Preliminarii.  Instrucţiunea preparatorie sau propriu-zisă

Instrucţiunea preparatorie are de scop, adunarea probelor şi constatarea dacă există sau nu indicii de culpabilitate contra infractorului şi deci, dacă el trebuie trimis în judecata instanţelor penale competente.

Instrucţiunea e de două feluri:

a). Instrucţiunea sumară, aceea care după cum am văzut se face direct de procuror în cauzele de flagrant delict, şi care se mărgineşte în general la luarea interogatoriului şi trimiterea în judecată şi

b). Instrucţiunea propriu-zisă aceea care se face de judecătorul de instrucţie.

Instrucţiunea are o mare importanţă pentru că vine în ajutorul instanţelor de judecată, în prepararea soluţiunii procesului. „L’information c’est le fondement du proces” spune Ayrault.

Între instrucţiune şi urmărire sunt următoarele deosebiri:

a). nu se fac de aceeaşi persoană; urmărirea e de atributul procurorului, instrucţiunea se face de judecătorul de instrucţiune.

Rolul procurorului este de a învesti pe judecătorul de instrucţiune, a cere instruirea afacerii şi strângerea probelor, pe când judecătorul de instrucţie strânge probele şi se pronunţă dacă sunt indicii de culpabilitate;

b). urmărirea se termină prin concluziuni, instrucţiunea se termină prin ordonanţă. Ca consecinţă, rolul procurorului e diferit de al judecătorului: procurorul e reclamant, şi adversarul inculpatului, deci parte în procesul penal; judecătorul nu e parte, el trebuie în mod imparţial să strângă dovezile atât pro cât şi contra şi să se pronunţe asupra lor, ca orice judecător.

c). instrucţiunea e independentă de urmărire. Judecătorul nu depinde de Ministerul Public. El conduce instrucţiunea cum voieşte, el poate refuza concluziunile Ministerului Public şi poate soluţiona afacerea în dezacord cu concluziunile lui.

Raţiunea separaţiunii instrucţiunii de urmărire

Această separaţiune şi independenţă este cea mai puternică garanţie a libertăţii individuale. Dacă ar fi contopite şi exercitate de aceeaşi persoană, ar fi un pericol pentru inculpaţi, pentru că cel ce a început o urmărire, spre a nu se expune blamului că a început o urmărire nechibzuită, ar înclina să găsească că sunt întotdeauna probe sau indicii de culpabilitate. De aceea, o bună procedură, trebuie să nu facă confuziune între acestea două atribuţii  ( I.Ionescu-Dolj, Curs de procedură penală română, 1937, pp.264-266).  Oare noul Cod de procedură penală se va îndrepta spre o asemenea soluție principială?

Publicitatea informaţiilor privind procedurile judiciare şi  asigurarea unui proces echitabil , prezumţia de nevinovăţie

Liberul acces la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiţia se înfăptuieşte (Curtea Constituţională,  dec. nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994. În acelaşi sens, Curtea Constituţională, dec. nr. 92/1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 297/1996, dec. nr. 16/1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 136/1999 etc.   ).

Ceea ce se urmăreşte prin reglementarea fazei urmăririi penale este necesitatea asigurării unui sistem omogen de garanţii procesuale, izvorând din interesul general al societăţii şi al persoanelor vătămate prin infracţiune, al restabilirii situaţiei anterioare, al dezdăunării victimei, dar şi din ideea garantării drepturilor omului şi din prezumţia de nevinovăţie, pentru a nu limita libertatea nici unei persoane şi a nu supune rigorilor legii penale nici o persoană nevinovată.

Urmărirea nu este secretă, ci fără publicitatea specifică judecăţii; nu poate fi secret ceea ce ştiu toţi martorii, experţii, interpreţii cauzei, toate persoanele chemate ca martori asistenţi, persoanele care asistă la cercetări locale sau la percheziţii şi în fine toţi apărătorii (V. Dongoroz, Explicaţii teoretice. . ., vol. II, p. 24. Anul apariţiei lucrării este 1976  ).

Dreptul la un proces echitabil presupune, de la naşterea unui raport de drept penal, ca orice parte să aibă posibilitatea rezonabilă de a-şi expune cauza sa tribunalului în condiţii care să nu o dezavantajeze faţă de partea adversă (Comisia Europeană a Drepturilor Omului, hotărârea din 16 iulie 1968, cit. apud D. Cosma, Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 1/1996, accesul la justiţie şi exigenţele art. 6 CEDO, în „Revista română de drepturile omului” nr. 13/1996, p. 19).

Potrivit art. 15 alin. (1) din Legea privind liberul acces la informaţiile de interes public (Legea  nr. 544 din 12 octombrie 2001, publicată în  Monitorul Oficial  nr. 663 din 23 octombrie 2001, completată și modificată prin  Legea nr. 380/2006, Legea nr. 371/2006 și  nr. 188/2007),  accesul mijloacelor de informare în masă la informaţiile de interes public este garantat.

Prin informaţie de interes public se înţelege orice informaţie care priveşte activităţile sau rezultă din activităţile unei autorităţi publice sau instituţii publice, indiferent de suportul ori de forma sau de modul de exprimare a informaţiei.

În schimb,  prin informaţie cu privire la datele personale se înţelege orice informaţie privind o persoană fizică identificată sau identificabilă.

De aceea, potrivit art. 12 alin. (1) din lege,  se exceptează de la accesul liber al cetăţenilor, prevăzut la art. 1 din lege, printre altele, informaţiile privind procedura în timpul anchetei penale sau disciplinare, dacă se periclitează rezultatul anchetei, se dezvăluie surse confidenţiale ori se pun în pericol viaţa, integritatea corporală, sănătatea unei persoane în urma anchetei efectuate sau în curs de desfăşurare , precum şi  informaţiile privind procedurile judiciare, dacă publicitatea acestora aduce atingere asigurării unui proces echitabil ori interesului legitim al oricăreia dintre părţile implicate în proces.

Răspunderea pentru aplicarea măsurilor de protejare a informaţiilor revine persoanelor şi autorităţilor publice care deţin astfel de informaţii, precum şi instituţiilor publice abilitate prin lege să asigure securitatea informaţiilor.

Trebuie să subliniem că informaţiile cu privire la datele personale ale cetăţeanului pot deveni informaţii de interes public numai în măsura în care afectează capacitatea de exercitare a unei funcţii publice.

Cum dreptul la un proces echitabil este un principiu fundamental, apreciem că, în baza prezumţiei de nevinovăţie,  nu este  indicat a se face publice date sau informaţii care ar  aduce atingere asigurării unui proces echitabil ori interesului legitim al oricăreia dintre părţile implicate în proces.

Dar, din momentul în care procurorul a ajuns la concluzia că este epuizată administrarea probelor (iar inculpatul urmează a fi trimis în judecată) se procedează la prezentarea materialului de urmărire penală pentru a se împiedica orice obiecție  a acestuia, ușurându-se aplicarea justiției.

Procedura prezentării materialului de urmărire penală este reglementată în Secţiunea VI a Capitolului IV din Titlul I – Urmărirea penală din Partea specială a Codului de procedură penală.  Potrivit   art. 250 , astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 281 din 24/ 6/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 468 din 1/7/2003), după punerea în mişcare a acţiunii penale, dacă au fost efectuate toate actele de urmărire necesare, organul de cercetare penală cheamă pe inculpat în faţa sa şi:

a) îi pune în vedere că are dreptul de a lua cunoştinţă de materialul de urmărire penală, arătându-i şi încadrarea juridică a faptei săvârşite;

b) îi asigură posibilitatea de a lua de îndată cunoştinţă de material. Dacă inculpatul nu poate să citească, organul de cercetare penală îi citeşte materialul;

c) îl întreabă, după ce a luat cunoştinţă de materialul de urmărire penală, dacă are de formulat cereri noi sau dacă voieşte să facă declaraţii suplimentare.

Despre aducerea la îndeplinire a dispoziţiilor prevăzute în art. 250 organul de cercetare penală întocmeşte proces-verbal, în care consemnează şi declaraţiile, cererile şi răspunsurile inculpatului.

Dacă inculpatul a formulat cereri noi în legătură cu urmărirea penală, organul de cercetare penală le examinează de îndată şi dispune prin ordonanţă admiterea sau respingerea lor.

Organul de cercetare dispune prin aceeaşi ordonanţă completarea cercetării penale, atunci când din declaraţiile suplimentare sau din răspunsurile inculpatului rezultă necesitatea completării.

Organul de cercetare penală este obligat să procedeze din nou la prezentarea materialului, dacă a efectuat noi acte de cercetare penală, sau dacă constată că trebuie să fie schimbată încadrarea juridică a faptei.

Când prezentarea materialului nu a fost posibilă din cauză că inculpatul este dispărut sau s-a sustras de la chemarea înaintea organului de cercetare penală în referatul care se întocmeşte potrivit art. 259 se arată împrejurările concrete din care rezultă cauza împiedicării.

Dacă până la înaintarea dosarului la procuror inculpatul se prezintă, este prins ori adus, se procedează la prezentarea materialului de urmărire penală.

În cauzele în care nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală, organul de cercetare, după efectuarea actelor de cercetare penală potrivit art. 232, dacă există învinuit în cauză şi constată că împotriva acestuia sunt suficiente probe, procedează la o nouă ascultare a învinuitului, aducându-i la cunoştinţă învinuirea şi întrebându-l dacă are noi mijloace de apărare.

