PUBLICITATEA INFORMAŢIILOR PRIVIND PROCEDURILE JUDICIARE ŞI ASIGURAREA UNUI PROCES ECHITABIL, PREZUMŢIA DE NEVINOVĂŢIE

PUBLICITATEA INFORMAŢIILOR PRIVIND PROCEDURILE JUDICIARE ŞI ASIGURAREA UNUI PROCES ECHITABIL,  PREZUMŢIA DE NEVINOVĂŢIE

1.- Liberul acces la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiţia se înfăptuieşte[1].

Ceea ce se urmăreşte prin reglementarea fazei urmăririi penale este necesitatea asigurării unui sistem omogen de garanţii procesuale, izvorând din interesul general al societăţii şi al persoanelor vătămate prin infracţiune, al restabilirii situaţiei anterioare, al dezdăunării victimei, dar şi din ideea garantării drepturilor omului şi din prezumţia de nevinovăţie, pentru a nu limita libertatea nici unei persoane şi a nu supune rigorilor legii penale nici o persoană nevinovată.

Orice persoană care se află în curs de urmărire penală sau de judecată trebuie tratată cu respectarea demnităţii umane. Supunerea acesteia la tortură sau la tratamente cu cruzime, inumane ori degradante este pedepsită prin lege.

Potrivit art. 6 din Codul de procedură penală , dreptul de apărare este garantat învinuitului, inculpatului şi celorlalte părţi în tot cursul procesului penal, plecându-se de la ideea că orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă.

În cursul procesului penal, organele judiciare sunt obligate să asigure părţilor deplina exercitare a drepturilor procesuale în condiţiile prevăzute de lege şi să administreze probele necesare în apărare. Organele judiciare au obligaţia să-l încunoştinţeze, de îndată şi mai înainte de a-l audia, pe învinuit sau pe inculpat despre fapta pentru care este cercetat, încadrarea juridică a acesteia şi să-i asigure posibilitatea pregătirii şi exercitării apărării.

Procurorii au obligaţia de a nu dezvălui sau folosi pentru alte scopuri decât cele legate direct de exercitarea profesiei informaţiile pe care le-au obţinut în această calitate.

În cazul în care, potrivit legii, lucrările au un caracter confidenţial, procurorii sunt obligaţi – sub sancţiune disciplinară  – să păstreze materialele respective în incinta parchetului şi să nu permită consultarea lor decât în cadrul prevăzut de lege şi de regulament[2].

Urmărirea nu este secretă, ci confidenţial, fără publicitatea specifică judecăţii; nu poate fi secret ceea ce ştiu toţi martorii, experţii, interpreţii cauzei, toate persoanele chemate ca martori asistenţi, persoanele care asistă la cercetări locale sau la percheziţii şi în fine toţi apărătorii[3].

De aceea apreciem că, mai înainte de publicarea informaţiei privind un anume făptuitor este necesară îndeplinirea paşilor privind încunoştinţarea aceleiaşi persoane despre faptul că asupra sa (a început să) se desfăşoară o activitate de cercetare penală; de asemenea, este necesară încunoştinţarea despre fapta pentru care este cercetat, chiar încadrarea juridică a acesteia.

Credem că nu este permisă informarea opiniei publice prin comentarea faptei în sine mai înainte de a se fi terminat urmărirea penală, respectiv acordarea de detalii privind modul concret de săvârşire a unui infracţiuni.

Dreptul la un proces echitabil presupune, de la naşterea unui raport de drept penal, ca orice parte să aibă posibilitatea rezonabilă de a-şi expune cauza sa tribunalului în condiţii care să nu o dezavantajeze faţă de partea adversă[4].

Totodată, alin. (3) al art. 224 din Codul de procedură penală prevede că „Procesul-verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare poate constitui mijloc de probă”. Rezultă deci că în acest  moment, cu excepţia procesului-verbal menţionat în textul citat, nu pot fi efectuate acte care să constituie mijloace de probă în sensul prevederilor art. 64 din Codul de procedură penală şi care să vizeze o anumită persoană, bănuită ca fiind autorul infracţiunii, întrucât noţiunea de „acuzat” priveşte persoana căreia i se impută, formal şi explicit sau implicit, prin efectuarea unor acte de urmărire penală îndreptate împotriva sa, săvârşirea unei infracţiuni[5].

