1. – Chauvin este tipul de soldat francez, entuziast, al Primului imperiu. Termenul de şovinism se răspândeşte treptat, desemnând patriotismul excesiv, total, care se manifestă printr-o admiraţie sinceră, dar oarbă, nelimitată, necritică, pentru patria sa.
Astăzi termenul presupune două componente: pe de o parte, afirmarea arogantă a superiorităţii unei naţii asupra alteia, iar, pe de altă parte – în mod necesar – manifestarea exclusivismului şi netoleranţă faţă de aceasta.
Fascismul desemnează, stristo senso, regimul instaurat în Italia, între 1922-1945, caracterizat prin doctrina partidului unic, exaltare naţionalistă şi corporatism. Iar naţional – socialismul este doctrina politică a fascismului german, fundamentată de Hitler, imediat după Primul război mondial.
Doctrina sa a fost expusă în Mein Kampf, scrisă între 1925 – 1927 în Fortăreaţa Landsberg-am-Lech şi dictată secretarului său personal, Rudolf Hess. Doctrina a devenit ideologia Partidului Naţional Socialist German al Muncii, iar din 1933 ideologia oficială a Germaniei hitleriste.
Doctrina este bazată pe teoria superiorităţii rasei ariene, al cărei reprezentant pur ar fi poporul german, nazismul încercând astfel să justifice violenţa, rasismul, genocidul etc.
În sens larg, noţiunea de fascism reuneşte obscurantismul, misticismul, naţionalismul extremist şi rasismul, îndeosebi antisemitismul cu concepţia filozofică nazistă, desemnând, în ultima instanţă, o doctrină care vizează substituirea unui regim democratic cu unul anterior, totalitar1.
Deosebirea dintre fascism şi naţional-socialism, pe de altă parte, şi mişcarea legionară, pe de altă parte, constă doar în aspectul fundamental religios al aceleia din urmă, religios creştin, ceilalţi fiind consideraţi laicizaţi2.
2. – Potrivit art.317 C.pen. este infracţiune propaganda naţionalist-şovină, aţâţarea urii de rasă sau naţionale, dacă fapta nu constituie propagandă cu caracter fascist.
Termenul de propagandă desemnează în sens istoric răspândirea credinţei (Congregatio de propaganda fide).
În sens larg, reprezintă orice acţiune organizată în vederea răspândirii unei opinii, religii, doctrine etc.
Codul penal (care anterior sancţiona propaganda urii de clasă) se alinia, astfel, documentelor internaţionale şi în primul rând Declaraţia universală a drepturilor omului.
Dorim să amintim Rezoluţia nr.1904 adoptată la cea de a XVIII Sesiune a Adunării Generale din 19633.
Potrivit art.9 va fi aspru condamnată orice propagandă făcută . . . întemeiată pe ideea superiorităţii unei rase ori a unui grup de persoane de aceeaşi culoare, sau origine etnică, care desfăşoară o activitate în scopul de a justifica ori de a încuraja o formă, oricare ar fi ea, de discriminare rasistă.
Vor fi privite ca un ultraj adus societăţii orice incitare la violenţă împotriva unei rase de persoane de altă culoare sau de altă origine etnică.
Obiectul juridic al infracţiunii îl constituie relaţiile privind convieţuirea socială, urmărindu-se subminarea bunei convieţuiri dintre cetăţeni prin propaganda naţionalist-şovină sau rasistă, prin aţâţarea urii de rasă sau naţionale.
3. – Revenind asupra conţinutului constitutiv al infracţiunii, repetăm că prin acţiunea de propagandă se înţeleg două componente, şi anume, pe de o parte, exagerata laudă a calităţilor şi superiorităţii unei naţiuni sau grup naţional ori rasial, iar pe de altă parte, ponegrirea unei alte naţiuni sau a unui alt grup etnic.
Latura obiectivă a infracţiunii implică acţiunea de răspândire a unor idei cu intenţia de a determina o idee, de a convinge (sau cel puţin de a induce o îndoială cu privire la părerile celuilalt). Nu interesează mobilul sau scopul urmărit de autor (decât la individualizarea pedepsei).