Dacă învinuitul nu a propus noi probe sau propunerea sa nu a fost găsită temeinică ori dacă cercetarea a fost completată potrivit propunerilor făcute, cercetarea se consideră terminată (art. 255).

De îndată ce cercetarea penală este terminată, organul de cercetare înaintează dosarul procurorului cu un referat, în care consemnează rezultatul cercetării, spre a se decide potrivit art. 262. Referatul va cuprinde în mod corespunzător menţiunile prevăzute în art. 259 – 260.

Procurorul, primind dosarul, cheamă pe învinuit şi îi prezintă materialul de urmărire penală potrivit dispoziţiilor art. 250 şi urm., care se aplică în mod corespunzător.

VERIFICAREA LEGALITĂŢII ŞI TEMEINICIEI ACTULUI DE TRIMITERE ÎN JUDECATĂ, CONFORM ART. 264 ALIN. 3 DIN CODUL DE PROCEDURĂ PENALĂ, ÎN CAZUL CÂND ÎNAINTAREA RECHIZITORIULUI INSTANŢEI COMPETENTE SE FACE PRIN ADRESĂ, SUB SEMNĂTURA PRIM-PROCURORULUI, PROCURORULUI GENERAL AL PARCHETULUI DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL SAU A PROCURORULUI IERARHIC SUPERIOR.

Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-au întrunit pentru a examina recursul în interesul legii privind verificarea legalităţii şi temeiniciei actului de trimitere în judecată, conform art. 264 alin. 3 din Codul de procedură penală, în cazul când înaintarea rechizitoriului instanţei competente se face prin adresă, sub semnătura prim-procurorului, procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel sau a procurorului ierarhic superior.

În practica instanţelor judecătoreşti s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar în legătură cu verificarea legalităţii şi temeiniciei actului de trimitere în judecată, conform art. 264 alin. 3 din Codul de procedură penală, în cazul când înaintarea rechizitoriului instanţei competente se face prin adresă, sub semnătura prim-procurorului, procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel sau a procurorului ierarhic superior.

Astfel, unele instanţe au considerat că, în asemenea situaţii, verificarea legalităţii şi temeiniciei rechizitoriului se presupune efectuată în cazul în care acesta nu a fost infirmat, pentru realizarea condiţiilor instituite de art. 264 alin. 3 din Codul de procedură penală fiind suficientă semnătura procurorului ierarhic superior pe adresa de înaintare a dosarului către instanţa competentă.

Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că verificarea rechizitoriului sub aspectul legalităţii şi temeiniciei, conform art. 264 alin. 3 din Codul de procedură penală, trebuie concretizată în menţiune expresă, apreciind că semnarea adresei de înaintare a dosarului de către procurorul ierarhic superior nu poate presupune îndeplinirea obligaţiei instituite de acest text de lege.

Examinarea acestor puncte de vedere, în raport cu dispoziţiile legale aplicabile, impune să se ţină seama de următoarele:

Potrivit art. 264 alin. 1 din Codul de procedură penală, rechizitoriul constituie actul de sesizare a instanţei de judecată.

Anterior modificărilor aduse Codului de procedură penală prin Legea nr. 356/2006 şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 60/2006, rechizitoriul trebuia întocmit de procurorul care a supravegheat urmărirea penală şi dispoziţia sa de trimitere în judecată producea efecte juridice, ca regulă generală, fără ca actul său să mai fie supus avizării procurorului ierarhic superior.

De la această regulă existau două excepţii, în care rechizitoriul era supus confirmării organului ierarhic superior.  Astfel, dispoziţiile art. 209 alin. 5 din Codul de procedură penală prevedeau că, atunci când urmărirea penală era efectuată de procuror, rechizitoriul trebuia supus confirmării prim-procurorului parchetului, iar când urmărirea penală era realizată de acesta, atribuţia confirmării revenea procurorului ierarhic superior.  A doua situaţie era prevăzută în art. 264 alin. 2 din Codul de procedură penală. Potrivit acestui text de lege, când rechizitoriul era întocmit de procurorul de la parchetul ierarhic inferior celui corespunzător instanţei competente să judece cauza în fond, acesta era supus confirmării procurorului de la parchetul corespunzător acestei instanţe.

În ambele ipoteze, confirmarea rechizitoriului, care este actul de sesizare a instanţei, reprezenta o ratificare a acestuia, iar neconfirmarea lui în cazurile arătate mai sus atrăgea sancţiunea nulităţii absolute, dacă neregularitatea actului de sesizare nu putea fi înlăturată de îndată şi nici prin acordarea unui termen.

Or, ca efect al modificărilor aduse prin actele normative menţionate, dispoziţiile art. 209 alin. 5 şi art. 264 alin. 2 din Codul de procedură penală au fost abrogate, astfel că, în reglementarea actuală, singurele dispoziţii care se referă la emiterea rechizitoriului, ca act procedural de sesizare a instanţei, sunt cele ale art. 264 din Codul de procedură penală.  În acest sens, este de observat că, prin noile reglementări, s-a eliminat confirmarea rechizitoriului de către procurorul-şef în cauzele în care urmărirea penală se efectuează de către procuror, apreciindu-se ca fiind o măsură de control şi o ingerinţă din partea conducătorului parchetului, în condiţiile în care nu are atribuţii privind întocmirea actelor de urmărire penală, aşa cum rezultă din expunerea de motive la Legea nr. 356/2006. Aşa fiind, se impune să se constate că, în această materie, instituţia confirmării a fost înlocuită cu instituţia verificării, încât implicarea procurorului ierarhic superior este limitată în prezent la competenţa de a verifica rechizitoriul, sub aspectul legalităţii şi temeiniciei, în conformitate cu prevederile alineatului 3 al art. 264 din Codul de procedură penală.

Activitatea de verificare se poate finaliza prin identificarea unor carenţe de legalitate sau/şi temeinicie ori, dimpotrivă, cu concluzia deplinei conformităţi a rechizitoriului cu cerinţele de temeinicie/legalitate.

Este adevărat că, potrivit art. 264 alin. 4 din Codul de procedură penală, “dacă rechizitoriul nu a fost infirmat, procurorul ierarhic superior care a efectuat verificarea îl înaintează instanţei competente, împreună cu dosarul cauzei”.  Dar, neprevederea expresă în legea procesuală a formei care trebuie să o îmbrace actul procesual al verificării legalităţii şi temeiniciei rechizitoriului, nu poate înlătura obligativitatea menţionării explicite a verificării.     De altfel, nici dispoziţiile procedurale anterioare nu prevedeau modalitatea în care trebuia consemnată în scris confirmarea rechizitoriului de către prim-procuror. Cu toate acestea, atestarea procedurii de confirmare se făcea prin menţiune expresă pe rechizitoriu, cu semnarea şi parafarea de către prim-procuror a rechizitoriului supus confirmării.

Or, îndeplinirea procedurii de verificare prevăzute în art. 264 alin. 3 din Codul de procedură penală nu trebuie să fie echivocă şi nici nu poate fi considerată că ar rezulta implicit din semnarea unei adrese de înaintare a dosarului, cât timp rechizitoriului îi lipseşte menţiunea privind verificarea lui sub aspectul legalităţii şi al temeiniciei.

Adresa de înaintare semnată de prim-procuror constituie doar mijlocul de corespondenţă între autorităţile judiciare, sesizarea instanţei neputând fi decât efectul rechizitoriului, care trebuie să cuprindă dispoziţia de trimitere în judecată şi menţiunea verificării acestuia sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de către prim-procurorul parchetului.

Lipsa verificării legalităţii şi temeiniciei rechizitoriului invalidează sesizarea instanţei, aceasta fiind făcută cu încălcarea unor dispoziţii legale esenţiale.

Pe de altă parte, trebuie observat că în art. 300 alin. 1 din Codul de procedură penală se prevede că “instanţa este datoare să verifice din oficiu, la prima înfăţişare, regularitatea actului de sesizare”.

Ca urmare, din aceste prevederi reiese în mod vădit că instanţa, constatând neregularitatea actului de sesizare, sub aspectul lipsei menţiunii referitoare la verificarea rechizitoriului cu privire la legalitate şi temeinicie, în condiţiile art. 300 alin. 2 din Codul de procedură penală, trebuie să dispună înlăturarea ei, după caz, fie de îndată, fie prin acordarea unui termen (  Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite –  Decizia nr. 9 din 18 februarie 2008 ,   Dosar nr. 66/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 831 din 10/12/2008).

ADMITEREA EXCEPŢIEI DE NECONSTITUŢIONALITATE A DISPOZIŢIILOR ART. 254 ALIN. 1 DIN CODUL DE PROCEDURĂ PENALĂ

În motivarea unei excepţii de neconstituţionalitate,  autorii acesteia susţin că dispoziţiile legale menţionate sunt neconstituţionale, întrucât lasă la latitudinea organului de urmărire penală sau a procurorului prezentarea materialului de urmărire penală inculpaţilor care nu locuiesc în România, aflându-se permanent sau temporar în străinătate. În acest mod sunt încălcate prevederile constituţionale ale art. 15, privind universalitatea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, ale art. 16, referitoare la egalitatea în drepturi, ale art. 18, privitor la cetăţenii străini şi la apatrizi, ale art. 24, care consacră dreptul la apărare, precum şi ale art. 25, referitoare la libera circulaţie.