Potrivit regulilor procedurii penale române, asemenea acte se efectuează doar în cursul procesului penal, în condiţiile asigurării exercitării dreptului la apărare prevăzut la art. 24 din Constituţie[6].

Începerea urmăririi penale se dispune in personam imediat ce există suficiente date ce duc la determinarea autorului infracţiunii.

2. – Pe de altă parte, potrivit art. 15 alin. (1) din Legea privind liberul acces la informaţiile de interes public[7] accesul mijloacelor de informare în masă la informaţiile de interes public este garantat.

Potrivit prevederilor art. 5 din Legea nr. 544 din 12 octombrie 2001, privind liberul acces la informaţiile de interes public, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 663 din 23 octombrie 2001, fiecare autoritate sau instituţie publică are obligaţia să comunice din oficiu următoarele informaţii de interes public:

a) actele normative care reglementează organizarea şi funcţionarea autorităţii sau instituţiei publice;

b) structura organizatorică, atribuţiile departamentelor, programul de funcţionare, programul de audienţe al autorităţii sau instituţiei publice;

c) numele şi prenumele persoanelor din conducerea autorităţii sau a instituţiei publice şi ale funcţionarului responsabil cu difuzarea informaţiilor publice;

d) coordonatele de contact ale autorităţii sau instituţiei publice, respectiv: denumirea, sediul, numerele de telefon, fax, adresa de e-mail şi adresa paginii de Internet;

e) sursele financiare, bugetul şi bilanţul contabil;

f) programele şi strategiile proprii;

g) lista cuprinzând documentele de interes public;

h) lista cuprinzând categoriile de documente produse şi/sau gestionate, potrivit legii;

i) modalităţile de contestare a deciziei autorităţii sau a instituţiei publice în situaţia în care persoana se consideră vătămată în privinţa dreptului de acces la informaţiile de interes public solicitate.

Prin Hotărârea nr. 123 din 7 februarie 2002 au fost aprobate Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public[8], în care se arată că pentru organizarea şi asigurarea accesului liber şi neîngrădit al oricărei persoane la informaţiile de interes public autorităţile şi instituţiile publice au obligaţia de a organiza compartimente specializate de informare şi relaţii publice sau de a desemna persoane cu atribuţii în acest domeniu.

Compartimentele specializate de informare şi relaţii publice pot fi organizate, în cadrul autorităţilor sau instituţiilor publice centrale ori locale, ca birouri, servicii, direcţii sau direcţii generale, în subordinea conducătorului autorităţii sau instituţiei publice respective, care, în funcţie de situaţie, poate dispune coordonarea acestora de către o altă persoană din conducerea autorităţii sau instituţiei publice respective.

Atribuţiile, organizarea şi funcţionarea compartimentelor de informare şi relaţii publice se stabilesc, în baza legii şi a dispoziţiilor prezentelor norme metodologice, prin regulamentul de organizare şi funcţionare a autorităţii sau a instituţiei publice respective (art. 3).

În cadrul compartimentelor de informare şi relaţii publice ale instituţiilor şi autorităţilor publice activitatea de informare publică directă a persoanelor şi cea de informare a presei se pot organiza distinct (art. 5).

Fiecare autoritate sau instituţie publică va stabili, în funcţie de specificul propriu al activităţilor, numărul de persoane necesar pentru îndeplinirea în bune condiţii a atribuţiilor care revin autorităţii/instituţiei pe linia informării şi relaţiilor publice (art. 7).

