PROPAGANDA NAȚIONALIST-ȘOVINĂ, FENOMENUL NATIONAL EXTREMIST DE DREAPTA, DISCRIMINAREA ETNICĂ

PROPAGANDA  NAȚIONALIST-ȘOVINĂ, FENOMENUL NATIONAL EXTREMIST DE DREAPTA, DISCRIMINAREA ETNICĂ

I. – ŞOVINISM

1. – Chauvin este tipul de soldat francez, entuziast, al Primului imperiu. Termenul de şovinism se răspândeşte treptat, desemnând patriotismul excesiv, total, care se manifestă printr-o admiraţie sinceră, dar oarbă, nelimitată, necritică, pentru patria sa.

Astăzi termenul presupune două componente: pe de o parte, afirmarea arogantă a superiorităţii unei naţii asupra alteia, iar, pe de altă parte – în mod necesar – manifestarea exclusivismului şi netoleranţă faţă de aceasta.

Fascismul desemnează, stristo senso, regimul instaurat în Italia, între 1922-1945, caracterizat prin doctrina partidului unic, exaltare naţionalistă şi corporatism. Iar naţional – socialismul este doctrina politică a fascismului german, fundamentată de Hitler, imediat după Primul război mondial[*].

Doctrina sa a fost expusă în Mein Kampf, scrisă între 1925 – 1927 în Fortăreaţa Landsberg-am-Lech şi dictată secretarului său personal, Rudolf Hess. Doctrina a devenit ideologia Partidului Naţional Socialist German al Muncii, iar din 1933 ideologia oficială a Germaniei hitleriste.

Doctrina este bazată pe teoria superiorităţii rasei ariene, al cărei reprezentant pur ar fi poporul german, nazismul încercând astfel să justifice violenţa, rasismul, genocidul etc.

În sens larg, noţiunea de fascism reuneşte obscurantismul, misticismul, naţionalismul extremist şi rasismul, îndeosebi antisemitismul cu concepţia filozofică nazistă, desemnând, în ultima instanţă, o doctrină care vizează substituirea unui regim democratic cu unul anterior, totalitar1.

Deosebirea dintre fascism şi naţional-socialism, pe de altă parte, şi mişcarea legionară, pe de altă parte, constă doar în aspectul fundamental religios al aceleia din urmă, religios creştin, ceilalţi fiind consideraţi laicizaţi2.

2. – Potrivit art.317 C.pen. este infracţiune propaganda naţionalist-şovină, aţâţarea urii de rasă sau naţionale, dacă fapta nu constituie propagandă cu caracter fascist.

Termenul de propagandă desemnează în sens istoric răspândirea credinţei (Congregatio de propaganda fide).

În sens larg, reprezintă orice acţiune organizată în vederea răspândirii unei opinii, religii, doctrine etc.

Codul penal (care anterior sancţiona propaganda urii de clasă) se alinia, astfel, documentelor internaţionale şi în primul rând Declaraţia universală a drepturilor omului.

Dorim să amintim Rezoluţia nr.1904 adoptată la cea de a XVIII Sesiune a Adunării Generale din 19633.

Potrivit art.9 va fi aspru condamnată orice propagandă făcută . . . întemeiată pe ideea superiorităţii unei rase ori a unui grup de persoane de aceeaşi culoare, sau origine etnică, care desfăşoară o activitate în scopul de a justifica ori de a încuraja o formă, oricare ar fi ea, de discriminare rasistă.

Vor fi privite ca un ultraj adus societăţii orice incitare la violenţă împotriva unei rase de persoane de altă culoare sau de altă origine etnică.

Obiectul juridic al infracţiunii îl constituie relaţiile privind convieţuirea socială, urmărindu-se subminarea bunei convieţuiri dintre cetăţeni prin propaganda naţionalist-şovină sau rasistă, prin aţâţarea urii de rasă sau naţionale.

3. – Revenind asupra conţinutului constitutiv al infracţiunii, repetăm că prin acţiunea de propagandă se înţeleg două componente, şi anume, pe de o parte, exagerata laudă a calităţilor şi superiorităţii unei naţiuni sau grup naţional ori rasial, iar pe de altă parte, ponegrirea unei alte naţiuni sau a unui alt grup etnic.

Latura obiectivă a infracţiunii implică acţiunea de răspândire a unor idei cu intenţia de a determina o idee, de a convinge (sau cel puţin de a induce o îndoială cu privire la părerile celuilalt). Nu interesează mobilul sau scopul urmărit de autor (decât la individualizarea pedepsei).

În consecință, făcând o analiză a ediției române a lucrării Mein Kampf, (p.40-41, 46-47, 94-95, 98-99, 104-1058, 110-111, 120-121, 206-207, 210-211, 214-215, 222-223, 228-229, 268-269, 316-317, 410-411, 452-453, 456-457, 464-465, 470-471 etc.), considerăm că fapta editorului român de a o tipări constituie propagandă fascistă, naţionalist-şovină sau aţâţare a urii.

În editorialul din 15.07.1993 al “Evenimentului zilei”, I.Cristoiu consideră că nominalizarea cărţii de către preşedintele I.Iliescu este urmare a unei erori de percepţie. Lucrarea capitală a lui A.Hitler a fost tradusă sub semnul necesităţii de informare a publicului român, şi nu sub cel al propagandei fasciste.

Dacă suntem de acord cu aceste afirmaţii, nu putem să nu arătăm caracterul eronat – după părerea noastră – al continuării:

“Sub acelaşi semn al informării stau şi reeditările unor cărţi ale mişcării legionare”.

Încercăm să argumentăm:

Mein Kampf a apărut “peste tot în Occident”4. În Polonia, procurorul voievodatului Krasno, prin decizia legală din 21 februarie 1992, a dispus sistarea anchetei datorită lipsei de temei juridic a acţiunii de interzicere a cărţii.

Dar cartea a apărut şi în Israel, după cum ne informează ziarul săptămânal “Ţara” din 31.08. – 6.09.1992.

Vrem să subliniem că în Franţa, publicarea a fost autorizată prin hotărârea din 11 iulie 1979 a Curţii de Apel din Paris. Dar cartea a fost permisă pentru simplul motiv că nu contravenea prevederilor Legii din 29 iulie 1881, modificată prin Legea din 3 iulie 1972.

Articolele 23, 24 alin.5, 32 alin.2, 33 alin.3 din acea lege incriminează propaganda numai însoţită de provocare, ceea ce se deosebeşte de art.166 alin.1 sau art.317 C.pen. român.

Dacă lucrarea avea aparat critic (studiu introductiv, note) ea era o lucrare de informare, cu evident caracter istoric. Cuvântul editorului român (“honni soit qui mal y pense”) nu ajută cu nimic pe cititor să se orienteze, aşa cum era, de exemplu, prefaţa primei ediţii franceze de dinainte de război.

Dorim să amintim aici celebra decizie Near v.Minnesota, 283 U.S.697 din anul 1931, prin care Curtea Supremă a infirmat măsura statului (Minnesota) prin care acesta interzisese pentru viitor apariţia unei publicaţii locale săptămânale, care critica violent autorităţile locale ca fiind corupte, sioniste, gangsteriste etc. (A se vedea Mircea Rebreanu, S.U.A. Constituţie. Democraţie, Editura Albatros, Bucureşti, 1991, p.225). Deşi pronunţată înainte de război, amintesc totuşi că suntem în sistemul procedural judiciar de common-law.

4. – Potrivit art.18¹, nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă, prin atingerea minimă adusă uneia din valorile apărute de lege şi prin conţinutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanţă, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.

Cartea reprezintă o propagandă naţional-socialistă, dar ea nu poate fi decât o propagandă germană (nazistă).

Este adevărat că legea română interzice orice propagandă fascistă, şovină etc., dar o propagandă făcută din punctul de vedere german, al anilor 25-45, nu are relevanţă pentru cititorul român. Nu are nici un fel de impact practic.

Românii nu se vor transforma niciodată în adepţi ai hitlerismului, cum nu au fost niciodată. Ceea ce se uită este faptul că românii au fost victime, şi nu agresori.

De altfel, o tentativă de publicare a cărţii în limba română a fost stopată de mareşalul Antonescu, nu de comunişti.

Cu ocazia procesului din Franţa, apărarea a arătat că reeditarea s-a făcut după o lucrare tipărită cu o certă intenţie antifascistă, de către o asociaţie pacifistă, lucru arătat clar în prefaţă la acea ediţie franceză.

Deşi traducerea doamnei M. F. s-a făcut după o ediţie franceză, prefaţa ediţiei române nu subliniază caracterul antifascist originar al întreprinderii. Ea nu orientează cititorul5.

Or, pentru România, Mein Kampf devine periculoasă când este alăturată altor manifestări antievreieşti sau antiţigăneşti actuale. Peste noapte, au apărut partide care se revendică legionare, în Bucureşti sunt difuzate discursurile pe disc ale lui Horia Sima.

În măsura în care aceste manifestări şi-au menţinut caracterul doctrinar – şi de acţiune – totalitar, autoritarist, şovin sau antidemocratic (neconstituţional) ele trebuiesc interzise potrivit procedurii prevăzute de lege6.