În concluzie, făcând o analiză a lucrării Mein Kampf, (p.40-41, 46-47, 94-95, 98-99, 104-1058, 110-111, 120-121, 206-207, 210-211, 214-215, 222-223, 228-229, 268-269, 316-317, 410-411, 452-453, 456-457, 464-465, 470-471 etc.), considerăm că fapta editorului român de a o tipări constituie propagandă fascistă, naţionalist-şovină sau aţâţare a urii.
În editorialul din 15.07.1993 al “Evenimentului zilei”, I.Cristoiu consideră că nominalizarea cărţii de către preşedintele I.Iliescu este urmare a unei erori de percepţie. Lucrarea capitală a lui A.Hitler a fost tradusă sub semnul necesităţii de informare a publicului român, şi nu sub cel al propagandei fasciste.
Dacă suntem de acord cu aceste afirmaţii, nu putem să nu arătăm caracterul eronat – după părerea noastră – al continuării:
„Sub acelaşi semn al informării stau şi reeditările unor cărţi ale mişcării legionare”.
Încercăm să argumentăm:
Mein Kampf a apărut “peste tot în Occident”4. În Polonia, procurorul voievodatului Krasno, prin decizia legală din 21 februarie 1992, a dispus sistarea anchetei datorită lipsei de temei juridic a acţiunii de interzicere a cărţii.
Dar cartea a apărut şi în Israel, după cum ne informează ziarul săptămânal “Ţara” din 31.08. – 6.09.1992.
Vrem să subliniem că în Franţa, publicarea a fost autorizată prin hotărârea din 11 iulie 1979 a Curţii de Apel din Paris. Dar cartea a fost permisă pentru simplul motiv că nu contravenea prevederilor Legii din 29 iulie 1881, modificată prin Legea din 3 iulie 1972.
Art.23, 24 alin.5, 32 alin.2, 33 alin.3 din acea lege incriminează propaganda numai însoţită de provocare, ceea ce se deosebeşte de art.166 alin.1 sau art.317 C.pen. român.
Dacă lucrarea avea aparat critic (studiu introductiv, note) ea era o lucrare de informare, cu evident caracter istoric. Cuvântul editorului (“honni soit qui mal y pense”) nu ajută cu nimic pe cititor să se orienteze, aşa cum era, de exemplu, prefaţa primei ediţii franceze de dinainte de război.
Dorim să amintim aici celebra decizie Near v.Minnesota, 283 U.S.697 din anul 1931, prin care Curtea Supremă a infirmat măsura statului (Minnesota) prin care acesta interzisese pentru viitor apariţia unei publicaţii locale săptămânale, care critica violent autorităţile locale ca fiind corupte, sioniste, gangsteriste etc. (A se vedea Mircea Rebreanu, S.U.A. Constituţie. Democraţie, Editura Albatros, Bucureşti, 1991, p.225). Deşi pronunţată înainte de război, amintesc totuşi că suntem în sistemul procedural judiciar al common-law.
4. – Potrivit art.181, nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă, prin atingerea minimă adusă uneia din valorile apărute de lege şi prin conţinutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanţă, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.
Cartea reprezintă o propagandă naţional-socialistă, dar ea nu poate fi decât o propagandă germană (nazistă).
Este adevărat că legea română interzice orice propagandă fascistă, şovină etc., dar o propagandă făcută din punctul de vedere german, al anilor 25-45, nu are relevanţă pentru cititorul român. Nu are nici un fel de impact practic.
Românii nu se vor transforma niciodată în adepţi ai hitlerismului, cum nu au fost niciodată. Ceea ce se uită este faptul că românii au fost victime, şi nu agresori.
De altfel, o tentativă de publicare a cărţii în limba română a fost stopată de mareşalul Antonescu, nu de comunişti.
Cu ocazia procesului din Franţa, apărarea a arătat că reeditarea s-a făcut după o lucrare tipărită cu o certă intenţie antifascistă, de către o asociaţie pacifistă, lucru arătat clar în prefaţă la acea ediţie franceză.
Deşi traducerea doamnei M.F. s-a făcut după o ediţie franceză, prefaţa ediţiei române nu subliniază caracterul antifascist originar al întreprinderii. Ea nu orientează cititorul5.
Or, pentru România, Mein Kampf devine periculoasă când este alăturată altor manifestări antievreieşti sau antiţigăneşti actuale. Peste noapte, au apărut partide care se revendică legionare, în Bucureşti sunt difuzate discursurile pe disc ale lui Horia Sima.
