RĂSPUNDEREA MINISTERIALĂ. ABUZ ÎN SERVICIU

RĂSPUNDEREA PARLAMENTARILOR. RĂSPUNDEREA MEMBRILOR GUVERNULUI. PROCEDURĂ. ABUZUL DE PUTERE

Deputații și senatorii pot fi urmăriți penal și trimiși în judecată pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului[1], dar nu pot fi percheziționați, reținuți sau arestați fără încuviințarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor (art. 72 alin.2)[2].

Calitatea de deputat sau de senator este incompatibilă cu exercitarea oricărei funcții publice de autoritate, cu excepția celei de membru al Guvernului (art. 71 alin. 2). De aceea, dacă membrul Guvernului pentru care Președintele României a cerut urmărirea penală este și deputat sau senator, ministrul justiției sau, după caz, primul-ministru va solicita Camerei competente să declanșeze procedura de adoptare a cererii de începere a urmăririi penale. Dispozițiile art. 13 – 15 se aplică în mod corespunzător (art. 16 alin. 7 din Legea nr. 115 din 28 iunie 1999 privind responsabilitatea ministerială[3]).

Din analiza dispozițiilor art. 16 alin. 7 din Legea răspunderii ministeriale[4] rezultă că:

– textul se referă doar la situația în care Președintele – numai el, și nu și altcineva – este cel care a cerut urmărirea penală pentru un ministru în funcție, ce este și deputat sau senator;

– Președintele se adresează ministrului justiției ;,

– în adresă, Președintele, roagă (printr-o formulă de curtoazie) pe ministrul justiției să solicite Camerei competente să declanșeze procedura de adoptare a cererii de începere a urmăririi penale;

– în situația în care cel în cauză este chiar ministrul justiției, cererea nu se adresează acestuia, ci primului-ministru, pe care îl roagă să solicite el Camerei competente să declanșeze procedura de adoptare a cererii de începere a urmăririi penale. Numai în această situație este încunoștințat și primul-ministru, direct, de către președintele țării. Este corect ca în toate celelalte cazuri ministrul justiției informează pe primul –ministru, spre știință, despre desfășurarea procedurii;

– dispozițiile art. 13 – 15 se aplică în mod corespunzător .

În cazul miniștrilor, nu este vorba de o imunitate, ci de o procedură derogatorie, prealabilă, specială de urmărire penală și de trimitere în judecată.

Dezbaterea propunerii de începere a urmăririi penale în Camera Deputaților sau în Senat se face pe baza raportului întocmit de o comisie permanentă care, în cadrul competenței sale, a efectuat o anchetă privitoare la activitatea desfășurată de Guvern sau de un minister ori de o comisie specială de anchetă constituită în acest scop (art.13 din Legea nr. 115 din 28 iunie 1999 privind responsabilitatea ministerială).

După începerea urmăririi penale membrul Guvernului care este și deputat sau senator poate fi percheziționat, reținut ori arestat numai cu încuviințarea Camerei din care face parte, după ascultarea sa, cu respectarea prevederilor art. 72 alin. (2) din Constituția României, republicată, și a regulilor de procedură cuprinse în regulamentul Camerei din care face parte.

Cererea de urmărire penală a membrilor Guvernului și, după caz, de ridicare a imunității parlamentare, se adoptă cu respectarea prevederilor art. 67 și ale art. 76 alin. (2) din Constituția României, republicată.

În exercitarea dreptului de a cere urmărirea penală a unui membru al Guvernului, Președintele României, la propunerea comisiei speciale instituite pentru analiza sesizărilor cu privire la săvârșirea unei infracțiuni în exercițiul funcției de către membrii Guvernului (amintită în art. 13 al Legii răspunderii ministeriale), adresează ministrului justiției o cerere în acest scop, pentru a proceda potrivit legii.

Președintele României este sesizat pentru a cere urmărirea penală a unui membru al Guvernului (sau a unui fost membru al Guvernului) de către primul-ministru, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sau de procurorul șef al Direcției Naționale Anticorupție. O asemenea dispoziție nu există nici pentru parlamentari și nici pentru foști parlamentari, rațiunile fiind total diferite. Textul art. 16 a fost abrogat. (Vezi Decizia nr. 1133/2007, cu referire la O. U. G. nr. 95 din 4 octombrie 2007 pentru modificarea Legii nr. 115/1999).

Curtea Constituțională, în decizia nr.93 din 16 iunie 1999[5], „instituie o măsură de protecție a mandatului exercitat de membrii Guvernului, având deci caracterul obiectiv al unei garanții constituționale de ordin procedural, menite să ocrotească interesul public, și anume realizarea actului de guvernare prin exercițiul mandatului. Această măsură de ocrotire a interesului public subzistă și după încetarea mandatului membrilor Guvernului, așa încât este evident că, în privința infracțiunilor comise în exercițiul funcției, punerea sub urmărire penală a membrilor Guvernului trebuie să se realizeze cu respectarea acelorași norme procedurale”.

Exceptarea foștilor membri ai Guvernului, prin art.23 alin.(2) și (3) din Legea nr.115/1999, republicată, de la procedura specială, derogatorie, prevăzută pentru membrii Guvernului, potrivit unui criteriu aleatoriu, stabilit în funcție de momentul declanșării procedurii în timpul mandatului sau după încetarea acestuia, constituie o încălcare a principiului egalității de tratament consacrat de art.16 alin.(1) din Constituție.

Curtea Constituțională, prin decizia nr.665 din 5 iulie 2007[6] a constatat că dispozițiile art.23 alin.(2) și (3) din Legea nr.115/1999 privind responsabilitatea ministerială, republicată, sunt neconstituționale.

Aceasta însemnă că:

– în situația în care cel în cauză este un actual ministru, și, în același timp, este și parlamentar, se vor aplica dispozițiile art. 13 și ale art. 16 alin. 7 din Legea nr. 115/1999, republicată[7];

– dacă suntem în situația unui actual ministru, dar fost parlamentar, se aplică doar art. 13;

– în cazul unui fost ministru și fost parlamentar textele aplicabile vor fi art. 13 și art. 23 în sensul deciziei nr. 665/2007;

– pentru un fost ministru, dar actual parlamentar, se vor aplica dispozițiile art. 16 alin. 7 din Legea nr. 115/1999, republicată, cu referire la art. 13, potrivit dispozițiilor deciziei nr. 665/2007.

Dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale, și, evident, numai ele, limitativ, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale . Deciziile astfel pronunțate se comunică celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului[8] pentru acordare. Dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției se consideră abrogate. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept; nu s-ar putea pune deci problema extinderii unei viitoare posibile, dar improbabile interpretări prin extinderea raționamentelor deciziei nr. 665 și la foștii parlamentari pentru că Jurisdicția constituțională a reținut, cu titlu de premisă, că, în condițiile în care textul constituțional al art. 109 alin. 2 nu înțelege să cantoneze principiul pe care îl consacră exclusiv pe tărâmul dreptului substanțial, nu există temei pentru a o face pe cale de interpretare, refuzându-i incidența în materie procedurală. Nici imperativul imediatei aplicări a normei procesual penale care guvernează această materie nu oferă o rațiune suficientă convertirii sale într-un fine de neprimire a excepției referitoare la încălcarea principiului neretroactivității legii.

Pretinsele infracțiuni reținute în sarcina autorului excepției au fost săvârșite sub imperiul reglementării anterioare Ordonanței de urgență nr. 3 din 27 ianuarie 2005 pentru modificarea și completarea Legii nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială[9].

Textul introdus dispunea că

“(2) Urmărirea penală și judecarea foștilor membri ai Guvernului pentru infracțiunile săvârșite în exercițiul funcției lor, astfel cum acestea sunt prevăzute de art. 7 – 11, se efectuează potrivit normelor de procedură penală de drept comun.”

Și, respectiv, “(3) Prevederile de ordin procedural ale prezentei legi nu se aplică foștilor membri ai Guvernului în nici o situație.”

Într-o interpretare temporală, apreciem modificarea adusă ca fiind mai mult decât „aleatorie”.

Dată fiind finalitatea unei proceduri de protecție a mandatului exercitat de membrii Guvernului și, prin aceasta, de ocrotire a interesului public, ea impune o reglementare mai favorabilă, în accepțiunea art.15 alin.(2) din Constituție, în raport cu reglementarea de drept comun. Ca atare, înlocuirea celei dintâi formulări cu cea de-a doua, în ceea ce-i privește pe foștii membri ai Guvernului, cu privire la infracțiunile săvârșite în exercițiul funcției, sub imperiul reglementării anterioare, realizată prin adoptarea actualului art.23 alin.(2) și (3) din Legea nr.115/1999, republicată, contravine textului constituțional de referință.

Curtea Constituțională a constatat așadar că, în raport cu prevederile art.15 alin.(2) din Legea fundamentală, critica de neconstituționalitate a prevederilor art.24 alin.(2) și (3) din Legea nr.115/1999 privind responsabilitatea ministerială[10] este evident întemeiată.

Or, referitor la foștii parlamentari[11] nu a intervenit nicio derogare ulterioară de natură a ridica suspiciuni de neconstituționalitate (care să atragă aplicarea principiului mitior lex). De altfel există o imposibilitate de invocare a unei neconstituționalități a unui text din Constituție.

Ceea ce trebuie solicitat camerelor pentru foști sau actuali miniștri se referă la o procedură de urmărire penală și de judecare, în timp ce pentru foști sau actuali parlamentari este vorba de o imunitate parlamentară, care încetează în orice situație la pierderea calității. Iar imunitatea nu are în vedere o procedură derogatorie privind declanșarea urmării penale (ci de o simplă încuviințare de percheziție, reținere sau arestare).

Dacă faptele ar fi săvârșite la același momente, de către foștii, cât și de actuali miniștri în aceeași calitate, tratarea lor diferită ar reprezenta o inegalitate, în schimb, în cazul foștilor parlamentari calitatea acestora este alta decât a parlamentarilor, și anume de persoane care au imunitate (doar) pe durata mandatului[12]. Categoriile fiind diferite, nu se încalcă principiul egalității în fața legii.

Din analiza dispozițiilor articolului 16 alin. 7 din Legea răspunderii ministeriale nu rezulta vreo sarcină pe seama procurorului referitor nici la foștii sau actualii miniștri sau parlamentari. Textul spune că Președintele nu poate ocoli camera în situația unui parlamentar, într-o procedură derogatorie de urmărire penală și de judecare a membrilor guvernului.

Decizia nr. 1133 din 27 noiembrie 2007 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 12 – art. 22 din cap. III „Procedura de urmărire și judecare” al Legii nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială, art. 23 și art. 24 din aceeași lege, precum și ale art. I și art. II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 95/2007 pentru modificarea Legii nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială, constată că art. 16 din Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială și Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 95/2007 pentru modificarea Legii nr. 115/1999 sunt neconstituționale, respinge, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 23 alin. (2) și (3) din Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială, respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 12, 13, 14, 15, 17, 18, 19, 20, 21, 22, art. 23 alin. (1) și ale art. 24 din Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială.

Prin art. I din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 95 din 4 octombrie 2007 s-a dispus modificarea art. 16 din legea menționată, referitor la procedura de urmat în cazul în care Președintele României își exercită dreptul de a cere, potrivit art. 109 alin. (2) din Constituție, urmărirea penală a unui membru al Guvernului, iar prin art. II al aceleiași ordonanțe s-a reglementat procedura numirii de către Președintele României, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, a comisiei speciale instituite pentru analiza sesizărilor cu privire la săvârșirea unei infracțiuni în exercițiul funcției de către un membru al Guvernului. Prin art. II al ordonanței de urgență s-a dispus, de asemenea, încetarea activității comisiei speciale constituite potrivit prevederilor anterioare și s-a reglementat situația sesizărilor aflate în curs de soluționare, în sensul preluării acestora de către comisia constituită potrivit prevederilor ordonanței.

Curtea Constituțională nu își însușește motivul de neconstituționalitate formulat de Avocatul Poporului, în sensul că procedura de urmărire penală și de judecare a faptelor penale comise în exercițiul funcției de către un membru al Guvernului nu poate fi reglementată prin legea responsabilității ministeriale, deoarece nici art. 109 alin. (3) din Constituție, invocat în acest sens, și nici un alt text din Legea fundamentală nu prevede o asemenea interdicție. Singura condiție restrictivă, izvorâtă din principiul supremației Constituției, este aceea ca regulile de procedură instituite prin lege sau prin ordonanță a Guvernului, supusă aprobării Parlamentului, să nu contravină normelor și principiilor consacrate prin Constituție sau prevăzute în pactele și tratatele internaționale la care România este parte.

Nici critica privind absența unei situații extraordinare care, potrivit art. 115 alin. (4) din Constituție, să justifice adoptarea unei ordonanțe de urgență, dat fiind că, în preambulul ordonanței, Guvernul a invocat ca motiv de urgență posibilitatea blocării activității comisiei și, implicit, a procedurii de urmărire penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârșite în exercițiul funcției. În principiu, un astfel de motiv de urgență nu poate fi înlăturat.

Curtea urmează să respingă ca inadmisibilă excepția de neconstituționalitate privind art. 23 alin. (2) și (3) din Legea nr. 115/1999, întrucât prevederile cuprinse în aceste texte de lege au fost declarate neconstituționale prin Decizia Curții Constituționale nr. 665 din 5 iulie 2007 (publicată în Monitorul Oficial nr. 547 din 10 august 2007), iar potrivit art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale “nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale”.

În conformitate cu dispozițiile art. 109 alin. (2) teza întâi din Constituția României, „Numai Camera Deputaților, Senatul și Președintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârșite în exercițiul funcției lor“. Textul constituțional instituie necondiționat dreptul Camerei Deputaților, Senatului și Președintelui României de a cere urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârșite în exercițiul funcției lor.

În consecință, atât cele două Camere ale Parlamentului, cât și Președintele României au libertatea de a stabili, fără altă reglementare exterioară, aplicând direct Constituția, modul de exercitare a acestui drept.

Autorităților prevăzute la art. 109 alin. (2) nu li se poate impune, fără să se încalce principiul separației puterilor în stat, prevăzut de art. 1 alin. (4) din Constituție, obligația de a efectua cercetări proprii sau de a încredința unor structuri extrajudiciare verificarea faptelor penale cu care sunt sesizate de Ministerul Public, de alte organe ale statului sau de cetățeni. Asemenea cercetări au caracterul de acte de urmărire penală sau de acte premergătoare urmăririi penale și sunt cu totul străine statutului juridic constituțional, rolului și funcțiilor autorităților publice menționate.

Cerând urmărirea penală a unor membri ai Guvernului sau refuzând să dea curs unei sesizări în acest sens, Camera Deputaților, Senatul și Președintele României își asumă răspunderea politică pentru temeinicia deciziei lor.

Examinând dispozițiile art. 16 din Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială, în raport cu prevederile art. 109 alin. (2) din Constituție, Curtea Constituțională constată că textul de lege analizat restrânge, prin condițiile pe care le impune, dreptul Președintelui României de a cere urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârșite în exercițiul funcției lor.

Astfel, din analiza alin. (1) al textului de lege rezultă că Președintele României nu își poate exercita dreptul prevăzut de art. 109 alin. (2) din Constituție decât „la propunerea comisiei speciale instituite pentru analiza sesizărilor cu privire la săvârșirea unei infracțiuni în exercițiul funcției de către membrii Guvernului” și după ce „adresează ministrului justiției o cerere în acest scop, pentru a proceda potrivit legii”.

Alineatul (2) al aceluiași articol din lege impune și exigența ca, pentru a-și exercita dreptul constituțional menționat, Președintele României să fie sesizat de către primul-ministru, de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sau de procurorul șef al Direcției Naționale Anticorupție.

În sfârșit, potrivit alin. (3) al textului de lege, cetățenii care au cunoștință „despre săvârșirea unei fapte penale de către membrii Guvernului în exercițiul funcției lor” nu se pot adresa direct Președintelui României pentru ca acesta să ceară urmărirea penală a miniștrilor în cauză, ci „primului-ministru, procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sau procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție” pentru a solicita sesizarea Președintelui României.

Toate aceste condiții sunt de natură să restrângă până la anihilare dreptul constituțional menționat al Președintelui României, exercitarea acestuia fiind dependentă de acțiunea și de decizia celorlalte autorități prevăzute în textul legii.

Pentru aceleași considerent, Curtea Constituțională urmează să constate neconstituționalitatea art. I din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 95 din 4 octombrie 2007, care modifică art. 16 din Legea nr. 115/1999 într-un sens și mai restrictiv. Textul modificat prin ordonanța de urgență înlătură posibilitatea ca Președintele României să fie sesizat și de procurorul șef al Direcției Naționale Anticorupție și, deosebit de condițiile cuprinse în textul anterior, instituie și condiția ca „dacă sesizarea este făcută de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, acesta îl va informa concomitent și pe primul-ministru“.

În plus, se reorganizează comisia specială, care va fi compusă din 5 judecători propuși de Secția pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, și se instituie pentru activitatea acesteia o procedură de natură jurisdicțională, cu ședințe publice în care se administrează probe și poate fi audiat ministrul în cauză, asistat sau reprezentat de un avocat, precum și cu obligația membrilor comisiei de a-și motiva opinia, majoritară sau separată, exprimată în raport.

Raportul comisiei speciale se întocmește „după analiza sesizării, a probelor administrate, a declarațiilor membrului Guvernului față de care se solicită urmărirea penală și a înscrisurilor depuse de acesta”, iar concluziile raportului, precum și cererea Președintelui României “se comunică imediat (…) mijloacelor de informare în masă“.

Toate acestea sunt condiții fără îndeplinirea cărora Președintele României nu își poate exercita dreptul necondiționat, prevăzut de art. 109 alin. (2) din Constituție, de a cere urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârșite în exercițiul funcției lor. Prin această restrângere a unui drept constituțional al Președintelui României, ordonanța de urgență examinată contravine și prevederilor art. 115 alin. (6) din Constituție, în conformitate cu care „ordonanțele de urgență nu pot afecta regimul instituțiilor fundamentale ale statului“.

Referitor la dispozițiile art. II al ordonanței de urgență, Curtea constată că acestea sunt contrare principiilor imparțialității justiției și independenței judecătorilor, prevăzute de art. 124 alin. (2) și (3) din Constituție, precum și prevederilor art. 115 alin. (6) din Legea fundamentală. Numirea celor 5 judecători în comisia specială care, așa cum s-a arătat mai sus, are rolul de a întocmi – în urma verificărilor efectuate printr-o procedură de natură jurisdicțională – raportul către Președintele României, încalcă principiile constituționale prevăzute de art. 124 alin. (2) și (3) din Constituție, prin convingerea indusă opiniei publice și organelor judiciare care ar urma să judece faptele penale imputate unui ministru că acesta este vinovat.

Totodată, dispozițiile analizate din ordonanța de urgență contravin și prevederilor art. 115 alin. (6) din Constituție prin reglementarea de atribuții și proceduri privind Consiliul Superior al Magistraturii, care, asemenea celorlalte instituții ale autorităților judecătorești, face parte din categoria instituțiilor fundamentale ale statului[13].

Răspunderea membrilor guvernului

Guvernul răspunde politic numai în fața Parlamentului pentru întreaga sa activitate. Fiecare membru al Guvernului răspunde politic solidar cu ceilalți membri pentru activitatea Guvernului și pentru actele acestuia.

Numai Camera Deputaților, Senatul și Președintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârșite în exercițiul funcției lor. Dacă s-a cerut urmărirea penală, Președintele României poate dispune suspendarea acestora din funcție. Trimiterea în judecată a unui membru al Guvernului atrage suspendarea lui din funcție. Competența de judecată aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Cazurile de răspundere și pedepsele aplicabile membrilor Guvernului sunt reglementate printr-o lege privind responsabilitatea ministerială.

Articolul 72 din Constituție tratează Imunitatea parlamentară. (1) Deputații și senatorii nu pot fi trași la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului. (2) Deputații și senatorii pot fi urmăriți și trimiși în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziționați, reținuți sau arestați fără încuviințarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. Urmărirea și trimiterea în judecată penală se pot face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Competența de judecată aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție. (3) În caz de infracțiune flagrantă, deputații sau senatorii pot fi reținuți și supuși percheziției. Ministrul justiției îl va informa neîntârziat pe președintele Camerei asupra reținerii și a percheziției. În cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reținere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri.

Potrivit art. 7 din Legea nr. 115/1999, (1)Intră sub incidența prezentei legi faptele săvârșite de membrii Guvernului în exercițiul funcției lor și care, potrivit legii penale, constituie infracțiuni. (2)Pentru săvârșirea altor infracțiuni, în afara exercițiului funcției lor, membrii Guvernului răspund potrivit dreptului comun.(3)Persoanele prevăzute la art. 6 răspund penal pentru faptele săvârșite în exercițiul funcției lor, potrivit normelor de procedură stabilite prin prezenta lege. Constituie infracțiuni și se pedepsesc cu închisoare de la un an la 5 ani următoarele fapte săvârșite de membrii Guvernului în exercițiul funcției lor: a)împiedicarea, prin amenințare, violență ori prin folosirea de mijloace frauduloase, a exercitării cu bună-credință a drepturilor și libertăților vreunui cetățean; b)prezentarea, cu rea-credință, de date inexacte Parlamentului sau Președintelui României cu privire la activitatea Guvernului sau a unui minister, pentru a ascunde săvârșirea unor fapte de natură să aducă atingere intereselor statului.