5. – Prima traducere a cărţii încalcă legislaţia română a proprietăţii intelectuale. Sunt, astfel, însuşite dreptul de a dispune asupra tipăririi, dreptul de autor expirând abia în 19957.

Pe calea acţiunii civile, directe – drept ce nu mai aparţine Ministerului Public – organizaţiile unor persoane persecutate, de exemplu, evreieşti sau rome pot solicita acordarea unor despăgubiri pentru daunele suferite în timpul celui de al III-lea Reich. În acest fel, editorul nu ar putea profita de o asemenea întreprindere.

6. – În practică, o soluţie de scoatere de sub urmărire penală a învinuitului pentru art.10 lit.d C.pr.pen. nu este corectă, întrucât fapta întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii. Într-o asemenea cauză, era posibil să se dispună aplicarea art.18¹ Cod penal, aplicarea art.10 lit.b¹ C.pr.pen., şi confiscarea câştigului dobândit.

7. – Difuzarea unor declaraţii ale textelor nu este de natură, prin ea însăşi, a înlătura caracterul obiectiv şi echilibrat, care poate avea căi foarte diferite. Difuzarea nu transformă pe ziarist în complice dacă nu este dovedită urmărirea unui obiectiv rasist, propaganda rasistă, chiar dacă a lipsit o avertizare a publicului  (Marea Cam.) hotărârea 23 septembrie 1994 (Jersild vs. Danemarca)

Este adevărat că dreptul la informaţie este un drept absolut, dar, în încheiere, trebuie neapărat amintit articolele finale ale Declaraţiei universale a drepturilor omului.

Art. 29 (1) Orice persoană are îndatoriri faţă de comunitate, numai în cadrul căreia este posibilă dezvoltarea liberă şi deplină a personalităţii sale.

(2) În exercitarea drepturilor şi în folosirea libertăţilor sale nimeni nu va fi supus decât limitărilor stabilite prin lege în scopul exclusiv al asigurării recunoaşterii şi respectului drepturilor şi libertăţilor altora, precum şi în scopul satisfacerii cerinţelor juste ale moralei, ordinei publice şi bunăstării generale, într-o societate democratică.

(3) Aceste drepturi şi libertăţi nu vor putea, în nici un caz, să fie exercitate contrar scopurilor şi principiilor Naţiunilor Unite.

Art.30. Nici o dispoziţie din prezenta Declaraţie nu poate fi interpretată ca implicând pentru un stat, un grup sau o persoană, dreptul de a desfăşura o activitate sau de a săvârşi vreun act care ar urmări distrugerea drepturilor sau libertăţilor anunţate în această Declaraţie8.

8. – Pentru informare, prezentăm, comparativ, textul art.166 C.pen. înainte şi după modificările textului, prin Legea nr.140/1996 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 289 din 14 noiembrie 1996). Art.166 alin.2, în forma iniţială a fost abrogat prin art.2 al Decretului-lege nr.12/1990 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 7 din 12 ianuarie 1990) şi reintrodus la 14 noiembrie 1996 cu un nou conţinut:

Propaganda împotriva orânduirii sociale	Propaganda în favoarea statului totalitar
Art.166. – Propaganda cu caracter fascist săvârşită prin orice mijloace, în public, se pedepseşte . . . Propaganda sau întreprinderea oricărei acţiuni pentru schimbarea orânduirii sociale, sau din care ar rezulta un pericol pentru securitatea statului, se pedepseşte . . .	Art.166. – Propaganda în vederea instaurării unui stat totalitar, săvârşită prin orice mijloace, în public, se pedepseşte . . . Propaganda constă în răspândirea, în mod sistematic, sau în apologia unei idei, concepţii sau doctrine cu intenţia de a convinge şi de a atrage noi adepţi.

Întreprinderea oricăror acţiuni din care ar rezulta un pericol pentru securitatea statului s-a disjuns în Acţiuni împotriva ordinii constituţionale (art.166¹ C.pen.) fiind limitată la acţiuni care pun în pericol doar caracterul naţional suveran, independent, unitar şi indivizibil al statului român (ca atare).

Dacă nu se pun în pericol aceste caracteristici nu rezultă deci un pericol penal pentru stat.

<<În formularea originală [a Legii partidelor politice] propusă de Comisia specială a Camerei Deputaţilor, partidele politice ale căror statut, program sau activităţi “diseminează concepţii extremiste cu origini comuniste, fasciste sau legionare” trebuiau să fie scoase în afara legii, după cum trebuiau scose şi acele formaţiuni care acţionau împotriva “securităţii naţionale”.

Aceasta ar fi fost un pas important, datorită faptului că tentativa de adaptare a noului Cod penal eşuat de două ori şi, practic, nici un fel de sancţiuni nu pot fi aplicate indivizilor sau partidelor ce propovăduiesc ideile extremiste sau xenofobe ale Gărzii de Fier sau celor care combină concepţiile comuniste sau fasciste>> 9.

După noi,

incriminarea propagandei, fără întrepătrunderea oricărei acţiunii, era singurul delict de opinie incriminat10. Imposibil de probat, delictul de conştiinţă era o infracţiune imposibilă; rămân astăzi totuşi greu de sancţionat – raportat la pericolul social real – acţiunile din care ar rezulta un pericol grav pentru statul român (fără afectarea vreunui caracter sacrosant).

II. SANCŢIONAREA ALTOR FORME DE DISCRIMINARE

Potrivit art.2 din Ordonanţa Guvernului nr.137 din 31 august 200011, prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex sau orientare sexuală, apartenenţă la o categorie defavorizată sau orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea sau înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice.

Orice comportament activ sau pasiv care, prin efectele care le generează, favorizează sau defavorizează nejustificat ori supune unui tratament injust sau degradant o persoană, un grup de persoane sau o comunitate, faţă de alte persoane, grupuri de persoane sau comunităţi, atrage răspunderea contravenţională conform ordonanţei, dacă nu intră sub incidenţa legii penale.

Potrivit art.19 din ordonanţă, constituie contravenţie, dacă fapta nu intră sub incidenţa legii penale, orice comportament manifestat în public, având caracter de propagandă naţionalist-şovină, de instigare la ură rasială sau naţională, ori acel comportament care are ca scop sau vizează atingerea demnităţii sau crearea unei atmosfere intimidante, ostile, degradante, umilitoare sau ofensatoare, îndreptat împotriva unei persoane, unui grup de persoane sau unei comunităţi şi legat de apartenenţa acesteia/acestuia la o rasă, naţionalitate, etnie, religie, categorie socială sau categorie defavorizată, ori de convingerile, sexul sau orientarea sexuală a acestuia/acesteia.

În cele ce urmează vom încerca să delimităm contravenţia de infracţiunea prevăzută în art.317 C.pen.

În mod categoric, propaganda naţionalist-şovină, aţâţarea urii de rasă sau naţionalitate12 constituie infracţiune, şi nu contravenţie.

Propaganda constă în răspândirea, în mod sistematic sau în apologia unor idei, concepţii sau doctrine cu intenţia de a convinge, şi de a atrage noi adepţi.

Fără şovăire, afirmăm că “orice comportament manifestat în public (evident!), având caracter de propagandă naţionalist-şovină, de instigare la ură rasială sau naţională ” (subl.ns.) constituie infracţiune, şi nu contravenţie prevăzută în art.19 teza I al ordonanţei.

Va constitui contravenţie doar, orice alt comportament care are ca scop sau vizează atingerea demnităţii sau numai crearea unei atmosfere intimidante, ostile, degradante, umilitoare sau ofensatoare, îndreptate împotriva unei persoane, unei grup de persoane sau unei comunităţi şi legat de apartenenţa acesteia/acestuia (tehnică deficitară!) la o rasă, naţionalitate, etnie, religie, categorie socială sau defavorizată, ori legat de convingerile sexuale sau orientarea sexuală a acestuia/acesteia, – toate acestea, dacă nu intră sub incidenţa legii penale (art.317 C.pen. sau orice alt text).

În mod imperativ, subliniem că îngrădirea de către un funcţionar a folosinţei sau a exerciţiul dreptului vreunui cetăţean, ori crearea pentru acesta a unor situaţii de inferioritate pe temei de naţionalitate, rasă, sex sau religie, constituie infracţiune de abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi (prevăzută în art.247 C.pen.), şi nu o contravenţie.

Deosebirea faţă de contravenţiile prevăzute în Ordonanţa nr.137 constă în aceea că latura obiectivă a infracţiunii este întregită numai dacă activitatea, care constituie obiectul (elementul)  material  al  acestei  infracţiuni, a avut  ca  urmare lezarea  unui  drept,  astfel că  titularul acestuia este împiedicat – cu intenţie directă de a-l realiza13.

În consecință, nu credem că există vreo dificultate pentru organul de urmărire penală în a face aplicarea textelor legii penale.

