PRINCIPIUL SEPARAŢIEI ŞI ECHILIBRULUI PUTERILOR – LEGISLATIVĂ, EXECUTIVĂ ŞI JUDECĂTOREASCĂ – ÎN CADRUL DEMOCRAŢIEI CONSTITUŢIONALE

PRINCIPIUL SEPARAŢIEI ŞI ECHILIBRULUI PUTERILOR – LEGISLATIVĂ, EXECUTIVĂ ŞI JUDECĂTOREASCĂ – ÎN CADRUL DEMOCRAŢIEI CONSTITUŢIONALE

În şedinţa din data de 16 ianuarie 2014, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a analizat rezultatele verificărilor efectuate de Inspecţia Judiciară la cererile de apărare a independenţei sistemului judiciar formulate la data de 07.01.2014 de Secţia pentru judecători şi Secţia pentru procurori a Consiliului, ca urmare afirmaţiilor făcute de domnul Victor Ponta, primul ministru al României, făcute în cadrul emisiunii „Ora de vârf” difuzată pe postul de televiziune România TV, în data de 6 ianuarie 2014.

De aemenea, având în vedere suprapunerea tematică ce presupune aceleaşi verificări din partea Inspecţiei Judiciare, Plenul CSM a procedat la conexarea solicitării domnului judecător Ionuţ Matei, vicepreşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, referitoare la declaraţiile domnului Dan Şova, ministrul delegat pentru Proiecte de Infrastructură de Interes Național și Investiții Străine, făcute în cadrul emisiunii „ iMPARŢIAL” difuzată de postul de televiziune DIGI 24, în data de 14 ianuarie 2014.

Din verificările efectuate, cu privire la aspectele semnalate referitor la activitatea judecătorilor nu au rezultat indicii privind nerespectarea, din motive imputabile, a dispoziţiilor legale privitoare la soluţionarea cu celeritate a cauzelor menţionate,  măsurile luate de instanţă fiind motivate de necesitatea lămuririi cauzelor sub toate aspectele, pe bază de probe, în vederea asigurării aflării adevărului, cu respectarea rolului activ ( art. 3 şi 4 Cod procedură penală).

Consiliul Superior al Magistraturii, potrivit art. 30 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, are dreptul şi obligaţia de a apăra magistraţii împotriva oricărui act care le-ar afecta independenţa sau imparţialitatea, ori ar crea suspiciuni cu privire la acestea.

Din analiza declaraţiei şi a punctului de vedere exprimat de premierul României, s-a constatat că acestea pun în discuţie, limitele discursului politic în raport cu autoritatea judecătorească.

Articolul 1 pct. (4) din Constituţia României consacră expres principiul separaţiei şi echilibrului puterilor legislativă, executivă şi judecătorească.

Potrivit acestui principiu raporturile dintre legislativ, executiv şi puterea judecătorească sunt condiţionate de respectarea principiului independenţei magistraţilor şi supunerii lor numai legii, prevăzut de art. 123 din Constituţie.

Principiile independenţei şi imparţialităţii magistraţilor sunt consfinţite de art. 124 alin. 3 din Constituţie, art. 3 alin. 1 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, precum şi de art. 3 alin. 2 din Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor.

Unul dintre aceste principii vizează obligaţia statelor de a lua toate măsurile necesare pentru a respecta, promova şi proteja independenţa judecătorilor. Conţinutul acestui principiu constă în obligaţia executivului şi legislativului să se abţină de la adoptarea oricăror măsuri care ar putea submina independenţa judecătorilor.

Independenţa magistraţilor nu constituie doar o garanţie a statului pentru înfăptuirea justiţiei, ci în egală măsură, un drept şi o obligaţie a magistraţilor. Independenţa este privită ca „atribut al funcţiei, care îi permite judecătorului să acţioneze în realizarea actului juridic şi, mai ales, să decidă doar în baza legii şi a propriei conştiinţe, fără nici o subordonare sau influenţă”.

Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale[1].

Potrivit principiului separaţiei puterilor în stat, un reprezentant al uneia din celelalte două puteri, nu are dreptul să extrapoleze nemulţumirile referitoare la instrumentarea unei anumite cauze, asupra întregului sistem judiciar. În măsura în care se procedează astfel, persoana care face aceste afirmaţii aduce inevitabil, atingere principiului constituţional al separaţiei puterilor în stat cu consecinţa afectării prestigiului justiţiei şi implicit a independenţei şi reputaţiei magistraţilor.

Inspectorii judiciari au constatat că, prin afirmaţiile făcute în cadrul emisiunii în discuţie, liderul politic a depăşit limitele admisibile ale discursului public politic, aşa cum sunt protejate de dispoziţiile art. 10 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care consacră libertatea de exprimare.

Deşi în cadrul interviului, primul ministru al României se referă în mod expres la activitatea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie inspectorii judiciari au apreciat că, afirmaţiile la adresa instanţei supreme afectează, în mod direct, întreg sistemul judiciar, dată fiind poziţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vârful ierarhiei instanţelor judecătoreşti.

Totodată, s-a apreciat că afirmaţiile domnului  Victor au afectat imaginea şi independenţa procurorilor din cadrul D.N.A, fiind de natură să contribuie la pierderea încrederii cetăţenilor în actul de justiţie prin acreditarea ideii că dosarele penale sunt înregistrate la comanda unor persoane cu putere de decizie din mediul politic, sau că soluţionarea unor dosare este tergiversată, deşi există probe suficiente pentru finalizarea lor.

În raport de aspectele analizate inspectorii judiciari au considerat că, prin afirmaţiile emise în spaţiul public, a fost afectată nu numai imaginea unei instanţe judecătoreşti sau a unor parchetelor vizate, ci şi imaginea sistemului judiciar în ansamblul său, în acest sens fiind şi practica Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, concretizată prin Hotărârile nr. 724 din 27 iunie 2013, nr. 813 din 18 septembrie 2012  şi  nr. 816 din 18 septembrie 2012.

Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a reţinut că afirmaţiile domnlor Victor Ponta, primul ministru al României şi Dan Şova, ministru delegat pentru Proiecte de Infrastructură de Interes Național și Investiții Străine prin natura şi impactul lor asupra opiniei publice, au produs o încălcare a principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, cu consecinţa scăderii încrederii cetăţenilor în sistemul judiciar şi, implicit, a afectării independenţei acestuia.

Plenul Consiliului a decis că cererile de apărare a independenţei sistemului judiciar formulate de Secţia pentru judecător, respectiv, pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii, precum şi solicitarea vicepreşedintelui  ÎCCJ sunt  întemeiate şi a procedat la admiterea acestora[2].

Pe de altă parte, în cursul zilei de  20 ianuarie 2014, fostul prim-ministru a înaintat preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii, judecătorul Adrian Bordea, o sesizare in care solicita ca Inspecţia Judiciara sa efectueze verificările corespunzătoare pentru a se stabili daca Preşedintele Băsescu a afectat independenta Justiţiei in momentul in care a afirmat, chiar cu câteva ore înainte de pronunţarea deciziei definitive a ICCJ, ca “Nastase a reuşit sa instituie un sistem clientelar care a fost si este extrem de greu de dislocat”.

In sesizarea înaintata CSM, Adrian Năstase precizează ca afirmaţia care îl viza a fost făcuta de către Traian Băsescu in aceeaşi zi, intre orele 11-12.00, cu doar patru ore înainte de a fi pronunţat verdictul din dosarul Zambaccian. In aceste condiţii, fostul premier ii solicita preşedintelui CSM, Adrian Bordea sa constate ca Traian Băsescu a făcut acea afirmaţie, deşi dosarul nu era finalizat, fapt care a condus, conform sesizării, la afectarea independentei Justiţiei.

Altfel, Adrian Năstase s-a referit in sesizarea sa şi la decizia CSM din data de 16 ianuarie 2014, când s-a stabilit ca premierul Victor Ponta a afectat independenta Justiţiei, când a afirmat înainte de finalizarea procesului ca George Becali si fostul ministru al Transporturilor, Relu Fenechiu, sunt “oameni buni”. In opinia fostului premier, situaţia este similară cu declaraţia lui Traian Băsescu făcută în cazul sau, si care arata ca “in mod evident aceasta afirmaţie a afectat independenta justiţiei”[3].

Consolidarea regimului democratic românesc reclamă astăzi mai mult ca niciodată restaurarea constituţionalismului prin care înţelegem guvernare limitată în condiţiile în care suverană este legea şi nu voinţa potenţial despotică a unui individ sau grup de interese. Constituţionalismul nu este însă, doar rezultatul unui proces constituţional, ci se sprijină şi pe încrederea fiecărui cetăţean în puterea Constituţiei de a-i apăra libertăţile şi drepturile fundamentale. Pledoaria pe care o facem aici este în favoarea unui regim politic întemeiat pe libertate politică, libertate care, la rândul ei, nu poate supravieţui decât în cadrul unui regim moderat şi temperat de separaţia puterilor, existenţa corpurilor intermediare şi domnia legii. Aceste limite sunt puse nu numai de instituţiile politice, legile, constituţiile sau corpurile intermediare ce acţionează ca adevărate ecrane protectoare în calea puterii absolute, ci şi de moravuri, maniere, educaţie, tradiţii şi cutume.

De aceea, pentru a crea un regim moderat, separarea puterilor nu e decât o condiţie necesară, nu însă şi suficientă. Puterile legislativă şi executivă trebuie să fie nu numai clar divizate pentru a evita cumulul de funcţii, ci şi combinate între ele în mod judicios, prin intermediul unui sistem de contraputeri, checks and balances, care asigură în final echilibrul balanţei politice. Ca atare, arhitectura instituţională a unui regim moderat este rezultatul unei adevărate „capodopere” legislative care combină, temperează şi moderează puterile în vederea creării unui echilibru viabil între ele. Dacă atribuţiile şi sferele de competenţă ale puterilor în stat trebuie să fie precis definite, aceasta nu revine la a afirma că ele se cuvine să fie şi complet separate. O separaţie rigidă şi absolută a puterilor ar conduce în final la paralizie politică şi haos. De aceea, legile trebuie să permită puterilor să coopereze pentru realizarea binelui comun, dându-le în acelaşi timp posibilitatea şi libertatea de a veghea reciproc la posibilele încălcări ale sferei lor de competenţă. Astfel se explică de ce, prin dreptul său de veto, preşedintele, care nu are dreptul de a iniţia legi, participă totuşi în mod indirect la exercitarea puterii legislative, în timp ce parlamentul are dreptul de a exercita o parte din puterea executivă prin dreptul său de a chema miniştrii să dea seama de deciziile lor în faţa aleşilor naţiunii.

Aceste checks and balances reprezintă condiţia sine qua non a libertăţii şi moderaţiei politice, împiedicând atât omnipotenţa legislativului, cât şi pe cea a executivului[4].

Cu un alt prilej, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii apreciază ca declaraţiile publice, „deşi nereale şi lipsite de orice suport obiectiv, alegaţiile şi afirmaţiile deosebit de virulente, inclusiv cele referitoare la modalitatea de accedere în funcţia de judecător a doamnei M.I.N., la presupusa lipsa a sa de independenţă şi de profesionalism, sunt de natură să influenţeze, în mod negativ, opinia publică cu privire la integritatea magistratului în cauză, să-i afecteze imaginea publică şi să-l discrediteze”.

Prin acuzele lansate de politicieni s-au adus grave prejudicii magistraţilor şi s-a încălcat principiul separaţiei puterilor în stat, se afirmă în continuare. În ceea ce priveşte solicitarea de apărare a reputaţiei profesionale a judecătorului M.I.N., în comunicat se precizează că „independenţa justiţiei trebuie sa fie garantată de către stat” şi că este „datoria tuturor instituţiilor, guvernamentale şi a celorlalte, să respecte şi să supravegheze independenţa justiţiei” [5] .

