PREZUMȚIA DE NEVINOVĂȚIE

La 10 decembrie 1948, Adunarea Generala a O.N.U. a adoptat și proclamat Declarația universala a drepturilor omului.  După acest act istoric, Adunarea Generala a recomandat statelor membre sa nu precupețească nici unul din mijloacele care le stau la dispoziție pentru a publica în mod solemn textul Declarației și “pentru a face astfel ca el sa fie distribuit, afișat, citit și comentat, în principal în scoli și în alte instituții de învățământ, indiferent de statutul politic al țărilor sau teritoriilor”.

Articolul 11 alin. 1 din  Declarație prevede că  orice persoană acuzată de comiterea unui act cu caracter penal are dreptul să fie presupusă nevinovată până când vinovăția sa va fi stabilită în mod legal în cursul unui proces public în care i-au fost asigurate toate garanțiile necesare apărării sale.

Guvernele semnatare, membre ale Consiliului Europei, luând în considerare Declarația Universala a Drepturilor Omului; considerând ca aceasta declarație urmărește să asigure recunoașterea și aplicarea universală și efectivă a drepturilor pe care ea le enunță ; considerând ca scopul Consiliului Europei este acela de a realiza o uniune mai strânsa între membrii săi și că unul dintre mijloacele pentru a atinge acest scop este apărarea și dezvoltarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ; reafirmând atașamentul lor profund față de aceste libertăți fundamentale care constituie temelia însăși a justiției și a păcii în lume și a căror menținere se bazează în mod esențial, pe de o parte, pe un regim politic cu adevărat democratic, iar pe de alta parte, pe o concepție comună și un respect comun al drepturilor omului din care acestea decurg; hotărâte, în calitatea lor de guverne ale statelor europene animate de același spirit și având un patrimoniu comun de idealuri și de tradiții politice, de respect al libertății și de preeminență a drepturilor, să ia primele măsuri menite să asigure garantarea colectivă a anumitor drepturi enunțate în Declarația Universală, au convenit asupra unei  Convenții europene a drepturilor omului  (CEDO a fost ratificata prin Legea nr. 30/1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  135 din 31 mai 1994. Textul Convenției a fost modificat prin Protocolul 11 la CEDO, încheiat la Strasbourg la 11 mai 1994 și ratificat de România prin  legea nr. 79/1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  147 din 13 iulie 1995 –  www.coe.int).

Articolul 6 §2 al Convenției pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților  dispune că orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până ce vinovăția sa va fi legal stabilită.

Prezumţia de nevinovăţie este reglementată în   art. 5² din Codul penal , potrivit căruia orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă. Art. 5² a fost introdus prin Legea nr. 281/2003. Anterior, art. 66 din același cod dispunea doar o normă de procedură conform căreia, învinuitul sau inculpatul nu era obligat să-și dovedească nevinovăția.

Rezultă din formulări și evoluții că suntem în prezența:

• Unui principiu fundamental;
• Un drept al omului;
• Un drept subiectiv;
• O regulă de fond în procesul penal;
• O regulă de procedură penală;
• Aplicabilă în orice procedură sancționatorie, de exemplu,  administrativă represivă (cauza Blum vs Austriei, din 03.02.2005);
• Răspunderea nu supraviețuiește autorului faptei penale;
• Se aplică în orice fază a procesului, inclusiv într-o fază pregătitoare, preparatorie (în orice formă s-ar găsi reglementată);
• Exclude o a doua identică sancționare ;
  • Include dreptul de a nu contribui la propria incriminare ( cauza  John Murray vs Marii Britanii din 08.02.1996, Saunders vs Marii Britanii din 17.12.1996, Serves vs Franţei din 20.10.1997, Heaney şi McGuinness vs Irlandei din 21.12.2000 etc.
  • este o prezumție relativă, cu un regim juridic special care nu poate fi răsturnată decât printr-o hotărâre penală de condamnare, rămasă definitivă

În jurisprudență, s-a arătat că regula in dubio pro reo constituie un complement al prezumţiei de nevinovăţie, un principiu instituţional care reflectă modul în care principiul aflării adevărului, consacrat în art. 3 din Codul de procedură penală, se regăseşte în materia probaţiunii. Ea se explică prin aceea că, în măsura în care dovezile administrate pentru susţinerea vinovăţiei celui acuzat conţin o informaţie îndoielnică tocmai cu privire la vinovăţia făptuitorului în legătură cu fapta imputată, autorităţile judecătoreşti penale nu-şi pot forma o convingere care să se constituie într-o certitudine şi, de aceea, ele trebuie să concluzioneze în sensul nevinovăţiei acuzatului şi să-l achite ( I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 3465 din 27 iunie 2007, la www. scj. ro).

Prin sentinţa penală nr. 345 din 25 iulie 2006 pronunţată de Tribunalul Bacău, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul S.A. pentru infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte prevăzută în art. 183 C. pen., întrucât fapta nu a fost săvârşită de către acesta.

Prima instanţă a reţinut că, prin rechizitoriul procurorului de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bacău din 21 decembrie 2005, inculpatul S.A. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte prevăzută în art. 183 C. pen., constând în aceea că, în seara de 31 martie 2005, a lovit-o pe soţia sa – victima S.M. -, aceasta dezechilibrându-se şi căzând pe plita încinsă a sobei din locuinţă, de unde nu s-a mai ridicat, fiind în stare de inconştienţă. Urmare a multiplelor arsuri suferite, victima a decedat.

Coroborând probele administrate în cursul urmăririi penale, cu cele administrate nemijlocit în cursul judecăţii, prima instanţa a reţinut o altă situaţie de fapt decât cea avută în vedere de procuror la momentul trimiterii în judecată a inculpatului. Astfel, prima instanţă a reţinut că, la 31 martie 2005, inculpatul s-a întors la domiciliu, unde a găsit-o pe soţia sa, în stare de ebrietate. Întrucât aceasta a refuzat să-i coase o gaică la o pereche de pantaloni, inculpatul, enervat de atitudinea soţiei sale şi de faptul că, mai tot timpul, când se întorcea acasă o găsea în stare de ebrietate, a lovit-o cu palma peste faţă, după care a aprins focul în bucătărie şi a încălzit mâncarea. În timpul mesei, inculpatul a observat-o pe soţia sa că intenţionează să-i coasă gaica de la pantaloni, dar constatând că aceasta făcea eforturi pentru a introduce aţa în act, l-a rugat pe fiul său S.C. să o ajute în efectuarea acestei operaţiuni, după care a plecat într-o altă cameră.

Prima instanţă a reţinut că, pe tot acest interval de timp, de faţă la incidentul derulat între cei doi soţi s-au aflat fiul acestora S.C. şi prietenul său D.A.

În jurul orelor 19⁰⁰, cei doi tineri au plecat la un magazin din apropiere, iar când a revenit la domiciliu, în jurul orelor 20⁰⁰, martorul S.C. a găsit-o pe mama sa căzută pe plita încinsă, prezentând multiple arsuri, astfel că l-a anunţat despre cele întâmplate pe tatăl său, care dormea în camera alăturată. La iniţiativa celor doi – tată şi fiu – victima fost transportată la spital. La 10 aprilie 2005 starea de sănătate a victimei s-a agravat, survenind decesul.

Fiind audiat, inculpatul nu a recunoscut fapta reţinută în actul de sesizare, susţinând că din momentul în care a plecat în camera alăturată să se uite la televizor şi până când a fost trezit de fiul său, care i-a relatat că a găsit-o pe S.M. căzută pe plita încinsă, nu ştie ce s-a întâmplat cu aceasta.

În declaraţiile date pe parcursul cercetărilor, martorul S.C. a confirmat versiunea tatălui său, în sensul că, după ce acesta a plecat în camera alăturată, victima a continuat să consume băuturi alcoolice. Martorul a mai precizat că după ce a plecat din locuinţă are convingerea că mama sa s-a dus lângă sobă să se încălzească şi, pe fondul consumului excesiv de băuturi alcoolice, coroborat cu căldura din încăpere, probabil a aţipit şi a căzut pe plită, variantă care, în opinia sa, este susţinută de poziţia în care a fost găsită victima şi de împrejurarea că la locul faptei a fost descoperită o sticlă de băutură ce fusese ascunsă de aceasta.