• Ori de câte ori suntem în prezenţa răspândirii sau apologiei unor idei naţional-şovine –  cu intenţia de a convinge şi de a atrage noi acoliţi – instigării la ură rasială sau naţională ne aflăm întotdeauna în prezenţa unei infracţiuni.
• Ori de câte ori va exista o îngrădire a folosinţei sau a exerciţiului drepturilor vreunui cetăţean, o creare, pentru acesta, a unor situaţii de inferioritate pe temei de naţionalitate, rasă, sex sau religie va exercita o infracţiune de abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi.
• Va exista o contravenţie de felul celor înscrise în Ordonanţa nr.137/2000 ori de câte ori se va putea proba că atingerile aduse demnităţii, atmosfera intimidantă creată, ostilă sau umilitoare vizează apartenenţa la o rasă, naţionalitate, etnie, religie, categorie socială ori defavorizată, sau orientare sexuală a unei persoane, a unui grup sau comunitate.
• Atunci când nu suntem în prezenţa unui drept (recunoscut ca atare), chiar funcţionarul nu săvârşeşte o infracţiune (de abuz în serviciu), ci o contravenţie; chiar dacă nu suntem în prezenţa unui drept, ci a unei situaţii (de inferioritate) materializate, ca atare, reale, şi vom avea o infracţiune dacă subiectul activ este un funcţionar.
• Subiectul activ al contravenţiei este patronul, conducătorul, preşedintele societăţii, asociaţiei, fundaţiei, O.N.G., notariatului şi membrii clubului, cenaclului, sindicatului, comisiei, fundaţiei, baroului, cercului, precum şi vânzătorul, locatorul, vecinii etc., în condiţiile descrise în ordonanţă.
• Potrivit Legii privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor materiale, orice text legislativ trebuie să fie clar, fluent şi inteligibil, asigurându-se sistematizarea, modificarea şi coordonarea legislaţiei (art.7 alin.4, respectiv art.2 din Legea nr.24/2000)14.

În cadrul soluţiilor legislative trebuie să se realizeze  o configuraţie explicită a conceptelor şi noţiunilor şi care au un înţeles comun, pentru a se asigura înţelegerea lor corectă şi a se evita interpretările greşite15.

• Apreciem utilitatea reglementării introduse prin Ordonanţa nr.137 din 31 august 2000 ca un fapt pozitiv în principiu, în măsura în care acoperă un spaţiu nesancţionat până acum privind orice formă de discriminare, fără caracter de propagandă naţionalist-şovină. Orice propagandă naţionalist-şovină, incitare, aţâţare la ură de rasă sau naţională este sancţionată penal, iar nu contravenţional. Orice îngrădire, de către un funcţionar16 a folosinţei sau a exerciţiului drepturilor vreunui cetăţean, ori crearea pentru acesta oricăror situaţii, poziţii, atitudine, postură de inferioritate pe temei de naţionalitate, rasă, sex sau religie este o faptă penală, nu o contravenţie prevăzută în art.5 şi urm. din Ordonanţa nr.137/2000.

După cum arătam, dispoziţiile ordonanţei au fost declarate neconstituţionale prin decizia Curţii Constituţionale nr. 1325/2008 în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

În cauza sunt invocate a fi încălcate şi art. 1 alin. (4), art. 61 alin. (1), art. 126 alin. (6) şi art. 146 din Constituţie.

Analizând criticile de neconstituţionalitate în raport cu aceste dispoziţii din Legea fundamentală, Curtea constată că dispoziţiile ordonanţei lasă posibilitatea desprinderii unui înţeles neconstituţional, în virtutea căruia instanţele judecătoreşti au posibilitatea să anuleze prevederile legale pe care le consideră discriminatorii şi să le înlocuiască cu alte norme de aplicare generală, neavute în vedere de legiuitor sau instituite prin acte normative inaplicabile în cazurile deduse judecăţii.

Un asemenea înţeles al dispoziţiilor ordonanţei, prin care se conferă instanţelor judecătoreşti competenţa de a desfiinţa norme juridice instituite prin lege şi de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituţional, întrucât încalcă principiul separaţiei puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituţie, precum şi prevederile art. 61 alin. (1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării.

În virtutea textelor constituţionale menţionate, Parlamentul şi, prin delegare legislativă, în condiţiile art. 115 din Constituţie, Guvernul au competenţa de a institui, modifica şi abroga norme juridice de aplicare generală. Instanţele judecătoreşti nu au o asemenea competenţă, misiunea lor constituţională fiind aceea de a realiza justiţia, potrivit art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală, adică de a soluţiona, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existenţa, întinderea şi exercitarea drepturilor lor subiective.

Pentru aceste considerente, Curtea Constituțională  a constatat că dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000 sunt neconstituţionale în măsura în care din ele se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în acte normative neavute în vedere de legiuitor la adoptarea actelor normative considerate discriminatorii[‡].

III. – CERCETAREA ISTORICĂ, CONTESTAREA UNUI FAPT ISTORIC ANTERIOR STABILIT și DEPĂŞIREA EXERCIŢIULUI  LIBERTĂŢII DE EXPRIMARE   au fost analizate în Hotărârea GARAUDY CONTRA FRANŢA (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Camera a Patra, Decizia din 24 iunie 2003,  asupra admisibilităţii).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului constată  că scopurile reclamantului nu se limitează la  critică (tonalitatea lucrării “Mituri fondatoare ale politicii israeliene” este în ansamblu negaţionistă ), şi că au, în realitate, un evident obiectiv rasist.

Este neîndoielnic că a contesta realitatea faptelor istorice definitiv stabilite, precum Holocaustul, aşa cum o face reclamantul în lucrarea sa, nu ţine sub nici o formă de o muncă de cercetare istorică animată de dorinţa de a descoperi adevărul. Obiectivul şi implicaţiile unui asemenea demers sunt total diferite deoarece este vorba în realitate de reabilitarea regimului naţional-socialist şi, pe cale de consecinţă, de a acuza victimele înseşi de falsificarea istoriei.

Reclamantul a formulat mai multe temeiuri legate de violarea articolului 6 paragraful 1 din Convenţie, invocat atât în mod individual, cât şi împreună cu articolul 4 din Protocolul adiţional nr. 7, ale căror dispoziţii relevante sunt expuse mai jos:

Articolul 6 paragraful 1

“1. Orice persoană are dreptul ca procesul său să fie examinat în mod echitabil (…) de un tribunal independent şi imparţial, stabilit prin lege, care va decide (…) asupra temeiniciei oricărei acuzaţii aduse împotriva ei în materie penală (…)”

Articolul 4 din Protocolul nr. 7

“1. Nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de instanţele unui Stat în baza unei infracţiuni pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre judecătorească definitivă conformă legii şi procedurii penale din acel Stat.”

[. . . ]

c) Reclamantul subliniază, de asemenea, climatul mediatic ostil la adresa sa în care s-au derulat procedurile naţionale şi consideră că a fost obiectul unei campanii de denigrare şi de linşaj mediatic vizând în mod esenţial să îl prezinte ca un negaţionist.

Presupunând că reclamantul ar fi epuizat căile de atac interne cu privire la acest aspect, Curtea reaminteşte că se acceptă în genere că tribunalele nu ar funcţiona într-un spaţiu vidat: chiar dacă ele sunt singurele competente să se pronunţe asupra vinovăţiei sau a nevinovăţiei în materie penală, nu rezultă de aici că, dinainte sau în paralel cu judecata, chestiunile de care iau cunoştinţă nu ar putea da naştere la discuţii, indiferent că acestea ar avea loc în reviste de specialitate, în marea presă sau în public în general. (a se vedea, mutatis mutandis, decizia Sunday Times (nr. 1) c. Regatul Unit al Marii Britanii din 26 aprilie 1979, seria A, nr. 30, p. 40, § 65).

Cu condiţia de a nu depăşi limitele fixate în scopul unei bune administrări a justiţiei, informaţiile date despre procedurile judiciare, inclusiv comentariile pe marginea desfăşurării acestora, contribuie la a le face cunoscute şi sunt deci compatibile cu exigenţa caracterului public al judecăţii enunţată în articolul 6 paragraful 1 din Convenţie. La funcţia mass-media constând în a comunica asemenea informaţii şi idei se adaugă dreptul, pentru public, de a le primi (ibidem). Aceasta este cu atât mai mult valabilă atunci când procesul este, precum cel din speţa de faţă, acela al unei persoane cunoscute, atât ca om politic, cât şi ca scriitor. Aceste persoane se expun în mod inevitabil şi conştient unui control atent atât din partea jurnaliştilor, cât şi din partea marii mase a cetăţenilor (a se vedea mai ales Lingens c. Austria, decizia din 8 iulie 1986, seria A, nr. 103, p. 26, §42). De aceea, limitele comentariului admisibil sunt mai largi faţă de o asemenea persoană decât în raport cu un simplu particular (ibidem).(…)

Curtea observă că procesul reclamantului şi-a găsit izvorul într-o lucrare care a făcut obiectul unei controverse încă de la apariţia sa şi că era de aşteptat ca procesul însuşi să se desfăşoare într-un climat polemic. Totuşi, după părerea Curţii, reclamantul nu a demonstrat că a avut loc contra sa o campanie mediatică de o virulenţă care să fi influenţat sau să fi fost susceptibilă să influenţeze formarea opiniei magistraţilor sau dezbaterile. Dimpotrivă, chiar durata acestor dezbateri, care au necesitat patru şedinţe publice de judecată în faza apelului, tinde să arate că magistraţii au permis fiecărei părţi să îşi exprime punctele de vedere şi că s-au pronunţat în deplină obiectivitate după ce au analizat argumentele părţilor ca şi fragmentele lucrării aflate în discuţie.