Prin urmare, într-un stat de drept nimeni, şi cu atât mai mult un reprezentant al uneia din celelalte două puteri, nu are dreptul să extrapoleze nemulţumirile referitoare la instrumentarea unei anumite cauze asupra întregului sistem judiciar. În caz contrar, persoana care face aceste afirmaţii aduce inevitabil atingere principiului constituţional al separaţiei puterilor în stat, cu consecinţa afectării prestigiului justiţiei şi implicit a independenţei şi reputaţiei magistraţilor.

Comunicatul CSM prezintă un fragment din raportul Singhvi către Comisia drepturilor omului a ONU din 1987, în care se precizează că „principiile independenţei şi imparţialităţii sunt pietrele de fundament ale motivării şi legitimităţii funcţiei judiciare în orice stat” şi prezintă şi alte articole din convenţii internaţionale în care se vorbeşte despre necesitatea ca statele să ia măsurile adecvate pentru a se asigura buna desfăşurare a activităţii procurorilor şi judecătorilor.

„Prin afirmaţiile făcute în cadrul diferitelor dezbateri publice, politicienii au depăşit limitele admisibile ale discursului public politic, aşa cum sunt protejate de dispoziţiile articolului 10 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care consacră libertatea de exprimare”, se mai arată în comunicatul CSM în care se solicită protejarea autorităţii şi imparţialităţii puterii judecătoreşti.

Articolul 1 alin. (4) din Constituţie dispune că statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale. Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003, modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003, republicată de Consiliul Legislativ, în temeiul art. 152 din Constituţie, cu reactualizarea denumirilor şi dându-se textelor o nouă numerotare. Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003 a fost aprobată prin referendumul naţional din 18 – 19 octombrie 2003 şi a intrat în vigoare la data de 29 octombrie 2003, data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003 a Hotărârii Curţii Constituţionale nr. 3 din 22 octombrie 2003 pentru confirmarea rezultatului referendumului naţional din 18 – 19 octombrie 2003 privind Legea de revizuire a Constituţiei României.

Constituţia României, în forma iniţială, a fost adoptată în şedinţa Adunării Constituante din 21 noiembrie 1991, a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233 din 21 noiembrie 1991 şi a intrat în vigoare în urma aprobării ei prin referendumul naţional din 8 decembrie 1991.

Sistemul constituţional se întemeiază, printre altele pe concepţia principială a separaţiei puterilor şi al echilibrului între structurile de guvernare[6] .  El reflectă, în ultimă instanţă, în mod indirect, şi nu direct, echilibrul care trebuie să existe în societate.

În filosofia politică a Constituţiei americane teoria separaţiei puterilor este însoţită de doctrina nondelegării, niciuna dintre puteri neputând delega autoritatea sa unei alte puteri[7].

Principiul fundamental se află la baza organizării şi funcţionării aparatului de stat. Checks and balances se referă la mecanismul controlului reciproc între puteri, şi nu între, pe de o parte, oamenii politici, de exemplu şi o anume persoană funcţionând într-o autoritate, pe de alta. Diferite disensiuni apar sub forma conflictelor sociale, politice, etnice, profesionale etc. fără a afecta/a constitui/a reprezenta în mod direct abuzul uneia dintre autorităţi în faţa alteia. Esenţa acestei norme constă în împiedicarea unei manifestări de forţă excesivă a unei puteri în detrimentul alteia. Numai în ultimă instanţă, echilibrul se repercutează asupra cetăţeanului, fie el om politic sau nu.

Legat de problema în discuţie,CEDO s-a pronunţat cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 alin. 1 din Convenţie privind imparţialitatea şi independenţa instanţelor interne.

În Cauza Moşteanu şi alţii împotriva României[8] , reclamantele invocă faptul că, în faţa Curţii de Apel Bucureşti, cauza lor nu a fost judecată de un tribunal independent şi imparţial. Acestea remarcă, în primul rând, că Preşedintele României declarase, într-un discurs pronunţat în oraşul Satu Mare, în iulie 1994, că hotărârile judecătoreşti dispunând restituirea bunurilor naţionalizate nelegal nu trebuiau executate şi că acest discurs determinase o schimbare de atitudine a judecătorilor Curţii Supreme de Justiţie, care au admis recursurile în anulare împotriva hotărârilor definitive prin care s-a recunoscut dreptul de proprietate al foştilor proprietari.

Acestea adaugă că judecătorii curţii de apel care s-au pronunţat asupra cauzei nu erau inamovibili în acea perioadă. În concluzie, reclamantele consideră că judecătorii au fost influenţaţi de „discursul direct şi agresiv care a fost adresat de Preşedinte”.

Curtea notează că acţiunea în revendicare a reclamantelor a fost soluţionată definitiv prin Decizia din 23 octombrie 1995 a Curţii de Apel Bucureşti, iar capătul de cerere a reclamantelor cu privire la independenţa şi imparţialitatea instanţelor trebuie să fie analizat în raport cu această hotărâre.

Curtea trebuie aşadar să constate dacă Decizia din 23 octombrie 1995 a fost pronunţată de un tribunal care poate fi considerat independent şi imparţial, în sensul art. 6 alin. 1 din Convenţie.

Curtea notează că declaraţiile Preşedintelui României, fără îndoială critice cu privire la puterea judecătorească, se adresau în primul rând administraţiei responsabile cu executarea hotărârilor judecătoreşti, şi nu tribunalelor. Or, nimic nu-i îngăduie Curţii să ajungă la concluzia că, în speţă, aceste declaraţii i-ar fi influenţat pe judecătorii Curţii de Apel Bucureşti care s-au pronunţat în cauza reclamantelor[9].   Aşadar, nu a fost încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie cu privire la acest punct.