Prima instanţă a constatat că în cauză nu există probe directe sau indirecte, în sensul celor reţinute în actul de sesizare a instanţei în sarcina inculpatului.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, procurorul a declarat apel, criticând-o sub aspectul greşitei achitări a inculpatului pentru infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte.

Prin decizia penală nr. 57 din 6 martie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bacău a fost respins ca nefondat apelul declarat de procuror.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, procurorul a declarat recurs, invocând cazul de casare  prevăzut  în  art. 385⁹ alin. (1)  pct. 18 din Codul de procedură penală  şi susţinând că s-a comis o gravă eroare de fapt, având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de achitare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând atât motivele de recurs invocate, cât şi din oficiu ambele hotărâri, conform prevederilor art. 385⁹ alin. (3) combinate cu art. 385⁶ alin. (1) şi art. 385⁷ din Codul de procedură penală,  constată următoarele:

Deşi procurorul a susţinut că ambele instanţe – prima instanţă şi cea de apel – au ajuns la concluzia achitării inculpatului, respectiv a reţinerii nevinovăţiei acestuia în comiterea faptei, prin ignorarea mai multor probe, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, dimpotrivă, atât prima instanţă, cât şi cea de apel au făcut o analiză amănunţită a tuturor probelor administrate pe parcursul cercetărilor.

Mai mult, instanţa de apel, pentru a-şi forma propria convingere cu privire la vinovăţia ori, dimpotrivă, nevinovăţia inculpatului, a readministrat întregul probatoriu, a reaudiat inculpatul şi a dispus admiterea de probe noi.

În Codul de procedură penală român, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 281/2003, prezumţia de nevinovăţie este înscrisă între regulile de bază ale procesului penal, în art. 5² statuându-se că „orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă.”

Prin adoptarea prezumţiei de nevinovăţie ca principiu de bază, distinct de celelalte drepturi care garantează şi ele libertatea persoanei – dreptul la apărare, respectarea demnităţii umane – s-au produs o serie de restructurări ale procesului penal şi a concepţiei organelor judiciare, care trebuie să răspundă următoarelor cerinţe:

– vinovăţia se stabileşte în cadrul unui proces, cu respectarea garanţiilor procesuale, deoarece simpla învinuire nu înseamnă şi stabilirea vinovăţiei;

– sarcina probei revine organelor judiciare, motiv pentru care interpretarea probelor se face în fiecare etapă a procesului penal, concluziile unui organ judiciar nefiind obligatorii şi definitive pentru următoarea fază a procesului;

– la adoptarea unei hotărâri de condamnare, până la rămânerea definitivă, inculpatul are statutul de persoană nevinovată; la adoptarea unei hotărâri de condamnare definitive prezumţia de nevinovăţie este răsturnată cu efecte erga omnes;

– hotărârea de condamnare trebuie să se bazeze pe probe certe de vinovăţie, iar în caz de îndoială, ce nu poate fi înlăturată prin probe, trebuie să se pronunţe o soluţie de achitare.

Toate aceste cerinţe sunt argumente pentru transformarea concepţiei asupra prezumţiei de nevinovăţie, dintr-o simplă regulă, garanţie a unor drepturi fundamentale, într-un drept distinct al fiecărei persoane, de a fi tratată ca nevinovată până la stabilirea vinovăţiei printr-o hotărâre penală definitivă.

Faptul că inculpatul S.A. a fost inconsecvent în declaraţiile date în faţa organelor judiciare este irelevant, întrucât, conform art. 66 alin. (1) C. proc. pen., „inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie şi nu este obligat să-şi dovedească nevinovăţia.” Potrivit art. 69 C. proc. pen. „declaraţiile inculpatului făcute în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.” Inculpatul nu a recunoscut niciodată că ar fi împins-o pe plită pe soţia sa sau că în urma loviturii pe care i-a aplicat-o cu dosul palmei aceasta ar fi căzut pe plita sobei, astfel cum a reţinut procurorul.

Că evenimentele s-au derulat în modul prezentat de inculpat rezultă din declaraţiile martorilor S.C. şi  D.A., care au relatat că au asistat la discuţia ce a avut loc între cei doi soţi, generată de atitudinea victimei, care a refuzat să-i coasă inculpatului o pereche de pantaloni şi de faptul că se afla sub influenţa băuturilor alcoolice; că deşi inculpatul a lovit-o cu palma peste faţă, victima nu s-a dezechilibrat în vreun mod, întrucât stătea pe scaun; că după acest incident, inculpatul a plecat în camera alăturată şi nu a revenit în camera în care se afla soţia sa, până la plecarea celor doi martori din locuinţă.

Pe parcursul cercetărilor au fost audiate mai multe persoane din comunitatea din care făceau parte cei doi soţi, precum şi martora A.C. (mama victimei), care au confirmat starea perpetuă de ebrietate a victimei, fapt care-l afecta pe inculpat şi că, în mai multe rânduri, aceasta a fost salvată de la moarte – determinată de consumul de alcool – de către soţul său.

Or, un asemenea comportament al inculpatului susţine varianta acestuia, în sensul că nu a împins victima pe plita sobei încinse şi că numai starea de ebrietate în care aceasta s-a aflat a determinat dezechilibrarea ei, cu consecinţa producerii multiplelor arsuri ce au condus la deces.

Susţinerile inculpatului, în sensul că numai starea avansată de ebrietate în care victima s-a aflat a fost cauza dezechilibrării acesteia şi a căderii peste plita sobei, se coroborează cu concluziile actului medico-legal întocmit în cauză.

În ceea ce priveşte expertiza privind detecţia psihologică, efectuată la 27 mai 2005, care a concluzionat că inculpatul a prezentat modificări ale stresului emoţional caracteristice comportamentului simulat, aceasta nu poate constitui o probă certă care să formeze instanţei convingerea că inculpatul a săvârşit fapta, în condiţiile în care nu se coroborează cu nicio altă probă administrată în cauză.

Având în vedere că, la pronunţarea unei condamnări, instanţa trebuie să-şi întemeieze convingerea vinovăţiei inculpatului pe bază de probe sigure, certe şi întrucât în cauză probele în acuzare nu au un caracter cert, nu sunt decisive sau sunt incomplete, lăsând loc unei nesiguranţe în privinţa vinovăţiei inculpatului, se impune a se da eficienţă regulii potrivit căreia „orice îndoială este în favoarea inculpatului” (in dubio pro reo).

Înainte de a fi o problemă de drept, regula in dubio pro reo este o problemă de fapt. Înfăptuirea justiţiei penale cere ca judecătorii să nu se întemeieze, în hotărârile pe care le pronunţă, pe probabilitate, ci pe certitudinea dobândită pe bază de probe decisive, complete, sigure, în măsură să reflecte realitatea obiectivă (fapta supusă judecăţii).

Numai aşa se formează convingerea, izvorâtă din dovezile administrate în cauză, că realitatea obiectivă (fapta supusă judecăţii) este, fără echivoc, cea pe care o înfăţişează realitatea reconstituită ideologic cu ajutorul probelor.

Chiar dacă în fapt s-au administrat probe în sprijinul învinuirii, iar alte probe nu se întrevăd ori pur şi simplu nu există, şi totuşi îndoiala persistă în ce priveşte vinovăţia, atunci îndoiala este „echivalentă cu o probă pozitivă de nevinovăţie” şi deci inculpatul trebuie achitat.

Faţă de considerentele ce preced,  Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursul procurorului  ca nefondat.

Curtea Supremă de Justiţie, Secţia penală, prin decizia nr. 2986 din 27 iunie 2000, a casat decizia instanţei de apel – care a condamnat pe inculpat pentru infracţiunea de trafic de influenţă – şi a menţinut sentinţa prin care s-a dispus achitarea inculpatului.

Decizia a fost atacată cu recurs în anulare, cu motivarea că aprecierea corectă a probelor administrate impune concluzia că soluţia de achitare a inculpatului este consecinţa unei grave erori de fapt.

Această critică nu a fost apreciată de Completul de 9 judecători ca fondată.