Structurile sau persoanele responsabile de relaţia cu presa a instituţiei sau autorităţii publice respective au următoarele atribuţii:

a) să furnizeze ziariştilor, prompt şi complet, orice informaţie de interes public care priveşte activitatea instituţiei sau autorităţii publice pe care o reprezintă;

b) să acorde fără discriminare, în termen de cel mult două zile de la înregistrare, acreditarea ziariştilor şi a reprezentanţilor mijloacelor de informare în masă;

c) să informeze în timp util şi să asigure accesul ziariştilor la activităţile şi acţiunile de interes public organizate de instituţia sau autoritatea publică;

d) să asigure, periodic sau de fiecare dată când activitatea instituţiei ori a autorităţii publice prezintă un interes public imediat, difuzarea de comunicate, informări de presă, organizarea de conferinţe de presă, interviuri sau briefinguri;

e) să difuzeze ziariştilor dosare de presă legate de evenimente sau de activităţi ale instituţiei ori autorităţii publice;

f) să nu refuze sau să nu retragă acreditarea unui ziarist decât numai pentru fapte care împiedică desfăşurarea normală a activităţii instituţiei sau autorităţii publice respective şi care nu privesc opiniile exprimate în presă de respectivul ziarist;

g) în cazul retragerii acreditării unui ziarist, să asigure organismului de presă obţinerea acreditării pentru un alt ziarist (art. 29).

Pe de altă parte, potrivit dispoziţiilor art. 75 din Regulamentul de ordine interioară al Direcţiei Naţionale Anticorupţie[9], Biroul de informare şi relaţii publice are următoarele atribuţii:

a) mijloceşte şi facilitează relaţiile reprezentanţilor Direcţiei Naţionale Anticorupţie cu cei ai mijloacelor de informare în masă, naţionale sau internaţionale;

b) prezintă procurorului şef direcţie cererile de interviuri ale reprezentanţilor mass-media şi stabileşte locul şi condiţiile în care vor fi acordate;

c) organizează conferinţele de presă ale procurorului şef direcţie;

d) realizează activităţile de informare asupra evoluţiei urmăririi penale în diferite cauze şi furnizează, cu aprobarea procurorului şef direcţie, datele şi informaţiile noi;

e) întocmeşte proiectele comunicatelor de presă, iar după aprobarea lor de către procurorul şef direcţie, le difuzează operativ mass-media;

f) monitorizează articolele din presa centrală şi, cu sprijinul serviciilor teritoriale, pe cele din presa locală, cu privire la reflectarea activităţii Direcţiei Naţionale Anticorupţie, şi întocmeşte zilnic o notă în acest sens;

g) îndeplineşte, prin personalul abilitat, oficiul de purtător de cuvânt al Direcţiei Naţionale Anticorupţie;

h) identifică în presă semnalele cu privire la fapte ce ar putea constitui obiectul verificărilor efectuate de procurorii Direcţiei Naţionale Anticorupţie;

i) realizează orice alte activităţi dispuse de conducerea serviciului ori a Direcţiei Naţionale Anticorupţie.

Prin informaţie de interes public se înţelege orice informaţie care priveşte activităţile sau rezultă din activităţile unei autorităţi publice sau instituţii publice, indiferent de suportul ori de forma sau de modul de exprimare a informaţiei.

În schimb, prin informaţie cu privire la datele personale se înţelege orice informaţie privind o persoană fizică identificată sau identificabilă. Din interpretarea art. 6 § 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului rezultă că un câmp de aplicare acoperă atât persoanele fizice,  cât şi cele juridice.

Dar articolul 6 § 2 al convenţiei nu poate fi invocat spre a împiedica autorităţile să informeze publicul cu privire la anchetele penale în curs; textul impune însă ca ele să procedeze cu toată grija şi rezerva comandate de respectarea prezumţiei de nevinovăţie:

„38. Freedom of expression, guaranteed by Article 10 (art. 10) of the Convention, includes the freedom to receive and impart information. Article 6 para. 2 (art. 6-2) cannot therefore prevent the authorities from informing the public about criminal investigations in progress, but it requires that they do so with all the discretion and circumspection necessary if the presumption of innocence is to be respected[10].”