Constituie, de asemenea, infracțiuni și se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă următoarele fapte săvârșite de către un membru al Guvernului (Art. 8 este modificat prin Legea 187/2012) : a)refuzul nejustificat de a prezenta Camerei Deputaților, Senatului sau comisiilor permanente ale acestora, în termenul prevăzut la art. 3 alin. (2), informațiile și documentele cerute de acestea în cadrul activității de informare a Parlamentului de către membrii Guvernului, potrivit art. 111 alin. (1) din Constituția României, republicată; b)emiterea de ordine normative sau instrucțiuni cu caracter discriminatoriu pe temei de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, vârstă, sex sau orientare sexuală, apartenență politică, avere sau origine socială, de natură să aducă atingere drepturilor omului. (3)Tentativa faptelor prevăzute la alin. (1) se pedepsește.

Decizia nr. 665 din 5 iulie 2007 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 23 alin. (2) și (3) din Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială, republicată, constată că dispozițiile art. 23 alin. (2) și (3) din Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială, republicată, sunt neconstituționale.

Potrivit art. 109 alin. (2) din Legea fundamentală, ca urmare a cererii de urmărire penală formulate de Camera Deputaților, Senat și Președintele României împotriva unui membru al Guvernului sau a trimiterii sale în judecată, acesta poate fi suspendat din funcție de Președintele României ori este suspendat de drept. Întrucât, însă, o asemenea măsură nu este operantă decât împotriva unei persoane aflate în exercițiul funcției, rezultă implicit că, prin termenul “membrii Guvernului”, textul menționat a avut în vedere exclusiv pe cei aflați în funcție, având deci o atare calitate, la timpul prezent, nu și pe foștii membri care au deținut funcția respectivă la un moment dat. În considerarea imperativului unității terminologice, același înțeles se cere conferit aceluiași termen utilizat și în cuprinsul alin. (3) al art. 109 din Constituție. Așa fiind, este neîntemeiată susținerea autorului excepției, potrivit căreia dispozițiile legale deduse controlului, consacrând incidența normelor de procedură penală de drept comun în cazul urmăririi penale și judecării foștilor membri ai Guvernului, pentru infracțiunile săvârșite în exercițiul funcției, ar contraveni acestor prevederi constituționale, înțelese a nu distinge între actualii și foștii membri ai Guvernului.

Curtea reține, cu titlu de premisă, că, în condițiile în care textul constituțional de referință nu înțelege să cantoneze principiul pe care îl consacră exclusiv pe tărâmul dreptului substanțial, nu există temei pentru a o face pe cale de interpretare, refuzându-i incidența în materie procedurală. Nici imperativul imediatei aplicări a normei procesual penale care guvernează această materie nu oferă o rațiune suficientă convertirii sale într-un fine de neprimire a excepției referitoare la încălcarea principiului neretroactivității legii.

Pretinsele infracțiuni reținute în sarcina autorului excepției au fost săvârșite sub imperiul reglementării anterioare care instituia o procedură derogatorie de la dreptul comun în materie, aceeași pentru membrii Guvernului în exercițiu, cât și pentru cei care nu mai sunt în această funcție. Dată fiind finalitatea unei asemenea proceduri, de protecție a mandatului exercitat de membrii Guvernului și, prin aceasta, de ocrotire a interesului public, ea poate și trebuie calificată ca o reglementare mai favorabilă, în accepțiunea art. 15 alin. (2) din Constituție, în raport cu reglementarea de drept comun. Ca atare, înlocuirea celei dintâi cu cea de-a doua, în ceea ce-i privește pe foștii membri ai Guvernului, cu privire la infracțiunile săvârșite în exercițiul funcției, sub imperiul reglementării anterioare, realizată prin adoptarea actualului art. 23 alin. (2) și (3) din Legea nr. 115/1999, republicată, contravine textului constituțional de referință.

Potrivit celor statuate de Curte, principiul enunțat impune ca cetățenilor aflați în aceleași situații juridice să li se aplice același tratament juridic sau, în alți termeni, identitatea de rațiune determină identitatea de soluții.

Dacă este neîndoielnic că în funcție de apartenența la Guvern, un membru și un fost membru al Guvernului se găsesc în situații juridice diferite, esențial, din punctul de vedere care aici interesează, este că în cele două cazuri angajarea răspunderii penale intervine ca urmare a săvârșirii unor infracțiuni în exercitarea mandatului. Or, Legea privind responsabilitatea ministerială – reține Curtea, în Decizia nr. 93 din 16 iunie 1999, publicată în Monitorul Oficial nr. 300 din 28 iunie 2005, cu referire la reglementarea anterioară celei criticate – „instituie o măsură de protecție a mandatului exercitat de membrii Guvernului, având deci caracterul obiectiv al unei garanții constituționale de ordin procedural, menite să ocrotească interesul public, și anume realizarea actului de guvernare prin exercițiul mandatului. Această măsură de ocrotire a interesului public subzistă și după încetarea mandatului membrilor Guvernului, așa încât este evident că, în privința infracțiunilor comise în exercițiul funcției, punerea sub urmărire penală a membrilor Guvernului trebuie să se realizeze cu respectarea acelorași norme procedurale“.

Exceptarea foștilor membri ai Guvernului, prin art. 23 alin. (2) și (3) din Legea nr. 115/1999, republicată, de la procedura specială, derogatorie, prevăzută pentru membrii Guvernului, potrivit unui criteriu aleatoriu, stabilit în funcție de momentul declanșării procedurii în timpul mandatului sau după încetarea acestuia, constituie o încălcare a principiului egalității de tratament consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție.

Nu s-ar putea susține că, procedând ca atare, legiuitorul ordinar nu a făcut decât să se conformeze sensului real, evidențiat mai sus, al art. 109 alin. (2) din Constituție, întrucât chiar dacă acesta din urmă are în vedere numai pe membrii în funcție ai Guvernului, nu instituie o interdicție expresă ca procedura derogatorie cu finalitate de protecție pe care o consacră, să fie extinsă prin lege și asupra foștilor membri ai acestuia. Or, este ceea ce prevede in terminis textul dedus controlului, contravenind astfel principiului constituțional al egalității de tratament.

Admiterea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 23 alin. (2) și (3) din Legea nr. 115/1999, republicată, face necesară examinarea consecințelor pe care le antrenează o asemenea soluție cât privește menținerea actelor procesuale deja efectuate în cauză. O asemenea examinare se impune întrucât, chiar dacă obiectul său implică și un aspect de aplicare a legii, în măsura în care este vorba de consecințe ale constatării neconstituționalității, ceea ce prevalează sunt acestea din urmă, ele constituind principalul, problemele de aplicare a legii având doar caracter accesoriu.

Astfel, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituție, deciziile Curții se publică în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii de la această dată și au putere numai pentru viitor. Așa fiind, constatarea neconstituționalității textului legal dedus controlului, cu consecința lipsirii sale de eficiență juridică, va antrena extinderea regimului derogatoriu de urmărire penală și judecată a membrilor Guvernului în exercițiu, pentru infracțiunile săvârșite în această calitate, și asupra foștilor membri ai acestuia[14].

Într-o speță, trimiterea în judecată a inculpatului a avut un obiect diferit de cel cu privire la care s-a efectuat urmărirea penală și cu privire la care inculpatul a fost informat la momentul aducerii la cunoștință a învinuirii și a prezentării materialului de urmărire penală. Se reține sub acest aspect că indiferent de încadrarea juridică a faptei de luare de mită avută în vedere prin rechizitoriu și de cea care în final va fi, eventual, avută în vedere de către prima instanță, actele de urmărire au privit doar o parte din actele materiale incluse în conținutul constitutiv al infracțiunii pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, rechizitoriul reținând o situație de fapt diferită de cea prezentată inculpatului până la momentul finalizării urmăririi penale[15].

Privită prin prisma exigențelor impuse de normele Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și a jurisprudenței C.E.D.O. modul de a proceda al organului de urmărire penală a determinat încălcarea dreptului la apărare al inculpatului, înțeles și ca drept de a fi informat în mod complet și în cel mai scurt timp cu privire la natura acuzației și a cauzei acesteia. Astfel, se impunea aducerea la cunoștință nu doar a încadrării juridice a faptelor reținute, dar și a conținutului, în materialitatea sa, a faptei, astfel ca inculpatul să aibă posibilitatea reală și efectivă de a formula apărarea sub toate aspectele avute în vedere de către organul de urmărire.

În cauză, procurorul a dispus trimiterea în judecată a inculpatului M.M.T. și pentru comiterea infracțiunii de luare de mită, incluzând în cuprinsul laturii obiective a acesteia acte materiale cu privire la care nu s-a dispus, în prealabil extinderea cercetării și începerea urmăririi penale și referitor la care inculpatul nu a fost informat, potrivit prevederilor procesual penale în vigoare.

Astfel, împrejurarea că expertiza contabilă dispusă și efectuată în cauză a vizat, în parte, activitățile desfășurate de către o societate comercială avută în vedere de către procuror prin actul de sesizare , inculpatul fiind înștiințat despre administrarea respectivei probe și formulând obiecțiuni față de concluziile raportului de expertiză, nu echivalează cu prezentarea completă a învinuirii și a materialului de urmărire penală sub aspectul tuturor actelor materiale avute în vedere de către procuror în actul de sesizare.

Totodată, împrejurarea că inculpatului i-a fost pus la dispoziție întregul material de urmărire penală și a arătat că a luat la cunoștință de materialul de urmărire și nu recunoaște săvârșirea faptelor imputate (aduse la cunoștință doar sub aspectul încadrării juridice) nu echivalează cu prezentarea detaliată și explicită a conținutului infracțiunii de luare de mită.

Așadar, se impunea ca organul de urmărire penală, care, în ceea ce privește un coinculpat din aceeași cauză, a efectuat actele procedurale prevăzute de lege (extinderea cercetării și începerea urmăririi penale), în mod simetric și pentru motive de legalitate, să procedeze identic și cu privire la coinculpatul M.M.T., în vederea respectării și asigurării exercitării dreptului la apărare al acestuia.

De asemenea, din actele dosarului se constată că în sarcina inculpatei J.I.P. a fost reținută, între altele, comiterea unei infracțiuni corelativă celei de luare de mită pretins comisă de către coinculpatul M.M.T., cea de dare de mită, având, în mod firesc același obiect material și cu privire la care procurorul a procedat la extinderea cercetării și la începerea urmăririi penale.

În mod corect prima instanță a apreciat că inculpatului M.M.T. nu i s-a adus la cunoștință modificarea bazei factuale, nu a fost audiat în acest sens și nici nu i s-a prezentat materialul de urmărire penală cu privire la acest aspect, fapt ce a dus la crearea unei vătămări inculpatului (constând în imposibilitatea exercitării dreptului la apărare) ce nu poate fi înlăturată decât prin nulitatea procesului verbal de prezentare a materialului de urmărire penală prezentarea fiind efectuată cu încălcarea art. 250 și următoarele C. pr. pen.

Criticile invocate de D.N.A. sunt nefondate și vor fi respinse. Se constată, astfel, că limitele judecății sunt cele prevăzute de dispozițiile art. 317 C. pr. pen., dar, în mod similar, trimiterea în judecată trebuie să se limiteze la faptele pentru care a fost efectuată urmărirea penală, în speță baza de fapt a acuzației fiind extinsă direct prin actul de sesizare a instanței. De asemenea, se constată că obligația organului de urmărire penală de a aduce la cunoștință inculpatului în mod complet acuzația subzistă independent de încadrarea juridică dată faptei și privește nu doar încadrarea juridică ci și starea de fapt, astfel că în acest stadiu procesual este irelevantă trimiterea în judecată a inculpatului pentru o unică de luare de mită.

Relativ la criticile invocate de apărare privind, în esență, calitatea persoanei față de care poate fi dispusă măsura asiguratorie și valoarea până la concurența căreia măsura se dispune, se constată că restituirea cauzei la parchet s-a dispus pe motivul nelegalei prezentări a materialului de urmărire penală, ceea ce nu determină modificarea calității procesuale a părții. Cu privire la valoarea prejudiciului reținut în sarcina inculpatului și la suma avută reținută în vederea confiscării speciale se constată că aceste aspecte urmează a se verifica în urma administrării probelor relevante[16].

Nelegalitatea procedurală constând în necomunicarea încheierii

Potrivit art. 282 alin. (2), la care face trimitere art. 299 alin. (1) C. pr. civ., încheierile premergătoare nu pot fi atacate cu recurs decât odată cu fondul, în afară de cazul când prin ele s-a întrerupt cursul judecății. Cum încheierea din data de 21 octombrie 2010 nu se încadrează în această ultimă situație de excepție, soluțiile pronunțate asupra excepțiilor fiind susceptibile de a fi recurate odată cu fondul, nu poate fi identificată o vătămare produsă recurentului – pârât Guvernul României prin necomunicarea încheierii respective, vătămare aptă să atragă incidența art. 105 alin. (2) C. pr. civ.[17]

Articolul 9 din Legea nr. 554/2004 constituie concretizarea, în plan legislativ, a principiului consacrat în art. 126 alin. (6) din Constituția României, potrivit căruia instanța de contencios administrativ este competentă să soluționeze cererile persoanelor vătămate sau, după caz, prin dispoziții din ordonanțe ale Guvernului declarate neconstituționale.

Instanța de control judiciar constată justa interpretare dată de judecătorul fondului , în sensul că demersul procesual al reclamantului se încadrează în prevederile art. 9 din Legea nr. 554/2004, fiind declanșat cu respectarea condițiilor art. (4) și (5) teza I din articolul menționat și având ca obiect principal acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul material și moral cauzat prin adoptarea și aplicarea unor ordonanțe declarate neconstituționale.

incidența mecanismului procesual instituit prin normele amintite mai sus nu este înlăturată de faptul că, formal , prin Decizia Curții Constituționale nr. 1257/2009 a fost constatată a priori neconstituționalitatea Legii de aprobare a O.U.G. nr. 37/2009, pentru că, în considerentele ce vin să explice și să întărească dispozitivul deciziei, Curtea Constituțională a afirmat explicit că viciile de neconstituționalitate afectează însuși conținutul normativ al O.U.G. Totodată, tocmai ca efect al controlului de constituționalitate declanșat anterior promulgării, în condițiile art. 146 lit. a) din Constituție, legea de aprobare a O.U.G. nr. 37/2009 nu a intrat nici un moment în vigoare, efectele vătămătoare fiind produse de ordonanță, iar nu de o lege în sens formal.

Inadmisibilitatea acțiunii nu ar putea fi reținută nici prin prisma exceptării prevăzute în art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 (motiv formulat de același recurent), pentru că art. 106 din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici nu instituie un recurs paralel în sensul prevederii legale menționate, ci reprezintă o aplicație a art. 1 alin. (1), (8) și (18) din Legea nr. 554/2004 în materia funcției publice, mai precis , în cazul încetării raportului de serviciu .

Legea nr. 188/1999 califică actele privind nașterea, modificarea sau stingerea raportului de serviciu al funcționarului public ca fiind acte administrative, astfel că, printr-o interpretare sistematică a prevederilor acesteia, se ajunge la concluzia că raportul de serviciu al funcționarului public este un raport de drept administrativ, iar contenciosul funcției publice nu este decât o specie a contenciosului administrativ, ale cărui reglementări îl completează, în temeiul art. 117 din Legea nr. 188/1999.

Este adevărat că excepția de nelegalitate a actelor administrative emise în temeiul O.U.G. declarate neconstituționale nu este indicată expres de textele legale menționate, dar de vreme ce legea instituie, ca posibil remediu în această situație, anularea actelor administrative, sancțiune juridică mai gravă decât admiterea unei excepții de nelegalitate, ce are ca efect doar soluționarea unui litigiu determinat fără a se mai ține seama de actele constatate nelegale, opțiunea reclamantului pentru utilizarea mecanismului procesual al excepției de nelegalitate se încadrează în limitele rezonabile ale exercitării principiului disponibilității.

Nici lipsa de obiect a excepției de nelegalitate, invocată de recurenții – pârâți Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale și A.P.I.A., nu poate fi reținută, pentru că, după cum judicios a reținut și judecătorul fondului, admiterea excepției de neconstituționalitate a unor norme juridice nu produce efecte directe asupra situațiilor juridice individuale născute ca efect al aplicării normelor declarate neconstituționale. Interpretarea propusă de recurenții – pârâți ar goli de conținut prevederile art. 126 alin. (6) din Constituția României, care conferă instanței de contencios administrativ competența de a judeca acțiunile persoanelor vătămate prin ordonanțe sau, după caz, prin dispoziții din ordonanțe declarate neconstituționale.

Cu privire la calitatea procesuală pasivă a Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, Instanța de control judiciar nu împărtășește soluția la care s-a oprit Curtea de Apel în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român , prin Ministerul Finanțelor Publice

Într-adevăr, O.U.G.-urile nu sunt acte administrative, ci acte normative cu putere de lege, adoptate de către Guvern prin delegarea intervenită în condițiile prevăzute în art. 115 din Constituția României. Prin art. 126 alin. (6) din Constituție și art. 9 din Legea nr. 554/2004 a optat însă pentru încadrarea acțiunilor persoanelor vătămate prin ordonanțe neconstituționale în mecanismul acțiunilor în contencios administrativ, pornind de la premisa că fundamentul obligației de reparare a vătămării constă în însăși adoptarea ordonanțelor neconstituționale și a actelor administrative emise în aplicarea lor.

De asemenea, se impune precizarea că, potrivit unui principiu aplicabil în contenciosul administrativ român, calitatea de autoritate emitentă, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, revine structurilor administrației publice de stat sau teritoriale, care acționează în regim de putere publică pentru satisfacerea interesului legitim public (autoritățile administrației publice centrale și locale și instituțiile publice) , iar nu statului însuși.

Prin urmare, calitate procesuală, în acțiunea formulată în temeiul art. 9 din Legea nr. 554/2004, ar putea avea Guvernul, ca autoritatea emitentă a ordonanței, autoritățile publice emitente ale actelor administrative – tipice sau asimilate – ce au avut ca temei ordonanța neconstituțională și, după caz, persoanele care au contribuit la elaborarea sau adoptarea ordonanței și a actelor administrative, în condițiile prevăzute în art. 16 din aceeași lege.

Înalta Curte constată că instanța de fond a dat o dezlegare greșită excepției analizate, recursul formulat de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, fiind fondat.

Instanța de control judiciar reține, prin urmare, așa cum a făcut-o și judecătorul fondului, că în speță sunt îndeplinite condițiile angajării solidare a răspunderii patrimoniale, potrivit art. 9 alin. (5) teza I din Legea nr. 554/2004, corelat cu art. 998 – 999 C. civ., criticile formulate de recurenții – pârâți sub acest aspect nefiind întemeiate.

În contenciosul administrativ, acordarea daunelor morale, alături de cele materiale solicitate de reclamant, potrivit art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, are scopul de a asigura protecția efectivă a drepturilor persoanei vătămate și repararea echitabilă a prejudiciului suferit, în raport cu toate circumstanțele pricinii. Spre deosebire de prejudiciul material, a cărui întindere nu poate fi stabilită decât pe baza unui suport probator, pentru cuantificarea daunelor morale nu pot fi produse probe materiale, judecătorul având dreptul să aprecieze asupra unei sume globale, care să ofere o reparație echitabilă în raport cu efectele faptei generatoare de prejudiciu.

În speță, instanța de fond a apreciat că prin conduita abuzivă a autorităților pârâte, reclamantului i-au fost afectate onoarea, prestigiul și demnitatea dobândite în comunitatea locală și în raporturile cu colegii.

După cum s-a decis și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, simpla constatare a caracterului ilicit al conduitei autorităților publice poate reprezenta în sine, o reparație echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral.

În consecință, criticile referitoare la acordarea daunelor morale sunt întemeiate. Înalta Curte va admite recursurile și va modifica în parte sentința[18]

Nelegala sesizare a Președintelui României în vederea exercitării dreptului de a cere urmărirea penală a unui ministru, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 115/1999: Prin Decizia nr. 665 din 5 iulie 2007 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.23 alin.(2) și (3) din Legea nr.115/1999 privind responsabilitatea ministerială, republicată , publicată în Monitorul Oficial nr.547 din 10 august 2007 , Curtea Constituțională constată că dispozițiile art.23 alin.(2) și (3) din Legea nr.115/1999 privind responsabilitatea ministerială, republicată, sunt neconstituționale.

În opinia autorului excepției, dispozițiile legale atacate încalcă și prevederile art. 15 alin. (2) din Constituție, care instituie principiul neretroactivității legii, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile.

Având a examina o atare critică, Curtea reține, cu titlu de premisă, că, în condițiile în care textul constituțional de referință nu înțelege să cantoneze principiul pe care îl consacră exclusiv pe tărâmul dreptului substanțial, nu există temei pentru a o face pe cale de interpretare, refuzându-i incidența în materie procedurală. Nici imperativul imediatei aplicări a normei procesual penale care guvernează această materie nu oferă o rațiune suficientă convertirii sale într-un fine de neprimire a excepției referitoare la încălcarea principiului neretroactivității legii.