Regimul constituţional al procesului penal este definit, între altele, prin normele şi principiile Legii fundamentale privind separaţia puterilor, obligativitatea respectării Constituţiei şi a legilor ţării şi consacrarea dreptăţii ca valoare supremă a statului de drept – art. 1 alin. (3), (4) şi (5), egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi principiul potrivit căruia nimeni nu este mai presus de lege – art. 16 alin. (1) şi (2), accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil – art. 21 alin. (1) şi (3), dreptul la apărare – art. 24, prezumţia de nevinovăţie – art. 23 alin. (11), imparţialitatea şi egalitatea justiţiei şi independenţa judecătorilor – art. 124 alin. (2) şi (3) şi realizarea justiţiei prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti – art. 126 alin. (1)[10].

Curtea Constituţională, apreciind că una dintre condiţiile realizării obiectivelor fundamentale ale statului român, definite în textul citat, o constituie buna funcţionare a autorităţilor publice, cu respectarea principiilor separaţiei şi echilibrului puterilor, fără blocaje instituţionale, a constatat că, în aplicarea art. 85 alin. (2) din Constituţie, “Preşedintele României, neavând drept de veto, poate să ceară primului-ministru o singură dată, motivat, să facă o nouă propunere de numire a altei persoane în funcţia de ministru. Motivele cererii Preşedintelui României nu pot fi cenzurate de primul-ministru, care nu are decât dreptul de a propune Preşedintelui numirea unui ministru, iar nu şi competenţă decizională. Ca şi în cazul exercitării celorlalte atribuţii prevăzute în Constituţie, Preşedintele rămâne răspunzător politic, în faţa electoratului, pentru modul în care a motivat refuzul de a da curs propunerii primului-ministru, după cum primul-ministru şi Guvernul rămân răspunzători politic în faţa Parlamentului.”

Luând în considerare argumentele reţinute de Curtea Constituţională cu prilejul pronunţării deciziei mai sus menţionate, completarea textului constituţional în sensul consultării Preşedintelui de către primul-ministru înaintea propunerii de revocare sau de numire a unor membri ai Guvernului constituie consacrarea în norma constituţională a soluţiei pronunţate de Curtea Constituţională[11].

În ceea ce priveşte competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care se reflectă în reglementarea infraconstituţională a recursului în interesul legii, aceasta este prevăzută de art. 126 alin. (3) din Constituţie, potrivit căruia “Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale”. Curtea Constituţională a statuat, prin Decizia nr. 838 din 27 mai 2009[12], că “în exercitarea atribuţiei prevăzute de art. 126 alin. (3) din Constituţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are obligaţia de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, cu respectarea principiului fundamental al separaţiei şi echilibrului puterilor, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţia României[13].

Judecătorii nu pot judeca într-un mediu în care opinia publică a fost inflamată şi manipulată[14] şi ceea ce contează este legea, în speţă îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 148 din Codul de procedură penală, iar nu „condamnarea” unei persoane încă de la momentul dispunerii măsurilor preventive. Judecătorii nu trebuie forţaţi de „strigătul străzii”, corpul magistraţilor de carieră nu trebuie pus în discuţie, fiind inadmisibil să se facă procese de intenţie. În mod similar a fost apreciată afirmaţia procurorului în sensul că luarea de măsuri ferme duce la eradicarea corupţiei, precum şi cea privind urmările eventualei coruperi a membrilor completului de trei judecători.

Justiţia trebuie să analizeze activităţile parchetului, nu să fie colaboratorul acestuia, în caz contrar punându-se în discuţie verticalitatea magistratului şi separaţia puterilor în stat, confirmarea anumitor soluţii prejudiciind procesul penal în care trebuie să guverneze principiile de drept şi nu calitatea părţilor.

S-a solicitat sancţionarea abuzurilor pentru salvgardarea statului de drept, arătându-se că dacă instanţa achiesează la concluziile procurorului (care iniţial a dispus faţă de inculpat obligarea de a nu părăsi localitatea pentru ca apoi să ceară arestarea), ar fi mai bine ca acesta să fie lăsat să fie în continuare suveran, putându-se crea o disproporţie între apărare şi acuzare şi desfiinţându-se principiul egalităţii armelor, avocatul fiind vătămat în dreptul său de a asigura asistenţă calificată prin izolarea clientului, situaţie cu atât mai gravă cu cât în anumite situaţii nu este posibilă exercitarea căilor de atac[15].

Curtea Constituţională, apreciind că una dintre condiţiile realizării obiectivelor fundamentale ale statului român, definite în textul citat, o constituie buna funcţionare a autorităţilor publice, cu respectarea principiilor separaţiei şi echilibrului puterilor, fără blocaje instituţionale, a constatat că, în aplicarea art. 85 alin. (2) din Constituţie, “Preşedintele României, neavând drept de veto, poate să ceară primului-ministru o singură dată, motivat, să facă o nouă propunere de numire a altei persoane în funcţia de ministru. Motivele cererii Preşedintelui României nu pot fi cenzurate de primul-ministru, care nu are decât dreptul de a propune Preşedintelui numirea unui ministru, iar nu şi competenţă decizională. Ca şi în cazul exercitării celorlalte atribuţii prevăzute în Constituţie, Preşedintele rămâne răspunzător politic, în faţa electoratului, pentru modul în care a motivat refuzul de a da curs propunerii primului-ministru, după cum primul-ministru şi Guvernul rămân răspunzători politic în faţa Parlamentului.”

Luând în considerare argumentele reţinute de Curtea Constituţională cu prilejul pronunţării deciziei mai sus menţionate, completarea textului constituţional în sensul consultării Preşedintelui de către primul-ministru înaintea propunerii de revocare sau de numire a unor membri ai Guvernului constituie consacrarea în norma constituţională a soluţiei pronunţate de Curtea Constituţională[16].

Cu privire la obiecţiile de neconstituţionalitate privind modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii  se invocă o încălcare a principiul separaţiei puterilor în stat prin textul propus al art. 39 alin. (6) din Legea nr. 317/2004 care instituie obligativitatea prezentării de către Consiliul Superior al Magistraturii a rapoartelor anuale asupra stării justiţiei şi asupra activităţii proprii.

Critica face, în mod voit abstracţie de faptul că art. 1 alin. (4) din Constituţia României, republicată, consacră nu numai principiul separaţiei, ci şi pe acela al echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale.