Guvernul arată că dispoziţiile art. 254 alin. 1 din Codul de procedură penală trebuie să fie coroborate cu dispoziţiile art. 250 din acelaşi cod, care prevăd că după punerea în mişcare a acţiunii penale, dacă au fost efectuate toate actele de urmărire penală, organul de cercetare penală cheamă pe inculpat în faţa sa. Este evident că organul de cercetare penală are obligaţia de a face toate demersurile necesare pentru asigurarea prezenţei învinuitului sau inculpatului în faţa sa, în vederea prezentării materialului de urmărire penală. O interpretare contrară a textului art. 254 alin. 1 raportat la art. 250 din Codul de procedură penală ar fi lipsită de suport legal. Mai mult, dispoziţiile art. 254 alin. 1 din Codul de procedură penală trebuie coroborate cu cele ale art. 6 alin. 3 din acelaşi cod, potrivit cărora organele judiciare au obligaţia să-i asigure inculpatului posibilitatea pregătirii şi exercitării apărării, implicit prezentarea materialului de urmărire penală. De aceea, în opinia Guvernului, nu se poate afirma că dispoziţiile criticate ar contraveni prevederilor art. 24 din Constituţie referitoare la dreptul la apărare. De asemenea, având în vedere obligaţia organelor de cercetare penală de a chema în faţa lor pe învinuit sau inculpat, în vederea prezentării materialului de urmărire penală, indiferent dacă locuieşte sau nu în ţară, nu poate fi reţinută încălcarea prevederilor art. 16 alin. (1) şi ale art. 17 din Constituţie. În fine, având în vedere că învinuitul sau inculpatul este chemat pentru a i se prezenta materialul de urmărire penală, indiferent dacă locuieşte sau nu în ţară, nu poate fi reţinută încălcarea prevederilor art. 25 din Constituţie. În concluzie, Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 254 alin. 1 din Codul de procedură penală este neîntemeiată.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate,  Curtea reţine că dreptul la apărare al inculpatului în tot cursul procesului penal, precum şi obligaţia organelor judiciare de a-l încunoştinţa pe acesta despre fapta pentru care este învinuit, încadrarea juridică a acesteia şi de a-i asigura posibilitatea pregătirii şi exercitării apărării sunt garantate de Constituţie. În cadrul procedurii de prezentare a materialului de urmărire penală, organele de cercetare penală au obligaţia să îl informeze pe inculpat, după punerea în mişcare a acţiunii penale, despre dreptul de a lua cunoştinţă de materialul de urmărire penală, consemnându-se îndeplinirea acestei obligaţii într-un proces-verbal. Astfel, în condiţiile prevăzute de lege, organele judiciare sunt obligate să ia toate măsurile pentru asigurarea dreptului de apărare al inculpatului. Or, condiţionarea prezentării materialului de urmărire penală de împrejurarea de fapt a locuirii în ţară exonerează organele de cercetare penală de obligaţia de a aduce la cunoştinţa inculpatului aflat într-o astfel de situaţie a materialului de urmărire penală.

De altfel, într-o împrejurare asemănătoare, Curtea Constituţională a considerat ca fiind neconstituţionale acele dispoziţii care, într-un fel sau altul, împiedică realizarea deplină a dreptului la apărare al învinuitului sau inculpatului, în special prin neprezentarea materialului de urmărire penală. Astfel, prin Decizia nr. 24 din 23 februarie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 136 din 1 aprilie 1999, Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 257 din Codul de procedură penală, constatând că sintagma “dacă socoteşte necesar” este neconstituţională, deoarece face posibilă punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a unui învinuit căruia nu i s-a prezentat materialul de urmărire penală, pentru că procurorul n-a considerat necesar să-l cheme şi să-i prezinte acest material.

Dispoziţia cuprinsă în art. 254 alin. 1 din Codul de procedură penală contravine şi art. 16 din Constituţie, care consacră egalitatea în drepturi a cetăţenilor, întrucât creează o discriminare între persoanele care locuiesc în ţară şi cele care locuiesc în străinătate sau se află temporar peste graniţele ţării, dar sunt cercetate în România pentru săvârşirea unor infracţiuni, acestea din urmă neputând beneficia de toate garanţiile procesuale prevăzute de lege. În jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a decis, în mod constant, că principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. Curtea consideră că persoanele care locuiesc în România şi cele care locuiesc în străinătate nu se află în situaţii diferite care să justifice un tratament diferenţiat, astfel încât textul de lege criticat încalcă prevederile constituţionale ale art. 16.

În consecinţă, Curtea reţine că organul de cercetare penală, după punerea în mişcare a acţiunii penale, dacă au fost efectuate toate actele de urmărire necesare, are obligaţia de a-l chema pe inculpatul care nu locuieşte în ţară spre a-i prezenta materialul de urmărire penală, urmând a se aplica în mod corespunzător dispoziţiile art. 250-254 din Codul de procedură penală (Curtea Constituţională, Decizia nr. 294 din 7/11/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 891 din 10/12/2002).

ADMITEREA EXCEPŢIEI DE NECONSTITUŢIONALITATE A ART. 257 DIN CODUL DE PROCEDURĂ PENALĂ

Prin Încheierea din 30 ianuarie 1998, pronunţată în Dosarul nr. 5.656/1997, Judecătoria Giurgiu a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 257 din Codul de procedură penală, ridicată de Cloşcă Ilie. În motivarea excepţiei se arată că aceste prevederi încalcă art. 24 din Constituţie privind dreptul la apărare, deoarece procurorul are obligaţia de a-l asculta pe învinuit şi de a-i prezenta materialul de urmărire penală, în vederea punerii în mişcare a acţiunii penale, numai dacă socoteşte necesar acest lucru. Or, pe această cale se ajunge la trimiterea în judecată fără ca persoana în cauză “… să ştie şi fără să ia cunoştinţă de acuzaţiile care i se aduc”.

Exprimându-şi opinia asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate, instanţa consideră că dreptul constituţional la apărare este garantat, dacă se are în vedere “întreg contextul art. 255–257 din Codul de procedură penală, învinuitul având condiţii să-şi asigure apărarea”.

În punctul de vedere al Guvernului se apreciază că textul legal atacat este constituţional, pentru că art. 250 şi următoarele din Codul de procedură penală asigură dreptul la apărare al învinuitului, inclusiv în faza urmăririi penale. Se arată astfel că “… prezentarea materialului de urmărire penală este obligatorie în cazul în care a fost pusă în mişcare acţiunea penală”, iar în caz contrar, doar dacă procurorul socoteşte necesar acest fapt, evitându-se dificultăţi ce ar putea apărea în cazul în care învinuitul se sustrage de la cercetări. În acelaşi punct de vedere se recunoaşte însă că “… pentru celelalte situaţii în care învinuitul poate fi chemat în faţa organului judiciar, prezentarea materialului de urmărire penală trebuie să fie obligatorie în toate cazurile”.           Examinând cauza, Curtea Constituţională constată că textul criticat face parte din capitolul consacrat terminării urmăririi penale şi are două subcapitole: unul dedicat urmăririi fără punerea în mişcare a acţiunii penale, iar celălalt dedicat urmăririi cu acţiunea penală pusă în mişcare.

Prevederile art. 257 sunt consecutive art. 255 şi 256, în care se reglementează urmărirea fără punerea în mişcare a acţiunii penale, respectiv finalizarea cercetării penale de către organul de cercetare penală. Astfel, potrivit art. 255 din Codul de procedură penală, dacă nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală şi organul de cercetare penală constată că există învinuit şi că sunt suficiente probe împotriva lui, procedează la o nouă ascultare, aducându-i la cunoştinţă învinuirea şi întrebându-I dacă are noi mijloace de apărare.

În cazul în care învinuitul nu solicită probe noi sau dacă probele propuse nu sunt întemeiate, cercetarea se consideră terminată, dosarul urmând a fi înaintat, potrivit art. 256 din Codul de procedură penală, procurorului, cu un referat în care se consemnează rezultatul cercetării şi propunerile ce se impun, precizându-se, dacă este cazul, să se procedeze la trimiterea în judecată. Organul care decide asupra propunerilor făcute este procurorul.

În conformitate cu art. 257 din Codul de procedură penală – criticat sub aspectul constituţionalităţii în cauza, de faţă – procurorul, primind dosarul, cheamă pe învinuit spre a-i prezenta materialul de urmărire penală, numai dacă socoteşte necesar, ceea ce presupune că trimiterea în judecată se poate efectua legal şi fără înştiinţarea învinuitului, considerându-se că aducerea la cunoştinţă a învinuirii de către organul de cercetare penală, în temeiul art. 255 din Codul de procedură penală, ar fi suficientă.

Rezultă că problema constituţionalităţii art. 257 din Codul de procedură penală priveşte în fapt obligaţia, iar nu latitudinea, pentru procuror de a-I chema, şi el, pe învinuit, chiar după ce organul de cercetare penală eventual a făcut-o, pentru a-i prezenta din nou materialul de urmărire penală, fiind evident că de această dată operaţiunea respectivă nu se efectuează în scopul completării dosarului cu probele cerute de învinuit, ci pentru a i se aduce la cunoştinţă trimiterea sa în judecată prin intermediul rechizitoriului (art. 261 şi 262 din Codul de procedură penală). Curtea Constituţională constată că dispoziţiile art. 257 din Codul de procedură penală, în actuala redactare, contravin prevederilor art. 24 din Constituţie, potrivit căruia dreptul la apărare este garantat în tot cursul procesului, părţile având dreptul să fie asistate de un avocat ales sau numit din oficiu.