Curtea mai reține că pretinsele infracțiuni reținute în sarcina autorului excepției au fost săvârșite sub imperiul reglementării anterioare care instituia o procedură derogatorie de la dreptul comun în materie, aceeași pentru membrii Guvernului în exercițiu, cât și pentru cei care nu mai sunt în această funcție. Dată fiind finalitatea unei asemenea proceduri, de protecție a mandatului exercitat de membrii Guvernului și, prin aceasta, de ocrotire a interesului public, ea poate și trebuie calificată ca o reglementare mai favorabilă, în accepțiunea art. 15 alin. (2) din Constituție, în raport cu reglementarea de drept comun. Ca atare, înlocuirea celei dintâi cu cea de-a doua, în ceea ce-i privește pe foștii membri ai Guvernului, cu privire la infracțiunile săvârșite în exercițiul funcției, sub imperiul reglementării anterioare, realizată prin adoptarea actualului art. 23 alin. (2) și (3) din Legea nr. 115/1999, republicată, contravine textului constituțional de referință.

Curtea constată așadar că, în raport cu prevederile art. 15 alin. (2) din Legea fundamentală, critica de neconstituționalitate a textului de lege menționat este întemeiată.

Același text legal este considerat neconstituțional – în opinia autorului excepției – și cu referire la prevederile art. 16 alin. (1) din Constituție care consacră egalitatea în fața legii și a autorităților publice. Principiul enunțat impune ca cetățenilor aflați în aceleași situații juridice să li se aplice același tratament juridic sau, în alți termeni, identitatea de rațiune determină identitatea de soluții.

Exceptarea foștilor membri ai Guvernului, prin art. 23 alin. (2) și (3) din Legea nr. 115/1999, republicată, de la procedura specială, derogatorie, prevăzută pentru membrii Guvernului, potrivit unui criteriu aleatoriu, stabilit în funcție de momentul declanșării procedurii în timpul mandatului sau după încetarea acestuia, constituie o încălcare a principiului egalității de tratament consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție.

Critica formulată de autorul excepției are în vedere, de asemenea, contrarietatea dintre textul legal dedus controlului și prevederile art. 21 alin. (3) din Constituție privind dreptul la un proces echitabil. Procedând la examinarea acesteia, Curtea apreciază că este întemeiată, întrucât consacrarea incidenței normelor de procedură penală de drept comun, în cazul foștilor membri ai Guvernului, antrenează, în ceea ce-i privește, lipsirea de garanțiile legale ale protecției mandatului exercitat într-o atare calitate, protecție care subzistă și după încetarea respectivului mandat.

Admiterea, în considerarea rațiunilor înfățișate, a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 23 alin. (2) și (3) din Legea nr. 115/1999, republicată, face necesară examinarea consecințelor pe care le antrenează o asemenea soluție cât privește menținerea actelor procesuale deja efectuate în cauză. Curtea consideră că o asemenea examinare se impune întrucât, chiar dacă obiectul său implică și un aspect de aplicare a legii, în măsura în care este vorba de consecințe ale constatării neconstituționalității, ceea ce prevalează sunt acestea din urmă, ele constituind principalul, problemele de aplicare a legii având doar caracter accesoriu.

Prin Decizia nr.270 din 10 martie 2008 asupra cererilor formulate de președintele Camerei Deputaților și de președintele Senatului privind existența unui conflict juridic de natură constituțională între Președintele României, Ministerul Justiției și Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de o parte, și Parlamentul României, pe de altă parte, precum și asupra cererii președintelui Consiliului Superior al Magistraturii privind conflictul juridic de natură constituțională între Ministerul Public si Parlamentul României – Camera Deputaților , publicată în Monitorul Oficial nr.290 din 15.04.2008, se constată existența unui conflict juridic de natură constituțională între Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de o parte, și Parlament – Camera Deputaților și Senat -, pe de altă parte, în legătură cu procedura de urmat în cazul cererilor referitoare la urmărirea penală a membrilor și foștilor membri ai Guvernului pentru faptele săvârșite în exercițiul funcției lor și care, la data sesizării, au și calitatea de deputat sau de senator. 2. În aplicarea dispozițiilor art.109 alin.(2) teza întâi din Constituție, Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție va sesiza Camera Deputaților sau Senatul, după caz, pentru a cere urmărirea penală a membrilor și a foștilor membri ai Guvernului pentru faptele săvârșite în exercițiul funcției lor și care, la data sesizării, au și calitatea de deputat sau de senator. 3. În aplicarea dispozițiilor art.109 alin.(2) teza întâi din Constituție, Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție va sesiza Președintele României pentru a cere urmărirea penală a membrilor Guvernului și a foștilor membri ai Guvernului, care, la data sesizării, nu au și calitatea de deputat sau de senator. 4. Curtea Constituțională constată că nu există un conflict juridic de natură constituțională între Președintele României și cele două Camere ale Parlamentului.

Instanța constituționalăse pronunță asupra cererilor de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională existent între Președintele României, Ministerul Justiției și Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de o parte, și Parlamentul României, pe de altă parte, precum și între Ministerul Public și Parlamentul României – Camera Deputaților, privind procedura de urmat în cazul cererilor referitoare la urmărirea penală a membrilor și foștilor membri ai Guvernului pentru faptele săvârșite în exercițiul funcției lor și care, la data cererilor, au și calitatea de deputat sau de senator, prin raportare la art.109 alin.(2) din Constituție.

În esență, prin cererile formulate se solicită Curții Constituționale să constate existența unui conflict juridic de natură constituțională între autoritățile publice menționate, declanșat de Președintele României, care a cerut, la solicitarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, urmărirea penală a unor actuali și foști miniștri, care în prezent au și calitatea de parlamentari, precum și de refuzul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție de a înainta celor două Camere ale Parlamentului dosarele cauzelor ce fundamentează cererile Președintelui României de începere a urmăririi penale pentru persoanele nominalizate. În sprijinul solicitării se invocă prevederile art.109 alin.(2) teza întâi din Constituție, potrivit cărora „Numai Camera Deputaților, Senatul și Președintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârșite în exercițiul funcției lor”. Așa fiind, se consideră că refuzul Parchetului, întemeiat pe susținerea că sesizarea Parlamentului nu mai este necesară, fiind suficientă solicitarea formulată de Președintele României, întrucât art.16 din Legea nr.115/1999 a fost declarat neconstituțional, este superficial și vădit nelegal, precum și contrar principiilor constituționale cu privire la separația puterilor în stat și răspunderea ministerială. Art.16 alin.(11) din Legea nr.115/1999, astfel cum a fost modificat prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr.95/2007, a cărui neconstituționalitate a fost constatată prin Decizia Curții Constituționale nr.1.133/2007, prevedea că „Dacă membrul Guvernului pentru care Președintele României a cerut urmărirea penală este deputat sau senator, ministrul justiției sau, după caz, primul-ministru va solicita Camerei competente să declanșeze procedura de adoptare a cererii de începere a urmăririi penale. Dispozițiile art.13-15 se aplică în mod corespunzător”.

În conformitate cu dispozițiile art.146 lit. e) din Legea fundamentală, aceasta „soluționează conflictele juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice, la cererea Președintelui României, a unuia dintre președinții celor două Camere, a primului-ministru sau a președintelui Consiliului Superior al Magistraturii”. Așadar, textul constituțional stabilește competența Curții de a soluționa în fond orice conflict juridic de natură constituțională ivit între autoritățile publice, iar nu numai conflictele de competență născute între acestea.

Sesizată pentru prima dată în anul 2005 cu o cerere de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională dintre Președintele României și Parlament, Curtea Constituțională, prin Decizia nr.53 din 28 ianuarie 2005, publicată în Monitorul Oficial nr.144 din 17 februarie 2005, s-a statuat: “Conflictul juridic de natură constituțională între autorități publice presupune acte sau acțiuni concrete prin care o autoritate sau mai multe își arogă puteri, atribuții sau competențe, care, potrivit Constituției, aparțin altor autorități publice, ori omisiunea unor autorități publice, constând în declinarea competenței sau în refuzul de a îndeplini anumite acte care intră în obligațiile lor”, fără însă a considera că nu se mai pot ivi și alte categorii de conflicte juridice de natură constituțională.

Pentru soluționarea cererilor , Curtea Constituțională trebuie să se raporteze la textele din Legea fundamentală incidente și, prin interpretarea dată, să deslușească intenția legiuitorului constituant, astfel încât, în final, să ajungă Ea soluționarea conflictului instituțional.

Curtea nu are a se pronunța cu privire la unele afirmații cu tentă evident politică, acestea fiind în afara atribuțiilor Curții Constituționale astfel cum sunt stabilite prin Legea fundamentală. Un prim aspect asupra căruia Curtea urmează să se pronunțe privește natura juridică a autorităților publice care ar putea fi implicate în conflict. Astfel, față de prevederile titlului III – „Autoritățile publice” din Constituție, toate autoritățile menționate în cererile adresate Curții Constituționale fac parte din această categorie, însă, cu privire la implicarea lor în conflictul supus soluționării, Curtea constată următoarele: a) nu există un conflict juridic de natură constituțională între Președintele României, pe de o parte, și cele două Camere ale Parlamentului, pe de altă parte, întrucât prin cererile privind declanșarea urmăririi penale față de foști și actuali membri ai Guvernului, la sesizarea Ministerului Public, Președintele României și-a exercitat atribuția prevăzută de art.109 alin.(2) din Constituție, potrivit căreia „Numai Camera Deputaților, Senatul și Președintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârșite în exercițiul funcției lor”; b) având în vedere că dispozițiile art.16 alin.(11) din Legea nr.115/1999 privind răspunderea ministerială, potrivit cărora „Dacă membrul Guvernului pentru care Președintele României a cerut urmărirea penală este deputat sau senator, ministrul justiției sau, după caz, primul-ministru va solicita Camerei competente să declanșeze procedura de adoptare a cererii de începere a urmăririi penale”, au fost declarate neconstituționale prin Decizia Curții Constituționale nr.1.133 din 27 noiembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial nr.851 din 12 decembrie 2007, iar, conform art.147 alin.(1) din Constituție, prevederile din legile în vigoare constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept pe durata termenului de 45 de zile de la publicarea deciziei în Monitorul Oficial al României, Curtea nu poate reține implicarea Ministerului Justiției în conflict. Or, Președintele României a transmis ministrului justiției cererile de începere a urmăririi penale pentru patru membri sau foști membri ai Guvernului, care au și calitatea de parlamentari, la data de 16 ianuarie 2008, pentru a proceda conform art.18 din Legea nr.115/1999. Curtea constată însă existența unui conflict juridic de natură constituțională între Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de o parte, și cele două Camere ale Parlamentului, pe de altă parte. Conflictul rezultă din modul diferit în care aceste autorități publice interpretează și aplică dispozițiile art.109 alin.(2) teza întâi din Constituție în legătură cu cererile privind urmărirea penală a membrilor și foștilor membri ai Guvernului pentru faptele săvârșite în exercițiul funcției lor și care, la data cererilor, au și calitatea de deputat sau de senator.

Din examinarea dispozițiilor art.109 alin.(2) din Legea fundamentală, care prevăd că „Numai Camera Deputaților, Senatul și Președintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârșite în exercițiul funcției lor”, rezultă că ele constituie o normă de procedură cu valoare de principiu constituțional. Această formulă sintetică reflectă rolul pe care îl are fiecare dintre cele trei autorități publice în mecanismul constituțional de formare a Guvernului și al răspunderii membrilor Guvernului. Așa cum rezultă din prevederile art.103 alin.(3) din Constituție, hotărâtor pentru învestitura Guvernului este votul de încredere acordat de Parlament – Camera Deputaților și Senat – întregii echipe guvernamentale, pe baza căruia Președintele României numește Guvernul, potrivit dispozițiilor constituționale ale art.85 alin.(1). În cadrul raportului constituțional ce definește relația dintre Guvern, Parlament și, respectiv, Președintele României „esențială este relația cu Parlamentul, prin voința căruia se învestește și se dezînvestește Guvernul“.

Articolul 109 din Constituție, al cărui titlu marginal este Răspunderea membrilor Guvernului,prevede, la alin.(1), răspunderea politică a Guvernului numai în fața Parlamentului, iar la alin.(2), răspunderea penală a membrilor Guvernului pentru fapte săvârșite în exercițiul funcției lor. Nu întâmplător legiuitorul constituant a reglementat atât răspunderea politică, cât și pe cea penală în cadrul aceluiași text, acestea intervenind, pe de o parte, în urma încălcării mandatului de încredere acordat de Parlament, iar, pe de altă parte, pentru încălcarea actului de numire a Guvernului de către Președintele României pe baza acestui mandat. Așa cum s-a arătat, alin.(2) al art.109 din Constituție stabilește că numai Camera Deputaților, Senatul și Președintele României au dreptul să ceară angajarea răspunderii penale a membrilor Guvernului. Din analiza textului, rezultă că expresia „numai” semnifică: „nimeni” altcineva decât cele trei autorități publice nu poate cere urmărirea penală și că aceasta nu poate fi declanșată în lipsa sesizării Camerei Deputaților, Senatului ori a Președintelui României, după caz. Dacă organele de urmărire penală pot efectua diverse acte premergătoare începerii urmăririi penale, în condițiile legii, ele nu își pot continua activitatea fără a sesiza una dintre cele trei autorități publice pentru a cere urmărirea penală. În asemenea situații, Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție are obligația sesizării Camerelor Parlamentului sau a Președintelui României, după caz, în legătură cu informațiile și datele pe care le dețin și din care rezultă posibilitatea începerii urmăririi penale împotriva unui membru al Guvernului, singurele autorități în măsură să decidă asupra acestui act procedural.

Cât privește conjuncția „și”, în textul art.109 alin.(2) ea semnifică sfârșitul unei enumerări, care conferă fiecăreia dintre cele trei autorități o competență proprie. Textul constituțional exclude atât competența cumulativă a cererilor celor trei autorități publice, cât și competența alternativă între cele trei autorități. În temeiul textului constituțional enunțat, președinții celor două Camere ale Parlamentului s-au adresat Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție pentru a le fi remise documentele ce privesc pe unii membri și foști membri ai Guvernului, care au și calitatea de parlamentari, pentru a decide prin votul fiecărei Camere asupra urmăririi penale pentru fapte săvârșite în exercițiul funcției lor.

Dispozițiile art.109 alin.(2) din Constituție reprezintă o normă de procedură specială, reiterată în art.12 din Legea nr.115/1999, republicată, cu modificările ulterioare, care, în capitolul III, reglementează „Procedura de urmărire penală și de judecare”, ce se completează cu regulile de „Procedură privind punerea sub urmărire penală a membrilor Guvernului”, cuprinse în Regulamentele Camerei Deputaților și Senatului. Textele constituționale și cele legale menționate au în vedere situația în care una dintre cele două Camere ale Parlamentului a cerut, în cadrul controlului parlamentar asupra Guvernului, pe baza raportului întocmit de o comisie permanentă ori de o comisie specială de anchetă constituită în acest scop, urmărirea penală a unui membru al Guvernului, indiferent dacă acesta are sau nu calitatea de deputat sau de senator, atunci când constată existența unor fapte ce pot intra sub incidența legii penale. Or, în cauza de față, inițiativa punerii sub urmărire penală aparține Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, care l-a sesizat pe Președintele României pentru a cere urmărirea penală a unor membri ai Guvernului, în baza art.109 alin.(2) din Constituție.

Problema care a generat conflictul este rezultatul refuzului Ministerului Public de a trimite celor două Camere ale Parlamentului documentele deținute referitoare la posibila începere a urmăririi penale privind pe unii sau foști membri ai Guvernului care, la această dată, au și calitatea de deputat sau de senator. Acest conflict a fost determinat și de modul diferit în care autoritățile menționate au interpretat și au aplicat prevederile art.109 alin.(2) teza întâi din Constituție.

În sensul acestei prevederi constituționale, înaintarea sesizării uneia dintre cele trei autorități pentru a cere urmărirea penală nu se poate face nici aleatoriu și nici preferențial de către Ministerul Public, și aceasta pentru că, în conformitate cu dispozițiile art.71 alin.(2) din Constituție, calitatea de deputat sau de senator este compatibilă cu exercitarea funcției de membru al Guvernului. Așa fiind, cumulul calității de deputat sau de senator cu cea de membru al Guvernului atrage, după sine, în mod firesc, potrivit art.109 alin.(2), competența Camerei Deputaților sau a Senatului de a cere urmărirea penală, după caz. De aceea, în raport de cele menționate, în cazul în care Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție urmează să sesizeze una dintre cele trei autorități – Camera Deputaților, Senatul sau Președintele României – pentru a cere urmărirea penală a unui membru al Guvernului, soluția este diferențiată, după cum acesta are sau nu și calitatea de deputat sau de senator la data solicitării.

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție trebuie să se adreseze uneia dintre cele trei autorități, după cum urmează: a) Camerei Deputaților sau Senatului – pentru membrii Guvernului sau foștii membri ai Guvernului (prim-ministru, ministru de stat, ministru, ministru delegat, după caz) care, la data sesizării, au și calitatea de deputat sau de senator; b) Președintelui României – pentru membrii Guvernului sau foștii membri ai Guvernului (prim-ministru, ministru de stat, ministru, ministru delegat) care, la data sesizării, nu au calitatea de deputat sau de senator.

În acest fel, este stabilit, fără echivoc, un reper în funcție de care Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție urmează să sesizeze una dintre cele trei autorități publice competente pentru a cere urmărirea penală a membrilor Guvernului în funcție sau a foștilor membri ai Guvernului.

De observat că, în caz contrar, s-ar ajunge la situația ca dispozițiile art.109 alin.(2) teza întâi din Constituție să devină inaplicabile în ceea ce privește dreptul Camerei Deputaților și Senatului de a cere urmărirea penală a membrilor și foștilor membri ai Guvernului care au și calitatea de parlamentari, lăsându-se la latitudinea Ministerului Public să decidă, cu de la sine putere, căreia dintre cele trei autorități să îi adreseze sesizarea.

Prin Decizia nr.93 din 16 iunie 1999, publicată în Monitorul Oficial nr.300 din 28 iunie 1999, a reținut că în privința mandatului de membru al Guvernului Constituția nu a instituit imunitatea guvernamentală, ci o altă măsură de protecție, și anume condiționarea dreptului de a cere urmărirea lui penală pentru fapte săvârșite în exercițiul funcției. Dispozițiile art.109 alin.(2) din Legea fundamentală instituie o măsură de protecție a mandatului exercitat de membrii Guvernului, având deci caracterul obiectiv al unei garanții constituționale de ordin procedural, menită să ocrotească interesul public, și anume realizarea actului de guvernare prin exercițiul mandatului. Această măsură de ocrotire a interesului public subzistă și după încetarea mandatului membrilor Guvernului, așa încât este evident că, în privința infracțiunilor comise în exercițiul funcției, punerea sub urmărire penală a membrilor Guvernului trebuie să se realizeze cu respectarea acelorași norme procedurale.

Cât privește imunitatea parlamentară – ca „imunitate de procedură” – aceasta este un mijloc de protecție împotriva unor măsuri abuzive, determinate uneori de motive politice. Se constată că, în urma revizuirii Constituției, imunitatea parlamentară are un conținut mai restrâns, așa cum se deduce din art.72 alin.(2) din Constituție. Astfel, deputații și senatorii pot fi urmăriți și trimiși în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziționați, reținuți sau arestați decât cu încuviințarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. În cauza de față, fiind vorba de sesizarea de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a uneia dintre cele trei autorități pentru a cere urmărirea penală a unor membri ai Guvernului care au și calitatea de parlamentar, nu sunt aplicabile dispozițiile art.72 alin.(2) din Legea fundamentală, ce se referă strict la imunitatea parlamentară.

În ce privește invocarea Deciziei Curții Constituționale nr.1.133/2007 ca argument în stabilirea existenței prezentului conflict, Curtea observă că aceasta se referă la neconstituționalitatea art.16 din Legea nr.115/1999 privind responsabilitatea ministerială, în legătură cu care s-a reținut că, „prin condițiile pe care le impune”, restrânge „până la anihilare” dreptul constituțional al Președintelui României de a cere urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârșite în exercițiul funcției lor, „exercitarea acestuia fiind dependentă de acțiunea și de decizia celorlalte autorități, prevăzute în textul legii“. În considerentele acelei decizii se menționează că dispozițiile art.109 alin.(2) teza întâi din Constituție „instituie necondiționat dreptul Camerei Deputaților, Senatului și Președintelui României de a cere urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârșite în exercițiul funcției lor“. Cele statuate prin decizia menționată nu pot fi reținute în această cauză, întrucât nu se pune problema unor condiționări între cele trei autorități. Dimpotrivă, dispozițiile art.109 alin.(2) teza întâi din Legea fundamentală stabilesc dreptul absolut al fiecăreia dintre cele trei autorități publice de a cere urmărirea penală, iar exercitarea acestuia de către una dintre ele nu se poate face în detrimentul celorlalte, dreptul uneia nefiind condiționat de dreptul celorlalte.