În încercarea de a da substanţă ideii de echilibru între autoritatea legislativă şi cea judecătorească doctrina s-a găsit adesea în impas. S-a susţinut că echilibrul se realizează prin respectarea de către autoritatea judecătorească a legilor elaborate de Parlament.

Obligaţia respectării legilor este însă una generală, iar realitatea este că reglementările din anul 2004 au avut ca obiectiv exclusiv asigurarea unui plus de independenţă justiţiei, precum şi a unui anumit echilibru între autoritatea judecătorească şi cea executivă.

Acest obiectiv a fost de altfel atins dacă luăm în considerare prerogativele, limitate, pe care Preşedintele României sau ministrul justiţiei le are în raport cu Consiliul Superior al Magistraturii.

Există în schimb o deplină independenţă şi nici un element de echilibrare în raporturile autorităţii judecătoreşti cu Parlamentul, adică exact cu organul reprezentativ suprem al poporului român art. 61 alin. (1) din Constituţie.

Este de observat că atribuţia Consiliului Superior al Magistraturii referitoare la elaborarea raportului anual privind activitatea sa şi a celui privind starea justiţiei şi prezentarea acestora în faţa Parlamentului nu încalcă în nici un fel separaţia puterilor în stat.

Principiul separaţiei puterilor în stat nu presupune o izolare a respectivelor “puteri” ci, dimpotrivă, o colaborare permanentă a acestora, cu respectarea strictă a atribuţiilor fiecăreia şi cu luarea în considerare a independenţei autorităţilor publice în exercitarea atribuţiilor prevăzute de lege.

Prezentarea anuală a rapoartelor Consiliului Superior al Magistraturii asupra activităţii proprii şi asupra stării justiţiei este necesară întrucât măsurile de asanare a legislaţiei ori de organizare a justiţiei se iau prin intermediul activităţii de legiferare a Parlamentului României. În vederea elaborării unei legislaţii moderne şi eficiente, Parlamentul trebuie să cunoască evoluţia şi problemele cu care se confruntă sistemul judiciar, pe baza unor date reale şi verificate statistic.

Pe de altă parte, prezentarea unui raport privind activităţi realizate anterior întocmirii raportului, nu poate afecta independenţa Consiliului Superior al Magistraturii întrucât, potrivit dispoziţiilor legale în vigoare, Parlamentul nu are şi nu va avea nici în viitor posibilitatea de a interveni în activitatea Consiliului Superior al Magistraturii şi nici nu poate lua măsuri sancţionatorii sau de coordonare vizând magistraţii sau activitatea acestora.

Aşa cum reiese din ansamblul reglementării, prezentarea unui raport de activitate şi a unuia asupra stării justiţiei are un evident caracter de informare şi constituie un instrument necesar în asigurarea transparenţei. În plus, CSM este o autoritate publică şi nu una ocultă, iar toate autorităţile publice au o răspundere publică (diferită de răspunderea juridică). Instituţiile lăsate în afara controlului public tind să se comporte abuziv.

Totodată, având în vedere caracterul public şi solemn al şedinţelor Parlamentului, ca autoritate de largă reprezentativitate socială, prezentarea unei informări constituie o măsură necesară de informare a opiniei publice, având şi un caracter de sensibilizare a populaţiei. Prezentarea raportului în Parlament nu face altceva decât să faciliteze o dezbatere publică asupra unei componente a administrării justiţiei, chestiune de mare interes public.

Nu în ultimul rând un astfel de raport are şi o valoare practică de necontestat deoarece permite CSM să introducă pe agenda dezbaterilor parlamentare şi publice imperativele de ordin legislativ necesare pentru buna funcţionare a justiţiei.

În altă ordine de idei este de amintit că o astfel de practică nu este singulară deoarece şi alte autorităţi publice prezintă, de asemenea, rapoarte Parlamentului, transmiţând periodic informaţii care pot contribui la îmbunătăţirea şi modernizarea legislaţiei.

Curtea constată că principiul constituţional al separaţiei puterilor în stat impune autorităţilor publice exercitarea atribuţiilor proprii stabilite de lege, fără vreo imixtiune ÎN COMPETENŢA altei autorităţi publice. Este de esenţa autorităţii administrative să exercite funcţia publică de realizare în concret a prevederilor legale ce au ca finalitate satisfacerea intereselor legitime ale cetăţeanului, iar prin dispoziţia legală se reglementează obligaţia organului administrativ emitent de a “revoca titlurile emise cu încălcarea legii, dacă acestea nu au intrat în circuitul civil”. Dispoziţia din teza a doua a alineatului (2²), de la pct. 8 al Titlului IV, nu reglementează revocarea titlurilor ci dreptul fostului proprietar, ca în cazul în care titlurile au produs efecte juridice în circuitul civil, de a se adresa justiţiei pentru constatarea nulităţii absolute a titlului emis cu încălcarea legii, potrivit prevederilor art. III din Legea nr. 169/1997[17].

Printre obiecţiile de neconstituţionalitate privind modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii , se invocă o încălcare a principiul separaţiei puterilor în stat prin textul propus al art. 39 alin. (6) din Legea nr. 317/2004 care instituie obligativitatea prezentării de către Consiliul Superior al Magistraturii a rapoartelor anuale asupra stării justiţiei şi asupra activităţii proprii.

Critica face, în mod voit abstracţie de faptul că art. 1 alin. (4) din Constituţia României, republicată, consacră nu numai principiul separaţiei, ci şi pe acela al echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale.

În încercarea de a da substanţă ideii de echilibru între autoritatea legislativă şi cea judecătorească,  doctrina s-a găsit adesea în impas. S-a susţinut că echilibrul se realizează prin respectarea de către autoritatea judecătorească a legilor elaborate de Parlament.

Obligaţia respectării legilor este însă una generală, iar realitatea este că reglementările din anul 2004 au avut ca obiectiv exclusiv asigurarea unui plus de independenţă justiţiei, precum şi a unui anumit echilibru între autoritatea judecătorească şi cea executivă.

