activității” . C.S.M. a anunțat la 24 februarie 2026, continuarea consultărilor și pregătirilor pentru implementarea unui mecanism de normare a activității instanțelor, în condițiile unui volum record de dosare și ale unui deficit de judecători fără precedent. Instituția își menține angajamentul de a adopta măsurile necesare pentru echilibrarea sarcinii de muncă a instanțelor.( https://ziare.com/activitate-instante).
Față de o politică agresivă din partea unor grupuri de influență este periculos să se răspundă cu o apărare proactivă de sistem.
Bibliografie
Toader Tudorel,ș.a., Noul Cod penal , Hamangiu, 2014 ;
Vasile Dobrinoiu, ș.a., Noul Cod penal comentat, Universul Juridic, 2014;
Marieta Safta , Separația puterilor în stat şi loialitatea constituțională , www.tribunajuridica.eu ;
Rosu Claudia, Radu Florin, Considerații referitoare la infracțiunea de presiuni asupra justiției,„ Dreptul” nr. 3 /2014 ;
Popa Ion, Despre apărarea independenței justiției de imixtiunea politicului autohton și a celui străin , „Dreptul”;
Alexandru Pădurean , Abrogarea art. 276 din noul C. pen. – o idee proastă,
Raluca Asavei, Paula Vârban, Raluca Asavei , Presiuni asupra justiției. juridice.ro, 15 septembrie 2014;
Gheorghița Stoian, Avocat, De ce ar trebui eliminate sau modificate texte din Noul C. pen. , https://www.juridice.ro/308044/baroul-mehedinti-de-ce-ar-trebui-eliminate-sau-modificate-texte-din-noul-cod-penal.html, 12 februarie 2014;
[1] Principiile de la Bangalore privind conduita judiciară 2002 (Proiectul Codului de Conduită Judiciară de la Bangalore 2001 adoptat de Grupul Judiciar pentru Întărirea Integrității Justiției, Haga, 25-26 noiembrie 2002) Cristi Danileț, Traducere.
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.