De aceea, potrivit art. 12 alin. (1) din Legea privind liberul acces la informaţiile de interes public, se exceptează de la accesul liber al cetăţenilor, prevăzut la art. 1 din lege, printre altele, informaţiile privind procedura în timpul anchetei penale (sau disciplinare), dacă se periclitează rezultatul anchetei, se dezvăluie surse confidenţiale ori se pun în pericol viaţa, integritatea corporală, sănătatea unei persoane în urma anchetei efectuate sau în curs de desfăşurare, precum şi  informaţiile privind procedurile judiciare, dacă publicitatea acestora  nu aduce atingere asigurării unui proces echitabil ori interesului legitim al oricăreia dintre părţile implicate în proces. Comunicarea trebuie să nu reprezinte în fapt o declaraţie de vinovăţie care ar incita publicul să creadă în aceasta, să nu prejudicieze aprecierea faptelor de către judecătorii competenţi.

De asemenea, informaţiile cu privire la datele personale ale cetăţeanului pot deveni informaţii de interes public numai în măsura în care nu afectează capacitatea de exercitare a unei funcţii publice, imaginea unei persoane fizice sau juridice.

3.  – Tribunalul Bucureşti a decis irevocabil ca DNA şi Daniel Morar să-i plătească avocatei Gabriela Ghiţă, fost adjunct al Procurorului General Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie daune de 25.000 lei. Fapta ilicită comisă de DNA şi Daniel Morar a constat în emiterea unui comunicat de presă în care Gabriela Ghiţă a fost declarată vinovată înainte de a fi judecată[11].

Prin comunicatul de presă remis de DNA în 5 decembrie 2007, procurorii, prin activitatea lor nediligentă, culpabilă, au “înfrânt prezumţia de nevinovăţie a reclamantei”. In motivarea sentinţei, se arata că obligaţia de respectare a prezumţiei de nevinovăţie este o obligaţie de diligenţă, ale cărei exigente, creionate prin hotărârile pronunţate de Curte in cauze asemănătoare nu pot fi disociate nici de contextul mediatic în care are loc difuzarea informaţiilor, nici de contextul socio-politic în care se circumscrie aceasta activitate. Astfel, este de notorietate ca în România fenomenul de corupţie este considerat a fi o prezenta constanta si generalizata în cadrul instituţiilor statului, una dintre categoriile profesionale asociate cel mai frecvent cu acest fenomen fiind magistraţii. În condiţiile în care opinia publica asista la declaraţii publice repetate referitoare la gradul mare de corupţie existent în justiţie, în conştiinţa acesteia s-a cristalizat o certitudine cu privire la lipsa de corectitudine si de probitate profesionala a magistraţilor. În aceasta situaţie, în mod evident, orice informaţie legata de fapte de corupţie ce fac obiectul unei cercetări penale este susceptibila a conduce publicul la concluzia vinovatei persoanelor cercetate, putându-se vorbi în mod rezonabil despre o veritabila prezumţie în acest sens. Rezultă deci că misiunea organului judiciar care decide să dea publicităţii anumite informaţii în legătură cu o astfel de anchetă este una extrem de delicată, fiind necesară luarea unor masuri eficiente pentru protecţia drepturilor persoanelor cercetate. Analizând modalitatea de redactare a comunicatului de presa ce face obiectul cauzei, instanţa nu observă niciun efort din partea pârâţilor în sensul arătat mai sus, ci, dimpotrivă, constată acceptarea de către aceştia, cu multa uşurinţă, a unei iminente aparente de culpabilitate în privinţa reclamantei. Astfel, în primul rând se constata ca persoana reclamantei este identificata în cuprinsul comunicatului prin redarea atât a numelui, cat si a funcţiei de procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie si Justiţie si a calităţii de preşedinte al Comisiei de examinare a participanţilor la concursul pentru numirea în funcţii de conducere a procurorilor. Prin urmare, impactul informaţiei asupra publicului este amplificat, pe de o parte, de calitatea de magistrat a persoanei cercetate, iar pe de alta parte, de funcţia importanta deţinuta de aceasta în ierarhia sistemului judiciar.

Deşi pârâţii au susţinut ca documentul redactat respecta prezumţia de nevinovăţie, întrucât în cuprinsul acesteia se arata faptul ca este vorba doar despre începerea urmăririi penale fata de persoanele arătate, iar situaţia de fapt descrisa reprezintă doar rezultatul anchetei desfăşurate pana în momentul emiterii comunicatului, instanţa apreciază ca argumentele invocate sunt total insuficiente pentru asigurarea prezumţiei de nevinovăţie a reclamantei în contextul mai sus arătat.