Acest obiectiv a fost de altfel atins dacă luăm în considerare prerogativele, limitate, pe care Preşedintele României sau ministrul justiţiei le are în raport cu Consiliul Superior al Magistraturii.

Există în schimb o deplină independenţă şi nici un element de echilibrare în raporturile autorităţii judecătoreşti cu Parlamentul, adică exact cu organul reprezentativ suprem al poporului român art. 61 alin. (1) din Constituţie.

Este de observat că atribuţia Consiliului Superior al Magistraturii referitoare la elaborarea raportului anual privind activitatea sa şi a celui privind starea justiţiei şi prezentarea acestora în faţa Parlamentului nu încalcă în nici un fel separaţia puterilor în stat.

Principiul separaţiei puterilor în stat nu presupune o izolare a respectivelor “puteri” ci, dimpotrivă, o colaborare permanentă a acestora, cu respectarea strictă a atribuţiilor fiecăreia şi cu luarea în considerare a independenţei autorităţilor publice în exercitarea atribuţiilor prevăzute de lege.

Prezentarea anuală a rapoartelor Consiliului Superior al Magistraturii asupra activităţii proprii şi asupra stării justiţiei este necesară întrucât măsurile de asanare a legislaţiei ori de organizare a justiţiei se iau prin intermediul activităţii de legiferare a Parlamentului României. În vederea elaborării unei legislaţii moderne şi eficiente, Parlamentul trebuie să cunoască evoluţia şi problemele cu care se confruntă sistemul judiciar, pe baza unor date reale şi verificate statistic.

Pe de altă parte, prezentarea unui raport privind activităţi realizate anterior întocmirii raportului, nu poate afecta independenţa Consiliului Superior al Magistraturii întrucât, potrivit dispoziţiilor legale în vigoare, Parlamentul nu are şi nu va avea nici în viitor posibilitatea de a interveni în activitatea Consiliului Superior al Magistraturii şi nici nu poate lua măsuri sancţionatorii sau de coordonare vizând magistraţii sau activitatea acestora.

Aşa cum reiese din ansamblul reglementării, prezentarea unui raport de activitate şi a unuia asupra stării justiţiei are un evident caracter de informare şi constituie un instrument necesar în asigurarea transparenţei. În plus, CSM este o autoritate publică şi nu una ocultă, iar toate autorităţile publice au o răspundere publică (diferită de răspunderea juridică). Instituţiile lăsate în afara controlului public tind să se comporte abuziv.

Totodată, având în vedere caracterul public şi solemn al şedinţelor Parlamentului, ca autoritate de largă reprezentativitate socială, prezentarea unei informări constituie o măsură necesară de informare a opiniei publice, având şi un caracter de sensibilizare a populaţiei. Prezentarea raportului în Parlament nu face altceva decât să faciliteze o dezbatere publică asupra unei componente a administrării justiţiei, chestiune de mare interes public.

Nu în ultimul rând un astfel de raport are şi o valoare practică de necontestat deoarece permite CSM să introducă pe agenda dezbaterilor parlamentare şi publice imperativele de ordin legislativ necesare pentru buna funcţionare a justiţiei.

În altă ordine de idei este de amintit că o astfel de practică nu este singulară deoarece şi alte autorităţi publice prezintă, de asemenea, rapoarte Parlamentului, transmiţând periodic informaţii care pot contribui la îmbunătăţirea şi modernizarea legislaţiei[18].

Constituţia delimitează destul de exact separaţia puterilor (autorităţilor) în stat, de exemplu, numirea în funcţie a magistraţilor trebuie să fie apanajul exclusiv al propriilor cerinţe, fără nici un amestec al altei autorităţi (puteri). Or, prerogativele ministrului justiţiei sunt multe prea mari pentru a avea vreo justificare legală sau pragmatică. De altfel, însuşi ministerul recunoaşte această critică, prin proiectele noii legi de organizare judecătorească fiind corectate multe derapaje.

Noţiunea de minister public desemnează ansamblul ierarhizat al agenţilor publici, numiţi procurori, împuterniciţi să facă, în principal, acte cu caracter executiv privind descoperirea încălcărilor legii penale, sesizarea instanţelor şi susţinerea acuzaţiei în faţa acestora.

Activitatea Ministerului Public este organizată potrivit principiilor legalităţii, imparţialităţii şi controlului ierarhic, fiind totodată independent în relaţiile cu celelalte autorităţi publice, exercitându-şi atribuţiile numai în temeiul legii şi pentru asigurarea respectării acesteia.

Competenţa procurorului este stabilită prin reguli de procedură, şi nu administrative, întrucât autoritatea publică este instituţia, iar puterile statului sunt funcţii ale acesteia. Puterea executivă este încredinţată Preşedintelui, Guvernului şi administraţiei publice, după cum puterea judecătorească aparţine instanţelor judecătoreşti, care o exercită cu sprijinul Ministerului Public şi al Consiliului Superior al Magistraturii. Dacă toate aceste trei structuri organizatorice au competenţe judecătoreşti, nu toate intră sub incidenţa exigenţelor pe care principiul separaţiei puterilor în stat le cere pentru definirea puterii judecătoreşti.

Activitatea Ministerului Public este prin natura ei o activitate executivă care sprijină instanţele judecătoreşti în activitatea de înfăptuire a justiţiei.

Amintim că , de exemplu, recursul extraordinar , era exclusiv în interesul ordinii publice, sub forma  recursului în interesul legii şi recursul guvernamental puteau doar profita acuzatului,  însă nu îi puteau vătăma[19] .  Cu alte cuvinte erau numai o casaţie teoretică. Ulterior,  lucrurile au evoluat către un sistem autoritar, autocratic, dictatorial,  fără a se mai  respecta separaţia puterilor – de iure imperii.

Realizarea unui sistem judiciar independent, imparţial, credibil şi eficient reprezintă o condiţie necesară pentru supremaţia legii şi a principiilor statului de drept. Măsurile de consolidare a independenţei sistemului judiciar trebuie să ducă nu numai la afirmarea principiului separaţiei puterilor în stat, dar şi la aplicarea acestuia în practică[20].