Din examinarea probelor administrate în cauză, Curtea, prin decizia nr. 1 din 7 ianuarie 2002, nu a reţinut că inculpatul ar fi primit un calculator în schimbul exercitării de influenţe asupra primarului, ci în limita atribuţiilor ce-i reveneau în calitate de consilier municipal şi că nu există legătură între acel demers şi primirea folosului.

Dar, acceptarea dovedită a calculatorului, chiar cu titlu de împrumut, nu justifică soluţia primei instanţe, menţinută de instanţa de recurs ca urmare a casării deciziei de condamnare pronunţată în apel, de achitare pentru motivul că fapta imputată nu există.

În adevăr, obţinerea calculatorului în astfel de condiţii, chiar dacă nu constituie infracţiunea de trafic de influenţă, deoarece lipseşte intenţia infracţională ce caracterizează latura subiectivă a infracţiunii prevăzute în art. 257 C.pen., impune concluzia că, totuşi, fapta există, dar nu întruneşte, sub aspectul laturii subiective, elementele constitutive ale unei infracţiuni, fiind incidente prevederile art. 10 alin. 1 lit. d C.pr.pen.

În acest probatoriu, ceea ce nu a putut dovedi acuzarea a fost faptul dacă primirea unor foloase, a fost făcută pentru a determina funcţionarul să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu. În acest fel, operând prezumţia de nevinovăţie, iar sarcina probei revenind procurorului, scopul nu a fost dovedit în nici un fel cum că ar putea fi ilicit şi a lipsit un element constitutiv al infracţiunii. Organul de urmărire penală nu a adus nici un element care că dovedească existenţa legăturii de cauzalitate.

• Indicii temeinice

Curtea Constituţională, prin decizia nr. 462 din 28 octombrie 2004 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 143 alin. 1 teza întâi şi alin. 3, precum şi ale art. 148 alin. 1 lit. i) din Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 34 din 11 ianuarie 2005 a observat că măsura reţinerii se poate lua numai atunci când există probe sau indicii temeinice că învinuitul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală. Această dispoziţie a legii este o reflectare a prevederilor art. 23 alin. (2) din Constituţie, republicată, potrivită cărora reţinerea unei persoane este permisă numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege (Referitor la dispoziţiile art. 143 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură penală).

De asemenea, din analiza textelor considerate ca fiind neconstituţionale curtea a arătat că nu rezultă o încălcare a dispoziţiilor art. 23 alin. (11) din Constituţie, republicată, referitoare la prezumţia de nevinovăţie. Reglementând, printre cazurile în care poate fi luată măsura reţinerii (art. 143 alin. (1) teza întâi) şi a arestării preventive [art. 148 alin. (1) lit. i)], şi pe acela în care există „indicii temeinice”, respectiv „date sau indicii suficiente”, legea nu-l consideră pe inculpat deja vinovat de săvârşirea infracţiunii – lucru ce nu este posibil de stabilit decât prin hotărârea judecătorească de condamnare rămasă definitivă -, ci prevede numai o condiţie pentru luarea măsurii reţinerii sau a arestării preventive a inculpatului, esenţialmente diferite de privarea de libertate în executarea unei pedepse definitiv aplicate.

Măsura reţinerii, ca şi aceea a arestării preventive, constituie o restrângere provizorie a libertăţii persoanei, permisă de Constituţie, republicată, prin art. 53, în scopul bunei desfăşurări a instrucţiei penale, iar condiţia ca fapta să fie prevăzută de legea penală reprezintă tocmai o garanţie împotriva luării arbitrare a acestor măsuri.

Raportând dispoziţiile de lege criticate la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, curtea constată, în mod contrar afirmaţiilor autorului excepţiei, că aceste dispoziţii legale transpun întocmai în dreptul intern prevederile art. 5 pct. 1 lit. c) din convenţie, potrivit cărora o persoană poate fi lipsită de libertatea sa dacă a fost arestată sau reţinută în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, sau când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a o împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cazul „Brogan şi alţii contra Regatului Unit”, în 1988, a decis că nu s-au violat prevederile art. 5 pct. 1 lit. c) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale atunci când arestarea persoanei respective s-a făcut în condiţiile existenţei unor motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune.

În consecinţă, dacă prin termenul „probă” se înţelege, conform dispoziţiilor art. 63 din Codul de procedură penală, „orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei”, în legătură cu termenul „indicii temeinice” din conţinutul alin. 3 al art. 143 din Codul de procedură penală, rezultă că ele sunt SIMPLE PRESUPUNERI, DETERMINATE DE APARENŢE MAI MULT SAU MAI PUŢIN GRĂITOARE.

Indicii temeinice există atunci când din examinarea atentă a unor date existente în cauză se desprinde în mod motivat, ce trebuie justificat, analizat, presupunerea că persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală a săvârşit fapte care impun o procedură specială.

Termenul de „indicii temeinice” semnifică, astfel cum s-a arătat, faptul că din datele concrete existente s-ar putea presupune că persoana în cauză a săvârşit cu adevărat o faptă ce ar atrage o sancţiune penală. Indiciile trebuie să fie un multiplu, cu surse independente şi totodată serioase, fără să conţină pure generalităţi (zvon public).

Raţionamentul procurorului trebuie, în acest sens, să fie satisfăcător, convingător,  să arate motivele pentru care măsura este necesară, pentru care este necesară. Lipsa unor elemente reale, raţionale, cât de cât convingătoare, face ca măsura de utilizare a unor procedee speciale de obţinere a probelor (art. 26¹ din Legea nr. 78) să fie ab initio ilegală. Accentul trebuie pus pe gravitatea unei asemenea fapte,  şi nu pe persoana care ar putea săvârşi   –   într-o eventualitate   –  o faptă de corupţie.

În caz de condamnare, trebuie să se dovedească, fără echivoc, vinovăţie inculpatului, deoarece dubiile existente se interpretează în favoarea acestuia, potrivit principiului in dubio pro reo .

În acest sens, s-a decis ca acuzaţiile coinculpatului, neconfirmate de alte probe, nu fac dovada vinovăţiei inculpatului deşi a negat constant săvârşirea infracţiunii, impunându-se deci achitarea celui din urmă (Înalta Curte de Casație și Justiție , Secția penală, decizia nr.  203 din 29 ianuarie 1992; idem, 1017 din 16 aprilie 1992).

În cauza Anghel împotriva României hotărârea din  04.10.2007,  Curtea Europeană a Drepturilor Omului reiterează criteriile în funcţie de care se stabileşte aplicabilitatea art.6 într-un anumit caz, precum şi garanţiile procedurale ce le implică art.6. Astfel: „Curtea ia act de dispozitivul sui generis adoptat de legiuitorul român în materia contravenţiilor. Deşi instanţa competentă să statueze asupra unei plângeri împotriva unui proces verbal contravenţional este obligată să verifice depunerea plângerii în termen legal şi să-l asculte pe autorul acesteia, autoritatea care a aplicat sancţiunea şi martorii indicaţi în procesul verbal şi în plângere, legislaţia contravenţională nu conţine expres garanţii de procedură aplicabile în materie penală, precum respectarea prezumţiei de nevinovăţie. Curtea este de părere că, dacă depenalizarea contravenţiei nu pune probleme în sine, nerespectarea garanţiilor fundamentale – între care prezumţia de nevinovăţie – care protejează individul în faţa posibilelor abuzuri ale autorităţilor pune o problemă faţă de art.6 din Convenţie. Reiterând importanţa, în cursul unei proceduri care poate fi calificată drept „penală”, a unei asemenea garanţii chemate să restabilească echilibrul între autorii prezumaţi ai unor fapte interzise de lege şi autoritătile însărcinate cu urmărirea şi sancţionarea lor, ea concluzionează că procedura reclamantului nu a fost echitabilă, aşa cum o cere art.6 din Convenţie.”( a se vedea și CEDH, Bozano vs.  Franţa, hot. din 18 decembrie 1986).

Magistratul trebuie să îl audieze personal pe individul prezentat în faţa lui şi să se pronunţe pe baza criteriilor de drept asupra existenţei unor motive justificând detenţia, iar, în lipsa lor, trebui să aibă puterea să ordone, cu forţă obligatorie, eliberarea celui deţinut.