În ceea ce privește considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 1133/2007, acestea nu sunt relevante prin raportare la momentul 19 septembrie 2007, la care, potrivit legii în vigoare (art. 16 alin. (2) din Legea nr. 115/1999) procurorul-șef al Direcției Naționale Anticorupție a sesizat pe președintele statului pentru ca acesta să își exercite prerogativa reglementată de art. 109 alin. (2) din Constituția României. Desigur, considerentele sus amintitei decizii pot fi avute în vedere cu valoare de principiu, în ceea ce privește modul de reglementare a dreptului președintelui statului de a cere urmărirea penală a membrilor guvernului și condițiile exercitării acestui drept, în sensul că acesta decurge din norma constituțională indicată și nu trebuie să fie restricționat în nicio manieră.

Referitor la Decizia Curții Constituționale. nr. 270/2008, publicată în M. Of. nr. 290 din 15 aprilie 2008 aceasta a fost pronunțată în soluționarea unui conflict juridic de natura constituțională existent între președintele României, Ministerul Justiției și Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de o parte și Parlamentul României pe de altă parte, precum și între Ministerul public și Parlamentul României – Camera Deputaților, privind procedura de urmat în cazul cererilor referitoare la urmărirea penală a membrilor și foștilor membri ai guvernului pentru faptele săvârșite în exercițiul funcției lor și care, la data cererilor, au și calitatea de deputat sau de senator, prin raportare la art. 109 alin. (2) din Constituție. Astfel, față de obiectul cauzei soluționată prin decizia amintită și data publicării ei în M. Of., se reține că respectiva hotărâre nu este relevantă în cauză.

Se constată că procedura derulată anterior momentului începerii urmăririi penale, a respectat prevederile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 115/1999, în vigoare la data de 19 septembrie 2007, ea vizând, de altfel, un moment anterior începerii urmăririi penale, fără relevanță în ceea ce privește drepturile și garanțiile procesuale prevăzute de lege. Pe cale de consecință, se reține că în mod greșit prima instanță a admis cererea formulată de către inculpați, de restituire a cauzei la procuror, potrivit dispozițiilor art. 332 alin. (2) C. pr. pen., dispunând, ca efect al constatării nulității absolute a actelor de urmărire efectuate față de inculpați, ridicarea măsurilor asiguratorii dispuse în această etapă procesuală[19].

Prin rezoluția din 21 septembrie 2007 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de M.N.T., deputat în cadrul Parlamentului României, sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 259 C. pen. și art. 289 C. pen., în temeiul art. 228 alin. (6) C. pr. pen. raportat la art. 10 lit. d) C. pr. pen. S-a apreciat că în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale niciuneia dintre infracțiunile reclamate[20].

S-a arătat că înscrisul întocmit de Grupul parlamentar PDL nu îndeplinește condițiile prevăzute de art. 222¹ C. pr. pen. cu privire la plângere, nici condiția prevăzută de art. 223 C. pen. cu privire la denunț, acesta nefiind decât o manifestare a activității politice a acestui grup parlamentar, care se întemeiază pe concluziile raportului redactat și aprobat de comisia de anchetă, iar solicitarea adresată conducerii Camerei Deputaților are caracter politic. Nici elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 289 C. pen. nu sunt întrunite, întrucât afirmațiile menționate în cuprinsul înscrisului sunt argumente aduse în sprijinul cererii formulate și nu au caracterul forței probante cerut de textul incriminator.

Soluția a fost supusă controlului ierarhic superior, fiind menținută ca legală și temeinică prin rezoluția din 3 noiembrie 2009 a procurorului șef al Secției de Urmărire Penală și Criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Cu privire la plângerea cu soluționarea căreia a fost învestită, prima instanță a reținut că în motivarea plângerii se reiau susținerile din plângerea penală inițială, solicitându-se trimiterea cauzei la procuror în vederea începerii urmăririi penale față de intimat, pentru săvârșirea infracțiunilor de denunțare calomnioasă prevăzută de art. 259 C. pen. și fals intelectual prevăzut de art. 289 C. pen., criticându-se soluția de neîncepere a urmăririi penale dispusă de procuror, care în mod greșit a apreciat, fără efectuarea vreunui act de cercetare penală, că în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale celor două infracțiuni reclamate.

S-a argumentat că cererea intimatului T.M.N. este clar o modalitate de sesizare privind săvârșirea unei infracțiuni, acest aspect rezultând din interpretarea literală a înscrisului, cererea fiind expres denumită „cerere de începere a urmăririi penale împotriva d-lui deputat P.T.C.C.A.”, scopul cererii – declanșarea procedurii de urmărire penală, cadrul constituțional și legal în materie, respectiv art. 109 din Constituție și Legea nr. 115/1999, în virtutea căreia procedura de urmărire penală a membrilor guvernului care sunt și parlamentari parcurge mai întâi o procedură parlamentară.

În privința infracțiunii de fals intelectual s-a arătat că datele și împrejurările omise din cerere nu sunt doar „apărări” sau „argumente” astfel cum susține procurorul de caz, ci se referă la situații de fapt obiective, verificabile și care au fost descrise în detaliu prin plângerea penală.

Prima instanță, având în vedere dispozițiile art. 109 alin. (2) din Constituție și deciziile nr. 93/1999 și nr. 270/2008 ale Curții Constituționale a argumentat că aceste norme procedurale au fost reglementate în scopul oferirii de garanții pentru ocrotirea realizării actului de guvernare, aceeași procedură fiind prevăzută expres în baza art. 12 și art. 19 din Legea nr. 115/1999 și în baza art. 154 și următoarele din Regulamentul Camerei Deputaților.

Toate aceste norme instituie o condiție de punere în mișcare și exercitare a acțiunii penale, care nu se poate confunda cu „plângerea” sau „denunțul” cerute de incriminarea infracțiunii de „denunțare calomnioasă” în art. 259 C. pen.

Elementul material care intră în compunerea laturii obiective a infracțiunii de denunțare calomnioasă constă într-o învinuire mincinoasă, iar această învinuire trebuie făcută prin plângere sau denunț, acești termeni având accepțiunea prevăzută în art. 222 și art. 223 C. pr. pen., astfel încât, dacă învinuirea mincinoasă nu este făcută prin asemenea acte de sesizare, ci în oricare alt mod, nu constituie denunțare calomnioasă.

S-a arătat că afirmația petiționarului în sensul că, dacă cererii de urmărire penală ce constituie obiectul plângerii nu i se poate recunoaște caracterul de element material al infracțiunii prevăzută de art. 259 C. pen., atunci ar însemna că există o categorie de persoane (miniștri) care nu sunt protejate de legea penală, atunci când la adresa lor sunt aduse învinuiri mincinoase, nu poate fi primită, deoarece în măsura în care miniștrilor li s-ar aduce învinuiri mincinoase, în forma cerută de art. 259 C. pen., adică prin plângere sau denunț, ei se bucură în mod egal ca orice cetățean de ocrotirea legii penale privind denunțarea calomnioasă. S-a precizat că în mod eronat petentul consideră că numai prin cererea de urmărire penală pot fi sesizate organele de urmărire penală cu referire la activitatea unui ministru, dispozițiile art. 109 alin. (2) din Constituție, constituind o condiție de începere a urmăririi penale, nu o modalitate de sesizare.

Organele de urmărire penală pot fi sesizate prin plângere sau denunț sau se pot sesiza din oficiu în legătură cu activitatea unui membru al guvernului, pot desfășura acte premergătoare începerii urmăririi penale, dar nu pot trece la începerea urmăririi penale împotriva unui ministru al guvernului fără a obține autorizația singurelor autorități în măsură să decidă asupra acestui act procedural.

S-a concluzionat că soluția procurorului, de neîncepere a urmăririi penale pentru infracțiunea prevăzută de art. 259 C. pen. este legală și temeinică, întrucât s-a constatat corect că fapta intimatului nu realizează elementele constitutive ale acestei infracțiuni și de asemenea, în mod corect s-a constatat și pentru infracțiunea prevăzută de art. 289 C. pen., că nu sunt întrunite elementele constitutive, câtă vreme afirmațiile din cuprinsul înscrisului sunt argumente aduse în sprijinul cererii formulate și nu atestări ale unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului în sensul cerut de norma incriminatoare.

Așa fiind prima instanță a respins plângerea petentului, ca nefondată.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat recurs petentul, criticând-o, pentru nelegalitate, netemeinicie, ignorarea situației de fapt și argumentelor prezentate în cuprinsul plângerii, neobservarea normelor care reglementează răspunderea penală a membrilor Guvernului, caracterul nemotivat al sentinței, preluarea argumentelor din rezoluția atacată și greșita aplicare a legii; în drept au fost invocate cazurile de casare prevăzute de art. 385⁹ pct. 9 și 17 C. pr. pen., solicitându-se admiterea recursului, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei la procuror în vederea începerii urmăririi penale față de intimat.

Analizând recursul, se constată că este nefondat și va fi respins, pentru considerentele ce urmează: După cum rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 228 C. pr. pen. începerea urmăririi penale presupune îndeplinirea, cumulativă, a unei condiții pozitive a existenței de date referitoare la comiterea unei infracțiuni și a unei condiții negative, a inexistenței cazurilor de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale, prevăzută de art. 10 C. pr. pen., cu distincțiile menționate în norma precitată.

În cauza dedusă judecății se constată că în mod corect, în baza actelor premergătoare efectuate, cu respectarea dispozițiilor art. 224 C. pr. pen., procurorul a concluzionat în sensul incidenței în speță a cazului de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale prevăzută de art. 10 lit. d) C. pr. pen.

Se constată în acest sens că infracțiunile reclamate nu realizau sub aspect obiectiv conținutul constitutiv prevăzut de lege (respectiv de normele de incriminare, art. 259 C. pen. și art. 284 C. pen.).

Înscrisul adresat de grupul parlamentar al PDL președintelui Camerei Deputaților nu se circumscrie noțiunilor de „denunț” sau „plângere” astfel după cum ele sunt reglementate de dispozițiile art. 222 C. pr. pen. și art. 223 C. pr. pen., astfel încât neîndeplinirea acestei cerințe esențiale, ce caracterizează și condiționează existența elementului material al infracțiunii prevăzută de art. 259 C. pen., conduce la inexistența laturii obiective a infracțiunii; sesizarea în discuție constituie în realitate o cerere formulată în temeiul art. 109 din Constituție, ce excede sferei modalităților de sesizare potrivit art. 259 C. pr. pen. Aceeași concluzie se impune în cazul infracțiunii prevăzută de art. 289 C. pen., deoarece aspectele expuse în cuprinsul cererii grupului parlamentar al PDL nu reprezintă decât argumente în susținerea acesteia, iar nu atestări necorespunzătoare realității, potrivit art. 289 C. pen.

Soluția de neîncepere a urmăririi penale este legală și temeinică, fiind în mod just menținută de prima instanță, în baza propriului examen realizat de aceasta asupra actelor dosarului, rezoluției contestate și plângerii petentului, potrivit art. 278¹ alin. (7) C. pr. pen. Împrejurarea că prima instanță a reluat anumite argumente expuse de procuror, însușindu-și-le pe baza propriei evaluări a actelor dosarului nu constituie o nemotivare a hotărârii pronunțate (după cum susține recurentul petent) ci, dimpotrivă, reprezintă o motivare completă și corectă a soluției, pe care o susține, demonstrând inclusiv analiza criticilor petentului.

În ceea ce privește critica constând în greșita aplicare a legii se constată că și aceasta este nefondată, dispozițiile legale incidente fiind avute în vedere, interpretate și aplicate just de către prima instanță, inclusiv prin analiza realizată asupra procedurii de angajare a răspunderii membrilor Guvernului, contrar susținerilor recurentului petent[21].

Infracțiunea de cumpărare de influență în formă continuată

Interceptarea și înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon ori prin orice mijloc electronic de comunicare se realizează cu autorizarea motivată a judecătorului, dacă sunt date ori indicii temeinice privind pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu[22].

Potrivit art. 91⁴ și art. 91⁵ C. pr. pen. condițiile de autorizare, de înregistrare și de certificare se aplică și în cazul înregistrărilor în mediul ambiental și înregistrărilor de imagini, cu excepția redării în formă scrisă pentru acestea din urmă.

Înalta Curte reține că emiterea autorizației cerută de dispozițiile art. 91¹ C. pr. pen. nu este condiționată de începerea urmăririi penale din moment ce textul de lege vorbește despre „pregătirea unei infracțiuni”, putând fi emisă deci înainte de săvârșirea acesteia, când practic nu există urmărire penală începută.

Interceptarea și înregistrarea convorbirilor telefonice și a celor din mediul ambiental s-au efectuat cu autorizarea motivată a judecătorului de la instanța competentă .

În ipoteza de față nu sunt incidente dispozițiile art. 91⁶ alin. (2) C. pr. pen., înregistrările fiind realizate cu aparatura pusă la dispoziție de către organele de urmărire penală.

S-a mai solicitat înlăturarea înregistrărilor audio și audio-video și pentru motivul că ele au fost făcute publice prin intermediul mass-media.

Într-adevăr, aducerea la cunoștința publicului în timpul urmăririi penale a unor înregistrări audio și audio-video privind faptele ce se rețin în sarcina inculpaților creează aparența unei atingeri aduse dreptului la un proces echitabil prev. de art. 6 § 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Această împrejurare însă nu poate conduce la înlăturarea înregistrărilor audio-video din materialul probator, din moment ce au fost respectate condițiile de legalitate pentru obținerea lor, condiții prevăzute de art. 91¹– art. 91⁵ C. pr. pen., iar stabilirea vinovăției inculpaților nu s-a întemeiat exclusiv pe aceste înregistrări, ci pe coroborarea cu celelalte probe administrate în cauză.

Referitor la încadrarea juridică a faptelor reținute în sarcina inculpaților M.I. și C.G., Înalta Curte constată că sunt aplicabile dispozițiile art. 41 alin. (2) C. pen.

Potrivit acestor dispoziții legale infracțiunea este continuată când o persoană săvârșește la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiași rezoluții, acțiuni sau inacțiuni care prezintă, fiecare în parte, conținutul aceleiași infracțiuni.

Infracțiunea de cumpărare de influență se consumă în momentul în care autorul promite, oferă sau dă bani, daruri sau alte foloase direct sau indirect celui care are influență sau lasă să se creadă că are influență pe lângă un funcționar.

În ipoteza în care autorul după promisiune, oferă sau dă banii, darurile ori alte foloase suntem în prezența unei unități naturale de infracțiune.

Infracțiunea prevăzută de art. 6¹ din Legea nr. 78/2000 poate avea însă și forma continuată atunci când elementul material al laturii obiective se săvârșește prin acțiuni repetate în baza aceleiași hotărâri, cum este cazul în speță.

Astfel, din probele administrate a rezultat că, în realizarea aceleiași rezoluții infracționale, inculpatul C.G. a remis ministrului Agriculturii, cu ajutorul și prin intermediul inculpatului M.I., la datele de 13 septembrie 2007 și 23 septembrie 2007, produse alimentare și suma de 15.000 de Euro[23].

Elementele constitutive ale infracțiunii de luare de mită

În actul de inculpare s-a reținut că infracțiunea de luare de mită de care este acuzat M.I. ar consta în aceea că la sfârșitul anului 2000, în exercitarea atribuțiilor ce îi reveneau în calitate de membru al O.N.P.C.S.B., sugerând schimbarea președintelui O.N.P.C.S.B. și acceptând de la inculpatul N.A. promisiunea numirii în funcția de președinte al acestei instituții, a primit efectiv această funcție prin H.G. nr. 1399/2000, iar ulterior a votat în favoarea clasării lucrării nr. X/1999, în care era cercetată N.D., semnând Decizia de clasare nr. 10 din 24 ianuarie 2001 și a efectuat demersuri ilicite în scopul ca dosarul să ajungă în posesia inculpatului N.A.

Analizând actele și lucrările dosarului, instanța de control judiciar constată că premisa desfășurării acestei activități infracționale a inculpaților o constituie întâlnirile dintre M.I., prin intermediul lui G.B., cu P.R. și N.A., la birourile acestora de la Camera Deputaților pentru a le spune despre existența la nivelul O.N.P.C.S.B. a lucrării ce o privea pe N.D.

Însă, veridicitatea acestor întâlniri nu s-a putut proba cu certitudine, așa cum a rezultat anterior din analiza infracțiunii prevăzute de art. 18 alin. (1) din Legea nr. 21/1999.

Potrivit art. 254 alin. (1) C. pen., infracțiunea de luare de mită constă în fapta funcționarului care, direct sau indirect, pretinde ori primește bani sau alte foloase care nu i se cuvin, ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase sau nu o respinge, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri.

Potrivit alin. (2) al aceluiași text de lege, fapta prevăzută în alin. (1), dacă a fost săvârșită de un funcționar cu atribuții de control, se pedepsește cu închisoare de la 3 la 15 ani și interzicerea unor drepturi.

Infracțiunea de dare de mită constă, potrivit art. 255 alin. (1) C. pen., în promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase, în modurile și scopurile arătate în art. 254 C. pen.

În ce privește elementul material al infracțiunii de luare de mită, acesta poate consta, fie într-o acțiune (pretindere, primire sau acceptarea promisiunii), fie într-o inacțiune (nerespingerea promisiunii), cerința esențială fiind însă ca banii sau celelalte foloase pretinse, primite ori promise să aibă un caracter de retribuție, adică să constituie plata (sau răsplata) în vederea efectuării de către funcționar a unui act determinat, arătat în mod explicit de către mituitor.

În acest context, instanța de recurs apreciază că nu doar actul privitor la îndatoririle de serviciu ale funcționarului (sau actul contrar acestor îndatoriri) trebuie să fie determinat de către mituitor, ci și plata oferită, primită sau făgăduită funcționarului.

Aceasta, pentru că stabilirea caracterului de retribuție a banilor sau foloaselor presupune existența unei anumite proporții între actul privitor la atribuțiile de serviciu (sau contrar acestora) și răsplată, față de care se poate aprecia dacă, din punct de vedere subiectiv, funcționarul a realizat sau nu că primește sau acceptă promisiunea unei retribuții.

Particularizând aceste considerente la situația acceptării promisiunii, ca element material al infracțiunii de luare de mită cu relevanță în speță, Înalta Curte, completul de 5 judecători, reține că plata promisă funcționarului în schimbul actului ce urmează a fi sau nu îndeplinit, trebuie să fie precizată de mituitor, în așa fel încât în mod obiectiv să poată determina o atitudine de respingere din partea funcționarului (pe care acesta, prin ipoteză, nu a adoptat-o, explicit sau tacit), cerință care nu este îndeplinită atunci când promisiunea este formulată în termeni neclari, cu caracter de generalitate.

Atât infracțiunea de luare de mită, cât și infracțiunea de dare de mită sunt infracțiuni instantanee. Luarea de mită se consumă în momentul pretinderii ori primirii banilor sau altor foloase ori a acceptării promisiunii sau nerespingerii acesteia.

Corelativ, darea de mită se consumă în momentul promisiunii, oferirii sau dării de bani și alte foloase.

Pentru existența laturii subiective a infracțiunii de dare de mită este necesar ca oferta sau promisiunea să se facă în mod serios și cu intenția de a corupe.

Examinând cauza, instanța de recurs apreciază că toate aceste susțineri exprimate în rechizitoriu și reluate în motivele de recurs nu au la bază niciun fundament probator; s-a dovedit, pe parcursul urmăririi penale și al cercetării judecătorești că, pe de o parte, promisiunea de numire nu s-a formulat niciodată, iar pe de altă parte, numirea a fost justificată cu argumente obiective și a fost adusă la îndeplinire cu respectarea tuturor dispozițiilor legale, în exercitarea unui program politic de guvernare.

Înalta Curte apreciază că nu a existat niciodată vreo promisiune sau vreo înțelegere frauduloasă privind numirea inculpatului M.I. ca președinte al Oficiului, în decembrie 2000 și nici nu se poate reține că acesta ar fi încercat vreodată, prin orice mijloc, să determine Plenul Oficiului să adopte o anumită soluție privind lucrarea din 7 decembrie 1999, astfel încât, în mod corect, prima instanță a apreciat că actul de numire în funcție a lui M.I. există, materializat prin H.G. nr. 1399/2000, dar această numire nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunilor de dare de mită pentru inculpatul N.A. și, corelativ, luare de mită pentru inculpatul M.I., nici sub aspect obiectiv și nici subiectiv, dispunându-se achitarea acestora în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. pr. pen.

Instanța de control judiciar constată că, în mod corect, prima instanță a apreciat că nu se poate stabili dincolo de orice îndoială că inculpatul P.R. a săvârșit actele calificate în rechizitoriu ca reprezentând complicitate la infracțiunile de luare și, respectiv, dare de mită, dispunându-se achitarea acestuia, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) C. pr. pen. raportat la art. 10 lit. a) C. pr. pen.

Potrivit dispozițiile art. 6 din Legea nr. 21/1999 și art. 10 alin. (3) lit. d) din Regulamentul de organizare și funcționare a O.N.P.C.S.B., rezultă că membrii plenului Oficiului au atribuții de constatare a contravențiilor și a infracțiunilor; parchetul este informat doar dacă se constată de către membrii oficiului, în ședința plenului, că există indicii cu privire la săvârșirea infracțiunii de spălare de bani sau alte infracțiuni în legătură cu aceste fapte; toate informările sunt transmise parchetului sub semnătura președintelui oficiului și în condițiile în care se constată că există indicii temeinice de săvârșire a unor infracțiuni[24].