În lumina a ceea ce precede, reiese că această parte a plângerii trebuie să fie respinsă ca fiind în mod vădit nefondată, în aplicarea articolului 35 paragrafele 3 şi 4 din Convenţie.

Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară plângerea ca fiind inadmisibilă (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Camera a Patra, Decizia din 24 iunie 2003,  asupra admisibilităţii Cauza Roger Garaudy contra Franţa, www.echr.coe.int/ ,  în “Pandectele Române” nr. 1/2004, pp. 137 – 142,   traducere  B.  Dumitrache).

IV. – DISCRIMINAREA ETNICĂ

Curtea a statuat în mod constant că, deşi obiectul art. 8 este esenţialmente acela de a proteja individul împotriva oricărei ingerinţe arbitrare din partea autorităţilor publice, aceasta nu înseamnă că statul este obligat numai la a se abţine de la orice astfel de ingerinţă. El reclamă din partea statelor, pe lângă această obligaţie negativă, şi îndeplinirea unor obligaţii pozitive, inerente asigurării respectului efectiv al vieţii private şi familiale şi al dreptului la domiciliu. Aceste obligaţii pot implica necesitatea adoptării de măsuri menite să asigure respectarea acestor drepturi, chiar în ceea ce priveşte relaţiile dintre indivizi (a se vedea X şi Y vs Olandei, Hotărârea din 26 martie 1985, Seria A nr. 91, p. 11, § 23).

Mai mult chiar, tolerarea sau conivenţa autorităţilor unei înalte părţi contractante faţă de actele particularilor ce încalcă drepturile garantate de Convenție ale altei persoane aflate sub jurisdicţia sa poate atrage răspunderea acelui stat în baza Convenţiei (a se vedea Cipru vs Turciei [MC], Cererea nr. 25.781/94, CEDO 2001-IV, § 81). Responsabilitatea unui stat poate să fie angajată chiar dacă agenţii săi acţionează ultra vires sau contrar instrucţiunilor primite (a se vedea Irlanda vs Regatului Unit al Marii Britanii, Hotărârea din 18 ianuarie 1978, Seria A nr. 25, p. 64, § 159).

Responsabilitatea unui stat poate să fie angajată datorită unor acte care au repercusiuni suficient de directe asupra drepturilor garantate de Convenţie. Pentru a determina dacă se impune sau nu angajarea răspunderii efective a statului trebuie avută în vedere şi atitudinea subsecventă a acestuia (a se vedea Ilaşcu şi alţii vs Moldovei şi Rusiei [MC], Cererea nr. 48.787/99, §§ 317, 382, 384-385 şi 393, CEDO 2004-…).

Mai mult, Curtea nu exclude posibilitatea ca obligaţia pozitivă a statului, impusă de art. 8, de a proteja integritatea fizică a individului să se extindă şi în ceea ce priveşte eficacitatea anchetei penale (a se vedea Osman vs Regatului Unit al Marii Britanii, Hotărârea din 28 octombrie 1998, Reports 1998-VIII, p. 3.164, § 128).

Indiferent de abordarea analitică adoptată – obligaţie pozitivă sau ingerinţă -, principiile aplicabile în ceea ce priveşte justificarea măsurii în sensul art. 8 alin. 2 sunt similare (a se vedea Powell şi Rayner vs Regatului Unit al Marii Britanii, Hotărârea din 21 februarie 1990, Seria A nr. 172). În ambele ipoteze trebuie să se asigure realizarea unui just echilibru între interesele individuale şi cele ale societăţii, statele bucurându-se de o anumită marjă de apreciere în îndeplinirea acestor obligaţii în spiritul Convenţiei (a se vedea Hatton şi alţii vs Regatului Unit al Marii Britanii [MC], Cererea nr. 36.022/97, § 98, CEDO 2003-VIII; Rees vs Regatului Unit al Marii Britanii, Hotărârea din 17 octombrie 1986, Seria A nr. 106, p. 15, § 37, şi Leander vs Suediei, Hotărârea din 26 martie 1987, Seria A nr. 116, p. 25, § 59). Mai mult chiar, în analiza obligaţiei pozitive impuse de art. 8 alin. 1, în ceea ce priveşte justul echilibru, trebuie avute în vedere şi scopurile menţionate în art. 8 alin. 2 (a se vedea Rees vs Regatului Unit al Marii Britanii, citat anterior, loc. cit.; Lopez Ostra vs Spaniei, Hotărârea din 9 decembrie 1994, Serie A nr. 303-C, p. 54, § 51).

Obligaţia înaltelor părţi contractante instituită de art. 1 din Convenţie de a recunoaşte oricărei persoane aflate sub jurisdicţia lor drepturile şi libertăţile definite în Convenţie, coroborată cu art. 3, impune statelor părţi să ia măsuri de natură să asigure că indivizii aflaţi sub jurisdicţia lor nu sunt supuşi unor rele tratamente, inclusiv aplicate de către particulari (a se vedea M.C. vs Bulgariei, Cererea nr. 39.272/98, §§ 149-150, CEDO 2004-…; A. vs Regatului Unit al Marii Britanii, Hotărârea din 23 septembrie 1998, Reports 1998-VI, p. 2.699, § 22; Z. şi alţii vs Regatului Unit al Marii Britanii [MC], Cererea nr. 29.392/95, §§ 73-75, CEDO 2001-V, şi E. vs Regatului Unit al Marii Britanii, Cererea nr. 33.218/96 din 26 noiembrie 2002).

Art. 3 din Convenţie consacră una dintre valorile fundamentale ale unei societăţi democratice. El interzice în termeni absoluţi tortura şi pedepsele sau tratamentele inumane ori degradante, indiferent de circumstanţe sau de comportamentul victimei (a se vedea, în acest sens, Labita vs Italiei [GC], Cererea nr. 26.772/95, § 119, ECHR 2000-IV).

Potrivit jurisprudenţei Curţii, relele tratamente aplicate victimei trebuie să atingă un prag minim de gravitate pentru a cădea sub incidenţa art. 3. Aprecierea gravităţii minime este relativă. Ea depinde de numeroşi factori, precum durata tratamentului aplicat, efectele sale fizice şi psihice asupra persoanei care le-a suferit, iar, în unele situaţii, sexul, vârsta şi starea de sănătate a victimei (a se vedea, printre altele, Irlanda vs Regatului Unit al Marii Britanii, Decizia din 18 ianuarie 1978, Seria A nr. 25, p. 65, § 162).

Curtea a reţinut tratamentul ca fiind “inuman” în situaţia în care, inter alia, a fost premeditat, fiind aplicat pe durata mai multor ore, şi a provocat fie leziuni corporale, fie suferinţe intense de natură psihică sau mentală. Tratamentul a fost calificat ca fiind “degradant” întrucât a cauzat victimelor sentimente de teamă, de nelinişte şi de inferioritate, de natură a le umili şi a le înjosi (a se vedea, în acest sens, Kudla vs Poloniei [MC], Cererea nr. 30.210/96, § 92, ECHR 2000-XI). Pentru a decide dacă un anumit tratament este sau nu degradant în sensul art. 3, Curtea examinează dacă scopul aplicării lui este acela de a umili sau înjosi victima şi dacă, prin efectele produse, a fost adusă o atingere personalităţii acesteia, într-o manieră incompatibilă cu art. 3 (a se vedea, în acest sens, Raninen vs Finlandei, Decizia din 16 decembrie 1997, Reports 1997-VIII, p. 2.821-22, § 55). Cu toate acestea, absenţa unui asemenea scop nu ar putea exclude într-o manieră definitivă constatarea unei încălcări a art. 3 (a se vedea, în acest sens, Peers vs Greciei, Cererea nr. 28.524/95, § 74, CEDO 2001-III).

Aplicarea în speţă a principiilor sus-menţionate

Curtea reţine că distrugerea imobilelor şi a bunurilor reclamanţilor, precum şi îndepărtarea lor forţată din localitate au avut loc în cursul lunii septembrie 1993, înaintea ratificării Convenției de către România, în iunie 1994. În consecinţă, ea nu poate examina aceste aspecte (a se vedea Decizia Moldovan şi alţii vs României, cererile conexate nr. 41.138/98 şi 64.320/01, 13 martie 2001).

În speţă nu se poate contesta faptul că aspectul condiţiilor locative ale reclamanţilor este inclus în noţiunea de viaţă privată şi de familie, precum şi în noţiunea de domiciliu. Art. 8 este astfel incident plângerilor reclamanţilor.

Curţii îi revine, în consecinţă, sarcina de a determina dacă autorităţile naţionale au luat măsuri adecvate pentru a pune capăt încălcării drepturilor reclamanţilor.