Într-adevăr liberul exerciţiu al dreptului de apărare este condiţionat de chemarea învinuitului spre a i se aduce la cunoştinţă materialul probator ce stătea la baza învinuirii sale. Desigur, organul de cercetare penală este obligat să procedeze la ascultarea sa (art. 255 din Codul de procedură penală), dar scopul acesteia este completarea dosarului cu eventuale noi probe cerute de către învinuit. Terminarea cercetării penale se concretizează într-un referat în care organul de cercetare are numai atribuţia de a propune procurorului, dacă este cazul, emiterea rechizitoriului şi sesizarea instanţei de judecată. Răspunderea pentru luarea acestor măsuri revine exclusiv procurorului.

Or, dacă procurorul are numai latitudinea, iar nu şi obligaţia chemării învinuitului, înseamnă că cel mai important moment al urmăririi penale – trimiterea în judecată – se poate realiza fără ca învinuitul să fie înştiinţat de către procuror asupra învinuirii ce i se aduce. În aceste condiţii învinuitul nu are posibilitatea să fie asistat de către un apărător şi nici să dispună de timpul necesar pentru a-şi pregăti apărarea, neavând cunoştinţă de soluţia dată de procuror în urma examinării materialului primit de la organul de cercetare penală.   Curtea Constituţională constată că, aşa după cum rezultă şi din punctul de vedere al Guvernului, dispoziţiile art. 6 din Codul de procedură penală prevăd că dreptul la apărare este garantat în tot cursul procesului penal. Dar, în raport cu dispoziţiile art. 257 din Codul de procedură penală, criticat în cauza de faţă, s-ar putea considera că cerinţa textului cu caracter general al art. 6 este acoperită prin art. 255 din Codul de procedură penală şi deci o nouă ascultare a învinuitului nu ar mai fi necesară înaintea procurorului, ceea ce, potrivit celor de mai sus, ar conduce la încălcarea dreptului constituţional la apărare al oricărei persoane trimise în judecată penală.     Pe de altă parte,  nu trebuie omis nici faptul că, până la rezoluţia procurorului, după primirea dosarului de la organul de cercetare penală, învinuirea se află în stare de simplă propunere care se cere validată de către procuror; acesta are însă la dispoziţie şi alte soluţii decât trimiterea în judecată. Este, de aceea, cu atât mai necesar ca rezolvarea cauzei să se facă după chemarea învinuitului şi după înştiinţarea sa despre punerea în mişcare a acţiunii penale, în prezenţa apărătorului său, care, alături de cel în cauză, poate determina sau influenţa pronunţarea altei soluţii de natură să excludă trimiterea în instanţă a dosarului (scoaterea de sub urmărire, încetarea urmăririi penale, clasarea etc.).

Faţă de cele arătate, Curtea Constituţională constată că dispoziţia “… dacă socoteşte necesar …” din art. 257 al Codului de procedură penală, de natură să restrângă exercitarea dreptului la apărare, contravine prevederilor art. 24 din Constituţie, fiind deci neconstituţională. În consecinţă, procurorul, primind dosarul, înainte de a dispune trimiterea în judecată, are obligaţia, iar nu latitudinea, de a-l chema pe învinuit spre a-i prezenta materialul de urmărire penală, chiar dacă acesta i-a fost adus la cunoştinţă de către organul de cercetare penală, urmând a se aplica în mod corespunzător dispoziţiile art. 250–254 din Codul de procedură penală (Curtea Constituţională, Decizia nr. 24/1999 din 23/2/1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 136 din 1/4/1999).

Ne amintim că,  în doctrină,  s-a subliniat că expresia “dacă socotește necesar”,   trebuie interpretată în sensul că procurorul apreciază, dacă va pune  sau nu în mișcare acțiunea penală contra învinuitului, după care,  în prima situație, devine obligatorie procedura de prezentare a materialului de urmărire penală (V.  Dongoroz,  Explicatii.  .  . , Partea specială, vol.  II, p.  66)  .  Dacă s-a fi înțeles rațiunea textului, intervenția Curții Constituționale nu mai era, delicat vorbind,  necesară (Gh. Ivan, Prezentarea materialului de urmărire penală, în ., în „Revista de drept penal” nr. 2/2004, p.  113).

EXCEPȚIA DE NECONSTITUȚIONALITATE A DISPOZIȚIILOR ART. 250 și ALE ART. 257 DIN CODUL DE PROCEDURA PENALA

Prin Încheierea din 22 aprilie 2005, pronunțată în Dosarul nr. 8.111/2004, Judecătoria Timișoara a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 250 și ale art. 257 din Codul de procedura penala, excepție ridicata de Petru Sporer, Dragos-Petru Mihai și Marius Mihai în dosarul menționat.
In motivarea excepției de neconstituționalitate se susține, în esență, ca art. 250 și 257 din Codul de procedura penala sunt neconstituționale, întrucât “în cuprinsul acestora nu se menționează obligativitatea prezentării integrale a materialului de urmărire penala de către procuror, lăsându-se astfel la discreția acestuia o prezentare incompleta și parțială a actelor de urmărire penala aflate în dosarul cauzei.”. Se încalcă în acest mod dreptul la un proces echitabil, câtă vreme procurorul “păstrează pentru sine atuuri injuste, concretizate în elemente probatorii pe care le escamotează fata de învinuit“, precum și dreptul la apărare, prin aceea ca inculpatului nu ii este asigurata posibilitatea cunoașterii ansamblului probelor administrate în faza de urmărire penala, pentru a formula apărări pertinente în cauză.

Judecătoria Timișoara apreciază ca excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, întrucât dispozițiile legale criticate nu numai ca nu contravin normelor constituționale invocate, ci constituie o garanție a dreptului la apărare. Faptul ca art. 250 din Codul de procedura penala nu prevede expres mențiunea “în întregime“, în ceea ce privește prezentarea materialului de urmărire penala, nu constituie un argument în sensul neconstituționalității acestui text, fiind, de altfel, evidenta intenția legiuitorului de a reglementa obligația prezentării în întregime a materialului de urmărire penală.
Curtea retine ca dispozițiile art. 250 și ale art. 257 din Codul de procedură penală,  texte de lege criticate constituie veritabile garanții ale dreptului la apărare, prin aceea ca reglementează obligația organului de cercetare penala ca, după punerea în mișcare a acțiunii penale, să îl cheme pe inculpat și să îi prezinte materialul de urmărire penala, precum și, în cazul urmăririi fără punerea în mișcare a acțiunii penale, obligația procurorului ca, reprimind dosarul, sa îl cheme pe învinuit și să îi prezinte materialul de urmărire penală.

Contrar susținerilor autorilor excepției, reglementarea modului de prezentare a materialului de urmărire penala în cele doua situații menționate asigura posibilitatea învinuitului sau inculpatului, după caz, de a lua cunoștință de materialul de urmărire penala în integralitatea sa, în vederea exercitării drepturilor procesuale în condițiile egalității de arme, ca exigenta a dreptului la un proces echitabil

(Curtea Constituțională, Decizia nr. 476 din 22 septembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  942 din 21 octombrie 2005. Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată în cadrul cererii de restituire a cauzei la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, în vederea refacerii procedurii de prezentare a materialului de urmărire penală).

Nerespectarea dispozitiilor legale cu privire la prezentarea materialului de urmărire penală are ca efect nulitatea relativa sau absoluta. De asemenea, unii consideră ca este lovit de nulitate absoluta procesul-verbal care nu poarta semnătura avocatului care a asistat pe inculpatul arestat la aceasta activitate, ori în toate  celelalte situații când asistenta juridica este obligatorie.

Prin decizia Plenului fostului tribunal Suprem nr.  3/1972 (în C.  D. , p.  27) s-a statuat că omisiunea de a se prezenta materialul de urmărire penala inculpatului minor aflat într-o școală specială de muncă și reeducare,   militar în termen sau deținut chiar în altă cauză, ori prezentarea materialului de urmărire penală fără a li se asigura asistența juridică obligatorie (Trib.  Suprem, S.  pen. , dec.  992/1982, în C.  D. , p.  322.  Gr. Gr. Theodoru, Tratat de procedură penală, Editura Hamangiu, 2007, p.   593).

În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra constituţionalităţii prevederilor art. 197 alin. (1) şi (4) din Codul de procedură penală cu referire la art. 255 şi art. 257 din acelaşi cod, în raport de critici similare.

EXCEPŢIA DE NECONSTITUŢIONALITATE A  DISPOZIŢIILOR ART. 197 ALIN. (1) ŞI (4) DIN CODUL DE PROCEDURĂ PENALĂ CU REFERIRE LA ART. 255 ŞI ART. 257 DIN ACELAŞI COD

Obiectul excepţiei îl constituie dispoziţiile art. 197 alin. (1) şi (4) din Codul de procedură penală, potrivit cărora “Încălcările dispoziţiilor legale care reglementează desfăşurarea procesului penal atrag nulitatea actului, numai atunci când s-a adus o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea acelui act. […]

Încălcarea oricărei alte dispoziţii legale decât cele prevăzute în alin. (2) atrage nulitatea actului în condiţiile alin. (1), numai dacă a fost invocată în cursul efectuării actului când partea este prezentă sau la primul termen de judecată cu procedura completă când partea a lipsit la efectuarea actului. Instanţa ia în considerare din oficiu încălcările, în orice stare a procesului, dacă anularea actului este necesară pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei.”

De asemenea, autorul excepţiei face referire şi la prevederile art. 255 şi art. 257 din Codul de procedură penală, care reglementează ascultarea învinuitului înainte de terminarea cercetării, respectiv prezentarea materialului de urmărire penală de către procuror.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate formulată, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată şi urmează să fie respinsă.