În Comunicat nu se arată expres, ritos, că informaţiile au fost culese din actele procurorului, fiind reproduse ca atare,  de acolo. Din probele administrate până în present  – se spune în comunicat – a mai rezultat că… , aceasta fiind concluzia comunicatului. Din această formulare eliptică nu rezultă că persoana este doar bănuită sau că datele aparţin unui procuror de caz, după cum rezultă din actele sale.

Amintim că în Cauza Allenet de Ribemont vs Franţei , Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că afirmarea fără echivoc şi fără nici o rezervă a faptului că o persoană era vinovată de comiterea unei infracţiuni, de către un reprezentant al statului constituie o atingere gravă a prezumţiei de nevinovăţie.

În interpretarea art. 6 § 2 din CEDO, Curtea a considerat că o atingere a prezumţiei de nevinovăţie poate să provină nu numai de la un judecător, ci şi de la alte autorităţi publice. În speţă, în cursul unei conferinţe de presă, după arestarea reclamantului, înalţi oficiali ai poliţiei au exprimat, fără nici o nuanţă sau rezervă ideea după care reclamantul era complice la un asasinat. Este vorba de o declaraţie de culpabilitate care, pe de o parte, incita publicul să creadă că este reală, şi, pe de altă parte, afecta stabilirea faptelor de către judecătorii competenţi[12].

Într-o altă cauză,  Hibbert vs Olandei[13] s-a arătat că o constatare a unei instanţe de judecată care sugerează culpabilitatea unei persoane este în contradicţie cu prezumţia de nevinovăţie, în timp ce o simplă referinţă la o stare de suspiciune a fost considerată ca fiind admisibilă. În speţă, refuzul instanţelor de a acorda vreo despăgubire reclamantului s-a fondat pe faptul că mai mulţi martori au susţinut vinovăţia sa, astfel încât existau motive rezonabile de a crede că acesta săvârşise o infracţiune, ceea ce a justificat, în mod licit, arestarea sa preventivă. În consecinţă, decizia instanţelor de respingere a cererii de desdăunare a reclamantului nu violează prezumţia de nevinovăţie a acestuia. La 24 septembrie 1991, suspectat de furt calificat, reclamantul a fost arestat. În urma rejudecării, reclamantul a fost achitat din cauza lipsei unor probe suficiente ale vinovăţiei. În consecinţă, reclamantul a cerut reparaţii financiare pentru detenţia suferită şi plata cheltuielilor de judecată, însă cererile sale au fost respinse.

În schimb, în cauza Salabiaku vs Franţei[14], Curtea a considerat că, în anumite domenii, utilizarea unor prezumţii de fapt pentru a stabili vinovăţia unei persoane nu contravine prezumţiei de nevinovăţie a acesteia. Orice sistem de drept cunoaşte astfel de prezumţii, însă în materie penală statele sunt obligate să nu depăşească anumite limite în utilizarea lor, întrucât prin utilizarea lor excesivă puterea de apreciere a judecătorului ar fi golită de conţinut, dacă vinovăţia unei persoane ar fi stabilită doar pe baza unor prezumţii. În consecinţă, Curtea a considerat că astfel de prezumţii sunt admisibile doar în măsura în care sunt rezonabile, prezumă lucruri dificil sau imposibil de probat şi pot fi răsturnate de către persoana interesată.

Prezumțiile de fapt sau de drept operează în orice sistem juridic. În cazul Salabiaku s-a arătat că, în mod evident, Convenția nu interzice astfel de prezumții, în principiu. Cu toate acestea, obligă statele contractante să rămână în anumite limite.  Dacă paragraful 2 al articolului 6 a prevăzut o garanție de a fi respectate de către instanțele de judecată în desfășurarea procedurilor judiciare, cerințele sale se suprapun cu obligația de imparțialitate impuse în paragraful 1.  Mai presus de toate, legiuitorul național ar fi liber să se derobeze în instanța de judecată de orice putere reală de evaluare și priva prezumția de nevinovăție de fond, în cazul în care cuvintele “în conformitate cu legea” au fost interpretate exclusiv cu referire la legislația națională. O astfel de situație nu poate fi reconciliată cu obiectul și scopul articolului 6, care, prin protejarea dreptului la un proces echitabil și, în special, dreptul de a fi prezumat nevinovat, are menirea să consfințească principiul fundamental al statului de drept[15].    Acesta impune statelor să le folosească în limite rezonabile care să țină seama de importanța a ceea ce este în joc și să mențină dreptul la apărare. 