În măsura în care aceste manifestări şi-au menţinut caracterul doctrinar – şi de acţiune – totalitar, autoritarist, şovin sau antidemocratic (neconstituţional) ele trebuiesc interzise potrivit procedurii prevăzute de lege6.
5. – Prima traducere a cărţii încalcă legislaţia română a proprietăţii intelectuale. Sunt, astfel, însuşite dreptul de a dispune asupra tipăririi, dreptul de autor expirând abia în 19957.
Pe calea acţiunii civile, directe – drept ce nu mai aparţine Ministerului Public – organizaţiile unor persoane persecutate, de exemplu, evreeşti sau ţigăneşti pot solicita acordarea unor despăgubiri pentru daunele suferite în timpul celui de al III-lea Reich. În acest fel, editorul nu ar putea profita de o asemenea întreprindere.
6. – În practică, o soluţie de scoatere de sub urmărire penală a învinuitului pentru art.10 lit.d C.pr.pen. nu este corectă, întrucât fapta întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii. Într-o asemenea cauză, era posibil să se dispună aplicarea art.181 Cod penal, aplicarea art.10 lit.b1 C.pr.pen., şi confiscarea câştigului dobândit.
7. – Este adevărat că dreptul la informaţie este un drept absolut, dar, în încheiere, trebuie neapărat amintit articolele finale ale Declaraţiei universale a drepturilor omului.
Art.29 (1) Orice persoană are îndatoriri faţă de comunitate, numai în cadrul căreia este posibilă dezvoltarea liberă şi deplină a personalităţii sale.
(2) În exercitarea drepturilor şi în folosirea libertăţilor sale nimeni nu va fi supus decât limitărilor stabilite prin lege în scopul exclusiv al asigurării recunoaşterii şi respectului drepturilor şi libertăţilor altora, precum şi în scopul satisfacerii cerinţelor juste ale moralei, ordinei publice şi bunăstării generale, într-o societate democratică.
(3) Aceste drepturi şi libertăţi nu vor putea, în nici un caz, să fie exercitate contrar scopurilor şi principiilor Naţiunilor Unite.
Art.30. Nici o dispoziţie din prezenta Declaraţie nu poate fi interpretată ca implicând pentru un stat, un grup sau o persoană, dreptul de a desfăşura o activitate sau de a săvârşi vreun act care ar urmări distrugerea drepturilor sau libertăţilor anunţate în această Declaraţie8.
8. – Pentru informare, prezentăm, comparativ, textul art.166 C.pen. înainte şi după modificările textului, prin Legea nr.140/1996 (M.Of.nr.289 din 14 noiembrie 1996). Art.166 alin.2, în forma iniţială a fost abrogat prin art.2 al Decretului-lege nr.12/1990 (M.Of.nr.7 din 12 ianuarie 1990) şi reintrodus la 14 noiembrie 1996 cu un nou conţinut:
| Propaganda împotriva orânduirii sociale | Propaganda în favoarea statului totalitar |
| Art.166. – Propaganda cu caracter fascist săvârşită prin orice mijloace, în public, se pedepseşte . . .
Propaganda sau întreprinderea oricărei acţiuni pentru schimbarea orânduirii sociale, sau din care ar rezulta un pericol pentru securitatea statului, se pedepseşte . . . |
Art.166. – Propaganda în vederea instaurării unui stat totalitar, săvârşită prin orice mijloace, în public, se pedepseşte . . .
Propaganda constă în răspândirea, în mod sistematic, sau în apologia unei idei, concepţii sau doctrine cu intenţia de a convinge şi de a atrage noi adepţi. |
Întreprinderea oricăror acţiuni din care ar rezulta un pericol pentru securitatea statului s-a disjuns în Acţiuni împotriva ordinii constituţionale (art.1661 C.pen.) fiind limitată la acţiuni care pun în pericol doar caracterul naţional suveran, independent, unitar şi indivizibil al statului român (ca atare).
Dacă nu se pun în pericol aceste caracteristici nu rezultă deci un pericol penal pentru stat.
În formularea originală (a Legii partidelor politice) propusă de Comisia specială a Camerei Deputaţilor, partidele politice ale căror statut, program sau activităţi „diseminează concepţii extremiste cu origini comuniste, fasciste sau legionare” trebuiau să fie scoase în afara legii, după cum trebuiau scose şi acele formaţiuni care acţionau împotriva „securităţii naţionale”.