Curtea reţine că nulitatea reprezintă o sancţiune procedurală extremă, care intervine numai atunci când alte remedii nu sunt posibile. Cum însă nu orice încălcare a unei norme procedurale provoacă o vătămare care să nu poată fi reparată decât prin anularea actului, legiuitorul, în art. 197 alin. (1) din Codul de procedură penală, a instituit regula potrivit căreia nulitatea actului făcut cu încălcarea dispoziţiilor legale care reglementează desfăşurarea procesului penal intervine numai atunci când s-a adus o vătămare ce nu poate fi înlăturată în alt mod. Această reglementare reflectă preocuparea legiuitorului de a salva actele procedurale care, deşi iniţial nu au respectat formele procedurale, îşi pot atinge scopul, prin completarea sau refacerea lor. Nimic nu împiedică persoana interesată ca, în ipoteza în care există o vătămare ce nu poate fi înlăturată, să invoce şi să dovedească vătămarea pretinsă.

Aşa fiind, normele criticate nu aduc atingere prevederilor constituţionale privind egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi dreptul la un proces echitabil, deoarece, pe de o parte, acestea sunt aplicabile în egală măsură tuturor celor cărora li s-a produs o vătămare în drepturile lor procesuale prin încălcarea dispoziţiilor legale care reglementează desfăşurarea procesului penal, asigurându-se astfel dreptul părţilor la un proces echitabil, iar pe de altă parte, condiţionarea anulării actului de procedură care nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege de existenţa unei vătămări ce nu poate fi înlăturată în alt mod nu are semnificaţia unei sustrageri a acestuia de la aplicarea sancţiunilor legale sau a unei derogări de la obligativitatea respectării legii de către organele de cercetare penală.

Curtea mai reţine că instituirea, prin art. 197 alin. (4) din Codul de procedură penală, a unor termene privind invocarea încălcării dispoziţiilor legale ce reglementează desfăşurarea procesului penal (cu excepţia încălcărilor vizând dispoziţiile prevăzute de art. 197 alin. (2) din acelaşi cod), nu este de natură să aducă atingere drepturilor constituţionale invocate de autorul excepţiei, ci, dimpotrivă, este menită să asigure soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil, în concordanţă cu exigenţele constituţionale ale dreptului la un proces echitabil. De asemenea, contrar susţinerilor autorului excepţiei, nu se aduce atingere în acest mod principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii, eventuala necunoaştere a legii nefiind, de altfel, un criteriu de discriminare, în sensul dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Legea fundamentală. În plus, faptul că, în conformitate cu art. 197 alin. (4) teza finală din Codul de procedură penală, instanţa ia în considerare din oficiu încălcările, în orice stare a procesului, dacă anularea actului este necesară pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei, constituie o garanţie că nerespectarea legii nu va rămâne nesancţionată.

În sfârşit, nu poate fi reţinută nici critica formulată în raport de dispoziţiile constituţionale privind dreptul la apărare, întrucât textele legale ce fac obiectul excepţiei nu împiedică părţile să fie asistate de un apărător, ales sau numit din oficiu.

(Curtea Constituţională, Decizia nr. 403 din 14 iulie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 697 din 3 august 2005).

INCALCAREA PREVEDERILOR ART. 253 CODUL DE PROCEDURA PENALA REFERITOARE LA PREZENTAREA DIN NOU A MATERIALULUI DE URMĂRIRE PENALA. NULITATE RELATIVA

Încălcarea prevederilor art. 253 Codul de procedura penala referitoare la prezentarea din nou a materialului de urmărire penala, în cazul în care s-au efectuat noi acte de cercetare penala, este prevăzută sub sancțiunea nulității relative si, ca atare, poate fi invocata în condițiile art. 197 alin. (4) din același cod, în cursul efectuării actului când partea este prezenta sau la primul termen de judecata cu procedura completa când partea a lipsit la efectuarea actului.

Prin sentința penala nr. 438/F din 11 octombrie 2006 pronunțata de Tribunalul Ialomița, în baza art. 211 alin. (1), alin. (2) lit. c) și alin. (21) lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 99 din același cod, a fost condamnat, intre alții, inculpatul B.M. pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie.

Prin decizia nr. 856/A din 4 decembrie 2006 pronunțata de Curtea de Apel București, Secția a II-a penala și pentru cauze cu minori și de familie, a fost admis apelul declarat de inculpatul B.M. cu privire la individualizarea pedepsei.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs inculpatul B.M. care, prin apărătorul ales, a invocat, intre altele, cazul de casare prevăzut în art. 385 ⁹ alin. (1) pct. 2 Codul de procedura penala.   Inculpatul a solicitat casarea ambelor hotărâri și restituirea cauzei la procuror, întrucât nu i-a fost prezentat din nou materialul de urmărire penala, după ce s-au efectuat noi acte de cercetare penala, fiind încălcate astfel dispozițiile art. 253 Codul de procedura penala, fapt ce atrage nulitatea absoluta a actului de sesizare a instanței, conform art. 300 alin. (2) raportat la art. 197 alin. (2) Codul de procedura penală.

Recursul declarat de inculpat este considerat de Casație ca nefondat.

Motivul de recurs invocat de inculpat, prin care acesta a susținut ca instanța nu a fost legal sesizata, întrucât după ce i-a fost prezentat materialul de urmărire penala – la 8 iunie 2006 – s-au efectuat noi acte de cercetare penala, fără a se proceda la o noua prezentare a materialului de urmărire penala, nu se circumscrie cazului de casare prevăzut în art. 385⁹ alin. (1) pct. 2 Codul de procedura penala
Cazurile de casare sunt acele erori de procedura și de judecata care pot duce la admiterea recursului și casarea hotărârii recurate. Ele sunt prevăzute în art. 385 ⁹ Codul de procedura penala, sub forma a 21 de încălcări ale legii de procedura penala și ale legii materiale. Motivele de recurs reprezintă criticile concrete pe care părțile din proces le pot aduce hotărârilor pe care le-au recurat. Ele trebuie sa se circumscrie cazurilor de casare prevăzute de lege .

Potrivit art. 385 ⁹ alin. (1) pct. 2 Codul de procedura penala (caz de casare invocat de inculpat), hotărârea recurată este supusa casării, atunci când instanța nu a fost sesizata legal. Acest caz de casare are în vedere nerespectarea dispozițiilor care reglementează sesizarea primara a primei instanțe de judecata, în ceea ce privește organul sau persoana care o face și actul prevăzut de lege, prin care este investita instanța de judecata .

Rezulta ca acest caz de casare are în vedere numai situațiile în care, spre exemplu:
– instanța nu a fost sesizata prin rechizitoriu, ci printr-un alt act al procurorului;
– când rechizitoriul a fost emis cu nerespectarea unor dispoziții esențiale (de un procuror necompetent ori cu depășirea limitelor prevăzute de lege – art. 263 Codul de procedura penala);

– când, contrar dispozițiilor art. 317 Codul de procedura penala, inculpatul este judecat și condamnat pentru o alta fapta decât cea la care se refera rechizitoriul, daca nu s-a procedat la suplimentarea sesizării potrivit legii;

– daca inculpatul a fost judecat și pentru alte acte materiale aparținând infracțiunii supuse judecații, fără a exista o extindere a acțiunii penale din partea instanței.
Din modul de redactare a dispozițiilor art. 385⁹ alin. (1) pct. 2 Codul de procedura penala rezulta, fără echivoc, ca acest caz de casare este indisolubil legat de prevederile art. 300 Codul de procedura penala, potrivit cărora „instanța este datoare sa verifice din oficiu, la prima înfățișare, regularitatea actului de sesizare”, respectiv daca acesta a fost emis în condițiile legii.

Daca actul de sesizare nu a fost legal întocmit se dispune înlăturarea lipsurilor fie de îndată, daca este posibil, fie acordându-se un termen în acest scop. Numai când înlăturarea lipsurilor nu este posibila în cursul judecații, se procedează la restituirea cauzei procurorului, în vederea refacerii actului de sesizare .

Ca atare, cazul de casare prevăzut în art. 385 ⁹ alin. (1) pct. 2 Codul de procedura penala se refera exclusiv la neregularități ale actului de sesizare a instanței.
Rezulta ca nerespectarea de către organul de urmărire penala a obligației prevăzuta în art. 253 Codul de procedura penala, de a proceda din nou la prezentarea materialului de urmărire penala, daca a efectuat noi acte de cercetare penala, nu vizează neregularitatea actului de sesizare a instanței, ci poate atrage nulitatea urmăririi penale.
Nulitatea nu este însă una absoluta (pentru ca nu este expres prevăzuta intre cazurile enumerate limitativ de legiuitor în dispozițiile art. 197 alin. 2 Codul de procedura penala), ci relativa, ceea ce înseamnă ca încălcarea unei dispoziții legale ce reglementează desfășurarea procesului penal – în speță a prevederilor art. 253 Codul de procedura penala – trebuie sa fie invocata, conform art. 197 alin. (4) Codul de procedura penala, în cursul efectuării actului, când partea este prezenta sau la primul termen de judecata cu procedura completa, când partea a lipsit la efectuarea actului.  în speță, deși la prima instanța inculpatul a fost asistat de apărător ales, nu a învederat încălcarea de către organul de urmărire penala a prevederilor art. 253 Codul de procedura penală.

Ca atare, nulitatea invocata – pentru prima data în recurs – fiind relativa, a fost acoperita prin administrarea de către prima instanța și cea de apel atât a probelor în acuzare, cat și a celor în apărare, solicitate de inculpat, nefiind justificata restituirea cauzei la procuror si, în consecință, recursul inculpatului a fost respins (  Înalta Curte de Casație și Justiție , Secția penală,  decizia nr. 2431 din 7 mai 2007).