În concluzie, principiul constituţional al separaţiei puterilor în stat impune autorităţilor publice exercitarea atribuţiilor proprii stabilite de lege, fără vreo imixtiune ÎN COMPETENŢA altei autorităţi publice. Este de esenţa autorităţii administrative să exercite funcţia publică de realizare în concret a prevederilor legale ce au ca finalitate satisfacerea intereselor legitime ale cetăţeanului,  fără o atitudine subiectivă, de parţialitate, nejustificată[21]. Principiul constituţional al separaţiei puterilor în stat este afectat printr-o încălcare obiectivăde către un funcţionar public- civil servants- a exigenţelor de imparţialitate, întrucât este vorba de încrederea pe care justiţiabilii trebuie să o aibă în tribunale[22].

În cadrul libertăţii de exprimare a funcţionarilor, drepturile şi responsabilităţile dobândesc o greutate deosebită[23].  Morala are dreptul să pretindă demnitarilor să fie loiali principiilor constituţionale, fără distincţie între activitatea profesională, viaţa politică sau privată.

BIBLIOGRAFIE

– Gh. Tănase Gheorghe, Separaţia puterilor în stat, Editura Ştiinţifică, Bucureşti 1994.

– Dr.Cristian Ionescu, Principiul Separaţiei puterilor,1997, Studiu parlamentar,  Camera Deputaţilor,  1997.

– Gabriela A. Almond, Sidnez Verba, Cultura Civică, editura DU Style, Bucureşti 1996.

– N. Steinhardt, Principiile clasice şi noile tendinţe ale dreptului constituţional, Editura Solstiţiu, Satu Mare 2000.

– Vasile Gionea, Studii de drept constituţional şi istoria dreptului, vol. I şi II, Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, Bucureşti 1993.

– Antonio La Pergola, Dreptul constituţional al statului şi normele internaţionale din perspectiva integrării europene, Fundaţia Română de Democraţie prin Drept, Bucureşti 2001.

– Cristian Ionescu, Sisteme constituţionale contemporane, Editura Şansa, Bucureşti 1994.

– Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu, Drept constituţional comparat, vol. I şi II, editura Luminalex, Bucureşti 1999.

– C.Avramescu, Constituţia Statelor Unite ale Americii, Humanitas, 2010.

– Geneza Constituţiei României 1991, Lucrările Adunării Constituante, RA „Monitorul Oficial”.

– I. Ionescu Dolj, Curs de procedură penală, Editura Socec,  1937,pp. 468 sqq.

– C. Vicol,  Recursul, 1946, p. 152.

-Frederic Sudre, Jean-Pierre Marguenaud, Joel Sandriansimbazovina, Adeline Guttenoire, Michel Levinet, Les  grands arrets de la Cour Europeenne des  a Droits de l’Homme, PUF, 2009, ed.  rom.    Marile hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, Rosetti International, 2011, pp.  509 sqq.

– Jean-Francois Renucci, Tratat de drept european al drepturilor omului, Editura Hamangiu, 2009, pp.  452 sqq.

---

[1] Constituţia  din 21 noiembrie 1991 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003.

Modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003, republicată de Consiliul Legislativ, în temeiul art. 152 din Constituţie, cu reactualizarea denumirilor şi dându-se textelor o nouă numerotare (art. 152 a devenit, în forma republicată, art. 156).

Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003 a fost aprobată prin referendumul naţional din 18 – 19 octombrie 2003 şi a intrat în vigoare la data de 29 octombrie 2003, data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003 a Hotărârii Curţii Constituţionale nr. 3 din 22 octombrie 2003 pentru confirmarea rezultatului referendumului naţional din 18 – 19 octombrie 2003 privind Legea de revizuire a Constituţiei României.

Constituţia României, în forma iniţială, a fost adoptată în şedinţa Adunării Constituante din 21 noiembrie 1991, a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233 din 21 noiembrie 1991 şi a intrat în vigoare în urma aprobării ei prin referendumul naţional din 8 decembrie 1991.

[2] Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, Comunicat privind admiterea de către Plenul CSM a cererii de apărare a independenţei sistemului judiciar în raport de declaraţiile publice ale domnulilor Victor Ponta, prim ministru al României şi Dan Şova, ministrul delegat pentru Proiecte de Infrastructură de Interes Național și Investiții Străine, www.csm1909 ; un alt punct de vedere, la Robert Cazanciuc.citat de http://www.gandul.info/politica/csm. La finalul şedinţei CSM, ministrul Justiţiei Robert Cazanciuc a declarat că afirmaţiile premierului Ponta privind condamnarea lui Adrian Năstase nu pot afecta independenţa justiţiei şi că premierul ar trebui judecat după fapte, nu după vorbe.

“Anumite declaraţii ale oamenilor politici, din ultima vreme, puteau fi cel puţin nuanţate, dar nu pot afecta independenţa justiţiei. Deciziile Guvernului au arătat în mod constant sprijinul pentru independenţa justiţiei, dacă vorbim despre acte normative” .

[3] http://www.luju.ro/dezvaluiri/evenimente,20 ianuarie 2014

[4] A. Crăiuţu, Raport al Comisiei Prezidenţiale de Analiză a Regimului Politic şi Constituţional din România– Pentru consolidarea statului de drept .

[5] http://www.dorin.ciuncan.com, www.ziare.com.

[6] Vezi, de exemplu, Decretul-Lege nr. 92/1990, art. 2, V.Gionea, Studii de drept constituţional şi istoria dreptului, I, RA „Monitorul Oficial”1993, pp. 13 sqq, Cr. Ionescu, Sisteme constituţionale contemporane, „Şansa” 1994, pp. 28 sqq, Geneza Constituţiei României 1991, Lucrările Adunării Constituante, RA „Monitorul Oficial”.

[7] C.Avramescu, Constituţia Statelor Unite ale Americii, Humanitas, 2010, pp.110 sqq, Gh. Tănase Gheorghe, Separaţia puterilor în stat, Editura Ştiinţifică, 1994.