În acest context, Curtea reţine următoarele:

a) În ciuda implicării agenţilor oficiali ai statului în acţiunea de incendiere a imobilelor reclamanţilor, parchetul a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de aceştia şi în consecinţă a împiedicat instanţele naţionale să-i tragă la răspundere penală;

b) instanţele naţionale au refuzat, timp de mulţi ani, să acorde despăgubiri materiale corespunzătoare distrugerii bunurilor reclamanţilor, întemeindu-şi refuzul pe buna-credinţă a reclamanţilor (a se vedea § 71);

c) abia prin decizia Tribunalului Mureş, pronunţată în data de 12 mai 2003, 10 ani mai târziu, au fost acordate despăgubiri materiale corespunzătoare distrugerii imobilelor, nu însă şi aferente bunurilor mobile distruse;

d) în cuprinsul considerentelor sentinţei penale privind sătenii inculpaţi sunt menţionate remarci discriminatorii în ceea ce priveşte originea reclamanţilor de etnie romă (a se vedea § 44);

e) cererea reclamanţilor privind plata de daune morale a fost respinsă în primă instanţă, apreciindu-se că incendierea locuinţelor reclamanţilor şi pierderea unor membri de familie nu este de natură a provoca prejudicii morale (a se vedea §§ 72 şi 76);

f) analizând cererea reclamantei Floarea Maria Zoltan de acordare a unei rente în favoarea copilului său minor, al cărui părinte a decedat în incendiu, Tribunalul Mureş a acordat, prin sentinţa sa din data de 25 februarie 2005, o rentă al cărei cuantum a fost stabilit la o pătrime din salariul minim pe economie, înjumătăţit apoi datorită faptului că victima fusese cea care a provocat agresorii;

g) trei imobile nu au fost până în prezent reconstruite iar, conform fotografiilor prezentate de reclamanţi, cele reconstruite sunt nelocuibile, prezentând spaţii largi între cadrul ferestrelor şi pereţi şi acoperişuri incomplete; şi

h) majoritatea reclamanţilor nu s-au mai întors în localitate nici până în prezent, trăind răspândiţi în ţară sau în Europa.

În opinia Curţii, elementele anterior menţionate, interpretate coroborat, relevă atitudinea generală a autorităţilor – procurori, instanţe civile şi penale, autorităţi centrale şi locale – care a perpetuat sentimentul reclamanţilor de insecuritate, ulterior lunii iunie 1994, şi care constituie prin ea însăşi o ingerinţă în drepturile reclamanţilor la domiciliu şi la respectarea vieţii private şi de familie (a se vedea, mutatis mutandis, Akdivar vs Turciei, Hotărârea din 16 septembrie 1996, Reports 1996-IV, p. 1.215, § 88).

Curtea concluzionează că ingerinţa anterior menţionată şi eşecul repetat al autorităţilor statale de a stopa încălcările drepturilor reclamanţilor au condus la o încălcare continuă a art. 8 .

Mai mult chiar, reţine că elemente precum condiţiile locative ale reclamanţilor aferente ultimilor 10 ani, în special supraaglomerarea şi mediul neigienic, şi efectele acestora asupra sănătăţii şi bunăstării reclamanţilor, coroborate cu perioada îndelungată pe parcursul căreia reclamanţii au fost nevoiţi să trăiască în asemenea condiţii şi cu atitudinea generală a autorităţilor, au cauzat acestora suferinţe psihice intense, prin aceasta aducând atingere demnităţii lor umane şi creându-le sentimente de natură a-i umili şi înjosi.

De asemenea, referirile la onestitatea reclamanţilor şi la modul acestora de viaţă, efectuate de unele autorităţi publice învestite cu soluţionarea plângerilor reclamanţilor (a se vedea deciziile instanţelor civile şi penale şi observaţiile primarului comunei Cheţani, §§ 44, 66 şi 71 de mai sus) par a fi, dată fiind absenţa oricărei fundamentări, esenţialmente discriminatorii. În acest context, Curtea reaminteşte că orice discriminare rasială poate constitui prin ea însăşi un tratament degradant, în sensul art. 3 din Convenţie (a se vedea East African Asians vs Regatului Unit al Marii Britanii, Commission Report, 14 decembrie 1973, DR 78, p. 5, § 62).

Asemenea observaţii trebuie apreciate ca fiind un factor agravant în analiza plângerii reclamanţilor referitoare la încălcarea art. 3 din Convenţie.

Curtea apreciază că cele anterior reţinute nu au fost afectate în nici un fel prin pronunţarea deciziei Curţii de Apel Târgu Mureş din 24 februarie 2004, definitivă şi irevocabilă la 25 februarie 2005, de vreme ce aceasta nici nu a recunoscut şi nici nu a redresat încălcarea Convenţiei (a se vedea, în acest sens, Amuur vs Franţei, Hotărârea din 25 iunie 1996, Reports 1996-III, p. 846, § 36, şi Dalban vs României [GC], Cererea nr. 28.114/95, § 44, ECHR 1999-VI).

În lumina celor expuse anterior, Curtea apreciază că discriminarea etnică la care reclamanţii au fost supuşi în mod public prin modul de soluţionare a petiţiilor acestora de către autorităţi, precum şi condiţiile locative ale reclamanţilor aduc atingere demnităţii lor umane, constituind, în lumina circumstanţelor cauzei, tratamente degradante în sensul art. 3 din Convenţie.

În consecinţă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului consideră că a avut loc, de asemenea, o încălcare a art. 3 din Convenţie.

Durata procedurii

Curtea reaminteşte că aprecierea caracterului rezonabil al duratei unei proceduri judiciare trebuie să fie făcută, în fiecare cauză în parte, în funcţie de circumstanţele sale, precum şi prin raportare la următoarele criterii: complexitatea cauzei, comportamentul părţilor şi al autorităţilor statale competente şi importanţa litigiului pentru cei interesaţi (a se vedea, printre multe altele, Hotărârea Frydlender vs Franţei [GC], Cererea nr. 30.979/96, § 43, ECHR 2000-VII).

Durata anchetei penale trebuie să fie avută în vedere în calcularea termenului rezonabil în materie civilă, atunci când această anchetă este în măsură să afecteze rezultatul unui litigiu civil derulat în faţa instanţelor competente (a se vedea Hotărârea Rezette vs Luxemburgului, Cererea nr. 73.983/01, § 32, 13 iulie 2004).

De vreme ce competenţa Curţii ratione temporis acoperă numai perioada ulterioară ratificării Convenției de către România în data de 20 iunie 1994, va avea în vedere stadiul procedural existent la acea dată (a se vedea, printre multe altele, mutatis mutandis, Hotărârea Yaggci şi Sargin vs Turciei din 8 iunie 1995, Seria A nr. 319-A, p.  16, § 40).

Având în vedere criteriile stabilite în jurisprundenţa sa anterioară privind analiza termenului rezonabil, precum şi circumstanţele cauzei, Curtea constată că durata procedurii civile nu satisface cerinţa respectării unui termen rezonabil, instituită de art. 6 alin. 1 din Convenţie.

În consecinţă, a avut loc o încălcare a art. 6 alin. 1 din Convenţie sub acest aspect.

Pretinsa încălcare a art. 14 raportat la art. 6 şi 8 din Convenţie

Curtea reiterează că art. 14 din Convenţie completează celelalte dispoziţii substanţiale ale Convenţiei şi ale protocoalelor adiţionale. El nu are o existenţă independentă, ci poate fi invocat numai cu privire la drepturile şi libertăţile pe care acestea le reglementează. Deşi incidenţa art. 14 nu presupune o încălcare a acestor drepturi şi libertăţi – iar astfel poate apărea ca autonom -, aplicarea art. 14 se poate face numai în legătură cu un fapt care intră în sfera de aplicare a unui alt drept apărat de Convenţie (a se vedea, printre multe altele, Hotărârea Abdulaziz, Cabales şi Balkandali vs Regatului Unit al Marii Britanii din 28 mai 1985, Seria A nr. 94, p. 35, § 71, şi Hotărârea Karlheinz Schmidt vs Germaniei din 18 iulie 1994, Seria A nr. 291-B, p. 32, §  22).

În ceea ce priveşte sfera de aplicare a garanţiei instituite de art. 14 , conform unei jurisprudenţe constante, o diferenţă de tratament are natură discriminatorie dacă nu se bazează pe o justificare rezonabilă şi obiectivă, adică dacă nu urmăreşte un scop legitim sau dacă nu există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit. Mai mult, statele contractante dispun de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă şi în ce măsură diferenţele dintre situaţii analoage sunt de natură să justifice un tratament diferit (a se vedea, în acest sens, cauzele Gaygusuz vs Austriei, Hotărârea din 16 septembrie 1996, Reports 1996-IV, p. 1.142, paragraful 42, şi Frette vs Franţei, Cererea nr. 36.515/97, § 34, ECHR 2002-I).

Curtea reţine că circumstanţele cauzate cad sub incidenţa art. 6 şi 8 din Convenţie  şi, în consecinţă, art. 14 este aplicabil.

Ea constată că atacurile au fost îndreptate împotriva reclamanţilor datorită originii lor etnice. Curtea nu este competentă ratione temporis să examineze incendierea locuinţelor reclamanţilor şi nici uciderea unor rude ale acestora. Constată însă că originea etnică a reclamanţilor pare a fi fost decisivă în durata şi modul de soluţionare a cauzei de către instanţele naţionale după ratificarea Convenţiei de către România. Reţine în continuare existenţa remarcilor discriminatorii repetate, formulate de către autorităţi pe tot parcursul soluţionării cauzei al cărei obiect cădea în sfera de aplicare a art. 8 din Convenţie, prin respingerea capetelor de cerere privind acordarea de despăgubiri aferente distrugerii bunurilor mobile şi a pieselor de mobilier, precum şi respingerea cererii de acordare de daune morale în urma distrugerii locuinţelor reclamanţilor.