PREZENTAREA MATERIALULUI DE URMĂRIRE PENALĂ. CONDIŢII

Prezentarea materialului de urmărire penală nu este efectuată cu respectarea condiţiilor prevăzute în art. 250 şi urm. C. proc. pen., dacă procedura a fost întreruptă prin introducerea unei cereri de recuzare a procurorului competent să o efectueze.

Prin rechizitoriul nr. 1571/P/2002 din 3 august 2004, procurorul de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a inculpatei S.L. pentru săvârşirea infracţiunii de neglijenţă în serviciu prevăzută în art. 249 C. pen.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, prin sentinţa nr. 20 din 10 februarie 2006, a admis cererea formulată de inculpata S.L. şi a dispus restituirea cauzei la procuror pentru prezentarea materialului de urmărire penală.

Instanţa a constatat că actul prezentării materialului de urmărire penală este lovit de nulitate, întrucât la data efectuării acestuia – 12 ianuarie 2004 – inculpata formulase o cerere de recuzare a procurorului, care a fost soluţionată ulterior, la 14 ianuarie 2004.

Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti, procurorul a declarat recurs, invocând cazul de casare prevăzută în art. 385⁹ alin. (1) pct. 17¹ C. proc. pen. şi susţinând că aceasta a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 197, art. 202 şi art. 250 şi urm. C. proc. pen., întrucât cererea de recuzare a procurorului a fost formulată după efectuarea prezentării materialului de urmărire penală, a fost soluţionată cu respectarea dispoziţiilor legale şi s-a dovedit a fi nefondată, motiv pentru care nu poate atrage nulitatea actului întocmit anterior introducerii ei.

Verificând hotărârea atacată atât prin prisma motivului de casare invocat, cât şi din oficiu, în conformitate cu dispoziţiile art. 385⁶ alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată următoarele:

Recursul procurorului este admisibil, deşi este întemeiat pe dispoziţiile art. 385⁹ alin. (1) pct. 17¹ C. proc. pen., caz de casare care a fost abrogat prin Legea nr. 356/2006, intrată în vigoare la 6 septembrie 2006.

Recursul a fost declarat la 17 februarie 2006, anterior intrării în vigoare a noilor dispoziţii legale, astfel că regimul juridic al acestuia va corespunde legii sub imperiul căreia a fost exercitată calea de atac.

Doctrina şi practica judiciară sunt unanime în sensul că, în absenţa unor prevederi contrare, hotărârile sunt supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de legea în vigoare la data pronunţării lor.

În situaţia specială a cauzelor aflate în curs de judecată în recurs la data intrării în vigoare a Legii nr. 356/2006, pentru care instanţa  de recurs a fost investită înainte de intrarea în vigoare a acestei legi, rămân aplicabile prevederile anterioare cu privire la toate aspectele legate de exercitarea căii de atac, inclusiv cele referitoare la cazurile de casare modificate sau abrogate. Altfel, ar însemna ca legea nouă procesual penală să se aplice retroactiv asupra unui act (exercitarea căii de atac) îndeplinit anterior intrării în vigoare a Legii nr. 356/2006.

Recursul se dovedeşte a fi, însă, nefondat.

Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului rezultă că la 12 ianuarie 2004, cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală, inculpata S.L. a revenit la cererea iniţială de administrare a unor noi probe şi a declarat că va proceda la recuzarea procurorului de caz. În aceeaşi zi, inculpata a formulat cererea de recuzare a procurorului, cerere care a fost primită de procurorul de serviciu, fiind datată 12 ianuarie 2004, înregistrarea ei făcându-se de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti la 14 ianuarie 2004, sub nr. 147/VIII/1/2004.

Prin ordonanţa nr. 147/VIII/1/2004 din 14 ianuarie 2004, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a respins cererea de recuzare a procurorului de caz.

Din succesiunea acestor înscrisuri rezultă faptul că recuzarea procurorului de caz s-a făcut la 12 ianuarie 2004, în aceeaşi zi în care procurorul urma să prezinte materialul de urmărire penală inculpatei.

În timpul întocmirii procesului-verbal, inculpata şi-a declarat intenţia recuzării procurorului, materializată prin depunerea cererii la procurorul de serviciu.

Actul procedural al prezentării materialului de urmărire penală a fost, astfel, întrerupt, nemaifiind finalizat în forma şi condiţiile cerute de dispoziţiile art. 250 C. proc. pen. În aceste condiţii, inculpatei nu i s-a prezentat materialul de urmărire penală, astfel cum stabilesc prevederile art. 250 C. proc. pen.

Pe de altă parte, organul de urmărire penală, în absenţa analizării probelor pe care inculpata intenţiona să le solicite, nu a mai avut posibilitatea să constate dacă au fost administrate toate probele care susţin învinuirea.

Întrucât în cauză organele de urmărire penală nu au respectat dispoziţiile legale privind dreptul la apărare, se constată că inculpatei i s-a adus o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului, fiind îndeplinite cerinţele art. 197 alin. (1) şi (4) C. proc. pen. şi, în consecinţă, recursul a fost respins (  Înalta Curte de Casație și Justiție , Secția penala, decizia nr. 6826 din 22 noiembrie 2006).

PREZENTAREA MATERIALULUI DE URMĂRIRE PENALĂ. NOI ACTE DE CERCETARE PENALĂ. NULITATE RELATIVĂ

În jurisprudență s-a statuat că nerespectarea obligaţiei organului de urmărire penală de a proceda din nou la prezentarea materialului de urmărire penală, dacă a efectuat noi acte de cercetare penală, atrage nulitatea relativă, iar nu pe cea absolută şi, ca atare, trebuie invocată în cursul efectuării actului când partea este prezentă sau la primul termen de judecată cu procedura completă când partea a lipsit la efectuarea actului.

Prin sentinţa penală nr. 211 din 7 iunie 2004, Tribunalul Giurgiu a condamnat pe inculpatul R.V. pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzută în art. 211 alin. (2) lit. b) şi alin. (2¹) lit. b) şi c) C. pen.

Prin decizia nr. 1002 din 22 decembrie 2004, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a admis apelul inculpatului şi a schimbat încadrarea juridică dată faptei din prevederile art. 211 alin. (2) lit. b) şi alin. (2¹) lit. b) şi c) în cele ale art. art. 211 alin. (2) lit. b) şi alin. (2¹) lit. b) C. pen., text de lege în baza căruia a condamnat pe inculpat.

Recursul declarat de inculpat, prin care acesta a susţinut, între altele, că instanţa nu a fost legal sesizată, întrucât după prezentarea materialului de urmărire penală, la 22 august 2003, s-au efectuat acte de urmărire penală, fără a se proceda la o nouă prezentare a materialului de urmărire penală, este nefondat.

Nerespectarea obligaţiei organului de urmărire penală de a proceda din nou la prezentarea materialului de urmărire penală, dacă a efectuat noi acte de cercetare penală, prevăzută în art. 257 raportat la art. 253 C. proc. pen., nu atrage nulitatea absolută a urmăririi penale, ci nulitatea relativă, ceea ce înseamnă că încălcarea dispoziţiei legale trebuie să fie invocată în cursul efectuării actului când partea este prezentă sau la primul termen de judecată cu procedura completă când partea a lipsit la efectuarea actului.

În speţă, deşi a fost asistat de avocat ales atât la prezentarea materialului de urmărire penală din 22 august 2003, cât şi la efectuarea unor confruntări la 29 august 2003, inculpatul nu a învederat încălcarea prevederilor art. 257 raportat la art. 253 C. proc. pen. nici organului de urmărire penală şi nici instanţei de judecată, în condiţiile legii.

Ca atare, nulitatea invocată fiind relativă, a fost acoperită prin administrarea de către prima instanţă şi cea de apel atât a probelor în acuzare, cât şi a celor în apărare, solicitate de inculpat, nefiind justificată restituirea cauzei la procuror pentru refacerea actului (Înalta Curte de Casație și Justiție , Secția penală, decizia nr. 3422 din 1 iunie 2005).

ASISTENTA JURIDICA. PREZENTAREA MATERIALULUI DE URMĂRIRE PENALA

Prin sentința penala nr. 424 din 27 octombrie 2004, Tribunalul Vaslui a condamnat pe inculpatul N.A. pentru săvârșirea tentativei la infracțiunea de omor calificat prevăzuta în art. 20 raportat la art. 174 și art. 175 lit. i) C. pen.

Prin decizia penala nr. 112 din 17 martie 2005, Curtea de Apel Iași a respins apelul inculpatului, prin care acesta a solicitat, în principal, achitarea în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.

Recursul declarat de inculpat, intre altele, cu privire la nerespectarea prevederilor art. 172 alin. (5) C. proc. pen. referitoare la prezenta obligatorie a apărătorului la prezentarea materialului de urmărire penala, este nefondat.

Dispoziția art. 172 alin. (5) C. proc. pen. în sensul de a fi asigurata prezenta obligatorie a apărătorului la prezentarea materialului de urmărire penala trebuie interpretata în coroborare cu prevederile art. 171 alin. (2) din același cod, în raport cu care aceasta măsura se aplica numai în situațiile în care învinuitul sau inculpatul este minor, militar în termen, militar cu termen redus, rezervist concentrat sau mobilizat, elev al unei instituții militare de învățământ, internat intr-un centru de reeducare sau intr-un institut medical educativ, când este arestat chiar în alta cauza ori când organul de urmărire penala sau instanța apreciază ca învinuitul ori inculpatul nu si-ar putea face singur apărarea.