Aceasta ar fi fost un pas important, datorită faptului că tentativa de adaptare a noului Cod penal eşuat de două ori şi, practic, nici un fel de sancţiuni nu pot fi aplicate indivizilor sau partidelor ce propovăduiesc ideile extremiste sau xenofobe ale Gărzii de Fier sau celor care combină concepţiile comuniste sau fasciste9.
După noi, incriminarea propagandei, fără întrepătrunderea oricărei acţiunii, era singurul delict de opinie incriminat10. Imposibil de probat, delictul de conştiinţă era o infracţiune imposibilă; rămân astăzi totuşi greu de sancţionat – raportat la pericolul social real – acţiunile din care ar rezulta un pericol grav pentru statul român (fără afectarea vreunui caracter sacrosant).
II. Sancţionarea altor forme de discriminare
Potrivit art.2 din Ordonanţa Guvernului nr.137 din 31 august 200011, prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex sau orientare sexuală, apartenenţă la o categorie defavorizată sau orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea sau înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice.
Orice comportament activ sau pasiv care, prin efectele care le generează, favorizează sau defavorizează nejustificat ori supune unui tratament injust sau degradant o persoană, un grup de persoane sau o comunitate, faţă de alte persoane, grupuri de persoane sau comunităţi, atrage răspunderea contravenţională conform ordonanţei, dacă nu intră sub incidenţa legii penale.
Potrivit art.19 din ordonanţă, constituie contravenţie, dacă fapta nu intră sub incidenţa legii penale, orice comportament manifestat în public, având caracter de propagandă naţionalist-şovină, de instigare la ură rasială sau naţională, ori acel comportament care are ca scop sau vizează atingerea demnităţii sau crearea unei atmosfere intimidante, ostile, degradante, umilitoare sau ofensatoare, îndreptat împotriva unei persoane, unui grup de persoane sau unei comunităţi şi legat de apartenenţa acesteia/acestuia la o rasă, naţionalitate, etnie, religie, categorie socială sau categorie defavorizată, ori de convingerile, sexul sau orientarea sexuală a acestuia/acesteia.
În cele ce urmează vom încerca să delimităm contravenţia de infracţiunea prevăzută în art.317 C.pen.
În mod categoric, propaganda naţionalist-şovină, aţâţarea urii de rasă sau naţionalitate12 constituie infracţiune, şi nu contravenţie.
Propaganda constă în răspândirea, în mod sistematic sau în apologia unor idei, concepţii sau doctrine cu intenţia de a convinge, şi de a atrage noi adepţi.
Fără şovăire, afirmăm că „orice comportament manifestat în public (evident!), având caracter de propagandă naţionalist-şovină, de instigare la ură rasială sau naţională” (subl.ns.) constituie infracţiune, şi nu contravenţie prevăzută în art.19 teza I al ordonanţei.
Va constitui contravenţie doar, orice alt comportament care are ca scop sau vizează atingerea demnităţii sau numai crearea unei atmosfere intimidante, ostile, degradante, umilitoare sau ofensatoare, îndreptate împotriva unei persoane, unei grup de persoane sau unei comunităţi şi legat de apartenenţa acesteia/acestuia (tehnică deficitară!) la o rasă, naţionalitate, etnie, religie, categorie socială sau defavorizată, ori legat de convingerile sexuale sau orientarea sexuală a acestuia/acesteia, – toate acestea, dacă nu intră sub incidenţa legii penale (art.317 C.pen. sau orice alt text).
În mod imperativ, subliniem că îngrădirea de către un funcţionar a folosinţei sau a exerciţiul dreptului vreunui cetăţean, ori crearea pentru acesta a unor situaţii de inferioritate pe temei de naţionalitate, rasă, sex sau religie, constituie infracţiune de abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi (prevăzută în art.247 C.pen.), şi nu o contravenţie.
Deosebirea faţă de contravenţiile prevăzute în Ordonanţa nr.137 constă în aceea că latura obiectivă a infracţiunii este întregită numai dacă activitatea, care constituie obiectul (elementul) material al acestei infracţiuni, a avut ca urmare lezarea unui drept, astfel că titularul acestuia este împiedicat – cu intenţie directă de a-l realiza13.
În concluzie, nu credem că există vreo dificultate pentru organul de urmărire penală în a face aplicarea textelor legii penale.