Raportul privind propunerea de revocare a sa din funcția de procuror general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

Cât privește contextul factural, se reține că prezentul demers judiciar vizează solicitarea reclamantului de anulare a Raportului privind propunerea de revocare a sa din funcția de procuror general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, înregistrat sub nr. x din 24.10.2018 și a actelor care au stat la baza acestuia, sau, în subsidiar, în măsura în care se va considera că raportul privind revocarea sa din funcția de procuror general este o operațiune tehnică, constatarea nelegalității acestuia, în temeiul art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004[25].

Prima instanță a respins acțiunea ca inadmisibilă, reținând, în esență, că propunerea de revocare a reclamantului nu întrunește elementele actului administrativ, așa cum acesta este definit de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, ea nefiind aptă să producă, prin ea însăși, efectele juridice referitoare la revocarea procurorului general, ci reprezintă doar o operațiune administrativă prealabilă emiterii actului administrativ individual apt să producă efectul urmărit, respectiv revocarea din funcția de conducere, dar care este condiționat de îndeplinirea unor cerințe de legalitate asupra căruia emitentul actului administrativ are competențe de control.

Criticile formulate de către recurent vizează greșita aplicare a legii din perspectiva competenței instanței de contencios administrativ de a cenzura propunerea de revocare, prin prisma Deciziei Curții Constituționale nr. 358/2018 și a Deciziei pronunțată la 5 mai 2020 în cauza Kövesi c. României, a naturii juridice de act administrativ a raportului ce conține propunerea de revocare din funcție a procurorului general și a competenței instanței de contencios administrativ de a analiza pretențiile sale în temeiul art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, chiar în lipsa emiterii decretului de revocare.

În ceea ce privește natura juridică a Raportului conținând propunerea de revocare din funcție a procurorului general, recurentul susține că acesta este un act administrativ.

În acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte constată că raportul atacat nu este un act administrativ în înțelesul dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, deoarece reprezintă doar o operațiune procedurală, anterioară emiterii Decretului de revocare din funcție. Cum acesta nu produce efecte juridice de sine stătătoare, ci este doar un act preliminar, o propunere, care trebuie mai întâi supusă avizului CSM și apoi transpusă într-un decret emis de Președintele României, stând astfel la baza unui act administrativ care ar fi putut contestat în fața instanțelor de contencios administrativ, analiza acestuia, în lipsa existenței Decretului de revocare din funcție, este exclusă.

Nu pot fi primite alegațiile recurentului potrivit cărora, atât timp cât prin Decizia nr. 358/2018 Curtea Constituțională a recunoscut caracterul executoriu al propunerii de revocare, aceasta produce atât efecte procedurale, în sensul declanșării procedurii de revocare, cât și efecte substanțiale, în sensul că Președintele este obligat să emită decretul de revocare, ceea ce îi conferă calitatea de act administrativ de sine stătător, pentru că aceste efecte trebuie să fie concrete în planul realității obiective. Or, dat fiind că ministrului justiției are competența de a solicita revocarea în temeiul legii, declanșarea procedurii de revocare se produce chiar de la momentul sesizării din oficiu și nu la momentul emiterii propunerii, așa încât efectul procedural pretins nu există. Pe de altă parte, nici efectul substanțial nu s-a produs, pentru că, chiar dacă propunerea de revocare fusese primită de președinte, acesta nu i-a mai dat curs, dând prevalență solicitării de eliberare din funcție prin pensionare.

Pe de altă parte, în ceea ce privește competența instanței de contencios administrativ de a verifica legalitatea propunerii de revocare, nu sunt întemeiate criticile referitoare la faptul că judecătorul fondului ar fi statuat că propunerea ministrului justiției reprezintă un act de guvernământ care nu ar putea angaja decât răspunderea politică a guvernului, fiind exclus de la controlul judecătoresc, întrucât judecătorul doar a redat conținutul Deciziei CCR nr. 358/2018 cu privire la aceste aspecte și a sintetizat concluziile ce decurgeau din argumentele redate, în contextul în care a reținut că pentru analiza admisibilității acțiunii trebuie stabilit dacă raportul privind propunerea de revocare din funcție este, sau nu, un act administrativ supus controlului de legalitate al instanței de contencios administrativ.

Judecătorul fondului a reținut că legalitatea acestei propuneri poate fi analizată doar în contextul atacării Decretului de eliberare din funcție, ca act administrativ ce finalizează procedura de revocare. Ca urmare, inadmisibilitatea cererii nu a fost reținută din perspectiva limitelor în care ar putea fi analizată legalitatea propunerii, ci din perspectiva caracterului de act administrativ al acesteia.

De asemenea, nici argumentele vizând incidența Hotărârii CEDO din cauza Kovesi contra României nu pot fi primite, întrucât verificarea respectării dreptului de acces la o instanță, garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, din perspectiva limitelor controlului de legalitate, așa cum au fost acestea jalonate prin Decizia CCR nr. 358/30.05.2018, poate avea loc doar în cadrul procesual generat de atacarea actului administrativ producător de efecte juridice, respectiv a Decretului de revocare din funcție, care însă nu a mai fost emis.

În ceea ce privește critica vizând posibilitatea instanței de contencios administrativ de a constata nelegalitatea raportului în temeiul art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte reține că aceste dispoziții legale permite analiza operațiunilor administrative doar atunci cât este analizată și legalitatea actului administrativ emis în urma acestui raport.

Este adevărat că în cauza Cauza Kovesi contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că nu este garantat accesul la justiție, chiar în condițiile în care nu s-a atacat decretul de revocare din funcție, atât timp cât Decizia CCR nr. 358/30.5.2018 fixase limitele verificării decretului doar la aspecte de legalitate externă, însă premisele sunt diferite întrucât, în respectiva cauză, revocarea din funcție, percepută de către reclamantă ca o sancțiune disciplinară, se produsese deja, ceea ce nu este cazul în speța de față.

Aplicarea directă a Convenției Europene, în sensul dorit de reclamant, respectiv cel al examinării fondului și a legalității interne a propunerii de revocare, ar fi putut fi pusă în discuție doar în contextul în care s-ar fi emis decretul de revocare din funcție și acesta ar fi fost atacat în justiție, acesta fiind cadru în care instanța sesizată cu anularea decretului de revocare putea analiza dacă verificarea legalității externe a decretului, în conformitate cu statuările din Decizia Curții Constituționale, întrunește, sau nu, exigențele garantării unei căi efective de atac, din perspectiva celor reținute de Curtea Europeană în Cauza Kovesi contra României[26].

Exercitarea funcției de președinte al Autorității Naționale Sanitare Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor

Legitimarea procesuală a unei părți este dată conform art. 36 C. pr. civ. de verificarea identității cu calitatea de parte din raportul juridic litigios, așa cum a fost dedus judecății[27].

Instanța de fond a fost învestită cu controlul jurisdicțional de legalitate al Deciziei nr. 411/13.11.2019 emisă de Prim-ministrul României, act administrativ prin care reclamantul a fost eliberat din funcția de președinte, cu rang de secretar de stat, al Autorității Naționale Sanitar Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor, unicul aspect de nelegalitate de care s-a prevalat reclamantul în calitate de persoană vătămată în drepturile și interesele sale legitime prin emiterea acestuia constituind nemotivarea acestui act administrativ.

Aprecierile și soluția instanței de fond în privința excepției lipsei calității procesuale a pârâtului B. sunt eronate.

În cauză, raportul juridic litigios dedus judecății este cel de încetare a raportului funcției de demnitate publică a reclamantului, respectiv a funcției de Președinte, cu rang de secretar de stat, la Autoritatea Națională Sanitare Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor prin decizie emisă de Prim – ministrul României în exercițiul atribuțiilor sale constituționale și legale.

Deși se argumentează de instanța de fond că legitimarea procesuală pasivă a pârâtului este justificată de scopul ca hotărârea să-i fie opozabilă, scop care așa cum s-a arătat nu este posibil, totuși acest argument intră în contradicție cu soluția și considerentele prin care a fost respinsă pe fond acțiunea împotriva acestui pârât, în condițiile în care acțiunea reclamantului a fost admisă, chiar instanța de fond remarcând în această privință că este în competența prim – ministrului atribuția de a identifica soluțiile concrete prin intermediul cărora va pune în executare hotărârea definitive.

Prin urmare, sunt fondate criticile pârâtului referitoare la lipsa sa de legitimare procesuală pasivă, cererea reclamantului urmând a fi respinsă împotriva acestuia în considerarea acestui argument. Sunt fondate și criticile pârâtelor referitoare la caracterul motivat al deciziei contestate în prezenta cauză.

Potrivit art. 66 alin. (1) din O.G. nr. 42/2004 „Autoritatea este condusă de un președinte cu rang de secretar de stat, medic veterinar, și de 3 vicepreședinți, din care minimum 2 medici veterinari, cu rang de subsecretar de stat, numiți prin decizie a prim-ministrului, pentru o perioadă de 5 ani“, competența prim-ministrului fiind subliniată cu caracter general și de 31 lit. a) din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ care prevede atribuția acestuia de numire și eliberare din funcție a conducătorilor organelor de specialitate din subordinea Guvernului, cu excepția situației în care aceștia au calitatea de membru al Guvernului.

De asemenea, art. 29 din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ prevede că în exercițiul atribuțiilor sale prim-ministrul emite decizii, calificate de legiuitor ca fiind acte administrative supuse procedurii de publicare în Monitorul Oficial al României.

Dată fiind natura juridică a acestor decizii, acestea trebuie să răspundă exigențelor de legalitate ale actelor administrative. Printre acestea este și cerința motivării actului administrativ care în legislație și în jurisprudență este privită ca o veritabilă condiție de legalitate a acestuia, o garanție împotriva conduitei arbitrare și a excesului de putere al autorităților publice, menită să ofere destinatarilor lui ori terților interesați o informarea corectă asupra treburilor publice și asupra problemelor de ordin personal, iar instanței să permită efectuarea unui control de legalitate adecvat.

Așa cum s-a reținut constant în jurisprudența instanței supreme, motivarea unei decizii administrative nu poate fi limitată la considerente legate de competența emitentului, ci trebuie să conțină elemente de fapt și de drept pentru a putea realiza scopul ambivalent anterior expus.

Prin urmare, caracterul suficient al considerentelor unui act administrativ este dată de calitatea informativă a acestora, iar nu de cantitatea sau întinderea lor, să permită destinatarilor să cunoască și să evalueze temeiurile deciziei, iar pe de altă parte, să facă posibilă exercitarea controlului de legalitate, așa cum s-a arătat în precedent.

Însă, Decizia Prim – ministrului României nr. 411/13.11.2019 răspunde exigențelor de legalitate anterior amintite. În cuprinsul acesteia sunt menționate, așa cum s-a arătat, temeiurile juridice care justifică măsura eliberării din funcția deținută de reclamant.

Elementele de fapt ale acestei decizii sunt reprezentate de pierderea încrederii acordate de prim-ministru, ca șef a Guvernului, considerent implicit în acest act administrativ, de care reclamantul nu poate afirma că nu avea cunoștință. Împrejurarea că legiuitorul a prevăzut numirea președintelui A.N.S.V.S.A. pentru un mandat de 5 ani, în aceste circumstanțe fiind, de altfel, numit și reclamantul, trebuie interpretat în sensul că legiuitorul a avut în vedere limita maximă a mandatului cu condiția existenței pe toată această perioadă a încrederii prim-ministrului. Funcția de demnitate ocupată de reclamant are o importantă componentă politică, acesta fiind chemat, cu încrederea cu care a fost învestit, iar nu a unor competențe verificate prealabil, cum e cazul funcției publice, a pune în practică programul politic al guvernului în cadrul autorității publice pe care a fost desemnat a o conduce. Pierderea acestui atribut este suficient pentru revocarea sa din funcție înainte de termenul stipulat legal, nefiind necesare considerente suplimentare pentru justificarea neîncheierii mandatului complet.

Prin urmare, decizia atacată din perspectiva criticilor formulate este legală, astfel că hotărârea instanței de fond care a invalidat-o este dată cu interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material aplicabile.

Pentru toate considerentele expuse, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 496 și 488 alin. (1) pct. 8 din C. pr. civ., Înalta Curte va admite recursurile formulat de declarate de pârâții Autoritatea Națională Sanitar Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor, Prim-ministrul României prin Secretariatul General al Guvernului și B. împotriva sentinței civile nr. 1222 din 17 noiembrie 2020 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, pe care o casează în parte și rejudecând cauza în aceste limite va admite excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtului B. iar pe fond va respinge acțiunea formulată de reclamant ca neîntemeiată. În acest context recursul incident al reclamantului a devenit lipsit de interes, motiv pentru care va fi respins în consecință[28].

Autorizare prealabilă sau îndeplinirea unei condiții prealabile în vederea urmării penale

Nu există nicio normă internă sau convențională care să interzică procurorului de caz să efectueze acte de cercetare cu privire la faptă sau cu privire la alți făptuitori pentru care nu este necesară îndeplinirea vreunei condiții de procedibilitate, cu atât mai mult cu cât legiuitorul a prevăzut în art. 285 alin. (1) teza I din Codul de procedură penală că obiectul urmăririi penale constă tocmai în strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor[29].

Obținerea unei autorizații prealabile sau îndeplinirea unei condiții prealabile în vederea urmării penale, din perspectiva dispozițiilor art. 305 alin. (4) C. pr. pen., este necesară doar în situația în care se dispune efectuarea în continuare a urmăririi penale față de o persoană, de vreme ce respectiva autorizație ori condiție prealabilă are caracter personal, respectiv este legată de calitatea personală pe care făptuitorul o avea la momentul săvârșirii faptei ori o are în momentul cercetărilor.

Examinând legalitatea și temeinicia încheierii atacate, prin prisma motivelor de contestație invocate, cât și din oficiu, în limitele conferite de dispozițiile art. 347 alin. (4) C. pr. pen., art. 281 C. pr. pen. (astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 302/2017 a instanței de contencios constituțional, publicată în M. Of. nr. 566 din 17.07.2017, soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art.281 alin.(1) lit. b) C.pr.pen., care nu reglementează în categoria nulităților absolute încălcarea dispozițiilor referitoare la competența materială și după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, este neconstituțională.) și art. 282 alin. (2) C. pr. pen. (având în vedere Decizia Curții Constituționale nr. 554/19.09.2017, publicată în M. Of. nr. 1013 din 21.12.2017, soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art.282 alin.(2) C.pr.pen., care nu permite invocarea din oficiu a nulității relative, este neconstituțională.), Înalta Curte, Completul de 2 judecători, apreciază nefondate contestația formulată:

Prioritar, judecătorul de cameră preliminară reține limitele și specificul obiectului procedurii de față, astfel cum sunt definite explicit în cuprinsul dispozițiilor art. 342 din Codul de procedură penală, normă care statuează asupra prerogativelor judecătorului de a verifica, după trimiterea în judecată, chestiuni punctuale, enumerate limitativ, respectiv: competența instanței sesizate prin rechizitoriu, legalitatea sesizării instanței, legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală.

Înalta Curte reține că începerea urmăririi penale are loc, inițial, exclusiv cu privire la faptă, dispoziția prevăzută de art. 305 alin. (1) C. pr. pen. având un caracter imperativ și fiind aplicabilă chiar și în ipoteza în care în cuprinsul sesizării este indicată și identitatea presupusului făptuitor.

Urmărirea penală se va putea începe in rem fără îndeplinirea vreunei condiții speciale și, în măsura în care probatoriul administrat conduce la suspiciunea că o anumită persoană s-ar face vinovată de comiterea acesteia, pentru continuarea urmăririi penale asupra persoanei identificate, va trebui îndeplinită condiția sau obținută autorizația, în sensul celor prevăzute de art. 305 alin. (4) C. pr. pen.

Necesitatea obținerii unei autorizații prealabile sau a îndeplinirii unei condiții prealabile vizează ipoteza în care se dispune efectuarea în continuare a urmăririi penale față de o astfel de persoană, de vreme ce respectiva autorizație ori condiție prealabilă are caracter personal, respectiv este legată de calitatea personală pe care făptuitorul o avea la momentul săvârșirii faptei ori o are în momentul cercetărilor.

La data de 4 iulie 2019, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a sesizat Senatul României, în conformitate cu dispozițiile art. 109 alin. (2) din Constituția României, pentru formularea cererii de începere a urmăririi penale față de numitul A, senator, fost ministru al Sănătății în perioada ianuarie 2017 – ianuarie 2018, pentru faptele care fac obiectul dosarului x/P/2019 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție, Secția de combaterea infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție.

Prin hotărârea nr. x din 23.09.2019, publicată în Monitorul Oficial nr. x din 24.09.2019, Senatul României a hotărât să nu ceară urmărirea penală a senatorului A, fost ministru al Sănătății în perioada ianuarie 2017 – ianuarie 2018, pentru faptele care fac obiectul dosarului nr. x/P/2019 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, Secția de combatere a infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție.

La data de 17 decembrie 2019, dosarul nr. x/P/2019 a fost reînregistrat la nivelul Direcției Naționale Anticorupție – Secția de Combatere a Corupției sub nr. x/P/2019.

Prin ordonanța nr. x/P/2019 din 3 noiembrie 2020, Direcția Națională Anticorupție, Secția de combatere a corupției, a dispus următoarele:

– extinderea urmăririi penale in rem pentru infracțiunea de abuz în serviciu dacă funcționarul public a obținut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 132 din Legea nr.78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din Codul penal, faptă ce constituie un alt act material al infracțiunii de abuz în serviciu dacă funcționarul public a obținut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, în formă continuată, prevăzută de art. 132 din Legea nr.78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din Codul penal, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal, pentru care s-a dispus începerea urmăririi penale prin ordonanța nr. x/P/2019 din data de 6.06.2019.

– extinderea urmăririi penale in rem pentru infracțiunea de fals intelectual, prevăzută de art. 321 din Codul penal, faptă ce constituie un alt act material al infracțiunii de fals intelectual, în formă continuată, prevăzută de art. 321 din Codul penal, cu aplicarea art. 35 alin.(1) din Codul penal, pentru care s-a dispus începerea urmăririi penale prin ordonanța nr. x/P/2019 din data de 6 iunie .2019.

Prin adresa nr. x/C/2021 din data de 7. 4.2021, Direcția Națională Anticorupție, a solicitat Parlamentului României – Senat declanșarea procedurilor pentru obținerea avizului necesar urmăririi penale față de numitul A, pentru săvârșirea infracțiunilor de abuz în serviciu dacă funcționarul public a obținut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, în formă continuată, prevăzută de art.13² din Legea nr.78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. , (12 acte materiale), fals intelectual, în formă continuată, prevăzută de art. 321 C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (12 acte materiale) și fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 322 C. pen. (trei infracțiuni), toate cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen., susținând că se impune efectuarea unor acte de urmărire penală pentru stabilirea corectă și completă a situației de fapt vizând presupusa săvârșire a infracțiunilor anterior referite, având în vedere că din probele administrate în cauză au mai rezultat date și indicii rezonabile în sensul că numitul A a mai săvârșit și alte fapte în legătură cu cele pentru care s-a solicitat inițial avizul de începere a urmăririi penale.

La data de 21 aprilie 2021, Senatul României a adoptat hotărârea nr. x/21.04.2021 (publicată în Monitorul Oficial nr. x/21. 4.2021) privind cererea de urmărire penală a domnului senator A, fost ministru al sănătății, prin care „Senatul cere urmărirea penală a domnului senator A, fost ministru al sănătății în perioada februarie 2017 – ianuarie 2018, pentru faptele care fac obiectul Dosarului nr. x/P/2019 Direcția Națională Anticorupție, Secția de combatere a corupției”.

Prin adresa nr. x/C/2021 din 23 aprilie 2021, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a transmis copia hotărârii Parlamentului României – Senat, nr. x/21.04.2021 având ca obiect cererea de efectuare a urmăririi penale față de A, fost ministru al sănătății, membru al Senatului României, pentru faptele care fac obiectul dosarului nr. x/P/2019.

Prin ordonanța nr. x/P/2019 din 26 aprilie 2021, Direcția Națională Anticorupție, Secția de combatere a corupției, a dispus efectuarea în continuare a urmăririi penale, printre alții, față de suspectul A, pentru săvârșirea infracțiunilor de abuz în serviciu dacă funcționarul public a obținut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, în formă continuată, prevăzută de art.132 din Legea nr.78/2000 raportat la art.297 alin.(1) C. pen., cu aplicarea art.35 alin.(1) C. pen. (12 acte materiale), fals intelectual, în formă continuată, prevăzută de 321 C. pen., cu aplicarea art.35 alin.(1) C. pen. (12 acte materiale) și fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 322 C. pen. (trei infracțiuni), toate cu aplicarea art.38 alin.(1) C. pen. Prin ordonanța nr. x/P/2019 din data de 31 mai 2021, aceeași unitate de parchet a dispus, printre altele:

– punerea în mișcare a acțiunii penale față de suspectul A, pentru săvârșirea infracțiunilor de abuz în serviciu dacă funcționarul public a obținut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, în formă continuată, prevăzută de art.13² din Legea nr.78/2000 raportat la art.297 alin.(1) C. pen., cu aplicarea art.35 alin.(1) C. pen. (12 acte materiale), fals intelectual, în formă continuată, prevăzută de 32¹ C. pen., cu aplicarea art.35 alin.(1) C. pen. (12 acte materiale) și fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art.32² C. pen. (trei infracțiuni), toate cu aplicarea art.38 alin.(1) C. pen. Înalta Curte reține că Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, Secția de combatere a corupției, a dispus efectuarea în continuare a urmării penale față de contestatorul A prin ordonanța nr.x/P/2019 din data de 26 aprilie 2021, respectiv ulterior adoptării hotărârii nr. x/21.04.2021 de către Senatul României, publicată în Monitorul Oficial nr. x/21.04.2021, prin care s-a cerut urmărirea penală a acestui inculpat, senator, fost ministru al sănătății în perioada februarie 2017 – ianuarie 2018, pentru faptele care fac obiectul dosarului nr. x/P/2019 al unității de parchet menționate.