In speță, prezentarea materialului de urmărire penala pentru recurent a fost făcută la 24 octombrie 2003, când acesta avea calitatea de învinuit și se afla în stare de libertate, astfel ca asistarea sa de către un apărător nu era obligatorie.
In consecința, recursul inculpatului a fost respins (  Înalta Curte de Casație și Justiție , secția penala, decizia nr. 5475 din 28 septembrie 2005).

RESTITUIREA CAUZEI LA PROCUROR. NEPREZENTAREA MATERIALULUI DE URMĂRIRE PENALA. NELEGALA SESIZARE A INSTANȚEI ATRAGE NULITATEA ABSOLUTA.

Prin sentința penala nr.878/9.03.2004, Tribunalul Bihor, în baza art.11 pct.2 lit.a raportat la art.10 lit.d din Codul de procedura penala, a achitat pe inculpatul O.D. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute și pedepsite în  art. 264 din Codul penal cu aplicarea art. 37 din același cod.

În baza art. 211 alin. 2/1 lit.a din Codul penal cu aplicarea art. 74, 76 din Codul penal l-a condamnat pe inculpatul G.C.C. la o pedeapsa de 2 ani închisoare cu executare în regim privativ de libertate.

În baza art. 110¹ din Codul penal cu referire la art.83 din același cod a dispus revocarea beneficiului suspendarii conditionate a executarii pedepsei de 1 an și 6 luni închisoare aplicate inculpatului prin sentința penala nr.2223/14.12.2001 a Judecatoriei Oradea și executarea acesteia de către inculpat alaturi de pedeapsa din prezenta cauza.

În baza art. 211 alin. 2/1 lit.a Cod penal cu aplicarea art. 99 alin. 3, art. 109 și art. 74, 76 din același cod , a condamnat inculpații D.R.E. și B.L.A. la câte o pedeapsa de 1 an închisoare în condițiile art. 110 din Codul penal, stabilindu-se un termen de încercare de 2 ani pentru fiecare dintre inculpați.

Instanța de fond a reținut ca, inculpații B.L.A, D.R.E. și G.C.C., în baza unui plan preconceput, în data de 22 iulie 2002, l-au deposedat prin violență pe O.D. de suma de bani pe care acesta o avea asupra sa. Ulterior,  inculpații au fost depistați de către organele de politie, care la efectuarea percheziției corporale asupra lui G.C.C., au găsit ascunse în lenjeria de corp sumele de 1 mil.lei și 100 USD.

La prezenta cauză s-a conexat dosarul nr.7776/2004 în care prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor, inculpatul O.D. a fost trimis în judecată pentru comiterea infracțiunii prevăzute în art.264 Cod penal.

În apel,  Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor a solicitat condamnarea inculpatului O.D. pentru infracțiunea de favorizare a infractorului și condamnarea inculpaților G.C., D.R. și B.L. la pedepse just individualizate cu executare prin privare de libertate pentru infracțiunile reținute în sarcina lor. Au declarat apel și inculpații G.C., D.R. și B.L. care au solicitat în principal desființarea sentinței atacate și restituirea cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale și a actului de sesizare al instanței, întrucât acesta nu a fost confirmat de primul procuror al parchetului, deși procurorul a efectuat în cauza urmărire penala proprie, iar în subsidiar, au solicitat achitarea, în temeiul dispozițiilor art.  pct. 2 lit.a raportat la art.10 lit.d din Codul procedura penala, susținând ca în cauza nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de tâlhărie. Împotriva acestei sentințe a declarat apel și inculpatul O.D. , care a solicitat achitarea sa în baza art. 11 pct. 2 lit.a raportat la art.10 lit.d din Codul de procedura penala de sub învinuirea comiterii infracțiunii de favorizare a infractorului, în cauză nefiind realizată latura obiectivă a acesteia, iar,  în subsidiar,  a solicitat restituirea cauzei la parchet, arătând ca i-au fost încălcate drepturile procesuale,  nefiindu-i prezentat materialul de urmărire penală.

Prin decizia penală nr.103/30.5.2006, Curtea de Apel Oradea, în urma rejudecării cauzei, a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor și inculpații G.C., D.R., B.L.A și O.D. și a dispus restituirea cauzei la procuror în vederea completării și refacerii urmăririi penale.

Curtea a reținut ca, potrivit actelor și lucrărilor dosarului rezulta ca, prin procesul verbal din 23.07.2002, s-a dispus începerea urmăririi penale fata de inculpații G.C.C. și D.R.E. pentru comiterea infracțiunii de tâlhărie, prevăzute în art.211 al.2/1 lit.a din Codul penal, iar la data de 23.12.2002, celor doi inculpați le-a fost prezentat dosarul urmărire penala.

Ulterior, prin rezoluția din 8.10.2002, procurorul a dispus, în baza art. 238 din Codul de procedura penala, extinderea urmării penale fata de inculpata B.LA. pentru comiterea infracțiunii de tâlhărie, prevăzute în art.211 al.2/1 lit.a Cod penal, iar toate actele de urmărire în ce o privește pe aceasta au fost întocmite de procuror, acesta efectuând urmărire penala proprie. Cu toate ca după extinderea urmăririi penale fata de inculpata B.L.A., prin rezoluția din 8.10.2002 s-au efectuat noi acte de cercetare penala, inclusiv confruntări între cei trei inculpați, procurorul nu a procedat în condițiile art.253 din Cod procedura penala la prezentarea din nou a materialului de urmărire penala inculpaților G.C. și D.R. încălcând astfel dispozițiilor legale care reglementează desfășurarea procesului penal, încălcare ce atrage nulitatea urmăririi penale.

Curtea a mai reținut ca, deși după extinderea urmăririi penale în ceea ce o privește pe inculpata B.L.A., procurorul a efectuat urmărirea penala, rechizitoriul nu a fost suspus confirmării prim procurorului parchetului în condițiile art.209 alin.  5 din Codul de procedura penala, ceea ce atrage nulitatea absoluta prev. de art.197 al.2 din Codul de procedura penala.

Nerespectându-se dispozițiile art.209 alineat ultim din Codul de procedură penală, se constată că sesizarea instanței de fond nu a fost făcută conform legii.

Cu privire la apelul declarat de inculpatul O.D. se reține că,  deși a fost cercetat  și  ascultat în legătura cu comiterea infracțiunii de denunțare calomnioasa prevăzute în art.259 din Codul penal, fiindu-i prezentat  și  materialul urmărire penala pentru aceasta infractiune, prin rezoluția din 25.08.2003 procurorul a schimbat încadrarea juridica a faptei în art.264 din Codul penal, nefiindu-i asigurata inculpatului posibilitatea de a-si face apărarea și de a solicita administrarea de noi probe cu privire la noua încadrarea juridica data faptei.

Organul de cercetare penala, potrivit dispozițiilor art.253 Cod procedură penală, era obligat sa procedeze din nou la prezentarea materialului, și chiar daca prezentarea materialului nu ar fost posibila, din cauza ca inculpatul s-au fi sustras de la chemarea înaintea organului de cercetare penala, ori s-ar fi dispărut, potrivit dispozițiilor art.254 Cod procedură penală, procurorul trebuia sa întocmească potrivit dispozițiilor art.259 Cod procedură penală un referat în care sa arate împrejurările concrete din care sa rezulte cauza împiedicării.

În concluzie, constatându-se ca în cauza au fost încălcate atât prevederile legale care reglementează desfășurarea procesului penal, respectiv dispozițiile art.253 și art.254 din Codul de procedura, cât și cele referitoare la sesizarea instanței, dispoziții prevăzute sub sancțiunea nulității absolute, Curtea a reținut ca în cauza soluția care se impune a fi adoptata este aceea de restituire a cauzei la procuror potrivit art.33 Cod procedura penala, pentru refacerea și completarea urmăririi penale (Curtea de Apel Oradea – Secția penală și pentru cauze cu minori, Decizia penală nr.103/30.05.2006).

NEPREZENTAREA MATERIALULUI DE URMĂRIRE PENALA.  SANCȚIUNI. RESTITUIREA CAUZEI PROCURORULUI în VEDEREA REFACERII URMĂRIRII PENALE.
Prin sentința penala nr. 1995/20.09.1999 a Judecătoriei Satu Mare, în temeiul art. 202 C.pen. și art. 36 alin. 1 din Decretul nr. 328/1966 ambele cu aplicarea art. 37 lit. a C.pen. a fost condamnat inculpatul H.V. la cate o pedeapsa de 2 ani închisoare, și procedându-se conform art. 33 lit. a și art. 34 lit. b C.pen., s-a stabilit ca inculpatul sa execute pedeapsa de 2 ani închisoare. Totodată, în temeiul art. 83 C.pen. s-a revocat suspendarea condiționată a executării pedepsei de 2 ani închisoare aplicata inculpatului prin sentința penala nr. 2025/1996 a Judecătoriei Satu Mare, pedeapsa ce s-a stabilit sa fie executata alături de pedeapsa din cauza, în regim privativ de libertate, cu aplicarea art. 71 și art. 64 C.pen.

Instanța a reținut ca, în data de 09.04.1999 inculpatul a invitat-o la plimbare cu autoturismul pe partea vătămată T.A., în vârsta de 15 ani și la ieșirea din localitate a săvârșit acte cu caracter obscen asupra minorei. Inculpatul nu poseda permis de conducere pentru nici o categorie de autovehicule.