1. – Ori de câte ori suntem în prezenţa răspândirii sau apologiei unor idei naţional-şovine – cu intenţia de a convinge şi de a atrage noi acoliţi – instigării la ură rasială sau naţională ne aflăm întotdeauna în prezenţa unei infracţiuni.
2. – Ori de câte ori va exista o îngrădire a folosinţei sau a exerciţiului drepturilor vreunui cetăţean, o creare, pentru acesta, a unor situaţii de inferioritate pe temei de naţionalitate, rasă, sex sau religie va exercita o infracţiune de abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi.
3. – Va exista o contravenţie de felul celor înscrise în Ordonanţa nr.137/2000 ori de câte ori se va putea proba că atingerile aduse demnităţii, atmosfera intimidantă creată, ostilă sau umilitoare vizează apartenenţa la o rasă, naţionalitate, etnie, religie, categorie socială ori defavorizată, sau orientare sexuală a unei persoane, a unui grup sau comunitate.
4. – Atunci când nu suntem în prezenţa unui drept (recunoscut ca atare), chiar funcţionarul nu săvârşeşte o infracţiune (de abuz în serviciu), ci o contravenţie; chiar dacă nu suntem în prezenţa unui drept, ci a unei situaţii (de inferioritate) materializate, ca atare, reale, şi vom avea o infracţiune dacă subiectul activ este un funcţionar.
5. – Subiectul activ al contravenţiei este patronul, conducătorul, preşedintele societăţii, asociaţiei, fundaţiei, O.N.G., notariatului şi membrii clubului, cenaclului, sindicatului, comisiei, fundaţiei, baroului, cercului, precum şi vânzătorul, locatorul, vecinii etc., în condiţiile descrise în ordonanţă.
6. – Potrivit Legii privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor materiale, orice text legislativ trebuie să fie clar, fluent şi inteligibil, asigurându-se sistematizarea, modificarea şi coordonarea legislaţiei (art.7 alin.4, respectiv art.2 din Legea nr.24/2000)14.
În cadrul soluţiilor legislative trebuie să se realizeze o configuraţie explicită a conceptelor şi noţiunilor şi care au un înţeles comun, pentru a se asigura înţelegerea lor corectă şi a se evita interpretările greşite15.
7. – Apreciem utilitatea reglementării introduse prin Ordonanţa nr.137 din 31 august 2000 ca un fapt pozitiv în principiu, în măsura în care acoperă un spaţiu nesancţionat până acum privind orice formă de discriminare, fără caracter de propagandă naţionalist-şovină. Orice propagandă naţionalist-şovină, incitare, aţâţare la ură de rasă sau naţională este sancţionată penal, iar nu contravenţional. Orice îngrădire, de către un funcţionar16 a folosinţei sau a exerciţiului drepturilor vreunui cetăţean, ori crearea pentru acesta oricăror situaţii, poziţii, atitudine, postură de inferioritate pe temei de naţionalitate, rasă, sex sau religie este o faptă penală, nu o contravenţie prevăzută în art.5 şi urm. din Ordonanţa nr.137/2000.
Notă: Shoah = măcel,masacru
Holocaust = soluţia finală; genocidul evreilor europeni şi al altor persoane de către nazişti ( The American Heritage Dictionary,1994); sacrificiu religios în care victima este consumată prin foc; victima însăşi; ofrandă (figurat); sacrificiu; suferinţă
Vezi și Carol Iancu, Shoah în Romania.Evreii în timpul regimului Antonescu (1940-1944), Polirom, Iaşi, 2001 ( Evreii sub Antonescu: un shoah neterminat, p.23 şi urm;p.31);- D.Ciuncan, Propaganda nationalist-sovină, „Dreptul” nr. 4/2002,pp. 153sqq; www.rdr.go.ro, Romania de dreapta, Noua dreaptă, Rezistenţa Digitală Romană (Adevărul,7.5.2002);Alexandr Soljenițîn, Două secole împreună, vol. I, 1795-1917, Evreii și rușii înainte de revoluție, Univers, 2004, pp. 273 sqq, 489 sqq ; A. M. Stoenescu, Armata, mareșalul și evreii, Editura RAO, ed a 2-a 2010, cu bibliografie selectivă, pp. 809 sqq
1 Larousse, DEX., D.E.L.R.
2 Petre Tuţea, Între Dumnezeu şi neamul meu, Fundaţia Anastasia, Editura Arta Grafică, Bucureşti, 1992, p.286.
“Nu seamănă cu nimeni. Am fost şi rămânem identici cu noi înşine. . . Am fost o generaţie de nebuni. . . Nu te poţi desprinde de umbra ta. Dacă aş trăi în acelaşi context istoric, n-aş lua-o de la capăt” (Simion Ghinea, O generaţie de nebuni. În “Vremea” din 9-10.11.1992).