Instanţa europeană constată că, judecătorul de instrucţie, la momentul terminării anchetei preliminare, redactează o decizie finală care face o descriere sumară a faptelor, dă o calificare juridică infracţiunilor şi indică dispoziţiile penale aplicabile. În mod evident, această decizie nu are decât rolul să orienteze instanţa judecătorească, având un simplu caracter declarator.

Totuşi, în procedura care urmează în faţa tribunalului de district, nu este depus nici un act oficial de acuzare şi nici un membru al Ministerului Public nu este prezent la proces. În schimb, judecătorul de instrucţie este acela care, în decizia sa finală, rezumă faptele şi indică încadrarea juridică, element de pornire în derularea procedurii la tribunalul de district. Prin urmare, decizia judecătorului de instrucţie, ca atare, conţine elemente importante ale unui act de inculpare şi, în fapt, îndeplineşte rolul acestuia.

Aşa fiind, Curtea Europeană a Drepturilor Omului constată că, la momentul în care judecătorul de instrucţie a decis privarea de libertate a reclamantului, a reieşit că, în cazul în care cauza ar fi fost deferită tribunalului de district, judecătorul care a ordonat arestarea preventivă ar fi putut să intervină în procedura penală ulterioară în calitate de parte care exercită acţiunea penală ( CEDH, S.a II-a, Cameră, Cauza H.B. vs. Elveţia hot. din 5 aprilie 2001.Vezi şi: CEDH, Huber vs. Elveţia hot.23 octombrie 1990; Assenov ş.a., vs. Bulgaria, hot. din 28 ocotmbrie 1998, în Hotărâri ale CEDH, culegere selectivă, Polirom, 2000, p.572 şi urm.).

Legea franceză din 15 iunie 2000 privind întărirea prezumţiei de nevinovăţie a creat instituţia judecătorului libertăţilor şi al detenţiei, un magistrat distinct de judecătorul de instrucţie şi care, începând cu 1 ianuarie 2001, este singurul în măsură să decidă asupra plasării sau menţinerii în detenţie provizorie a persoanelor învinuite sau inculpate. Judecătorul libertăţilor preia întregul contencios privind  detenţia provizorie de la judecătorul de instrucţie. (C.Guery,Detention provisoire, Dalloz, 2001, p.5-9; J.Pradel, Les persones suspecties an poursuivies apres la loi du 15 juin 2000. Evoluţion an revoluţion? în Dalloz Recueil, 2001, chronica 1044; C.Ecedi-Stoisavlevici în Studia Universitatis Babeş-Bolyai, 2/2001,p.29; C.Charbonneau, La loi du 15 juin 2000 sur la  présomption d’innocence; premiere approche, Gazette du Palais, La loi du 15 juin 2000 renfocant la présomption d’innocence et le droit des victimes, Gazette du Palais,29-30 septembrie 2000, p.6).

• Arestarea preventivă în cadrul procedurii penale

O astfel de deţinere nu este autorizată decât dacă persoana este adusă în faţa “autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitate a de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune (sau să fugă după săvârşirea acesteia)”.

Această ipoteză trebuie înţeleasă intr-o manieră absolut strictă, pentru că ea face derogare în acelaşi timp de Ia principiul dreptului la libertate şi, într-un anumit mod, de la cel al prezumţiei de nevinovăţie (garantat de articolul 6 § 2 al Convenţiei).

În opinia Curţii, nu poate fi vorba decât de o procedură penală (iar nu disciplinară sau administrativă): a se vedea, în acest sens, hotărârea Ciulla vs. Italia din 1989. În hotărârea Lukanov vs. Bulgaria din 1997, Curtea a considerat că reţinerea reclamantului nu s-a bazat pe suspiciuni verosimile că acesta ar fi comis o infracţiune cu caracter penal.

Tot astfel, motivele verosimile de suspiciune trebuie să existe nu numai ab initio, ci trebuie să subziste în continuare (hotărârea Stiigmuller vs. Austria din 1969), iar suspiciunea trebuie să privească o infracţiune concretă şi determinată; arestarea nu trebuie să fie o prevenţie cu caracter general vizând o persoană sau un grup de persoane suspecte de a fi periculoase din punct de vedere social. (hotărârea Guzzardi vs. Italia din. 1980).

• Dreptul la despăgubiri pentru încetarea urmăririi

O decizie care, după încetarea urmăririlor, refuză unui acuzat rambursarea cheltuielilor de judecată şi are şi o reparaţie pentru detenţia provizorie poate ridica o problemă din perspectiva art. 6 § 2, dacă motivele indisociabile ale dispozitivului echivalează în substanţă cu o constatare a vinovăţiei fără ca aceasta din urmă să fie în prealabil stabilită legal şi îndeosebi fără ca cel interesat să aibă ocazia să-şi exercite dreptul la apărare (Plen) hot. din 25 august 1987, Nölkenlockhoff vs. Germania).

Notăm că Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților  nu reglementează pentru acuzat un drept la rambursarea cheltuielilor sau un drept la reparaţie pentru detenţie provizorie legală. Dar garanţia prezumţiei de nevinovăţie (art. 6 § 2) presupune o indemnizaţie pentru achitare (Sekanina vs Austria, hot.25 august 1993).

• Apărare penală, Garanţii

Principiul prezumţiei de nevinovăţie reclamă, printre altele, ca sarcina probei să revină acuzării şi ca dubiul să fie profitabil acuzatului.

Acuzării îi revine obligaţia de a arăta învinuitului care sunt acuzaţiile cărora le va face obiectul şi a oferi probe suficiente pentru a întemeia o declaraţie de vinovăţie.

Statul este obligat să asigure acuzatului dreptul la apărare (el însuşi sau cu asistenţa unui avocat) şi să-i permită să interogheze sau să pună să fie audiaţi martorii acuzării. Acest drept nu implică numai un echilibru între acuzare şi apărare şi ca audierea martorilor să fie în general, în contradictoriu. Elementele de probă trebuie să fie în principiu, produse în faţa acuzatului în audienţă publică şi în vederea unei dezbateri în contradictoriu (Plen) hot. 6 decembrie 1988 , Barbera, Messegué şi Jabordo vs. Spania)

• Libertatea de exprimare a organelor de cercetare

Libertatea de exprimare o cuprinde şi pe aceea de a primi sau de a comunica informaţii. Art.6 § 2 nu ar putea deci să împiedice autorităţile să informeze publicul asupra anchetelor penale în curs, dar cele ca ele să o facă foarte direct şi cu toată rezerva impusă de respectarea prezumţiei de nevinovăţie.

Desemnarea unei persoane, fără vreo nuanţă sau vreo rezervă drept infractor reprezintă o declaraţiei de vinovăţie care, pe de o parte, încât publicul să creadă în aceasta, iar, pe de altă parte, prejudiciază aprecierea faptelor de către judecătorii competenţi (Cameră) hot. din 10 februarie 1995 (Allenet de Ribemorit vs. Franţa).

• Publicitatea informaţiilor privind procedurile judiciare şi  asigurarea unui proces echitabil

Liberul acces la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiţia se înfăptuieşte.

Ceea ce se urmăreşte prin reglementarea fazei urmăririi penale este necesitatea asigurării unui sistem omogen de garanţii procesuale, izvorând din interesul general al societăţii şi al persoanelor vătămate prin infracţiune, al restabilirii situaţiei anterioare, al dezdăunării victimei, dar şi din ideea garantării drepturilor omului şi din prezumţia de nevinovăţie, pentru a nu limita libertatea nici unei persoane şi a nu supune rigorilor legii penale nici o persoană nevinovată.

Orice persoană care se află în curs de urmărire penală sau de judecată trebuie tratată cu respectarea demnităţii umane. Supunerea acesteia la tortură sau la tratamente cu cruzime, inumane ori degradante este pedepsită prin lege.

În cursul procesului penal, organele judiciare sunt obligate să asigure părţilor deplina exercitare a drepturilor procesuale în condiţiile prevăzute de lege şi să administreze probele necesare în apărare. Organele judiciare au obligaţia să-l încunoştinţeze, de îndată şi mai înainte de a-l audia, pe învinuit sau pe inculpat despre fapta pentru care este cercetat, încadrarea juridică a acesteia şi să-i asigure posibilitatea pregătirii şi exercitării apărării.