În ceea ce priveşte Decizia din 24 februarie 2004, menţinută de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în data de 25 februarie 2005, considerentele reducerii cuantumului daunelor morale priveau în mod direct caracteristicile etniei reclamanţilor.

Curtea constată că Guvernul nu a prezentat nici o justificare a diferenţei de tratament aplicat reclamanţilor şi, în consecinţă, constată o încălcare a art. 14 din Convenţie, raportat la art. 6 şi 8 ( Hotărârea nr. 2 definitivă la 30 noiembrie 2005, în Cauza Moldovan şi alţii vs României din 12 iulie 2005, cererile nr. 41.138/98 şi 64.320/01,  publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  317 din 10 aprilie 2006  ).

V. – CRIMINALITATEA INFORMATICĂ.  INCRIMINAREA ACTELOR DE NATURĂ RASISTĂ ŞI XENOFOBĂ SĂVÂRŞITE PRIN INTERMEDIUL SISTEMELOR INFORMATICE

În scopul adaptării dreptului penal faţă de dezvoltarea tehnologică, care oferă mijloace moderne de utilizare a Internetului  instrumente adecvate combaterii unor asemenea infracţiuni, a fost adoptată,  prin Legea nr.  105/2009, Convenţia Consiliului Europei privind criminalitatea informatică, referitor la incriminarea actelor de natură rasistă şi xenofobă săvârşite prin intermediul sistemelor informatice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 278 din 28/04/2009

Armonizarea dreptului intern cu prevederile Convenţiei s-a realizat prin adoptarea Legii nr. 161 din 19/04/2003, privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 21/04/2003, completată prin Ordonanţă de urgenţă nr. 40/2003, Lege nr. 171/2004 şi prin Ordonanţă de urgenţă nr. 119/2006.

Întrucât în cursul negocierilor Convenţiei părţile nu au reuşit să ajungă la un consens cu privire la includerea şi a altor fapte, s-a decis ca acestea să fie reglementate ulterior printr-un Protocol adiţional, care a fost adoptat la 28 ianuarie 2003 şi vizează incriminarea actelor de natură rasistă şi xenofobă comise prin intermediul sistemelor informatice.

România a semnat Protocolul la data de 9 noiembrie 2003, sub rezerva ratificării.

La data de  1 mai 2009 va intra in vigoare Legea nr. 105 din 14/04/2009, pentru ratificarea Protocolului adiţional, adoptat la Strasbourg la 28 ianuarie 2003, la Convenţia Consiliului Europei privind criminalitatea informatică, referitor la incriminarea actelor de natură rasistă şi xenofobă săvârşite prin intermediul sistemelor informatice .

Protocolul adiţional la Convenţia Consiliului Europei privind criminalitatea informatică, referitor la incriminarea actelor de natură rasistă şi xenofobă săvârşite prin intermediul sistemelor informatice a fost publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 278 din 28/04/2009.

Statele membre ale Consiliului Europei ,

subliniind necesitatea garantării unei aplicări exhaustive şi eficiente a tuturor drepturilor omului, fără diferenţiere sau discriminare, aşa cum sunt stipulate în instrumentele europene şi în alte instrumente internaţionale,

considerând că dreptul intern şi dreptul internaţional necesită reglementarea unor răspunsuri legale adecvate la propaganda de natură rasistă şi xenofobă săvârşită prin intermediul sistemelor informatice,

conştiente că sistemele informatice oferă un mijloc fără precedent de facilitare a libertăţii de exprimare şi de comunicare în lumea întreagă,

preocupate totodată de riscul ca aceste sisteme informatice să fie utilizate cu rea-credinţă sau într-o manieră abuzivă în scopul difuzării unei propagande rasiste şi xenofobe,

convinse de necesitatea asigurării unui bun echilibru între libertatea de exprimare şi o luptă eficientă împotriva faptelor de natură rasistă şi xenofobă,

recunoscând că prezentul protocol nu aduce atingere principiilor stabilite în dreptul intern privind libertatea de exprimare,

au convenit a completa, pentru părţile participante la acesta, dispoziţiile Convenţiei privind criminalitatea informatică, privind incriminarea faptelor de natură rasistă şi xenofobă prin intermediul sistemelor informatice.

În sensul protocolului, material rasist şi xenofob înseamnă orice material scris, orice imagine sau orice altă reprezentare de idei ori teorii, care susţine, încurajează sau incită la ură, discriminare ori violenţă împotriva oricărei persoane sau a unui grup de persoane, pe considerente de rasă, culoare, ascendenţă, naţionalitate ori origine etnică, precum şi religie, dacă este folosit ca pretext pentru oricare dintre aceşti factori.

Fiecare stat adoptă măsurile legislative şi alte măsuri considerate necesare pentru a incrimina ca infracţiuni, potrivit dreptului său intern, atunci când sunt comise cu intenţie şi fără drept, următoarele fapte:

– distribuirea sau alte forme de punere la dispoziţia publicului, prin intermediul unui sistem informatic, a materialelor rasiste şi xenofobe,

– ameninţarea, prin intermediul unui sistem informatic, cu săvârşirea unei infracţiuni grave, astfel cum este definită în dreptul intern, (i) a unor persoane pentru motivul apartenenţei la un grup care se identifică prin rasă, culoare, ascendenţă, naţionalitate ori origine etnică, precum şi religie, dacă este folosită ca pretext pentru oricare dintre aceste motive, sau (ii) a unui grup de persoane care se distinge prin una dintre aceste caracteristici, precum şi

– distribuirea sau alte forme de punere la dispoziţia publicului, prin intermediul unui sistem informatic, a materialelor ce neagă, minimalizează în mod grosolan, aprobă ori justifică actele constitutive ale genocidului sau ale crimelor împotriva umanităţii, astfel cum sunt definite în dreptul internaţional şi recunoscute ca atare printr-o hotărâre definitivă a Tribunalului Militar Internaţional înfiinţat prin Acordul de la Londra la data de 18 aprilie 1945 sau a oricărui alt tribunal internaţional înfiinţat prin instrumente internaţionale relevante şi a cărui competenţă a fost recunoscută de către acea parte.

Pe de altă parte, Ordonanţă de urgenţă nr. 31 din 13/03/2002, privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 214 din 28/03/2002 (modificată şi  completată prin Legea nr. 107/2006 şi prin Legea nr. 278/2006) a incriminat răspândirea, vânzarea sau confecţionarea de simboluri fasciste, rasiste ori xenofobe, precum şi deţinerea, în vederea răspândirii, a unor astfel de simboluri se pedepsesc cu închisoare de la 6 luni la 5 ani şi interzicerea unor drepturi.

Cu ocazia depunerii instrumentului de ratificare, conform cu prevederile art. 5 paragraful 2 lit. b) din Protocolul adiţional, România formulează următoarea rezervă:

“România îşi rezervă dreptul de a nu aplica dispoziţiile paragrafului 1 al art. 5 din Protocol, privind insulta având la bază o motivaţie rasistă şi xenofobă.” (subl.  ns.  )

În art.  5 al protocolului se arată că

1. Fiecare parte adoptă măsurile legislative şi alte măsuri considerate necesare pentru a incrimina ca infracţiune, potrivit dreptului său intern, insulta având la bază o motivaţie rasistă şi xenofobă (cu intenţie şi fără drept).

2. O parte poate:

a) fie să solicite ca infracţiunea prevăzută la paragraful 1 să aibă ca efect expunerea la ură, dispreţ sau ridicol a persoanei ori a grupului de persoane menţionat la paragraful 1;

b) fie să îşi rezerve dreptul de a nu aplica, în totalitate sau în parte, paragraful 1.

Având în vedere că soluţia preconizată în proiectul noului cod penal este aceea a dezincriminării infracţiunii de insultă, România a formulat rezerva.

În expunerea de motive a legii de aprobare a protocolului nu sunt prezentate măsuri de implementare.  Se consideră totuşi că este necesară modificarea Legii nr.  161.

Noi apreciem că pentru implementarea protocolului,  conform principiilor legisticii  formale, se impune , în primul rând,  şi modificarea Ordonanţei de urgenţă nr. 31/2002. Nu se întrevăd măsuri de contravenţionalizare – măcar.

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002 privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 214 din 28 martie 2002, aprobată, cu modificări şi completări, prin Legea nr. 107/2006, cu modificările şi completările ulterioare, se va modifica astfel încât:

1. articolul 2, litera c) este posibil să aibă următorul cuprins:

“c) prin persoană vinovată de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii se înţelege orice persoană condamnată definitiv de către o instanţă judecătorească română sau străină ori  printr-o hotărâre recunoscută potrivit legii, pentru una sau mai multe infracţiuni contra păcii şi omenirii, precum şi  persoana din conducerea unei organizaţii al cărei caracter criminal  a fost constatat prin hotărârea unei instanţe penale internaţionale;”

2. Articolul 3  se modifică şi va avea următorul cuprins:

“Art. 3 – (1) Constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea unor drepturi iniţierea sau constituirea unei organizaţii cu caracter fascist, rasist sau xenofob, aderarea sau sprijinirea, sub orice formă  a unui astfel de grup.