Așadar, anterior datei de 26 aprilie 2021 urmărirea penală a avut loc exclusiv cu privire la faptă (in rem), pentru care nu era necesară obținerea unei autorizații prealabile, hotărârea Senatului României nr. x din 23.09.2019, publicată în Monitorul Oficial nr. x din 24.9.2019, producându-și pe deplin efectul până la data de 21 aprilie 2021, când Senatul României a adoptat hotărârea nr. x/21.4.2021 (publicată în Monitorul Oficial nr. x/21.4.2021) prin care a cerut urmărirea penală a inculpatului.

Se constată, de astfel, că în mod corect a reținut prima instanță că nu există nicio normă internă sau convențională care să interzică procurorului de caz să efectueze acte de cercetare cu privire la faptă sau cu privire la alți făptuitori pentru care nu este necesară îndeplinirea vreunei condiții de procedibilitate, cu atât mai mult cu cât legiuitorul a prevăzut în art. 285 alin. (1) teza I C.pr.pen. că obiectul urmăririi penale constă tocmai în strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor.

Articolul 12 din Legea nr. 115/1999, republicată, care transpune art. 109 din Constituție, trebuie avut în vedere exclusiv ca un impediment pentru continuarea urmăririi penale cu privire la o anumită persoană, nu și pentru începerea ei cu privire la faptă sau cu privire la alți făptuitori pentru care nu este necesară îndeplinirea vreunei condiții de procedibilitate.

Ca atare, în ceea ce privește desfășurarea urmăririi penale, se constată că au fost respectate prevederile legale care reglementează succesiunea efectuării actelor de urmărire penală, de la sesizare, ordonanțe de începere a urmăririi penale in rem, de continuare a urmăririi penale in personam, până la ordonanța de punere în mișcare a acțiunii penale, care corespund exigențelor de formă.

Pentru considerentele astfel expuse, Înalta Curte, Completul de 2 judecători, apreciază încheierea atacată ca fiind legală și temeinică, motiv pentru care, a respins, ca nefondate, contestațiile formulate, printre alții, și de inculpatul A împotriva încheierii penale nr. x din 23 noiembrie 2021, pronunțată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția penală, în dosarul nr. x/1/2021/a1[30]

Spălarea banilor

Înalta Curte – Completul de 5 Judecători reține că acuzația formulată împotriva inculpatului A., a fost aceea că, în perioada 24 august 2010-13 noiembrie 2015, în scopul de a disimula originea ilicită a sumei de 2196035 euro, reprezentând folosul patrimonial necuvenit obținut din infracțiunea de trafic de influență (folos primit în contul companiei F. din contul companiei J. la datele de 1 și 23 decembrie 2009) a dispus transferul respectivei sume de bani, în mod succesiv, după cum urmează:

– în perioada 24 august 2010 – 7 octombrie 2013, din contul F. deschis la K. Elveția (societate controlată de inculpat prin intermediul lui G.) în conturile companiilor cipriote L., M. și N. (societăți controlate de inculpat prin intermediul lui G.), în baza unor contracte de împrumut încheiate de F. cu cele trei societăți din Cipru;

– în perioada 5 septembrie 2011 – 13 noiembrie 2015, din conturile companiilor L., M. și N., suma a fost transferată în conturile S.C. O. S.R.L. și S.C. P. S.R.L., în baza unor contracte de asociere în participațiune, cu justificarea contribuție de capital și alte angajamente – cunoscând faptul că respectiva sumă de bani reprezenta folosul patrimonial necuvenit obținut din infracțiunea de trafic de influență, fapte ce realizează conținutul constitutiv al infracțiunii de spălarea banilor, prevăzută de art. 49 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 129/2019[31].

Potrivit doctrinei și jurisprudenței, acțiunea de ascundere sau disimulare constă în mascarea provenienței nelegale a bunurilor prin operațiuni complexe de natură juridică, economică sau comercială. Infracțiunea de spălarea banilor, în forma reținută în speță, presupune ca activitățile de ascundere sau disimulare să fie precedate de comiterea unei infracțiuni din care să provină bunurile supuse spălării, aceste modalități alternative ale elementului material al infracțiunii fiind întotdeauna distincte și ulterioare celor ce formează latura obiectivă a conținutului constitutiv al infracțiunii premisă.

Natura și cauza acuzațiilor de spălarea banilor în modalitatea normativă prevăzută de art. 49 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 129/2019 în prezenta cauză penală este raportată, conform actului de acuzare, la o infracțiune predicat, respectiv infracțiunea de trafic de influență pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului A., prin sentința penală nr. 258/24 martie 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2015, definitivă prin Decizia nr. 162 din data de 3 octombrie 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul de 5 Judecători în dosarul nr. x/2016.

În acest context, văzând că obiectul acțiunii penale în prezenta cauză este limitat la infracțiunea de spălarea banilor cu privire la suma de 2 196 035 euro, provenită din săvârșirea, de către inculpatul A., a infracțiunii de trafic de influență, sumă ce a fost supusă unui proces de spălare în perioada 30 august 2011-14 septembrie 2012, prin depunerea acesteia într-un cont comun, alături de alte sume de bani, urmărindu-se ca prin această modalitate a amestecării cu o altă sumă de bani și a unor transferuri ulterioare, în diferite conturi, să fie disimulată originea sa ilicită, se constată că, în mod corect, instanța de fond a apreciat că trebuie avută în vedere, ca reper temporal al desfășurării activității infracționale, doar perioada de timp în care această sumă a fost efectiv transferată de către inculpatul A., prin interpuși, din contul F. în conturile L. și M..

Similar instanței de fond, Completul de 5 judecători al Înaltei Curți nu poate reține, ca perioadă a săvârșirii faptei, întregul interval de timp precizat în rechizitoriu, în care a fost transferată o sumă de bani mult mai mare decât cea care provenea din traficului de influență. Astfel, după ce a fost transferată suma de 2196035 euro în conturile S.C. P. S.R.L. și O. S.R.L., din contul F. prin intermediul L. și M. (în perioada 30 august 2011 – 14 septembrie 2012), în intervalul 21 septembrie 2012 – 13 februarie 2014 au mai intrat în contul F. de la B.. și alte sume de bani, respectiv suma de 1980000 euro, iar în data de 30 aprilie 2014 suma de 2530000 euro, sume ce excedează valorii produsului infracțiunii de trafic de influență.

Prin urmare, în mod corect, instanța de fond nu a reținut ca perioadă a desfășurării activității infracționale, în prezenta cauză, perioada indicată de parchet în actul de sesizare, respectiv 24 august 2010 -13 noiembrie 2015, chiar dacă alături de suma de 2196035 euro, în contul F. s-a încasat și suma de 4660000 euro de la B..

Prin actul de sesizare, pentru săvârșirea infracțiunii de spălare a banilor prevăzută de art. 49 alin. (1) lit. b) din Legea 129/2019 cu aplicarea art. 5 C. pen., pentru sumele de bani încasate de inculpatul A. prin transfer bancar din conturile companiei B.., s-a dispus disjungerea cauzei și continuarea cercetărilor într-un nou dosar, aceste operațiuni nefăcând obiectul judecății. În plus, probatoriul confirmă statuările primei instanțe, în sensul că cea mai mare parte a transferurilor de la B. în contul F. s-a realizat începând cu data de 21 septembrie 2012, ulterior, așadar, finalizării transferării întregii sume de 2196035 euro obținută de inculpatul A. din infracțiunea premisă, neexistând, prin urmare, o suprapunere temporală între transferul produsului infracțional și cel al sumelor provenite din contul B..

Susținerea acuzării, referitoare la necesitatea luării în considerare, sub aspectul perioadei în care s-ar fi derulat activitatea ilicită, și a facilității fiscale de care ar fi beneficiat F. din partea băncii elvețiene, este, de asemenea, nefondată. Aceste facilitați bancare au la baza raporturi contractuale distincte între F. și unitatea bancară, ce nu se circumscriu obiectului judecății si nu pot fi avute în vedere la stabilirea perioadei infracționale.

În ce privește motivul de apel vizând greșita încetare a procesului penal prin constatarea incidenței prescripției răspunderii penale, se constată caracterul nefondat al criticilor formulate.

Astfel, din analiza materialului probator, a rezultat că inculpatul A. a desfășurat o activitate de disimulare a provenienței ilicite a sumei de 2 196 035 euro, pe care a dobândit-o în urma săvârșirii traficului de influență, prin transferul succesiv de sume de bani, la diferite intervale de timp, din contul F. în conturile societăților din Cipru, L. și M., în baza unor contracte de împrumut, continuând apoi cu transferul sumelor de bani din conturile L. și M. în conturile P. S.R.L. și O. S.R.L., în baza unor contracte de asociere în participațiune, pentru a fi cheltuiți în final pentru realizarea investiției constând într-un complex de construcții-fermă de pește în Sinaia.

Având în vedere caracterul continuu al acțiunii ce constituie elementul material al infracțiunii de spălarea banilor, astfel cum este configurat în prezenta cauză, termenul de prescripție curge, conform art. 154 alin. (3) din C. pen., de la data încetării acțiunii continue de disimulare, respectiv de la data de 14 septembrie 2012, dată la care transferurile succesive ale produsului infracțional s-au finalizat, în sensul că suma de 2196035 euro, provenită din infracțiunea de trafic de influență, a ajuns în conturile societăților din România ale inculpatului A., având aparența unei investiții licite din străinătate.

Prin urmare, termenul de prescripție a răspunderii penale, pentru infracțiunea reținută în sarcina inculpatului, prevăzută de art. 49 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 129/2019 pentru prevenirea și combaterea spălării banilor și finanțării terorismului, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, infracțiune care se pedepsește cu închisoare de la 3 la 10 ani, conform art. 154 alin. (1) lit. c) din C. pr. pen., este de 8 ani și, în acord cu deciziile Curții Constituționale nr. 297/2018 și nr. 358/2022, se socotește împlinit la data de 13 septembrie 2020.

Contrar celor afirmate de reprezentantul Ministerului Public, în cauză se constată că nu a operat o suspendare a termenului de prescripție a răspunderii penale. Potrivit art. 156 alin. (1) din C. pr. pen. „Cursul termenului prescripției răspunderii penale este suspendat pe timpul cât o dispoziție legală sau o împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale sau continuarea procesului penal“.

Or, nicio dispoziție legală nu prevede suspendarea cursului prescripției în perioada cuprinsă între data săvârșirii infracțiunii și cea la care se solicită efectuarea urmăririi penale față de o persoană ce are calitatea de ministru.

Astfel, dispozițiile art. 109 alin. (2) din Constituție, precum și cele din Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială instituie o condiție de procedibilitate pentru efectuarea urmăririi penale in personam, condiție ale cărei efecte eventuale asupra desfășurării procesului se produc, însă, de la data constatării existenței împrejurării care reclamă îndeplinirea respectivei condiții, nicidecum de la data săvârșirii infracțiunii.

În cauza de față, acest moment de timp este echivalent celui la care organul de urmărire penală, subsecvent începerii urmăririi penale in rem, a solicitat emiterea avizului necesar începerii urmăririi penale față de suspect, numai de la această dată urmând a se evalua consecințele acestei împrejurări asupra desfășurării procesului.

Astfel, din actele și lucrările dosarului se constată că anterior obținerii avizului necesar urmăririi penale față de A. în cauză au fost efectuate acte de urmărire penală in rem cu privire la faptele de corupție în legătură cu derularea proiectelor și contractelor de închiriere de licențe E.. Totodată, se constată că avizul necesar începerii urmăririi penale față de A., ministru al Comunicațiilor și Societății Informaționale în perioada decembrie 2008 – septembrie 2010, a fost solicitat prin adresa nr. x/2014 din data de 26 septembrie 2014, iar prin adresa Administrației Prezidențiale – Cancelaria Președintelui nr. 2088 din 2 octombrie 2014, a fost încuviințată cererea de efectuare a urmăririi penale față de A..

Având în vedere durata extrem de redusă a intervalului de timp cuprins între data solicitării avizului și cea a încuviințării cererii de efectuare a urmăririi penale, se constată că această perioadă de timp nu are vreo relevanță asupra considerării ca împlinite, la data pronunțării hotărârii apelate, a termenului de prescripție generală a răspunderii penale[32].

Relativ la subiecții activi ai infracțiunii de abuz în serviciu cu referire la miniștri sau alți agenți politici, Constituția României și legea răspunderii ministeriale consacră o garanție în plus, în sensul că nu este de imaginat o răspundere penală pentru decizii cu caracter politic, respectiv pentru decizii care pun în discuție oportunitatea luării unor măsuri (subl. ns. –D, C. ), legea penală intervenind exclusiv în situația în care se pune în discuție legalitatea unor astfel de decizii. Însăși începerea urmării penale față de astfel de persoane este condiționată de obținerea unor avize fie din partea Parlamentului, fie din partea Președintelui României, dreptul românesc conținând, ca și în cazul altor state, norme care instituie anumite imunități pentru anumiți oficiali publici, tocmai pentru a bloca posibile excese de tip politic, sens în care evocăm dispozițiile art. 96, art. 109 alin. (2), art. 72 din Constituție, la care se adaugă normele conținute în Legea nr. 115/1999 privind răspunderea ministerială, cu referire la art. art. 109 alin. (2) din Constituție[33].

Potrivit Convenției Națiunilor Unite împotriva corupției, adoptată la New York la 31 octombrie 2003, ratificată de România prin Legea nr. 365/2004, care face parte, în urma ratificării, din dreptul intern, „Fiecare stat parte are în vedere să adopte măsurile legislative și alte măsuri care se dovedesc a fi necesare pentru a atribui caracterul de infracțiune, în cazul în care actele au fost săvârșite cu intenție, faptei unui agent public de a abuza de funcțiile sau de postul său, adică de a îndeplini ori de a se abține să îndeplinească, în exercițiul funcțiilor sale, un act cu încălcarea legii, cu scopul de a obține un folos necuvenit pentru sine sau pentru altă persoană sau entitate“, abuzul de funcții fiind, astfel, reglementat ca o infracțiune de scop, care poate fi săvârșită doar cu intenție directă, nu și indirectă[34].

Jurisprudența Curții Constituționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la cerințele de claritate, precizie și previzibilitate ale legii, respectiv la deciziile nr. 166 din 17 martie 2015, nr. 553 din 16 iulie 2015 și nr. 573 din 3 mai 2011 și la hotărârile din 22 noiembrie 1995, 15 noiembrie 1996, 22 iunie 2000, 25 ianuarie 2007 și 25 iunie 2009, pronunțate în cauzele S.W. împotriva Regatului Unit, Cantoni împotriva Franței, Coëme și alții împotriva Belgiei, Sissanis împotriva României și Liivik împotriva Estoniei, fiind redate, din această ultimă hotărâre menționată, §§ 92-95, 97, 100-101 și 104. Se mai susține că, față de argumentele mai sus arătate, în prezenta cauză, este incidentă mutatis mutandis Decizia Curții Constituționale nr. 196 din 4 aprilie 2013. Mai este invocată Opinia Comisiei de la Veneția exprimată în Raportul din 11 martie 2013, conform căreia „majoritatea țărilor care incriminează abuzul în serviciu consideră că o condiție necesară este beneficiul personal sau al altei persoane sau prejudiciul în intenția de a le cauza. Se poate deduce din numărul foarte limitat de cazuri aduse în fața curților că, în genere, prejudiciile sunt considerate pasibile de pedeapsă numai când sunt intenționate, adică dacă autorul intenționează să facă un rău“ (subl. ns. –D. C. ).

Sintagma „tulburare însemnată“ din cuprinsul prevederilor art. 248 teza a doua din Codul penal din 1969 a mai fost supusă controlului de constituționalitate, fiind pronunțate, în acest sens, mai multe decizii, dintre care, cu titlul exemplificativ, Curtea reține Decizia nr. 497 din 19 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial nr. 497 din 12 iulie 2011, și Decizia nr. 1.051 din 16 septembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 724 din 29 octombrie 2010, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate invocată.

Decizia nr. 282/2023 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 49 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 129/2019 pentru prevenirea și combaterea spălării banilor și finanțării terorismului, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial nr. 761 din 22 august 2023 , respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 49 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 129/2019 pentru prevenirea și combaterea spălării banilor și finanțării terorismului, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative.

Dispozițiile art. 49 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 129/2019 pentru prevenirea și combaterea spălării banilor și finanțării terorismului, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, au următorul cuprins: „(1) Constituie infracțiunea de spălare a banilor și se pedepsește cu închisoare de la 3 la 10 ani: […] b) ascunderea ori disimularea adevăratei naturi, a provenienței, a situării, a dispoziției, a circulației sau a proprietății bunurilor ori a drepturilor asupra acestora, cunoscând că bunurile provin din săvârșirea de infracțiuni; […]”:

Dispozițiile similare cu prevederile art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și pentru instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a finanțării terorismului, au fost abrogate de dispozițiile art. 65 lit. a) din Legea nr. 129/2019.

Varianta normativă reglementată la alin. (1) lit. b) constă în ascunderea ori disimularea adevăratei naturi a provenienței, a situării, a dispoziției, a circulației sau a proprietății bunurilor ori a drepturilor asupra acestora, cunoscând că bunurile provin din săvârșirea de infracțiuni, iar varianta infracțională prevăzută la alin. (1) lit. c) din aceeași lege constă în dobândirea, depunerea sau folosirea de bunuri, cunoscând că acestea provin din săvârșirea de infracțiuni. Primele două modalități normative, reglementate la art. 29 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 656/2002, corespund scopului reglementării infracțiunilor de spălare a banilor, acela de combatere a acțiunilor de ascundere și disimulare a provenienței unor bunuri rezultate din săvârșirea de infracțiuni, în timp ce modalitatea normativă prevăzută la art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002, în interpretarea dată prin Decizia nr. 16 din 8 iunie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție privind pronunțarea unei hotărâri prealabile, este neconstituțională în ceea ce privește subiectul activ al infracțiunii.

Noțiunile de „ascundere” și „disimulare”, precum și sintagma care arată obiectul faptelor de ascundere sau disimulare, respectiv adevărata natură „a provenienței, a situării, a dispoziției, a circulației sau a proprietății bunurilor ori a drepturilor asupra acestora” sunt clare, precise și previzibile, norma de incriminare analizată fiind în acord cu exigențele ce rezultă din prevederile constituționale și convenționale referitoare la calitatea legii și la principiul legalității incriminării ( v și Decizia nr. 471 din 22 octombrie 2022, prin care s-a constatat că dispozițiile art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 sunt în acord cu prevederile art. 23 alin. (12) din Constituție și cu cele ale art. 7 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Tragerea la răspundere penală a aceleiași persoane pentru comiterea infracțiunii predicat, dar și pentru săvârșirea infracțiunii de spălare a banilor, în modalitatea prevăzută la art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, nu presupune o încălcare a principiului ne bis in idem, neimplicând judecarea și pedepsirea subiectului activ al infracțiunii de spălare a banilor de două ori pentru aceeași faptă, ci, dimpotrivă, sancționarea acestuia pentru fapte diferite, săvârșite la un anumit interval de timp, fapte care constituie elementul material al infracțiunii predicat și, respectiv, al celei de spălare a banilor. Decizia nr. 215 din 12 aprilie 2016, constatând că textele criticate stabilesc criterii obiective de apreciere a caracterului penal al operațiunilor săvârșite în legătură cu bunul sau sumele rezultate dintr-o anumită infracțiune; Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 16 din 8 iunie 2016, în ceea ce privește subiectul activ al infracțiunii).

Luarea măsurilor asigurătorii de către organele judiciare în cazul constatării comiterii infracțiunii prevăzute la art. 49 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 129/2019 nu încalcă prezumția dobândirii licite a averii, astfel cum aceasta este reglementată la art. 44 alin. (8) din Constituție[35].

Prin Decizia nr. 497 din 19 aprilie 2011, Curtea a reținut că infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice, prevăzută de art. 248 din Codul penal din 1969, este o infracțiune de serviciu, și nu o infracțiune contra patrimoniului, motiv pentru care valoarea socială ocrotită prin norma incriminatoare este, în principal, bunul mers al activității unităților prevăzute la art. 145 din Codul penal din 1969. Această infracțiune reprezintă cea mai gravă formă de abuz în serviciu, deoarece este fapta unui funcționar public și lezează activitatea unei persoane juridice de interes public, producând fie o tulburare deosebit de gravă a activității acesteia, fie o pagubă adusă patrimoniului ei. Tulburarea însemnată a bunului mers al unui organ sau al unei autorități publice, instituții publice ori al altei persoane juridice de interes public sau producerea unei pagube patrimoniului acesteia are, de regulă, consecințe sociale negative mari.