Prin sentința penala nr. 23/20.01.2000, instanța de apel a admis apelul declarat de inculpat în sensul ca, a redus pedepsele aplicate acestuia de la cate 2 ani închisoare la cate 1 an închisoare, stabilind ca inculpatul sa execute pedeapsa de 1 an închisoare.

Declarând recurs, inculpatul a cerut restituirea cauzei la procuror în baza art. 333 C.pr.pen. pentru completarea urmăririi penale.

Recursul declarat în cauza este fondat.

Potrivit art. 257 C.pr.pen., văzând și Decizia Curții Constituționale nr. 24/23.02.1999, neprezentarea materialului de urmărire penala este de natura sa atragă sancțiunea nulității absolute.

In speță, însă, cu toate ca sesizarea instanței prin rechizitoriu s-a realizat după pronunțarea Curții Constituționale în sensul obligativității prezentării materialului de urmărire penala, parchetul nu s-a conformat acestei dispoziții obligatorii.
Prin urmare, constatându-se nulitatea legata de nerespectarea dispozițiilor legale referitoare la prezentarea materialului de urmărire penala, sunt îndeplinite condițiile pentru restituirea cauzei la procuror în vederea refacerii urmăririi penale, cu respectarea dispozițiilor art. 250 și urm. C.pr.pen. (Curtea de Apel Oradea, Secția penala, decizia nr. 380 din 2 mai 2000).

RESTITUIREA CAUZEI LA PROCUROR ÎN VEDEREA REFACERII URMĂRIRII PENALE. CONDIȚII.

Potrivit art. 332 alin. 2 din Codul de procedura penala, instanța se desesizează și restituie cauza procurorului pentru refacerea urmăririi penale în cazul nerespectării dispozițiilor privitoare la competenta după materie sau după calitatea persoanei, sesizarea instanței, prezenta învinuitului sau inculpatului și asistarea acestuia de către apărător.
Prin sentința penala nr. 295 din 12 octombrie 2006 pronunțata de Tribunalul Bihor în dosar nr. 264/2006, în baza art. 332 alin. 2 Cod procedura penala, s-a dispus restituirea cauzei Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor în vederea efectuării urmăririi penale în dosar nr. 592/P/2004 privind pe inculpata F.A.

Pentru a pronunța astfel, instanța de fond a reținut ca, prin procesul-verbal din 17 noiembrie 2005 s-a început urmărirea penala împotriva învinuitei F.A. pentru comiterea infracțiunii de înșelăciune prevăzute în art. 215 alin. 4 Cod penal, reținându-se în sarcina sa ca, în perioada iunie-septembrie 2002 a achiziționat de la SC Zaharul Oradea SA cantități de zahar ce au fost facturate de către învinuita, care a emis pentru plata acestora 9 file CEC în valoare de 2.165.420.000 lei, file ce nu au putut fi încasate datorita lipsei disponibilului din contul bancar, prejudiciind astfel partea vătămata cu suma de mai sus.

Prin rezoluția din 18 noiembrie 2005 procurorul a confirmat începerea urmăririi penale fata de învinuita pentru comiterea infracțiunii de înșelăciune prev. de art. 215 alin. 3, 4 și 5 Cod penal.

În speță, după începerea urmăririi penale singurul act de cercetare efectuat a constat în luarea unei declarații învinuitei la data de 15 decembrie 2005, după care s-a procedat la prezentarea materialului de urmărire penala și s-a întocmit rechizitoriul, prin actul de sesizare a instanței, fiind pusa în mișcare acțiunea penala împotriva inculpatei și trimisa în judecata pentru infracțiunea prev. de art. 215 alin. 1, 3, 4, 5 Cod penal cu aplicarea art. 41 și art. 42 Cod penal.

Toate actele procesuale efectuate în cauza au fost realizate înainte de începerea urmăririi penale în baza actelor premergătoare.

După data începerii urmăririi penale, organul de urmărire penala nu a mai administrat nici o proba pentru a dovedi vinovăția sau nevinovăția inculpatei, ci a procedat la audierea învinuitei și prezentarea materialului de urmărire penala, dispunând trimiterea în judecata a acesteia.

Întregul material probatoriu a fost administrat doar în faza actelor premergătoare, ceea ce nu este permis, în aceasta faza verificându-se temeinicia informațiilor primite prin modurile de sesizare prevăzute de lege, or, potrivit art. 200 Cod procedura penala urmărirea penala are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenta infracțiunilor, la identificarea făptuitorilor și la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata daca este cazul sau nu sa se dispună trimiterea în judecata.

Totodată, prin strângerea probelor necesare, în sensul textului de lege se înțelege atât operațiunea de adunare a probelor cât și examinarea și evaluarea lor, pentru a constata daca sunt suficiente în vederea luării hotărârii privind trimiterea sau netrimiterea în judecata.

Având în vedere ca în cauza nu s-au efectuat fata de inculpata urmărirea penala în sensul arătat și definita de legea procesual penala, sesizarea instanței fiind legala, s-a dispus restituirea cauzei la parchet în vederea efectuării urmăririi penale privind pe inculpata.
Împotriva acestei sentințe penale în termen a declarat recurs penal Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor. S-a arătat ca soluția instanței de restituire a cauzei la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor este nelegala. Instanța de recurs trebuie sa constate ca inculpatei i-au fost respectate toate drepturile și garanțiile inclusiv dreptul la apărare garantat de prevederile art. 6 Cod procedura penala. Mai mult, în momentul prezentării materialului de urmărire penala în fata procurorului, învinuita putea sa formuleze orice cerere sau sa ceara administrarea sau readministrarea oricăror mijloace de proba.

Curtea de Apel Oradea, prin decizia penală nr. 116/R din 8 martie 2007, a admis recursul penal declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor privind pe inculpata F.A., împotriva sentinței penale nr. 295 din 12.10.2006 pronunțată de Tribunalul Bihor pe care a casat-o și a dispus trimiterea cauzei pentru continuarea judecații la aceeași instanță.
În conformitate cu dispozițiile art. 332 alin. 2 și 4 Cod procedura penala, instanța se desesizează și restituie cauza procurorului pentru refacerea urmăririi penale în cazul nerespectării dispozițiilor privitoare la competenta după materie sau după calitatea persoanei, sesizarea instanței, prezenta învinuitului sau inculpatului și asistarea acestuia de către aparator, iar împotriva restituirii se poate face recurs de către procuror sau persoana ale cărei interese au fost vătămate.

Potrivit art. 62 și 64 din același cod în vederea aflării adevărului organul de urmărire penala și instanța de judecata sunt obligate sa lămurească cauza sub toate aspectele pe baza de probe, iar mijloacele de proba obținute în mod legal nu pot fi folosite în procesul penal.

Pe de alta parte, în baza art. 300 Cod procedura penala instanța este datoare sa verifice din oficiu, la prima înfățișare regularitatea actului de sesizare, iar când constata ca sesizarea nu este făcuta conform legii, iar neregularitatea nu poate fi înlăturată, dosarul se restituie organului de urmărire penala în vederea refacerii acestuia.

Din examinarea prevederilor de mai sus, rezulta ca numai respectarea dispozițiilor privind sesizarea instanței constituie temei de restituire a cauzei la procuror, iar aprecierea caracterului ilegal al mijloacelor de proba obținute de procuror la urmărirea penala, care constituie fundamentul trimiterii în judecata este atributul instanței care se pronunța, însa după efectuarea cercetării judecătorești și după dezbateri prin hotărâre.

Analizând rechizitoriul din 4. 1.2006, dosar nr. 592/P/2004 întocmit de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor, se constată că acest act respectă prin formă și conținut toate cerințele legii. Astfel, actul de sesizare al instanței cuprinde toate elementele prevăzute de art. 263 Cod procedura penala, respectiv datele referitoare la persoana inculpatei, faptele reținute în sarcina ei, încadrarea juridica, probele pe care se întemeiază învinuirea și dispoziția de trimitere în judecata precum și numele persoanelor care trebuie citate în instanța. Totodată, acest act nu cuprinde aspecte de neregularitate care sa impună refacerea lui de către procuror.

Se mai constata ca în cauza, prima instanța, fără a efectua cercetarea judecătoreasca s-a pronunțat asupra unor mijloace de probe pe care procurorul si-a întemeiat trimiterea în judecata a inculpatei, apreciind ca neadministrarea de probe după începerea urmăririi penale ar atrage nulitatea urmăririi penale și ar face necesara refacerea urmăririi penale. Or, extinzând obiectul verificării de la actul de sesizare (căruia sub aspectul formei și conținutului nu au fost aduse critici ) la materialul probator pe care respectivul act s-a fundamentat, instanța de fond a încălcat dispozițiile imperative evocate, cât și cele referitoare la obligativitatea efectuării cercetării judecătorești, în cadrul căreia se putea examina public, nemijlocit și contradictoriu întregul material probator și a pronunțat astfel o hotărâre nelegala. (Curtea de Apel Oradea, Decizia penala nr.116/R/12 martie 2007.  În acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție , decizia penala nr. 13/2007 , dosar nr. 14056/1/2007).

În concluzie, procurorul apreciază “dacă socotește necesar”  să pună sau nu  în mișcare acțiunea penală și să dispună sesizarea unei instanțe.  Suntem la momentul terminării urmăririi penale. Ori de câte ori procurorul socotește că va trimite în judecată învinuitul , devine obligatorie procedura de prezentare a  materialului  de urmărire penală, în integralitatea sa, față de care inculpatul își face apărările.