(2) Dacă faptele prevăzute în alin.(1) au fost urmate de săvârşirea unei infracţiuni, se aplică regulile privind concursul de infracţiuni.

(3) Nu se pedepsesc persoanele care au comis faptele prevăzute în alin.(1), dacă denunţă autorităţilor organizaţia, înainte ca acesta să fi fost descoperit şi să se fi început săvârşirea vreuneia dintre infracţiunile care intră în scopul grupului.

(4) Dacă persoana care a săvârşit una dintre faptele prevăzute în alin.(1)-(2) înlesneşte, în cursul urmăririi penale, aflarea adevărului şi tragerea la răspundere penală a unuia sau mai multor membri ai unui grup infracţional organizat, limitele speciale ale pedepsei se reduc la jumătate.”

3. Alineatul (1) al articolului 4 se modifică şi va avea următorul cuprins:

“(1) Confecţionarea, punerea în circulaţie sau deţinerea în vederea punerii în circulaţie  de simboluri fasciste, rasiste sau xenofobe constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau amendă.”

4. După alineatul (2) al articolului 4, se introduce un nou alineat, alin. (2¹), cu următorul cuprins:

„(2¹) Distribuirea sau punerea la dispoziţia publicului, în orice mod, prin intermediul unui sistem informatic, de materiale rasiste şi xenofobe constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.”

5. Alineatul (3) al articolului 4 se modifică şi va avea următorul cuprins:

„(3) Nu constituie infracţiune fapta prevăzută la alin. (1), (2) sau (2¹), dacă este săvârşită în interesul artei sau ştiinţei, cercetării ori educaţiei sau în scopul dezbaterii unei chestiuni de interes public.”

6. Alineatul (1) al articolului 5 se modifică şi va avea următorul cuprins:

“(1) Promovarea cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unei infracţiuni contra păcii şi omenirii sau promovarea ideologiei fasciste, rasiste ori xenofobe, prin propagandă, săvârşită prin orice mijloace, în public, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau amendă.

7. Articolul 6  se modifică şi va avea următorul cuprins:

“Art. 6 – (1) Negarea, contestarea, aprobarea sau justificarea, prin orice mijloace, în public, a Holocaustului, genocidului sau a crimelor contra umanităţii ori a efectelor acestora se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

(2) Distribuirea sau punerea la dispoziţia publicului, în orice mod, prin intermediul unui sistem informatic, de materiale ce neagă, minimalizează în mod evident, aprobă sau justifică genocidul sau crimele împotriva umanităţii, astfel cum sunt definite în dreptul internaţional şi recunoscute ca atare printr-o hotărâre definitivă a Tribunalului Militar Internaţional înfiinţat prin Acordul de la Londra, la data de 18 aprilie 1945, a Tribunalului Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie, a Tribunalului Penal Internaţional pentru Rwanda, a Curtea Penală Internaţională sau a oricărui alt tribunal penal internaţional înfiinţat prin instrumente internaţionale relevante şi a căror competenţă este recunoscută de statul român constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.”

8. După articolul 6, se preconizează a se introduce un articol nou, art. 6¹, cu următorul cuprins:

„Art. 6¹ – (1) Ameninţarea unei persoane sau a unui grup de persoane, prin intermediul unui sistem informatic, cu săvârşirea unei infracţiuni pentru care maximul pedepsei prevăzute de lege este închisoarea de cel puţin 5 ani, pe motiv de rasă, culoare, ascendenţă sau origine naţională ori etnică, sau în considerarea religiei dacă aceasta este folosită ca pretext pentru oricare dintre motivele arătate constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 3 ani…”( Art. 120 din Proiectul Legii pentru punerea în aplicare a codului penal şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii penale, just. ro).

Nu înțelegem însă de ce acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate .

VI. – COMEMORAREA ZILEI HOLOCAUSTULUI

În şedinţa din data de 12 octombrie 2011, Camera Deputaţilor  a  adoptat   Declaraţia nr. 2 privind comemorarea Zilei Holocaustului, declarație ce a fost  publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  723 din 13 octombrie 2011.

Camera Deputaţilor:

•  reafirmă hotărârea de a acţiona, în mod conjugat şi neabătut, pe căile şi cu mijloacele cunoscute ale vieţii parlamentare, pentru ca asemenea tragedii să nu se mai repete nicicând şi niciunde;

•  reafirmă apartenenţa organică a naţiunii române la spaţiul generos al valorilor unei civilizaţii bazate pe egalitate şi respectul dreptului la diferenţă, toleranţă şi pluralism cultural, etnic şi religios;

•  reafirmă angajamentul său pentru susţinerea, în continuare, în plan legislativ şi instituţional a acţiunilor de combatere a oricăror manifestări de antisemitism şi xenofobie, de discriminare rasială şi de intoleranţă;

•  susţine importanţa deosebită pe care procesul educativ îl deţine pentru o corectă informare, sensibilizare şi responsabilizare a cetăţenilor, în special a tinerei generaţii. Societatea, ca întreg, trebuie să fie informată de efectele tragice ale urii rasiale, atunci când aceasta devine politică de stat sau ţintă strategică a unor formaţiuni politice şi organizaţii din societatea civilă;

•  reafirmă sprijinul nostru, al deputaţilor din Parlamentul României, pentru punerea în practică a tuturor măsurilor de înlăturare a nedreptăţilor comise de autorităţile române privind statutul material şi de proprietate al celor care au suferit în Holocaust – evrei, romi, cetăţeni români din teritoriile preluate samavolnic din graniţele de stat ale României antebelice;

•  solicită Guvernului României să acorde întreaga sa susţinere pentru continuarea programelor de comemorare şi studiere a Holocaustului¹⁸, realizate de Institutul Naţional “Elie Wiesel”, dar şi alte programe academice de cercetare a istoriei Holocaustului, drept mărturie a maturităţii şi responsabilităţii societăţii româneşti de astăzi;

•  reafirmă dorinţa de implicare a deputaţilor din Parlamentul României la acţiuni şi programe iniţiate pe plan internaţional cu privire la Holocaust, astfel încât să se identifice şi să se pună în acţiune măsuri diverse care să contribuie la oprirea pentru totdeauna a crimelor împotriva umanităţii, izvorâte mai ales din cultivarea în rândurile populaţiei a rasismului, xenofobiei şi antisemitismului.

Membrii Camerei Deputaţilor, reprezentându-i pe toţi cetăţenii României, au exprimat, astfel,  convingerea că asumarea în întregime a trecutului, în mod onest şi lucid, reprezintă un element fundamental al responsabilităţii noastre, pentru prezent şi viitor.

Recuperarea memoriei istorice, ca parte integrantă a procesului de construcţie democratică nouă a României, reprezintă o dovadă certă a ataşamentului la valorile democraţiei europene dedicate respectării drepturilor omului şi diversităţii.

În acest cadru de referinţă, Membrii Camerei Deputaţilor și-au exprimat convingerea că este de datoria noastră să ne aducem aminte de suferinţele victimelor crimelor împotriva umanităţii, împotriva evreilor şi a romilor, săvârşite în anii celui De-al Doilea Război Mondial, în Europa şi în România.

Deputaţii din Parlamentul României, reuniţi pentru a comemora Ziua Holocaustului în România, au marcat din nou faptul că actul de comemorare a tragediei Holocaustului înseamnă omagierea memoriei victimelor, membri ai comunităţii evreieşti şi ai comunităţii rome, şi deopotrivă expresia unei înalte conştiinţe şi responsabilităţi.

Este recunoscut faptul că ororile Holocaustului au rădăcini profunde în manifestarea sistematică a şovinismului, rasismului, xenofobiei şi antisemitismului, promovate de-a lungul anilor de forţele răului existente în societate, cu efecte dintre cele mai nocive asupra relaţiilor interumane.

În raport cu elementele fundamentale privind cunoaşterea, atitudinea şi comportamentul individual, social şi politic faţă de această filă dureroasă de istorie a României şi a ţărilor Europei în general, în şedinţa din data de 12 octombrie 2011, Camera Deputaţilor  a  adoptat   această Declaraţie .

¹⁸ Holocaust = soluţia finală; genocidul evreilor europeni şi al altor persoane de către nazişti ( The American Heritage Dictionary, 1994); sacrificiu religios în care victima este consumată prin foc; victima  însăşi; ofrandă (figurat); sacrificiu; suferinţă

VII. – TORTURA

Codul penal, adoptat prin Legea nr. 286 din 17 iulie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  510 din 24 iulie 2009[20] incriminează,  în  art. 282, tortura ca fiind fapta funcţionarului public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat sau a altei persoane care acţionează la instigarea sau cu consimţământul expres ori tacit al acestuia de a provoca unei persoane puternice suferinţe fizice ori psihice […lit. ] d) pe un motiv bazat pe orice formă de discriminare, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.

Nicio împrejurare excepţională, oricare ar fi ea, fie că este vorba de stare de război sau de ameninţări cu războiul, de instabilitate politică internă sau de orice altă stare de excepţie, nu poate fi invocată pentru a justifica tortura. De asemenea, nu poate fi invocat ordinul superiorului ori al unei autorităţi publice (art. 282 alin. 5 NCP).