Într-adevăr, legislația penală nu definește sintagma „tulburare însemnată“, aspect ce relevă intenția legiuitorului de a conferi sintagmei criticate sensul uzual ce rezultă din înțelesul obișnuit al termenilor care o compun. Astfel, prin „tulburare însemnată bunului mers...“ se înțelege o perturbare semnificativă a activității uneia dintre persoanele juridice ce intră sub incidența dispozițiilor art. 145 din Codul penal din 1969. Totodată, interpretând sistematic sintagma criticată, în ansamblul dispoziției legale din care face parte, Curtea reține folosirea de către legiuitor, în cuprinsul normei de incriminare a infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice, alături de expresia „tulburare însemnată“, a sintagmei „sau o pagubă patrimoniului acesteia“, acestea reprezentând variante alternative ale urmării imediate pe care trebuie să o producă fapta funcționarului public, care, cu prilejul exercitării atribuțiilor sale de serviciu, nu îndeplinește un act ori îl îndeplinește în mod defectuos, pentru a putea fi reținută săvârșirea infracțiunii anterior menționate. „Tulburarea însemnată“, despre care se face vorbire în textul criticat, are în vedere o afectare gravă a activității unui organ sau a unei instituții de stat ori a unei alte unități din cele avute în vedere prin prevederile art. 145 din Codul penal din 1969, afectare care, spre deosebire de cea producătoare de pagube patrimoniului unei astfel de entități, are un caracter nepatrimonial. În aceste condiții, legiuitorul a lăsat la aprecierea instanțelor judecătorești încadrarea rezultatelor produse prin fapte ale funcționarilor publici, ce corespund condițiilor reglementate prin norma de incriminare, în sfera noțiunii de „tulburare însemnată“, asigurând însă un caracter previzibil unei asemenea încadrări de natură judiciară. De altfel, o enumerare exhaustivă a unor astfel de fapte în ipoteza dispoziției penale analizate nu este posibilă. Aceste aspecte nu sunt de natură a lipsi dispoziția legală criticată de claritate, precizie și previzibilitate, caracterul general al dispozițiilor art. 248 teza a doua din Codul penal din 1969 nefiind de natură a determina încălcarea, prin acestea, a prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituție și a dispozițiilor art. 7 din Convenție. În acest sens, Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 717 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial nr. 216 din 23 martie 2016, § 31, făcând trimitere la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la legalitatea incriminării și a pedepsei, a reținut că, având în vedere principiul aplicabilității generale a legilor, formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută, una dintre tehnicile standard de reglementare constând în recurgerea, mai degrabă, la categorii generale, decât la liste exhaustive.

Prevederile art. 248 teza a doua din Codul penal din 1969 respectă exigențele de calitate a legii și sunt în acord cu principiul legalității incriminării și a pedepsei, prevăzut la art. 23 alin. (12) din Constituție. În ceea ce privește critica referitoare la pretinsa lipsă de claritate, precizie și previzibilitate a textului criticat, determinată de folosirea de către legiuitor, în cuprinsul dispozițiilor supuse controlului de constituționalitate, a sintagmei „sau o pagubă patrimoniului acesteia“, astfel cum s-a arătat mai sus, Curtea reține că provocarea unei tulburări însemnate bunului mers al unei persoane juridice dintre cele la care se referă art. 145 din Codul penal din 1969 sau cauzarea unei pagube patrimoniului acesteia constituie, de fapt, variante alternative de realizare a infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice, determinate de cele două posibile variante ale rezultatelor imediate ale faptelor incriminate, urmări care, astfel reglementate, acoperă, de fapt, sfera potențialelor consecințe, patrimoniale sau nepatrimoniale, de un nivel ridicat de gravitate, a faptelor de abuz în serviciu contra intereselor publice. Această manieră de reglementare nu este însă de natură a lipsi de claritate, precizie sau previzibilitate dispozițiile legale criticate, motiv pentru care Curtea constată că acestea sunt conforme cu prevederile art. 1 alin. (5) și art. 23 alin. (12) din Constituție.

Cu privire la pretinsa încălcare, prin textele criticate, a prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituție și ale art. 6 din Convenție, se reține că acestea nu sunt aplicabile în prezenta cauză, întrucât dispozițiile legale criticate reprezintă norme de drept penal substanțial, iar garanțiile specifice dreptului la un proces echitabil se asigură prin mijloace juridice specifice dreptului procesual penal.

Cu privire la criticile ce vizează oportunitatea reglementării în România a infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice și o eventuală lipsă de proporționalitate în incriminarea faptelor prevăzute în ipoteza dispoziției legale de la art. 248 din Codul penal din 1969, prin Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 504 din 30 iunie 2017, Curtea Constituțională a stabilit că, prin sintagma „îndeplinește în mod defectuos“, din cuprinsul textului criticat, se înțelege „îndeplinește prin încălcarea legii“, subliniind, totodată, caracterul subsidiar al răspunderii penale pentru infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice, aspecte ce au avut ca rezultat stabilirea cu o mai mare exactitate a conținutului constitutiv al infracțiunii analizate și, totodată, reducerea sferei sale de aplicare.

Tot prin Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017, § 55, Curtea a constatat necesitatea reglementării, de către legiuitor, a unui prag al pagubei produse prin săvârșirea infracțiunii și circumstanțierea vătămării produse prin comiterea faptei, elemente în funcție de care să se aprecieze incidența sau nu a legii penale. De asemenea, prin § 56 al deciziei mai sus invocate, instanța de contencios constituțional a constatat că nu are competența de a complini acest viciu normativ, întrucât și-ar depăși atribuțiile legale, acționând în sfera exclusivă de competență a legiuitorului primar sau delegat. Legiuitorul are obligația de a reglementa pragul valoric al pagubei și intensitatea vătămării dreptului sau interesului legitim rezultate din comiterea faptei în cuprinsul normelor penale referitoare la infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice, pasivitatea acestuia fiind de natură să determine apariția unor situații de incoerență și instabilitate, contrare principiului securității raporturilor juridice în componenta sa referitoare la claritatea și previzibilitatea legii.

Instanța de contencios constituțional a utilizat toate mijloacele juridice puse de către legiuitor la dispoziția sa, pentru a restabili situația de constituționalitate a prevederilor legale criticate, urmând ca tuturor considerentelor reținute prin decizia anterior citată să le fie date eficiență prin aplicarea prevederilor art. 147 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 61 alin. (1) din Constituție, referitoare la obligația Parlamentului de a pune dispozițiile legale constatate ca fiind neconstituționale în acord cu prevederile Legii fundamentale și la calitatea acestuia de unică autoritate legiuitoare a țării.

Or, aspectele mai sus invocate sunt de natură a restabili caracterul proporțional al reglementării criticate, prin mecanismele specifice controlului de constituționalitate.

În ceea ce privește posibilitatea săvârșirii cu intenție a infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice, chiar în lipsa prevederii de către legiuitor a scopului obținerii unor câștiguri materiale, Curtea constată că această modalitate de reglementare este în acord cu specificul categoriei de infracțiuni din care face parte incriminarea criticată, infracțiuni ce au ca obiect juridic protecția penală a valorilor sociale referitoare la desfășurarea de către funcționarii publici a activităților specifice funcțiilor pe care le dețin în condiții de corectitudine și probitate, care implică lipsa vătămărilor intereselor publice, indiferent de scopul pe care l-ar putea avea asemenea vătămări. Totodată, reglementarea criticată constituie opțiunea legiuitorului, exprimată conform dispozițiilor constituționale ale art. 61 alin. (1) și în marja de apreciere prevăzută de acestea.[36]

Referitor la invocarea dispozițiilor art. 21 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene prin raportare la prevederile art. 20 din Constituția României, Curtea constată că aceasta este incorectă. Astfel, Carta, potrivit art. 6 alin. 1 din Versiunea consolidată a Tratatului privind Uniunea Europeană, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria C nr. 84 din 30 martie 2010, are aceeași valoare juridică cu cea a Tratatului privind Uniunea Europeană și a Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene, care, în înțelesul art. 148 din Constituția României, reprezintă tratatele constitutive ale Uniunii Europene. Așadar, în sistemul constituțional românesc, Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene nu intră sub incidența art. 20 din Constituție, care se referă la tratatele internaționale privind drepturile omului, astfel încât autorul excepției ar fi trebuit să invoce normele cuprinse în Cartă prin raportare la art. 148 din Legea fundamentală (Decizia nr. 206 din 6 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial nr. 254 din 17 aprilie 2012). Cu privire la prevederile invocate din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, Curtea reține că acestea, în principiu, sunt aplicabile în controlul de constituționalitate în măsura în care asigură, garantează și dezvoltă prevederile constituționale în materia drepturilor fundamentale, cu alte cuvinte, în măsura în care nivelul lor de protecție este cel puțin la nivelul normelor constituționale în domeniul drepturilor omului (Decizia nr. 1.237 din 6 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 785 din 24 noiembrie 2010, și Decizia nr. 1.479 din 8 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial nr. 59 din 25 ianuarie 2012). În speță, se constată că prevederile art. 21 din Cartă se referă la interzicerea discriminării de orice fel, bazată, printre altele, pe motive precum religia sau convingerile, respectiv opiniile politice sau de orice altă natură.[37]

Alina Mungiu-Pippidi intervine în scandalul vaccinurilor COVID: „Intervenția DNA e întemeiată dacă se identifică un comision” Întrebarea-cheie pentru ancheta DNA și miliardul folosit pentru vaccinuri este următoarea: avem de-a face cu fapte de corupție, mită sau doar o proastă guvernare a unor oameni nepricepuți? „O anchetă bună a DNA în cazul achiziției de vaccinuri ar trebui să cerceteze pe toată lumea, inclusiv pe Klaus Iohannis ca martor”, spune Alina Mungiu-Pippidi. [38] În funcție de răspunsul la această întrebare, după cercetarea tuturor, inclusiv a membrilor CSAT, dacă demonstrează o posibilă mită primită de Florin Cîțu sau Vlad Voiculescu, procurorii pot merge cu ancheta mai departe. Alina Mungiu-Pippidi spune că nu e prima dată când procurorii investighează acte politice, și nu penale. „Proasta guvernare nu trebuie să fie neapărat guvernare penală” . Lucrurile de oportunitate politică trebuie judecate de parlamente, de comisii de anchetă parlamentară. Este periculos să judece procurorii, mai ales procurorii anticorupție. Totuși, fostul procuror-șef al Direcției Naționale Anticorupție Crin Bologa, în mandatul căruia a fost deschis cazul, avea dubii cu privire la această anchetă, în condițiile în care procurorii nu au reușit să identifice fapte de corupție. Singura găselniță a procurorilor a fost cea legată de oportunitate: de ce a decis Guvernul să cumpere atât de multe doze de vaccin anti-COVID, pentru care a plătit peste un miliard de euro, în condițiile în care majoritatea au rămas nefolosite și au fost aruncate. Curtea Constituțională a arătat, în 2017, când a deschis o anchetă privind modul în care a fost elaborată O. U. G. 13, că „nu intră în competențele procurorilor, deoarece aceștia nu pot face cercetări privind oportunitatea și legalitatea unui act normativ adoptat de legiuitor”.[39]

La încadrarea juridică a faptelor de abuz, D. N. A. arată că au fost încălcate Legea nr. 90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului și ministerelor, Legii nr. 500/2002 privind finanțele publice, . Ordonanța de urgență nr. 119/1999 privind controlul financiar preventiv, nr. 57/2019 privind Codul administrativ, Hotărârea nr. 14/2010 privind organizarea și funcționarea Ministerului Sănătății[40]

Abuz în serviciu[41]

Incriminarea unor fapte absorbite în noțiunea generică de “abuz în serviciu” a fost făcută de legiuitorul român prin Codul penal din 1864[42]. Astfel, această reglementare incrimina în art. 147 și 158 “abuzul de putere în contra particularilor” și “abuzul de autoritate în contra lucrului public”. De asemenea, Codul penal din 1936, publicat în Monitorul Oficial al României, nr. 65 din 18 martie 1936, incrimina, în secțiunea a V-a, abuzul de putere – art. 245, abuzul de autoritate – art. 246 și excesul de putere – art. 247. Codul penal român din 1969, republicat în Monitorul Oficial nr. 65 din 16 aprilie 1997, incrimina abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor – art. 246, abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi – art. 247 și abuzul în serviciu contra intereselor publice – art. 298. Curtea observă că, în prezent, în art. 297 din Codul penal, cu denumirea marginală “abuzul în serviciu”, legiuitorul a unificat într-o singură incriminare faptele de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, de abuz în serviciu contra intereselor publice și de abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, fapte prevăzute în texte diferite (art. 246, 247 și 248) în Codul penal din 1969.

Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție constituie o reglementare specială, derogatorie de la dreptul comun, care instituie măsuri de prevenire, descoperire și sancționare a faptelor de corupție și se aplică unei categorii de persoane clar circumstanțiate de legiuitor încă din primul articol al legii. Dispoziția cuprinsă în art. 13² din acest act normativ reprezintă, astfel cum prevede și titlul secțiunii din care acesta face parte, o infracțiune asimilată celor de corupție, prin modul în care a fost incriminată constituind o formă specială a infracțiunii de abuz în serviciu.

Articolul 19, Convenția Națiunilor Unite împotriva corupției, adoptată la New York la 31 octombrie 2003, ratificată de România prin Legea nr. 365/2004, publicată în Monitorul Oficial nr. 903 din 5 octombrie 2004, recomandă statelor părți să aibă în vedere adoptarea măsurilor legislative și a altor măsuri care se dovedesc a fi necesare pentru a atribui caracterul de infracțiune, în cazul în care actele au fost săvârșite cu intenție, faptei unui agent public de a abuza de funcțiile sau de postul său, adică de a îndeplini ori de a se abține să îndeplinească, în exercițiul funcțiilor sale, un act cu încălcarea legii, cu scopul de a obține un folos necuvenit pentru sine sau pentru altă persoană sau entitate.

Analizând claritatea și previzibilitatea unor norme ce incriminau abuzul în serviciu, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că dispozițiile de drept penal în cauză, precum și interpretarea acestora erau moștenite din fostul sistem legal sovietic. Astfel, autoritățile naționale s-au confruntat cu sarcina dificilă a aplicării acestor norme legale în noul context al economiei de piață (Hotărârea din 25 iunie 2009, pronunțată în Cauza Liivik împotriva Estoniei, § 97).

Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, art. 7 § 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care consacră principiul legalității incriminării și pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege), pe lângă interzicerea, în mod special, a extinderii conținutului infracțiunilor existente asupra unor fapte care, anterior, nu constituiau infracțiuni, prevede și principiul potrivit căruia legea penală nu trebuie interpretată și aplicată extensiv în defavoarea acuzatului, de exemplu, prin analogie. Rezultă astfel că legea trebuie să definească în mod clar infracțiunile și pedepsele aplicabile, această cerință fiind îndeplinită atunci când un justițiabil are posibilitatea de a cunoaște, din însuși textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanțe și în urma obținerii unei asistențe judiciare adecvate, care sunt actele și omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală și care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora [Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunțată în Cauza Cantoni împotriva Franței, § 29; Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunțată în Cauza Coeme și alții împotriva Belgiei, § 145; Hotărârea din 7 februarie 2002, pronunțată în Cauza E.K. împotriva Turciei, § 51; Hotărârea din 29 martie 2006, pronunțată în Cauza Achour împotriva Franței, §§ 41 și 42; Hotărârea din 24 mai 2007, pronunțată în Cauza Dragotoniu și Militaru- Pidhorni împotriva României, §§ 33 și 34; Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunțată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, § 140; Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunțată în Cauza Sud Fondi SRL și alții împotriva Italiei, §§ 107 și 108; Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunțată în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), §§ 93, 94 și 99; Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunțată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, §§ 78, 79 și 91]. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că semnificația noțiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conținutul textului despre care este vorba și de domeniul pe care îl acoperă, precum și de numărul și de calitatea destinatarilor săi. Principiul previzibilității legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanțele cauzei, consecințele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. Este, în special, cazul profesioniștilor, care sunt obligați să dea dovadă de o mare prudență în exercitarea profesiei lor, motiv pentru care se așteaptă din partea lor să acorde o atenție specială evaluării riscurilor pe care aceasta le prezintă (Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunțată în Cauza Cantoni împotriva Franței, § 35; Hotărârea din 24 mai 2007, pronunțată în Cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, § 35; Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunțată în Cauza Sud Fondi SRL și alții împotriva Italiei, § 109).

Având în vedere principiul aplicabilității generale a legilor, Curtea de la Strasbourg a reținut că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forța lucrurilor, formule mai mult sau mai puțin vagi, a căror interpretare și aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare și de adaptare la circumstanțele schimbătoare va exista întotdeauna. Deși certitudinea în redactarea unei legi este un lucru dorit, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situație. Rolul decizional conferit instanțelor urmărește tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenței ca izvor de drept fiind o componentă necesară și bine înrădăcinată în tradiția legală a statelor membre. Prin urmare, art. 7 § 1 din Convenție nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la altul, cu condiția ca rezultatul să fie coerent cu substanța infracțiunii și să fie în mod rezonabil previzibil (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunțată în Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, § 36). Curtea reține că cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în legătură cu principiul clarității și previzibilității legii au fost înglobate de instanța de contencios constituțional în propria jurisprudență (v, de exemplu, Decizia nr. 717 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial nr. 216 din 23 martie 2016).

Termenul „defectuos” este folosit de legiuitor și în alte acte normative, de exemplu art. 25 lit. e) din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului, republicată în Monitorul Oficial nr. 224 din 24 martie 2008, sau art. 182 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, publicată în Monitorul Oficial nr. 466 din 25 iunie 2014. Curtea reține însă că folosirea acestui termen în aceste acte normative a fost făcută de legiuitor fie în corelație cu acțiunea concretă specifică obiectului de activitate (v Legea nr. 296/2004), fie prin precizarea că defectuozitatea se analizează în legătură cu o obligație legală (a se vedea Legea nr. 85/2014).

O noțiune legală poate avea un conținut și înțeles autonom diferit de la o lege la alta, cu condiția ca legea care utilizează termenul respectiv să îl și definească. În caz contrar, destinatarul normei este acela care va stabili înțelesul acelei noțiuni, de la caz la caz, printr-o apreciere care nu poate fi decât una subiectivă și, în consecință, discreționară (a se vedea în acest sens Decizia nr. 390 din 2 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial nr. 532 din 17 iulie 2014, § 31).

Fapta incriminată trebuie să fie săvârșită în exercitarea atribuțiilor de serviciu. Neîndeplinirea unui act și îndeplinirea defectuoasă a unui act reprezintă modalități de realizare a elementului material al laturii obiective a infracțiunii de abuz în serviciu. Acestea sunt elemente care contribuie la configurarea infracțiunii de abuz în serviciu. Privitor la îndatoririle legate de o anumită funcție sau de un anumit loc de muncă, există un complex de norme, unele cuprinse în acte normative cu caracter general, privind îndatoririle angajaților în genere, altele, în acte normative cu caracter special. Îndeplinirea unei atribuții de serviciu implică manifestarea de voință din partea persoanei în cauză, care se concretizează în acțiunile efective ale acesteia și care are ca scop ducerea la bun sfârșit/realizarea obligației prescrise. Realizarea acestui demers se raportează atât la un standard subiectiv/intern al persoanei care exercită atribuția de serviciu, cât și la un standard obiectiv. Standardul subiectiv ține de forul intern al persoanei respective, iar măsura în care acesta este atins ține de autoevaluarea acțiunilor întreprinse. Standardul obiectiv are ca element de referință principal normativul actului care reglementează atribuția de serviciu respectivă.

Deși cele două standarde coexistă, standardul subiectiv nu poate exceda standardului obiectiv, în analiza modalității de executare a unei atribuții de serviciu acesta din urmă fiind prioritar. Întrucât standardul obiectiv este determinat și circumscris prescripției normative, reglementarea atribuțiilor de serviciu și a modalității de exercitare a acestora determină sfera de cuprindere a acestui standard. Acesta nu poate, fără a încălca principiul previzibilității, să aibă o sferă de cuprindere mai largă decât prescripția normativă în domeniu. Pe cale de consecință, unei persoane nu i se poate imputa încălcarea standardului obiectiv prin constatarea neîndeplinirii de către aceasta a unor prescripții implicite, nedeterminabile la nivel normativ. Chiar dacă anumite acțiuni, ce însoțesc exercitarea unei atribuții de serviciu, se pot baza pe o anumită uzanță/cutumă, aceasta nu se poate circumscrie, fără încălcarea principiului legalității incriminării, standardului obiectiv ce trebuie avut în vedere în determinarea faptei penale.

În primul rând, legiuitorului îi revine obligația, ca, în actul de legiferare, indiferent de domeniul în care își exercită această competență constituțională, să dea dovadă de o atenție sporită în respectarea principiului clarității și previzibilității legii. Pe de altă parte, organelor judiciare, în misiunea de interpretare și aplicare a legii și de stabilire a defectuozității îndeplinirii atribuției de serviciu, le revine obligația de a aplica standardul obiectiv, astfel cum acesta a fost stabilit prin prescripția normativă.