Procurorii au obligaţia de a nu dezvălui sau folosi pentru alte scopuri decât cele legate direct de exercitarea profesiei informaţiile pe care le-au obţinut în această calitate.

În cazul în care, potrivit legii, lucrările au un caracter confidenţial,   procurorii sunt obligaţi  – sub sancţiune disciplinară  – să păstreze materialele respective în incinta   parchetului şi să nu permită consultarea lor decât în cadrul prevăzut de lege şi de regulament.

Urmărirea nu este secretă, ci confidenţial,  fără publicitatea specifică judecăţii; nu poate fi secret ceea ce ştiu toţi martorii, experţii, interpreţii cauzei, toate persoanele chemate ca martori asistenţi, persoanele care asistă la cercetări locale sau la percheziţii şi în fine toţi apărătorii.

De aceea apreciem că, mai înainte de publicarea  informaţiei privind un anume făptuitor este necesară îndeplinirea paşilor privind încunoştinţarea  aceleiaşi persoane despre faptul că asupra sa (a început să) se desfăşoară o activitate de cercetare penală; de asemenea, este necesară încunoştinţarea despre fapta pentru care este cercetat, chiar încadrarea juridică a acesteia .

Credem că nu este permisă informarea opiniei publice prin comentarea faptei în sine mai înainte de a se fi terminat urmărirea penală,  respectiv acordarea de detalii privind modul concret de săvârşire a unui infracţiuni.

Dreptul la un proces echitabil presupune, de la naşterea unui raport de drept penal, ca orice parte să aibă posibilitatea rezonabilă de a-şi expune cauza sa tribunalului în condiţii care să nu o dezavantajeze faţă de partea adversă.

Totodată,  alin. 3 al art. 224 din Codul de procedură penală prevede că “Procesul-verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare poate constitui mijloc de probă”. Rezultă deci că în acest  moment, cu excepţia procesului-verbal menţionat în textul citat, nu pot fi efectuate acte care să constituie mijloace de probă în sensul prevederilor art. 64 din Codul de procedură penală şi care să vizeze o anumită persoană, bănuită ca fiind autorul infracţiunii, întrucât noţiunea  de “acuzat” priveşte persoana căreia i se impută, formal şi explicit sau implicit, prin efectuarea unor acte de urmărire penală îndreptate împotriva sa, săvârşirea unei infracţiuni.

Potrivit regulilor procedurii penale române, asemenea acte se efectuează doar în cursul procesului penal, în condiţiile asigurării exercitării dreptului la apărare prevăzut la art. 24 din Constituţie.

Începerea urmăririi penale se dispune in personam imediat ce există suficiente date ce duc la determinarea   autorului infracţiunii.

Pe de altă parte, potrivit art. 15 alin. (1) din Legea privind liberul acces la informaţiile de interes public accesul mijloacelor de informare în masă la informaţiile de interes public este garantat.

Potrivit prevederilor art. 5 din Legea nr. 544 din 12 octombrie 2001, privind liberul acces la informaţiile de interes public, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 663 din 23 octombrie 2001, fiecare autoritate sau instituţie publică are obligaţia să comunice din oficiu următoarele informaţii de interes public:

a) actele normative care reglementează organizarea şi funcţionarea autorităţii sau instituţiei publice;

b) structura organizatorică, atribuţiile departamentelor, programul de funcţionare, programul de audienţe al autorităţii sau instituţiei publice;

c) numele şi prenumele persoanelor din conducerea autorităţii sau a instituţiei publice şi ale funcţionarului responsabil cu difuzarea informaţiilor publice;

d) coordonatele de contact ale autorităţii sau instituţiei publice, respectiv: denumirea, sediul, numerele de telefon, fax, adresa de e-mail şi adresa paginii de Internet;

e) sursele financiare, bugetul şi bilanţul contabil;

f) programele şi strategiile proprii;

g) lista cuprinzând documentele de interes public;

h) lista cuprinzând categoriile de documente produse şi/sau gestionate, potrivit legii;

i) modalităţile de contestare a deciziei autorităţii sau a instituţiei publice în situaţia în care persoana se consideră vătămată în privinţa dreptului de acces la informaţiile de interes public solicitate.

Prin Hotărârea nr. 123 din 7 februarie 2002 au fost aprobate Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public, în care se arată că pentru organizarea şi asigurarea accesului liber şi neîngrădit al oricărei persoane la informaţiile de interes public autorităţile şi instituţiile publice au obligaţia de a organiza compartimente specializate de informare şi relaţii publice sau de a desemna persoane cu atribuţii în acest domeniu.

Compartimentele specializate de informare şi relaţii publice pot fi organizate, în cadrul autorităţilor sau instituţiilor publice centrale ori locale, ca birouri, servicii, direcţii sau direcţii generale, în subordinea conducătorului autorităţii sau instituţiei publice respective, care, în funcţie de situaţie, poate dispune coordonarea acestora de către o altă persoană din conducerea autorităţii sau instituţiei publice respective.

Atribuţiile, organizarea şi funcţionarea compartimentelor de informare şi relaţii publice se stabilesc, în baza legii şi a dispoziţiilor prezentelor norme metodologice, prin regulamentul de organizare şi funcţionare a autorităţii sau a instituţiei publice respective (art. 3).

În cadrul compartimentelor de informare şi relaţii publice ale instituţiilor şi autorităţilor publice activitatea de informare publică directă a persoanelor şi cea de informare a presei se pot organiza distinct (art. 5).

Fiecare autoritate sau instituţie publică va stabili, în funcţie de specificul propriu al activităţilor, numărul de persoane necesar pentru îndeplinirea în bune condiţii a atribuţiilor care revin autorităţii/instituţiei pe linia informării şi relaţiilor publice (art. 7).

Structurile sau persoanele responsabile de relaţia cu presa a instituţiei sau autorităţii publice respective au următoarele atribuţii:

a) să furnizeze ziariştilor, prompt şi complet, orice informaţie de interes public care priveşte activitatea instituţiei sau autorităţii publice pe care o reprezintă;

b) să acorde fără discriminare, în termen de cel mult două zile de la înregistrare, acreditarea ziariştilor şi a reprezentanţilor mijloacelor de informare în masă;

c) să informeze în timp util şi să asigure accesul ziariştilor la activităţile şi acţiunile de interes public organizate de instituţia sau autoritatea publică;

d) să asigure, periodic sau de fiecare dată când activitatea instituţiei ori a autorităţii publice prezintă un interes public imediat, difuzarea de comunicate, informări de presă, organizarea de conferinţe de presă, interviuri sau briefinguri;

e) să difuzeze ziariştilor dosare de presă legate de evenimente sau de activităţi ale instituţiei ori autorităţii publice;

f) să nu refuze sau să nu retragă acreditarea unui ziarist decât numai pentru fapte care împiedică desfăşurarea normală a activităţii instituţiei sau autorităţii publice respective şi care nu privesc opiniile exprimate în presă de respectivul ziarist;

g) în cazul retragerii acreditării unui ziarist, să asigure organismului de presă obţinerea acreditării pentru un alt ziarist (art. 29).

Recomandarea (2003) 13 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei, se referă tocmai furnizarea către media a informaţiilor din cursul procedurilor penale. Potrivit principiului 2 din aceasta, respectul pentru prezumţia de nevinovăţie este parte integrantă din dreptul la un proces echitabil. Opiniile şi informaţiile care relatează despre procedurile penale in curs pot fi comunicate sau diseminate către media doar atunci  când acestea nu prejudiciază prezumţia de nevinovăţie a suspectului sau acuzatului . Principiul 8 din Recomandare instituie pentru autorităţile judiciare obligaţia respectării dreptului la viaţă privată a persoanelor suspecte, in concordanţă cu art. 8 din CEDO, atunci  când oferă informaţii despre proceduri penale in curs de desfăşurare .

In aceeaşi ordine de idei, Recomandarea (2000) 19 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei impune un comportament care să respecte imperativele prezumţiei de nevinovăţie şi ale independenţei puterii judecătoreşti. Potrivit pct. 24. din Recomandare,  în efectuarea îndatoririlor lor, procurorii trebuie, in special: să respecte şi să protejeze drepturile omului, astfel cum au fost prevăzute in Convenţia pentru Protecţia Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale .

Mai mult, potrivit pct. 30 , procurorii trebuie să păstreze confidenţiale informaţiile obţinute de la terţi, in special atunci  când prezumţia de nevinovăţie este pusă la îndoială, cu excepţia cazului in care divulgarea este necesară in interesul justiţiei sau este prevăzută de lege.

“Intr-o societate democratică in sensul Convenţiei, dreptul la o bună administrare a justiţiei ocupă un loc atât de important, încât o interpretare restrictivă a articolului 6(1) nu ar corespunde scopului şi obiectului acestei dispoziţii( hotărârea Delcourt vs Belgia).

Prin informaţie de interes public se înţelege orice informaţie care priveşte activităţile sau rezultă din activităţile unei autorităţi publice sau instituţii publice, indiferent de suportul ori de forma sau de modul de exprimare a informaţiei.

În schimb,  prin informaţie cu privire la datele personale se înţelege orice informaţie privind o persoană fizică identificată sau identificabilă. Din interpretarea art. 6 § 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului rezultă că un câmp de aplicare acoperă atât persoanele fizice,  cât şi cele juridice.

Dar articolul 6 § 2 al convenţiei nu poate fi invocat spre a împiedica autorităţile să informeze publicul cu privire la anchetele penale în curs; textul impune însă ca ele să procedeze cu toată grija şi rezerva comandate de respectarea prezumţiei de nevinovăţie:

„38.   Freedom of expression, guaranteed by Article 10 (art. 10) of the Convention, includes the freedom to receive and impart information.  Article 6 para. 2 (art. 6-2) cannot therefore prevent the authorities from informing the public about criminal investigations in progress, but it requires that they do so with all the discretion and circumspection necessary if the presumption of innocence is to be respected.”

De aceea, potrivit art. 12 alin. (1) din Legea privind liberul acces la informaţiile de interes public,  se exceptează de la accesul liber al cetăţenilor, prevăzut la art. 1 din lege, printre altele, informaţiile privind procedura în timpul anchetei penale (sau disciplinare), dacă se periclitează rezultatul anchetei, se dezvăluie surse confidenţiale ori se pun în pericol viaţa, integritatea corporală, sănătatea unei persoane în urma anchetei efectuate sau în curs de desfăşurare , precum şi  informaţiile privind procedurile judiciare, dacă publicitatea acestora  nu aduce atingere asigurării unui proces echitabil ori interesului legitim al oricăreia dintre părţile implicate în proces.  Comunicarea trebuie să nu reprezinte în fapt o declaraţie de vinovăţie care ar incita publicul să creadă în aceasta, să nu prejudicieze aprecierea faptelor de către judecătorii competenţi.

De asemenea, informaţiile cu privire la datele personale ale cetăţeanului pot deveni informaţii de interes public numai în măsura în care nu afectează capacitatea de exercitare a unei funcţii publice, imaginea unei persoane fizice sau juridice.

Un studiu efectuat de organizaţia nonguvernamentală SoJust, prin analizarea comunicatelor de presă emise de Parchetul General şi Direcţia Naţională Anticorupţie, relevă că in Romănia prezumţia de nevinovăţie este deseori incălcată de instituţii ale statului.

Un studiu efectuat de organizaţia nonguvernamentală SoJust, prin analizarea comunicatelor de presă emise de Parchetul General şi Direcţia Naţională Anticorupţie, relevă că in Romănia prezumţia de nevinovăţie este deseori incălcată de instituţii ale statului, deşi ea constituie un principiu de bază al procesului echitabil. Această stare de fapt poate atrage ori când o condamnare a statului romăn la Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților (Prezumţia de nevinovăţie, deseori incălcată, 30 mai 2007, www. Jurnalul. ro)

Răspunderea pentru aplicarea măsurilor de protejare a informaţiilor   revine persoanelor şi autorităţilor publice care deţin astfel de informaţii, precum şi instituţiilor publice abilitate prin lege să asigure securitatea informaţiilor.

În concluzie, considerăm că , de regulă,  pentru informarea opiniei publice,  este indicat a se face publice numai acele activităţi care privesc activitatea de natură administrativă a ministerului public .

În ceea ce priveşte activitatea de urmărire penală, procurorul trebuie să facă public faptul că:

–     a început o urmărire penală in rem, cu descrierea unei fapte penale petrecute;

–     a început o urmărire penală in personam cu indicarea învinuitului,  ca persoană bănuită căreia i se impută – chiar implicit, dar neechivoc –  o faptă cu conotaţie penală, cu descrierea acesteia, cu indicarea încadrării juridice,  mai apoi ca inculpat ;

–    stadiul administrativ al anchetei ( dispoziţii de reţinere, propunere de arestare preventivă, evoluţie, desfăşurare a urmăririi penale, ca activitate a  organului de urmărire penală, reluarea urmăririi penale etc. );

–    soluțiile dispuse;

–    faptul că  a terminat urmărirea penală şi

–    a întocmit şi a înaintat rechizitoriu către instanţă.

La acest moment rechizitoriul devine un act public, informaţiile din cuprinsul său sunt de interes public întrucât constituie o declaraţie   publică asupra activităţii organului de urmărire penală.

Informaţiile trebuie comunicate publicului cu toată grija întrucât inculpatul se va bucura de prezumţia de nevinovăţie până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă.

În cauza  Sauders contra Angliei, reclamantul, în calitate de preşedinte director general al societăţii Giuness, pentru a înlătura influenţa unei firme concurente, a efectuat unele operaţii ilicite mărind artificial valoarea acţiunilor cotate la bursă prin plăţi ilegale, falsificarea de facturi şi alte operaţii ilicite de susţinere a propriilor acţiuni.

Fiind sesizat de aceste operaţiuni, Ministerul Comerţului a ordonat o inspecţie care să facă investigaţii asupra firmei menţionate, în baza art. 432 şi 442 a Legii nr. 198⁵ asupra societăţilor comerciale.

La 12 ianuarie 1987, inspectorii au informat Ministerul Comerţului şi Industriei că deţineau probe incontestabile că Saunders a comis mai multe infracţiuni. Ministerul a luat legătura cu parchetul care a autorizat pe inspectori să continue ancheta şi să transmită procesele verbale organelor de urmărire penală.

În ianuarie 1987, inculpatul a fost eliberat din funcţia de preşedinte – director general al societăţii.

La 5 februarie 1987 inspectorii au predat organelor de poliţie procesele-verbale şi documentele obţinute în legătură cu faptele comise de Sauders. Acesta a fost trimis în judecată la 27 aprilie 1989, iar la 23 august 1990 a fost condamnat pentru 12 infracţiuni între care fals în înscrisuri şi furt, la o pedeapsă de 5 ani închisoare.

La 2 mai 1991 Curtea de Apel a confirmat soluţia primei instanţe şi, totodată, a refuzat autorizaţia de a fi sesizată Camera Lorzilor. Prin aceasta, au fost epuizate toate căile de atac împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond.

La 20 iulie 1989, reclamantul a sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului, susţinând că utilizarea în procesul penal a declaraţiilor făcute de el în faţa inspectorilor din Ministerul Comerţului şi Industriei, declaraţii smulse printr-o anumită presiune administrativă l-au privat de un proces echitabil, astfel că au fost violate prevederile art. 6 § 1 din Convenţia Europeană.

Comisia, cu majoritate de voturi, a considerat că sunt întemeiate susţinerile reclamantului privind violarea art. 6 § 1 din Convenţie, dând un aviz în acest sens. Totodată, Comisia a dispus sesizarea Curţii Europene.

Analizând actele dosarului şi susţinerile părţilor, Curtea a constatat că problema centrală este aceea dacă este posibil să se folosească în procesul penal contra reclamantului declaraţiile date de acesta în faţa inspectorilor numiţi de Ministerul Comerţului şi Industriei. După părerea Curţii, o asemenea anchetă, deşi ar putea avea ca urmare descoperirea unor fapte pe baza cărora ar putea fi sesizate alte autorităţi competente, ea nu este supusă regulilor procedurii judiciare la care se referă art. 6 § 1 din Convenţie, deoarece s-a considerat că aplicarea acestor reguli cu privire la o anchetă de această natură ar contraveni interesului public şi activităţilor financiare şi comerciale.