3 În Documente de drept internaţional, Centrul de Multiplicare al Universităţii Bucureşti, 1972, p.40.
4 Spune M.Golu, ministrul culturii în “Evenimentul zilei” din 28.04.1993. În Polonia (cf.Tadeus Myshic, consilier la Ambasada Poloniei, loc.cit.), Petersburg, Ashabad şi Moscova (cf. “Adevărul” din 11.05.1993). Mein Kampf se afla în librăria electronică la adresele Amazon. com.son. Barnesandnoble com.
5 Versiunea Editurii B. este realizată după ediţia franceză din 1934. Ediţia Editurii S.C. este făcută cu studii critice (Gabriela Simona, Bianca Stupen în “Cotidianul” din 28 mai 2001).
Apărarea formulată de reprezentantul Editurii A. constă în faptul că nimeni nu a condamnat (nici măcar moral) actualitatea D-sale; nimeni nu l-a deranjat cu ceva (Ibidem, “Cotidianul” din 28 mai 2001). Extremismul politic – măr al discordiei la Bookarest 2001, nu poate totuşi să cadă în ridicol cu un “dosar penal Eminescu” (Florian Bichir, Dublu scandal la Târgul de carte Bucureşti, în “Evenimentul zilei” din 28 mai 2001).
6 A se vedea şi Raportul organizaţiei Amnisty International, despre România, transmis de Deu Trib.Suprche Welle la 09.07.1993 ora 12 şi publicat de “Cronica Română” la 13.07.1993, precum şi Departamentul de Stat, Country repor Trib.Supr on human Righ Trib.Supr practices for 1992, editată în februarie 1993, p.881-883.
7 Potrivit art.25 din Legea nr.8/1996 (M.Of.nr.60 din 26 martie 1999), durata dreptului de autor este de 70 de ani de la data morţii.
8 Universal Declation of Human Righ Trib.Supr (Romanian). Reprinted in U.N. OPI/15-20569-Septembar 1967-5M.
9 Michael Shafir, Inginerie politică şi democratizare, în „Sfera politicii” nr.39/iunie 1996, p.46.
10 O interesantă analiză la A.Oişteanu, Antisemitismul şi „sindromul postcomunis”, în „22” nr.1 din 4-10 ianuarie 2001.
11 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.431 din 2 septembrie 2000; republicată în M.Of.nr.99 din 8 februarie 2007,modificată ulterior prin O.U.nr.75/2008,M.Of.nr.462/2008 și prin Legea nr.76/2009,M.Of.231/2009. Această formă a art.1,a alin.1 din art.27 și din alin.3 a art.2 a fost declarată neconstituțională prin deciziile CC nr.820,819,821,818/2008,iar alin.3 din art.20 a fost declarat neconstituțional prin decizia nr.997/2008.
12 Alta decât propaganda în vederea instaurării unui stat totalitar.
13 A se vedea, pe larg şi Gh.Dărângă, D-tru Lucinescu, Comentariu, în „Codul penal comentat şi adnotat”, Partea specială, vol.II, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1977, p.62-63; pentru o altă părere, legat numai de existenţa sau inexistenţa obiectului naţional, a se vedea S.Kahane, Infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul, în „Explicaţii teoretice ale Codului penal român”, de V.Dongoroz ş.a., vol.IV, Partea specială, Editura Academiei, Bucureşti, 1972, p.88 şi respectiv, p.90.
14 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.139 din 31 martie 2000.
15 Cu privire la unitatea terminologică, de exemplu, a se vedea şi art.32 şi urm. din Legea nr.24/2000.
16 Delimitarea funcţionar public/funcţionar, la D.Ciuncan, Funcţionarul ca subiect la delapidare sau gestiune frauduloasă, în “Pro lege” nr.4/1997, p.24 şi urm.
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.