4. – Răspunderea pentru aplicarea măsurilor de protejare a informaţiilor revine persoanelor şi autorităţilor publice care deţin astfel de informaţii, precum şi instituţiilor publice abilitate prin lege să asigure securitatea informaţiilor.

În esenţă, o importantă activitate a biroului constă în aceea că asigură realizarea activităţile de informare asupra evoluţiei urmăririi penale în diferite cauze şi furnizează, cu aprobarea procurorului şef direcţie, datele şi informaţiile noi; întocmeşte proiectele comunicatelor de presă, iar după aprobarea lor de către procurorul şef direcţie, le difuzează operativ mass-media (art.  75 lit.  d, respectiv, e ).

Cum dreptul la un proces echitabil este un principiu fundamental, apreciem că, în baza prezumţiei de nevinovăţie, nu este indicat a se face publice date sau informaţii care ar aduce atingere asigurării unui proces echitabil ori interesului legitim al oricăreia dintre părţile implicate în proces.

În concluzie, considerăm că, de regulă, pentru informarea opiniei publice, este indicat a se face publice numai acele activităţi care privesc activitatea de natură administrativă D.  N.  A.

În ceea ce priveşte activitatea de urmărire penală, procurorul trebuie să facă public faptul că:

– a început o urmărire penală in rem, cu descrierea unei fapte penale petrecute;

– a început o urmărire penală in personam cu indicarea învinuitului, ca persoană BĂNUITĂ căreia i se impută – chiar implicit, dar neechivoc – o faptă cu conotaţie penală, cu descrierea acesteia, cu indicarea încadrării juridice,  mai apoi ca inculpat;

– stadiul administrativ al anchetei (dispoziţii de reţinere, propunere de arestare preventivă, evoluţie, desfăşurare a urmăririi penale, ca activitate a organului de urmărire penală, reluarea urmăririi penale, actele procurorului, eventual cu probele acolo arătate etc.);

– soluţiile dispuse;

– faptul că a terminat urmărirea penală şi

– a întocmit şi a înaintat rechizitoriu către instanţă.

La acest moment rechizitoriul devine un act public, informaţiile din cuprinsul său sunt de interes public întrucât constituie o declaraţie publică asupra activităţii organului de urmărire penală.

Informaţiile trebuie comunicate publicului cu toată grija întrucât inculpatul se va bucura de prezumţia de nevinovăţie până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă. Informările comunicate sunt ale procurorului, şi nu ale Biroului de informare şi relaţii publice, care nu poate adăuga nimic, ca fiind afirmaţii proprii.

5 decembrie 2007

Nr. 283/VIII/3

COMUNICAT

Răspunzând interesului manifestat de reprezentanţii mass-media faţă de

ancheta privind aspecte ce vizează posibila fraudare a examenului de ocupare

a unor funcţii de conducere din cadrul parchetelor în care au fost puse sub

învinuire persoane din magistratură, Biroul de Informare şi Relaţii Publice este

abilitat să adauge următoarele:

Procurorii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie au început urmărirea

penală, în cursul lunii noiembrie, faţă de următoarele persoane:

[.  .  .  ]

– GHIŢĂ GEORGETA GABRIELA, procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte

de Casaţie şi Justiţie şi preşedintă a Comisiei de examinare a participanţilor la

concursul pentru numirea în funcţii de conducere a procurorilor, pentru

săvârşirea infracţiunii de permitere a accesului la informaţii care nu sunt

destinate publicităţii, în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de

foloase necuvenite, prevăzută de art. 12, lit. b) din Legea 78/2000;

[.  .  .  ]