În raport cu regulile înscrise în art. 6 al Convenţiei, ori persoană supusă unei proceduri judiciare are dreptul de a tăcea şi ca o componentă a acestui drept, (dreptul de a nu contribui prin propriile declaraţii la reţinerea unei acuzaţii împotriva sa.)

Raţiunea acestui drept este aceea de a proteja pe acuzat contra oricărei atitudini abuzive din partea autorităţii şi de a se evita erorile judiciare. Acuzarea trebuie să-şi bazeze argumentarea pe probe, fără să recurgă la elemente probatorii obţinute prin constrângere sau presiune, împotriva voinţei acuzatului. În acest sens, dreptul menţionat este strâns legat de prezumţia de nevinovăţie consacrată în art. 6 § 2 din Convenţie.

În măsura în care acuzarea s-a folosit de răspunsurile reclamantului la diferite interogatorii luate de inspectori, răspunsurile care, sub o formă sau alta, tindeau să-l acuze, nu se poate susţine că reclamantul a beneficiat de un proces echitabil, aşa cum prevede art. 6 din Convenţie. Curtea nu a împărtăşit părerea guvernului că faţă de gravitatea fraudelor comise în activitatea societăţii comerciale conduse de reclamant şi de interesul public s-ar putea face o excepţie de la principii şi admite folosirea în procesul penal a proceselor-verbale încheiate de inspectorii menţionaţi. După părerea Curţii, interesul public n-ar putea fi satisfăcut prin utilizarea în procesul penal a unor răspunsuri obţinute forţat într-o anchetă nonjudiciară.

În concluzie, Curtea a decis, cu 16 voturi contra 4, că există o violare a art. 6 § 1 al Convenţiei Europene. Totodată, în unanimitate, a obligat statul englez să plătească reclamantului, în trei luni, 75.000 lire sterline pentru cheltuieli ocazionate de proces ( publicată și în  „Revista de drept penal” nr.1/1997, p.127).

• Regula este aplicabilă în orice procedură sancționatorie, de exemplu,  administrativă represivă (cauza Blum împotriva Austriei, din 03.02.2005).

Principiul se aplică în orice fază a procesului, inclusiv într-o fază pregătitoare, preparatorie (în orice formă s-ar găsi reglementată).

O atingere adusă prezumţiei de nevinovăţie nu poate să provină decât de la o autoritate publică, judiciară sau nu.

Există o atingere dacă nu se fac nuanţări sau rezerve cuvenite în declaraţii publice privitoare la cercetat (C.E.D.H., hot. din 10 februarie 1995, Allenet de Ribemont vs France, în V. Berger, Jurisprudenţă, p. 253 şi urm.).

În ziua de 24 decembrie 1976, Jean de la Broglie, deputat şi fost ministru a fost asasinat în faţa locuinţei unde domicilia Ribemont; victima tocmai înmânase acestuia o sumă de bani sub formă de împrumut pentru contractarea unei afaceri comerciale.

Cercetările efectuate de Prefectura poliţiei din Paris au condus la arestarea mai multor persoane, printre care şi a lui Ribemont, în ziua de 29 decembrie 1976. În aceeaşi zi, cu ocazia unei conferinţe de presă, ministrul de interne, directorul poliţiei judiciare din Prefectura de poliţie din Paris şi şeful brigăzii criminale au dat amănunte asupra anchetei în curs (conferinţa a fost reluată de două posturi de televiziune), susţinându-se că Ribemont ar fi instigator la asasinat (autorul faptei fiind F).

La 14 ianuarie 1977, R. a fost învinuit de complicitate la omor intenţionat şi arestat preventiv, fiind eliberat la 1 martie 1977, în baza unei ordonanţe de încetare a urmăririi penale.

La 23 martie 1977, R. s-a adresat primului ministru solicitând o indemnizaţie de 10 milioane franci drept reparaţie pentru prejudiciul moral şi financiar pe carel-a suferit ca urmare a declaraţiilor ministrului de interne şi funcţionarilor de poliţie.

Memoriul lui R. către primul ministru fiind respins, el s-a adresat tribunalului administrativ

Acesta s-a desesizat, motivând că, deşi actele administrative ale unui membru al guvernului sunt susceptibile de a angaja răspunderea pecuniară a statului, declaraţiile pe care acesta le face în exerciţiul funcţiilor sale guvernamentale scapă controlului jurisdicţiei administrative; ca urmare, o cerere în sensul arătat nu poate fi primită.

Împotriva acestei soluţii, R. a declarat apel în faţa Consiliului de stat care a respins cererea cu motivarea că declaraţiile făcute de ministrul de interne şi de funcţionarii superiori de poliţie cu ocazia explicaţiilor date asupra unei operaţii de poliţie judiciară nu pot fi desprinse de această operaţie şi, ca urmare, nu este de competenţa jurisdicţiei administrative de a se pronunţa asupra consecinţelor, eventual prejudiciabile, ale acestor declaraţii

Ca urmare, R. a procedat la chemarea în judecată în faţa Tribunalului din Paris a primului ministru şi a reprezentantului Tezaurului.

Tribunalul, analizând actele prezentate de reclamant, a pronunţat la 8 ianuarie 1986 următoarea soluţie:

În ceea ce priveşte acţiunea îndreptată contra primului ministru, Tribunalul constată că potrivit art. 38 al Legii din 3 aprilie 1955, orice acţiune adusă în faţa instanţei prin care Statul este declarat creditor sau debitor pentru alte motive decât impozitele, va fi intentată, sub acţiunea nulităţii, de către reprezentantul sau contra reprezentantului tezaurului public, singurul care are monopolul reprezentării statului în justiţie.

Ca atare, primul ministru nu poate fi implicat în această cauză. Intr-un stat democratic, regula esenţială şi temeiul puterii judecătoreşti îl constituie principiul statuat în Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950, potrivit căruia „orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva sa” (C.E.D.H., hot. din 10 februarie 1995, Allenet de Ribemont vs France, în V. Berger, Jurisprudenţă, p. 253 şi urm.).

Curtea Constituţională, prin decizia nr. 462 din 28 octombrie 2004 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 143 alin. 1 teza întâi şi alin. 3, precum şi ale art. 148 alin. 1 lit. i) din Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 34 din 11 ianuarie 2005 a observat că măsura reţinerii se poate lua numai atunci când există probe sau indicii temeinice că învinuitul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală. Această dispoziţie a legii este o reflectare a prevederilor art. 23 alin. (2) din Constituţie, republicată, potrivită cărora reţinerea unei persoane este permisă numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege (Referitor la dispoziţiile art. 143 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură penală).

De asemenea, din analiza textelor considerate ca fiind neconstituţionale curtea a arătat că nu rezultă o încălcare a dispoziţiilor art. 23 alin. (11) din Constituţie, republicată, referitoare la prezumţia de nevinovăţie. Reglementând, printre cazurile în care poate fi luată măsura reţinerii (art. 143 alin. (1) teza întâi) şi a arestării preventive [art. 148 alin. (1) lit. i)], şi pe acela în care există „indicii temeinice”, respectiv „date sau indicii suficiente”, legea nu-l consideră pe inculpat deja vinovat de săvârşirea infracţiunii – lucru ce nu este posibil de stabilit decât prin hotărârea judecătorească de condamnare rămasă definitivă -, ci prevede numai o condiţie pentru luarea măsurii reţinerii sau a arestării preventive a inculpatului, esenţialmente diferite de privarea de libertate în executarea unei pedepse definitiv aplicate.

Măsura reţinerii, ca şi aceea a arestării preventive, constituie o restrângere provizorie a libertăţii persoanei, permisă de Constituţie, republicată, prin art. 53, în scopul bunei desfăşurări a instrucţiei penale, iar condiţia ca fapta să fie prevăzută de legea penală reprezintă tocmai o garanţie împotriva luării arbitrare a acestor măsuri.