[8] Cererea nr. 33.176/1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 710 din 18 august 2006,

[9] CEDO, Ciobanu împotriva României, Cererea nr. 29.053/1995, Hotărârea din 16 iulie 2002, § 44.

[10] Noul  Cod  de  Procedură  Penală; Prezentarea  principalelor  obiective . Curtea Constituţională, decizia nr. 54/2009 asupra sesizării de neconstituţionalitate a dispoziţiilor articolului unic pct. 1-23 din Legea privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 60/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr.  42 din 23/01/2009.

[11] Decizia nr. 98 din 7 februarie 2008 asupra cererii de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre Preşedintele României şi Guvernul României, formulată de primul-ministru Călin Popescu-Tăriceanu, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 140 din 22 februarie 2008

[12] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 3 iulie 2009.

[13] Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite nr. 8 din 18 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 416 din 14 iunie 2011, este neconstituţională, contravenind prevederilor art. 1 alin. (3), (4) şi (5), ale art. 126 alin. (3), ale art. 142 alin. (1) şi ale art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţie şi Deciziei Curţii Constituţionale nr. 62 din 18 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 104 din 12 februarie 2007, Curtea Constituţională, Decizia nr. 206 din 29 aprilie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.   350 din 13 iunie 2013

[14] Curtea Europeană a Drepturilor Omului a hotărât că este în interesul public ca procurorii şi judecătorii să se bucure de încredere.,  În Cauza Lavric vs României (Cererea nr. 22231/05, Decizia din 14 ianuarie 2014) CEDO a hotărât că statul a încălcat dreptul la viaţă privată al doamnei Lavric, prevăzut în art. 8 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, prin exonerarea răspunderii unui jurnalist pentru două articole în care acesta a criticat în termeni excesivi activitatea reclamantei, aducându-i atingere reputaţiei http://www.juridice.ro/304235/romania-condamnata-la-cedo-pentru-atingerea-reputatiei-unui-procuror.html.

[15]Vezi, de exemplu,  Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Completul de 9 Judecători Încheierea nr. 245 Dosar nr. 3023/1/2010 Şedinţa publică din 12 aprilie 2010.

[16] Curtea Constituţională, Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  440 din 23 iunie 2011.

[17] Curtea Constituţională, Decizia nr. 454 din 28 octombrie 2004 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 29 din 10 ianuarie 2005; Vezi şi Curtea Constituţională, Decizia nr. 133 din 3 martie 2005 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (2) şi (3), art. 22, art. 29 şi a celor cuprinse în secţiunea a 3-a şi secţiunea a 4-a ale cap. III din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, precum şi a dispoziţiilor art. 13 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 349 din 25 aprilie 2005; Curtea Constituţională, Decizia nr. 227 din 21 aprilie 2005 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 17 iunie 2005; Decizia nr. 384 din 7 iulie 2005 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 lit. c) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. . 757 din 19 august 2005; Decizia nr. 402 din 14 iulie 2005 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie  , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.   807 din 6 septembrie 2005; Decizia nr. 315 din 17 iulie 2003 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 136 alin. 2 teza a doua, art. 137¹ alin. 2, art. 139 alin. 3, art. 146, art. 151 alin. 1 şi ale art. 156 din Codul de procedură penală, precum şi a prevederilor art. 40 alin. 2 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată, şi a prevederilor art. 8 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. . 566 din 6 august 2003; Decizia nr. 515 din 24 noiembrie 2004 asupra sesizării de neconstituţionalitate a dispoziţiilor cuprinse la articolul unic punctul 8 din Legea pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 24/2004 privind creşterea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice şi a funcţiilor publice, precum şi intensificarea măsurilor de prevenire şi combatere a corupţiei, partea referitoare la dispoziţiile art. 28 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002  , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  1195 din 14 decembrie 2004; Decizia nr. 235 din 5 mai 2005 privind sesizarea de neconstituţionalitate a prevederilor art. I pct. 2 din Legea privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 103/2004 pentru modificarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie, cu referire la art. 13 alin. (1) lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 462 din 31 mai 2005; Decizia nr. 328 din 21 iunie 2005 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 28 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  690 din 1 august 2005; Decizia nr. 375 din 6 iulie 2005 referitoare la sesizările de neconstituţionalitate a Legii privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 591 din 8 iulie 2005395/05; Decizia nr. 419 din 18 iulie 2005 asupra modului în care Parlamentul României a pus de acord prevederile Legii privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 375 din 6 iulie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 591 din 8 iulie 2005 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005421/05; Decizia nr. 447 din 15 septembrie 2005 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 28 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.   879 din 30 septembrie 2005.

[18] Decizia nr. 375 din  6 iulie 2005 referitoare la sesizările de neconstituţionalitate a Legii privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente ,  publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  591 din  8 iulie 2005.

[19] I. Ionescu Dolj, Curs de procedură penală, Editura Socec,  1937,pp. 468 sqq. C. Vicol,  Recursul, 1946, p. 152.

[20] Strategia de Reformă a Sistemului Judiciar pe perioada 2005 – 2007 (Hotărârea de Guvern nr. 232 din 30 martie 2005, privind aprobarea Strategiei de reformă a sistemului judiciar pe perioada 2005 – 2007 şi a Planului de acţiune pentru implementarea Strategiei de reformă a sistemului judiciar pe perioada 2005 – 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 273 din 1 aprilie 2005 ).

[21] Mutatis mutandis CEDO, Haushildt vs Danemarca, 24 mai 1989, § 50.

[22] Mutatis mutandis CEDO,  De Cuber vs Belgia, 26 octombrie 1984 § 29.

[23] Mutatis mutandis, Vogt vs Germania, 26 septembrie 1995; vezi şi Frederic Sudre, Jean-Pierre Marguenaud, Joel Sandriansimbazovina, Adeline Guttenoire, Michel Levinet, Les  grands arrets de la Cour Europeenne des  a Droits de l’Homme, PUF, 2009, ed.  rom.    Marile hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, Rosetti International, 2011, pp.  509 sqq.