2. Din probele administrate până în prezent a mai rezultat că, în cursul lunii

noiembrie 2007, procurorul G.  S.  , candidat la examenul pentru ocuparea

funcţiei de prim procuror al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, a

obţinut, prin intermediul lui C.   E.  , de la preşedinta Comisiei de

examinare Ghiţă Georgeta Gabriela, o parte din subiecte, înainte de examen.[.  .  . ]

La data de 24 aprilie 2013, ora 19.00, comunicatul putea fi citit la adresa http://www.pna.ro/comunicate.xhtml .

dciuncan@gmail

---

[1] Curtea Constituţională, dec. nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994. În acelaşi sens, Curtea Constituţională, dec. nr. 92/1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 297/1996, dec. nr. 16/1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 136/1999 şi nr. 69/1994

[2] Consiliul Superior al Magistraturii, Plen, Hotărârea nr. 328 din 24 august 2005, pentru aprobarea Codului deontologic al judecătorilor şi procurorilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 815 din 8 septembrie 2005, articolul 15.

[3] V. Dongoroz, Explicaţii teoretice. . .,vol. II, p. 24. Anul apariţiei lucrării este 1976.

[4] Comisia Europeană a Drepturilor Omului, hotărârea din 16 iulie 1968, cit. apud D. Cosma, Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 1/1996, accesul la justiţie şi exigenţele art. 6 CEDO, în „Revista română de drept” nr. 13/1996, p. 19

[5] CEDH, Deweer, 27 februarie 1980, § 48; Foti, 10 decembrie 1982; Oztürk, 21 februarie 1984; Brozicek, 18 decembrie 1989. Punerea sub acuzare reprezintă comunicarea oficială adresată unei persoane a învinuirii de a fi săvârşit o infracţiune – cu consecinţe importante asupra situaţiei persoanei suspecte (Bursuc, hotărârea din 12 octombrie 2004, § 115; Reinhardt, Slimane – Kaid, hotărârea din 31 martie 1998, § 93)

[6] Curtea Constituţională, decizia nr. 210 din 26 octombrie 2000 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 6 alin. (1), ale art. 172 alin. (1) şi ale art. 224 din Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 110 din 5 martie 2001.

[7] Legea nr. 544 din 12 octombrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 663 din 23 octombrie 2001, modificată prin Legea nr. 76 din 24 mai 2012,  publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.   365/30.05.2012

[8] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  167 din 8 martie 2002

[9] Ministerul Justiţiei, Ordin nr. 2.184/C din 2 octombrie 2006 pentru aprobarea Regulamentului de ordine interioară, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 852 din 17 octombrie 2006,   modificat prin O. nr. 1.279 din 21 mai 2007 , publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.   366/30.05.2007 şi prin  Rectificarea , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  477 din 17 iulie2007

[10] CEDH, Allenet de Ribemont vs France, 10 februarie 1995, § 38. O sinteză în V. Berger, Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, ediţia a V-a, 2005, IRDO, p. 316-318.

[11] Adina A. Stancu, R.  Savaliuc , Morar, scoate banii ,  Luju.ro, 22 aprilie 2013  Judec.  Sector 5, S.  a-II-a civilă, sent.  civ.  nr.  7560 din 30 septembrie 2011.  Solutia – respinge recursurile ca nefondate. 1094/2013 . Irevocabilă. Pronunţată în şedinţă publică,   19 aprilie 2013.

[12] CEDO, Camera, hotărârea Allenet de Ribemont vs Franţei, 10 februarie 1995, 15175/89; Vincent Berger, Jurisprudenţa  Curţii Europene a Drepturilor Omului,  ed.  a 5-a, IRDO,   p.318

[13] CEDO, secţia I, decizia Hibbert versus Olanda, 26 ianuarie 1999, 38087/97

[14] CEDO, Salabiaku vs Franţei, 7 octombrie 1988, 10519/83, Cererea nr. 10519/83 , Hotărâre, 7 octombrie 1988, http://hudoc.echr.coe.int

[15] A se vedea, printre altele, hotărârea Sunday Times din 26 aprilie 1979, seria A nr. 30, p.   34, § 55.