În schimb, nu constituie tortură durerea sau suferinţele ce rezultă exclusiv din sancţiuni legale şi care sunt inerente acestor sancţiuni sau sunt ocazionate de ele.

De asemenea, incitarea publicului, prin orice mijloace, la ură sau discriminare împotriva unei categorii de persoane se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă (Incitarea la ură sau discriminare   – art. 369 din Codul nou penal  ).

Mai amintim,  și art. 439 din Codul nou penal prin care se incriminează Infracţiuni contra umanităţii.

Săvârşirea, în cadrul unui atac generalizat sau sistematic, lansat împotriva unei populaţii civile, a unor fapte, cum ar fi :

e) torturarea unei persoane aflate sub paza făptuitorului sau asupra căreia acesta exercită controlul în orice alt mod, cauzându-i vătămări fizice sau psihice, ori suferinţe fizice sau psihice grave, ce depăşesc consecinţele sancţiunilor admise de către dreptul internaţional; sau

j) persecutarea unui grup sau a unei colectivităţi determinate, prin privare de drepturile fundamentale ale omului sau prin restrângerea gravă a exercitării acestor drepturi, pe motive de ordin politic, rasial, naţional, etnic, cultural, religios, sexual ori în funcţie de alte criterii recunoscute ca inadmisibile în dreptul internaţional;

Cu detenţiune pe viaţă sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi se sancţionează faptele de mai sus,  săvârşite în cadrul unui regim instituţionalizat de oprimare sistematică şi de dominare a unui grup rasial asupra altuia, cu intenţia de a menţine acest regim.

---

[*] Propaganda implică în general promovarea de către stat (sau guvern) a unui anumit punct de vedere pentru a câştiga influenţa sau controlul. Romanul lui George Orwell,  1984,  este povestea unui stat în care propaganda este folosită pentru a controla gândirea şi acţiunea (Radu Herjeu, Tehnici de propagandă,

manipulare şi persuasiune în televiziune, http://dorinpopa.files.wordpress.com/2008/04/herjeu-radu-tehnici-de-propaganda-manipulare-si-pers-in-tv.pdf). Ceea ce se neglijează este faptul că acea critică din George Orwell vine dinspre stânga !

1 Larousse;, DEX.; D.E.L.R.; www.merriam-webster.com ; Oana Ilie, Propaganda politică. Tipologii şi arii de manifestare (1945-1958) , http://www.unibuc.ro/studies/Doctorate2010Martie/Ilie%20Oana%20-%20Propaganda%20politica/rezumat_Oana_Ilie.pdf

2 Petre Tuţea, Între Dumnezeu şi neamul meu, Fundaţia Anastasia, Editura Arta Grafică, Bucureşti, 1992, p.286. “Nu seamănă cu nimeni. Am fost şi rămânem identici cu noi înşine. . . Am fost o generaţie de nebuni. . . Nu te poţi desprinde de umbra ta. Dacă aş trăi în acelaşi context istoric, n-aş lua-o de la capăt”  (Simion Ghinea, O generaţie de nebuni. În “Vremea” din 9-10.11.1992).

“Propaganda nu este un scop în sine, ci un mijloc pentru atingerea unui scop Dacă mijloacele atinge la sfârşitul atunci înseamnă este bun … Noul Minister nu are alt scop decât de a se uni naţiunea în spatele Idealul revoluţiei naţionale. ” Goebbels, United States Holocaust Memorial Museum, www.ushmm.org/propaganda/

3 În  Documente de drept internaţional, Centrul de Multiplicare al Universităţii Bucureşti, 1972, p.40.

4 Spune M.Golu, ministrul culturii în “Evenimentul zilei” din 28.04.1993. În Polonia (cf.Tadeus Myshic, consilier la Ambasada Poloniei, loc.cit.), Petersburg, Ashabad şi Moscova (cf. “Adevărul” din 11.05.1993). Mein Kampf se afla în librăria electronică la adresele Amazon. com.son. Barnesandnoble com.

5 Versiunea Editurii B. este realizată după ediţia franceză din 1934. Ediţia Editurii S.C. este făcută cu studii critice (Gabriela Simona, Bianca Stupen în “Cotidianul” din 28 mai 2001).

Apărarea formulată de reprezentantul Editurii A. constă în faptul  că nimeni nu a condamnat (nici măcar moral) actualitatea D-sale; nimeni nu l-a deranjat cu ceva (Ibidem, “Cotidianul” din 28 mai 2001). Extremismul politic – măr al discordiei la Bookarest 2001, nu poate totuşi să cadă în ridicol cu un “dosar penal Eminescu” (Florian Bichir, Dublu scandal la Târgul de carte Bucureşti, în “Evenimentul zilei” din 28 mai 2001).

6 A se vedea şi Raportul organizaţiei Amnisty International, despre România, transmis de Deutsche Welle la 09.07.1993 ora 12 şi publicat de “Cronica Română” la 13.07.1993, precum şi Departamentul de Stat, Country reports on human Righ   practices for 1992, editată în februarie 1993, pp.881-883.

7 Potrivit art.25 din Legea nr.8/1996 (Monitorul oficial al României,Partea I,nr.nr.60 din 26 martie 1999), durata dreptului de autor este de 70 de ani de la data morţii.

8 Universal Declation of Human Righ   (Romanian). Reprinted in U.N. OPI/15-20569-Septembar 1967-5M.

9 Michael Shafir, Inginerie politică şi democratizare, în “Sfera politicii” nr.39/iunie 1996, p.46.

10 O analiză la A.Oişteanu, Antisemitismul şi “sindromul postcomunis”, în “22”, nr.1 din 4-10 ianuarie 2001.

11 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.431 din 2 septembrie 2000. Republicată în temeiul art. IV din Legea nr. 324/2006 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 626 din 20 iulie 2006, dându-se textelor o nouă numerotare.

Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 2 septembrie 2000 şi a fost aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 48/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 31 ianuarie 2002.

Ulterior adoptării şi aprobării prin lege, Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 a mai fost modificată şi completată prin Ordonanţa Guvernului nr. 77/2003 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 619 din 30 august 2003, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 27/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 216 din 11 martie 2004 și prin Legea nr. 324/2003 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 626 din 20 iulie 2006.

Dispoziţiile ordonanţei au fost declarate neconstituţionale prin decizia Curţii Constituţionale nr. 1325/2008 în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

Referitor la transpunerea normelor comunitare în dreptul intern din Legea nr. 324/2006 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 626 din 20 iulie 2006 amintim că “legea transpune prevederile Directivei Consiliului 2000/43/CE privind aplicarea principiului egalităţii de tratament între persoane, fără deosebire de origine rasială sau etnică, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene (JOCE) nr. L180 din 19 iulie 2000, şi prevederile Directivei Consiliului 2000/78/CE de creare a unui cadru general în favoarea egalităţii de tratament, în ceea ce priveşte încadrarea în muncă şi ocuparea forţei de muncă, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene (JOCE) nr. L303 din 2 decembrie 2000.”

12 Alta decât propaganda în vederea instaurării unui stat totalitar.

13 A se vedea, pe larg şi Gh.Dărângă, D-tru Lucinescu, Comentariu, în “Codul penal comentat şi adnotat”, Partea specială, vol.II, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1977, p.62-63; pentru o altă părere, legat numai de existenţa sau inexistenţa obiectului naţional, a se vedea S.Kahane, Infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul, în “Explicaţii teoretice ale Codului penal român”, de V.Dongoroz ş.a., vol.IV, Partea specială, Editura Academiei, Bucureşti, 1972, p.88 şi respectiv, p.90.

14 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.139 din 31 martie 2000.

15 Cu privire la unitatea terminologică, de exemplu, a se vedea şi art.32 şi urm. din Legea nr.24/2000.

16 Delimitarea funcţionar public/funcţionar, la D.Ciuncan, Funcţionarul ca subiect la delapidare sau gestiune frauduloasă, în “Pro lege” nr.4/1997, p.24 şi urm.

[‡] Carol Iancu, Shoah în Romania. Evreii în timpul regimului Antonescu (1940-1944), Polirom, Iaşi,  2001 ( Evreii sub Antonescu: un shoah neterminat, pp.23 sqq; p.31); D.Ciuncan, Propaganda  nationalist-sovinã, „Dreptul” nr.4/2002, p. 153; Romania de dreapta, Noua dreaptã, Rezistenţa Digitalã Romanã , în ”Adevărul”, 7.5.2002 . Shoah = măcel,masacru

[20] Prezentul cod intră în vigoare la data care va fi stabilită în legea pentru punerea în aplicare a acestuia, cu excepţia dispoziţiilor alin. (2) şi alin. (3), care intră în vigoare la 4 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a prezentului cod.

(2) Legea nr. 301/2004 – Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 575 din 29 iunie 2004, cu modificările ulterioare, şi Legea nr. 294/2004 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 591 din 1 iulie 2004, cu modificările ulterioare, se abrogă.

(3) În termen de 12 luni de la data publicării prezentului cod în Monitorul Oficial al României, Partea I, Guvernul va supune Parlamentului spre adoptare proiectul de lege pentru punerea în aplicare a Codului penal (  Art. 446 – Intrarea în vigoare).