Raportând dispoziţiile de lege criticate la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, curtea constată, în mod contrar afirmaţiilor autorului excepţiei, că aceste dispoziţii legale transpun întocmai în dreptul intern prevederile art. 5 pct. 1 lit. c) din convenţie, potrivit cărora o persoană poate fi lipsită de libertatea sa dacă a fost arestată sau reţinută în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, sau când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a o împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cazul „Brogan şi alţii contra Regatului Unit”, în 1988, a decis că nu s-au violat prevederile art. 5 pct. 1 lit. c) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale atunci când arestarea persoanei respective s-a făcut în condiţiile existenţei unor motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune.

• Liberul acces la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiţia se înfăptuieşte.

Ceea ce se urmăreşte prin reglementarea fazei urmăririi penale este necesitatea asigurării unui sistem omogen de garanţii procesuale, izvorând din interesul general al societăţii şi al persoanelor vătămate prin infracţiune, al restabilirii situaţiei anterioare, al dezdăunării victimei, dar şi din ideea garantării drepturilor omului şi din prezumţia de nevinovăţie, pentru a nu limita libertatea nici unei persoane şi a nu supune rigorilor legii penale nici o persoană nevinovată.

Urmărirea nu este secretă, ci fără publicitatea specifică judecăţii; nu poate fi secret ceea ce ştiu toţi martorii, experţii, interpreţii cauzei, toate persoanele chemate ca martori asistenţi, persoanele care asistă la cercetări locale sau la percheziţii şi în fine toţi apărătorii.

Dreptul la un proces echitabil presupune, de la naşterea unui raport de drept penal, ca orice parte să aibă posibilitatea rezonabilă de a-şi expune cauza sa tribunalului în condiţii care să nu o dezavantajeze faţă de partea adversă.

Potrivit art. 12 alin. (1) din Legea privind liberul acces la informaţiile de interes public    se exceptează de la accesul liber al cetăţenilor, prevăzut la art. 1 din lege, printre altele, informaţiile privind procedura în timpul anchetei penale sau disciplinare, dacă se periclitează rezultatul anchetei, se dezvăluie surse confidenţiale ori se pun în pericol viaţa, integritatea corporală, sănătatea unei persoane în urma anchetei efectuate sau în curs de desfăşurare , precum şi  informaţiile privind procedurile judiciare, dacă publicitatea acestora aduce atingere asigurării unui proces echitabil ori interesului legitim al oricăreia dintre părţile implicate în proces.

Răspunderea pentru aplicarea măsurilor de protejare a informaţiilor revine persoanelor şi autorităţilor publice care deţin astfel de informaţii, precum şi instituţiilor publice abilitate prin lege să asigure securitatea informaţiilor.

Trebuie să subliniem că informaţiile cu privire la datele personale ale cetăţeanului pot deveni informaţii de interes public în măsura în care afectează capacitatea de exercitare a unei funcţii publice.

Pe de altă parte, prezumţia de nevinovăţie este unul dintre elementele unui proces echitabil. Acesta este violat dacă o declaraţie făcută de o persoană având o funcţie publică, declaraţie făcută cu privire la o persoană acuzată de săvârşirea unei infracţiuni, reflectă opinia că aceasta este vinovată înainte ca dovada să producă consecinţa unei condamnări definitive. Este importantă alegerea cuvintelor de către oficialităţi înainte de condamnarea unei persoane, pentru ca afirmaţiile să nu poată fi  interpretate ca  fiind opinia personală, convingerea acestor  oficiali cu privire la vinovăţie.

Cum dreptul la un proces echitabil este un principiu fundamental, apreciem că, în baza prezumţiei de nevinovăţie,  nu este  indicat a se face publice date sau informaţii care ar  aduce atingere asigurării unui proces echitabil ori interesului legitim al oricăreia dintre părţile implicate în proces ( exemple la Lancranjan Alexandra Carmen, Încalcarea prezumtiei de nevinovatie prin declaratii oficiale ale reprezentantilor statului, INSTITUTUL NATIONAL AL MAGISTRATURII, 2009).

BIBLIOGRAFIE

– Gr. Theodoru, Tratat de drept procesual penal, Editura Hamangiu, 2007, nr. 44, 164, 176, 177, 358

– I.Muraru, E.S.Tănăsescu (coordonatori), Constituția României, Comentariu pe articole, Editura C.H.Beck, 2008, pp. 223-224

– Jean-Francois Renucci, Tratat de drept european al drepturilor omului, Editura Hamangiu, 2009, pp. 495 sqq

– D. Ciuncan, Jurisprudență și doctrină penală în materia corupției, Lumina Lex, 2004, sub voce Prezumţia de nevinovăţie

– Vincent Berger, Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului , ed. a 5-a, IRDO

– Barsan, Corneliu ,  Conventia europeana a drepturilor omului, Comentariu pe articole, volumul 1, Editura ALLBeck

– Barsan, Corneliu; Eftimie, Marius,  Conventia europeana a drepturilor omului,Editura Hamangiu

– Bogdan, D.; Selegean, M., Drepturi si libertati fundamentale in jurisprudenta CurtiiEuropene a Drepturilor Omului, Editura Praxis

– Chirita, Radu ,  Dreptul la un proces echitabil, Editura Universul Juridic

– Clayton, Richard , The Law of Human Rights, Editura Oxford University Press

– Harris, D. J. , Law of the European Convention on Human Rights, Editura

Butterworths

– Pettiti, Louis-Edmond ,  La Convention Europeenne des Droits de L’Homme,Commentaire article par article, Editura Economica

– Sudre, Frederic ,  Drept european si international al drepturilor onului, Editura Polirom

– Udroiu, Mihail; Predescu, Ovidiu ,  Protectia europeana a drepturilor omului si procesul penal roman, Tratat, Editura All Beck

– Van Dijk, P.;Van Hoof, G.J.H ,  Theory and Practice of the European Convention on

Human Rights, Third Edition, Editura Kluwer Law International

– Lancranjan Alexandra Carmen, Încalcarea prezumtiei de nevinovatie prin declaratii oficiale ale reprezentantilor statului, INSTITUTUL NATIONAL AL MAGISTRATURII, 2009

– Lucia Moldovan, Prezumţia de nevinovăţie, Studia Univ. B-B, nr. 197 – 8, 49

– V. Zdrenghea, Prezumţia de nevinovăţie şi cibernetica, în ”Dreptul” nr. 4/1997, p. 337

– Gheorghiţă Mateuţ, Prezumţia de nevinovăţie în lumina Convenţiei Europene şi a reglementărilor procedurale interne, „Dreptul” nr. 11/2000, p. 59

– I. Doltu, Prezumţia de nevinovăţie în legislaţia românească şi în unele legislaţii ale statelor Europei, în „Dreptul” nr. 4/1998, p. 75

– Simona Cristea, Probe. Prezumţia de nevinovăţie,  „Revista de drept penal” nr. 1/1998, p. 12

– P. Dungan, Prezumţia de nevinovăţie în cauzele în care urmărirea penală se efectuează obligatoriu de către procuror, „Bul.inf.Pr.” nr. 10/79, p. 72;

– Ucă Nicolae, Principiul prezumţiei de nevinovăţie în procesul penal şi rolul procurorului în respectarea acestui principiu, „Bul.int.Pr.” nr. 4/82, p. 22

– D. Pavel, „R.R.D.” nr. 10/1978, p. 9

– V. Petrovici, Bul. int. Pr. nr. 6/1978,p.  29

– V. Pop, S.C.J. nr. 1/1989, p. 59

– F. Predescu, „Pro lege” nr. 1/1992,p.  5

– Gr. Gr. Theodoru, S.C.J. nr. 1/1979

– T. Toma, Bul.int.Pr. nr. 4/1979, p. 26

– A.S.Tulbure, „Dreptul” nr.9/1993,p.  47; Bul.int.Pr. nr. 10/1979,p.  68

– I. Ursu, PCAT „Rev. jur.” nr. 2/1994, p. 14

– „Dreptul” nr. 5/1995, p.4 şi p.35.

– CONSEIL DE L’EUROPE , COMITE DES MINISTRES , Recommandation Rec(2003)13 du Comité des Ministres aux Etats membressur la diffusion d’informations par les médias
en relation avec les procédures pénales (adoptée par le Comité des Ministres le 10 juillet 2003,
lors de la 848e réunion des Délégués des Ministres)

– http://www.echr.coe.int/echr/

– www.csm1909.ro