Deși propriu folosirii în alte domenii, termenul „defectuos” nu poate fi privit ca un termen adecvat folosirii în domeniul penal, cu atât mai mult cu cât legiuitorul nu a circumscris existența acestui element al conținutului constitutiv al infracțiunii de abuz în serviciu de îndeplinirea anumitor criterii. Cu alte cuvinte, legiuitorul nu a operat o circumstanțiere expresă în sensul precizării elementelor față de care defectuozitatea trebuie analizată. Curtea observă că doctrina a apreciat că prin sintagma „îndeplinește în mod defectuos” se înțelege îndeplinirea făcută altfel decât se cuvenea să fie efectuată, defectuozitatea în îndeplinire putând privi conținutul, forma sau întinderea îndeplinirii, momentul efectuării, condițiile de efectuare etc. Termenul „defectuos” nu este definit în Codul penal și nici nu este precizat elementul în legătură cu care defectuozitatea este analizată, ceea ce determină lipsa de claritate și previzibilitate a acestuia. Această lipsă de claritate, precizie și previzibilitate a sintagmei „îndeplinește în mod defectuos” din cadrul dispozițiilor criticate creează premisa aplicării acesteia ca rezultat al unor interpretări sau aprecieri arbitrare.

Având în vedere aceste aspecte, precum și faptul că persoana care are calitatea de funcționar în sensul legii penale trebuie să poată determina, fără echivoc, care este comportamentul ce poate avea semnificație penală, Curtea constată că sintagma „îndeplinește în mod defectuos” din cuprinsul dispozițiilor art. 246 din Codul penal din 1969 și ale art. 297 alin. (1) din Codul penal nu poate fi interpretată decât în sensul că îndeplinirea atribuției de serviciu se realizează „prin încălcarea legii“. Aceasta este singura interpretare care poate determina compatibilitatea normelor penale criticate cu dispozițiile constituționale referitoare la claritatea și previzibilitatea legii (v, mutatis mutandis, Decizia nr. 336 din 30 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial nr. 342 din 19 mai 2015, § 48). De altfel, Curtea reține că art. 19 din Convenția Națiunilor Unite împotriva corupției, adoptată la New York, menționează expres că, pentru a exista infracțiunea de „abuz de funcții”, agentul public trebuie să îndeplinească ori să se abțină să îndeplinească, în exercițiul funcțiilor sale, un act cu încălcarea legii.

Raportarea la prescripția normativă trebuie realizată și în ipoteza analizei neîndeplinirii unui act, cu atât mai mult cu cât, în domeniul penal, o inacțiune dobândește semnificație ilicită doar dacă aceasta reprezintă O ÎNCĂLCARE A UNEI PREVEDERI LEGALE EXPRESE CARE OBLIGĂ LA UN ANUMIT COMPORTAMENT ÎNTR-O SITUAȚIE DETERMINATĂ.

Curtea constată că dispozițiile art. 246 din Codul penal din 1969 și cele ale art. 297 alin. (1) din Codul penal încalcă prevederile constituționale ale art. 1 alin. (5), întrucât sintagma „îndeplinește în mod defectuos” nu prevede în mod expres elementul în legătură cu care defectuozitatea este analizată.

În stabilirea săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu, organele judiciare au în vedere, pe lângă prescripțiile normative ale legii, și încălcarea anumitor obligații prevăzute prin hotărâri ale Guvernului; încălcarea anumitor ordine de zi pe unitate care prevedeau expres activitățile pe care trebuia să le execute militarii; încălcarea eticii și a deontologiei profesionale. Atribuțiile de serviciu, ca o componentă a stabilirii, derulării și încetării raporturilor de muncă, sunt caracterizate prin varietate, acestea rezultând din acte normative, instrucțiuni sau dispoziții ale organelor competente (fișa postului), altele decât reglementările penale în vigoare.

Raportarea organelor judiciare la o sferă normativă largă care cuprinde, pe lângă legi și ordonanțe ale Guvernului, și acte de nivel inferior acestora, cum ar fi hotărâri ale Guvernului, ordine, coduri etice și deontologice, regulamente de organizare internă, fișa postului, are influență asupra laturii obiective a infracțiunii de abuz în serviciu prin extinderea acesteia la acțiuni sau inacțiuni ce definesc elementul material al laturii obiective a infracțiunii, dar care nu sunt prevăzute în acte normative de reglementare primară.

Chiar dacă, din punct de vedere practic, o astfel de enumerare limitativă nu este posibilă prin dispozițiile care incriminează abuzul în serviciu, având în vedere consecința pe care reglementarea unei atribuții de serviciu o are în materia incriminării penale a acestei fapte, Curtea statuează că neîndeplinirea ori îndeplinirea defectuoasă a unui act trebuie analizată numai prin raportare la atribuții de serviciu reglementate expres prin legislația primară – legi și ordonanțe ale Guvernului. Aceasta deoarece adoptarea unor acte de reglementare secundară care vin să detalieze legislația primară se realizează doar în limitele și potrivit normelor care le ordonă.

Ilicitul penal este cea mai gravă formă de încălcare a unor valori sociale, iar consecințele aplicării legii penale sunt dintre cele mai grave, astfel că stabilirea unor garanții împotriva arbitrariului prin reglementarea de către legiuitor a unor norme clare și predictibile este obligatorie. Comportamentul interzis trebuie impus de către legiuitor chiar prin lege (înțeleasă ca act formal adoptat de Parlament, în temeiul art. 73 alin. (1) din Constituție, precum și ca act material, cu putere de lege, emis de Guvern, în temeiul delegării legislative prevăzute de art. 115 din Constituție, respectiv ordonanțe și ordonanțe de urgență ale Guvernului) neputând fi dedus, eventual, din raționamente ale judecătorului de natură să substituie normele juridice. În acest sens, instanța de contencios constituțional a reținut că, în sistemul continental, jurisprudența nu constituie izvor de drept așa încât înțelesul unei norme să poată fi clarificat pe această cale, deoarece, într-un asemenea caz, judecătorul ar deveni legiuitor (Decizia nr. 23 din 20 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 240 din 31 martie 2016, § 16)..

Prin Decizia nr. 146 din 25 martie 2004, publicată în Monitorul Oficial nr. 416 din 10 mai 2004, Curtea a reținut că există mai multe înțelesuri în funcție de distincția ce operează între criteriul formal sau organic și cel material. Potrivit primului criteriu, legea se caracterizează ca fiind un act al autorității legiuitoare, ea identificându-se prin organul chemat să o adopte și prin procedura ce trebuie respectată în acest scop. Această concluzie rezultă din coroborarea dispozițiilor art. 61 alin. (1) teza a doua din Constituție, conform cărora „Parlamentul este […] unica autoritate legiuitoare a țării“, cu prevederile art. 76, 77 și 78, potrivit cărora legea adoptată de Parlament este supusă promulgării de către Președintele României și intră în vigoare la trei zile după publicarea ei în Monitorul Oficial dacă în conținutul său nu este prevăzută o altă dată ulterioară. Criteriul material are în vedere conținutul reglementării, definindu-se în considerarea obiectului normei, respectiv a naturii relațiilor sociale reglementate. În ceea ce privește ordonanțele Guvernului, Curtea a reținut că, elaborând astfel de acte normative, organul administrativ exercită o competență prin atribuire care, prin natura ei, intră în sfera de competență legislativă a Parlamentului. Prin urmare, ordonanța nu reprezintă o lege în sens formal, ci un act administrativ de domeniul legii, asimilat acesteia prin efectele pe care le produce, respectând sub acest aspect criteriul material. În consecință, întrucât un act juridic normativ, în general, se definește atât prin formă, cât și prin conținut, legea în sens larg, deci cuprinzând și actele asimilate, este rezultatul combinării criteriului formal cu cel material.

Ordonanțele și ordonanțele de urgență ale Guvernului, sub aspect material, conțin norme de reglementare primară, având o forță juridică asimilată cu a legii. Potrivit art. 115 alin. (3) din Legea fundamentală, „dacă legea de abilitare o cere, ordonanțele se supun aprobării Parlamentului, potrivit procedurii legislative“, iar potrivit alin. (7) al aceluiași articol ordonanțele de urgență „cu care Parlamentul a fost sesizat se aprobă sau se resping printr-o lege (…)“.

În cazul în care neîndeplinirea ori defectuozitatea îndeplinirii unui act nu s-ar raporta la atribuții de serviciu prevăzute într-un act normativ cu putere de lege s-ar ajunge la situația ca în cazul infracțiunii de abuz în serviciu elementul material al acesteia să fie configurat atât de legiuitor, Parlament sau Guvern, cât și de alte organe, inclusiv persoane juridice de drept privat, în cazul fișei postului, ceea ce nu este de acceptat în sistemul juridic de drept penal. Curtea reține că, deși legislația primară poate fi detaliată prin intermediul adoptării unor acte de reglementare secundară, potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, actele normative date în executarea legilor și a ordonanțelor Guvernului se emit doar în limitele și potrivit normelor care le ordonă.

Principiul legalității incriminării, nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege, impune ca numai legiuitorul primar să poată stabili conduita pe care destinatarul legii este obligat să o respecte, în caz contrar aceștia supunându-se sancțiunii penale. Dispozițiile criticate încalcă prevederile art. 1 alin. (4) și (5) din Constituție prin faptul că permit configurarea elementului material al laturii obiective a infracțiunii de abuz în serviciu prin activitatea altor organe, altele decât Parlament – prin adoptarea legii, în temeiul art. 73 alin. (1) din Constituție -, sau Guvern – prin adoptarea de ordonanțe și ordonanțe de urgență, în temeiul delegării legislative prevăzute de art. 115 din Constituție. Dispozițiile art. 246 din Codul penal din 1969 și ale art. 297 alin. (1) din Codul penal sunt constituționale în măsura în care prin sintagma „îndeplinește în mod defectuos” din cuprinsul acestora se înțelege „îndeplinește prin încălcarea legii”.

Parlamentul este liber să decidă cu privire la politica penală a statului, în virtutea prevederilor art. 61 alin. (1) din Constituție în calitate de unică autoritate legiuitoare a țării. Totodată, Curtea a reținut că nu are competența de a se implica în domeniul legiferării și al politicii penale a statului, orice atitudine contrară constituind o imixtiune în competența acestei autorități constituționale (v Decizia nr. 629 din 4 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial nr. 932 din 21 decembrie 2014). În acest domeniu, legiuitorul se bucură de o marjă de apreciere destul de întinsă, având în vedere că acesta se află într-o poziție care îi permite să aprecieze, în funcție de o serie de criterii, necesitatea unei anumite politici penale. Deși, în principiu, Parlamentul se bucură de o competență exclusivă în reglementarea măsurilor ce țin de politica penală a statului, această competență nu este absolută în sensul excluderii exercitării controlului de constituționalitate asupra măsurilor adoptate. Incriminarea/dezincriminarea unor fapte ori reconfigurarea elementelor constitutive ale unei infracțiuni țin de marja de apreciere a legiuitorului, marjă care nu este absolută, ea fiind limitată de principiile, valorile și exigențele constituționale. Legiuitorul trebuie să dozeze folosirea mijloacelor penale în funcție de valoarea socială ocrotită, Curtea putând cenzura opțiunea legiuitorului numai dacă aceasta contravine principiilor și exigențelor constituționale (v, în acest sens, Decizia nr. 824 din 3 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial nr. 122 din 17 februarie 2016).

În exercitarea competenței sale constituționale de a legifera în cadrul politicii penale, legiuitorul are dreptul, dar și obligația de a apăra anumite valori sociale, unele dintre acestea identificându-se cu valorile protejate de (dreptul la viață și la integritate fizică și psihică – art. 22; dreptul la ocrotirea sănătății – art. 34, dreptul de vot – art. 36 etc.), prin incriminarea faptelor care aduc atingere acestora (în acest sens, v Decizia nr. 62 din 18 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial nr. 104 din 12 februarie 2007 și Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014).

În exercitarea competenței de legiferare în materie penală, legiuitorul trebuie să țină seama de principiul potrivit căruia incriminarea unei fapte ca infracțiune trebuie să intervină ca ultim resort în protejarea unei valori sociale, ghidându-se după principiul ultima ratio. Ultima ratio are semnificația comună de procedeu sau metodă ultimă sau finală folosită pentru a atinge scopul urmărit. Acest principiu nu trebuie interpretat ca având semnificația că legea penală trebuie privită ca ultimă măsură aplicată din perspectivă cronologică, ci trebuie interpretat ca având semnificația că legea penală este singura în măsură să atingă scopul urmărit, alte măsuri de ordin civil, administrativ, etc. fiind improprii în realizarea acestui deziderat.

Scopul urmărit de legiuitor prin legislația penală este acela de a apăra ordinea de drept, iar, în sens restrâns, este acela de a apăra valori sociale, identificate de legiuitor în partea specială a Codului penal, acest scop fiind, în principiu, legitim. Totodată, măsurile adoptate de legiuitor pentru atingerea scopului urmărit trebuie să fie adecvate, necesare și să respecte un just echilibru între interesul public și cel individual. Din perspectiva principiului „ultima ratio” în materie penală, nu este suficient să se constate că faptele incriminate aduc atingere valorii sociale ocrotite, ci această atingere trebuie să prezinte un anumit grad de intensitate, de gravitate, care să justifice sancțiunea penală.

La solicitarea Comisiei pentru afaceri juridice și drepturile omului din cadrul Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, Comisia de la Veneția a adoptat Raportul asupra relației dintre responsabilitatea ministerială politică și cea penală, adoptat la cea de-a 94-a ședință plenară (8-9 martie 2013). În cadrul acestui raport, Comisia de la Veneția a considerat că «prevederile penale care interzic „abuzul în serviciu”, “folosirea inadecvată a puterilor” și „abuz de putere” sau infracțiuni similare se găsesc în numeroase sisteme juridice europene, iar Comisia de la Veneția recunoaște că poate exista necesitatea pentru asemenea clauze generale […]. În același timp, Comisia subliniază că asemenea prevederi penale generale sunt foarte problematice, atât cu privire la cerințele calitative ale art. 7 al CEDO, cât și la alte cerințe fundamentale conform principiului statului de drept, precum previzibilitatea și securitatea juridică, și relevă, de asemenea, că acestea sunt în mod special vulnerabile la manevre politice abuzive. Comisia de la Veneția consideră că prevederile penale naționale cu privire la „abuzul în serviciu”, „abuz de putere” și expresii similare trebuie interpretate în sens restrâns și aplicate la un nivel înalt, astfel încât să poată fi invocate numai în cazuri în care fapta este de natură gravă, cum ar fi, spre exemplu, infracțiuni grave împotriva proceselor democratice naționale, încălcarea drepturilor fundamentale, subminarea imparțialității administrației publice ș.a.m.d. […]. Mai mult, trebuie impuse criterii suplimentare cum ar fi, spre exemplu, cerința existenței intenției sau neglijenței grave. Pentru cazurile de „abuz în serviciu” sau „abuz de putere” care implică interese economice, poate fi considerată adecvată cerința unei intenții de câștig personal, fie pentru persoana în cauză sau, de exemplu, pentru un partid politic. […] în măsura în care prevederile penale de „abuz în serviciu” și „abuz de putere” sunt invocate împotriva miniștrilor pentru acțiuni care sunt în principal de natură politică, atunci acest fapt trebuie făcut ca ultimă soluție (ultima ratio). Mai mult, nivelul sancțiunilor trebuie să fie proporțional cu infracțiunea comisă și să nu fie influențat de considerente și dezacorduri politice. Comisia de la Veneția apreciază că responsabilitatea de a nu folosi eronat prevederile privind „abuzul în serviciu” împotriva foștilor sau actualilor miniștri pentru motive politice ține atât de sistemul politic, cât și de procurorul general și instanțele de judecată, indiferent dacă ministrul este acuzat conform unor reguli speciale de acuzare sau unor proceduri penale ordinare».

În final, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, reținând cele expuse în Raportul Comisiei de la Veneția, a adoptat, în data de 28 iunie 2013, la cea de-a 27-a întâlnire, Rezoluția nr. 1950(2013), în care: «îndeamnă majoritățile aflate la putere din statele membre să se abțină de a abuza de sistemul de justiție penală pentru persecutarea oponenților politici; invită organismele legislative ale acelor state ale căror reglementări penale includ încă dispoziții generale referitoare la „abuzul în serviciu” să ia în considerare abrogarea sau reformularea unor astfel de dispoziții, în scopul de a limita domeniul lor de aplicare, în conformitate cu recomandările Comisiei de la Veneția; invită autoritățile competente ale acelor state membre ale căror Constituții prevăd proceduri speciale de punere sub acuzare pentru răspunderea penală ministerială de a se asigura că acestea sunt interpretate și aplicate cu gradul de precauție și de reținere recomandate de Comisia de la Veneția».

În Comunicarea Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic și Social și Comitetul Regiunilor către o politică a Uniunii Europene în materie penală: asigurarea punerii în aplicare eficace a politicilor Uniunii Europene prin intermediul dreptului penal, C0M/2011/0573, la pct. 2.2.1 – Necesitate și proporționalitate – dreptul penal ca măsură de ultimă instanță (ultima ratio) – se precizează că „anchetele și sancțiunile penale pot avea un impact semnificativ asupra drepturilor cetățenilor și au un efect stigmatizant. Prin urmare, dreptul penal trebuie să rămână întotdeauna o măsură la care se recurge în ultimă instanță. Prin urmare, legiuitorul trebuie să analizeze dacă alte măsuri decât cele de drept penal, de exemplu regimuri de sancțiuni de natură administrativă sau civilă, nu ar putea asigura în mod suficient aplicarea politicii și dacă dreptul penal ar putea aborda problemele mai eficace.” (subl. ns. –D. C. )

Sfera subiecților activi care pot săvârși infracțiunea de abuz în serviciu se circumscrie dispozițiilor art. 175 C. pen. , aceasta fiind determinată de persoanele care au calitatea de funcționari publici în sensul legii penale. Potrivit art. 308 alin. (1) C. pen., dispozițiile art. 289-292, 295, 297-301 și 304 privitoare la funcționarii publici „se aplică în mod corespunzător și faptelor săvârșite de către sau în legătură cu persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remunerație, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (2) ori în cadrul oricărei persoane juridice“. Rezultă că sfera subiecților activi în cazul infracțiunii de abuz în serviciu excedează sferei persoanelor care au calitatea de funcționari publici în sensul legii penale. Astfel, subiect activ al acestei infracțiuni poate fi și orice persoană fizică, ce exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remunerație, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (2) C. pen. ori în cadrul oricărei persoane juridice.

Curtea reține că infracțiunea de abuz în serviciu este o infracțiune de rezultat, urmarea imediată a săvârșirii acestei fapte fiind cauzarea unei pagube ori a unei vătămări a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice. Curtea constată că legiuitorul nu a reglementat un prag valoric al pagubei și nici o anumită intensitate a vătămării, ceea ce determină instanța de contencios constituțional să concluzioneze că, indiferent de valoarea pagubei sau intensitatea vătămării rezultate din comiterea faptei, aceasta din urmă, dacă sunt îndeplinite și celelalte elemente constitutive, poate fi o infracțiune de abuz în serviciu.

În prezent, orice acțiune sau inacțiune a persoanei care se circumscrie calităților cerute subiectului activ, indiferent de gravitatea faptei săvârșite, poate intra în sfera normei de incriminare. Această constatare determină Curtea să aibă rezerve în a aprecia că aceasta a fost voința legiuitorului când a incriminat fapta de abuz în serviciu. Aceasta cu atât mai mult cu cât Curtea constată că legiuitorul a identificat și reglementat la nivel legislativ extrapenal pârghiile necesare înlăturării consecințelor unor fapte care, deși, potrivit reglementării actuale se pot circumscrie săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu, nu prezintă gradul de intensitate necesar aplicării unei pedepse penale.

Articolul 1349 alin. (1) și (2) din Codul civil reglementează răspunderea delictuală. Analizând comparativ reglementarea infracțiunii de abuz în serviciu cu dispozițiile civile, ce instituie alte forme ale răspunderii decât cea penală, Curtea reține că, deși nu sunt identice, acestea se aseamănă într-o măsură care determină posibilitatea ca în cazul săvârșirii unei fapte să poată fi incidentă atât răspunderea penală, cât și alte forme de răspundere extrapenală, cum este cea disciplinară, administrativă sau civilă. Aceasta este posibil, având în vedere că, astfel cum s-a arătat, legiuitorul nu a precizat necesitatea existenței unei anumite valori a pagubei sau a unei anumite intensități a vătămării rezultate din comiterea faptei.

Noțiunea de „act”, folosită de legiuitor în cuprinsul reglementării infracțiunii de abuz în serviciu, nu este circumstanțiată la o anumită natură a acestuia. Astfel, Curtea observă că această noțiune poate fi interpretată fie în sensul de act material realizat de o persoană, fie de act juridic normativ, definit ca izvorul de drept creat de organe ale autorității publice, învestite cu competențe normative (Parlament, Guvern, organe administrative locale), fie ca act al puterii judecătorești. Modalitatea de interpretare a noțiunii de „act” poate determina o aplicare a legii care, într-o anumită măsură, interferează cu proceduri judiciare reglementate de legiuitor în mod expres printr-o legislație distinctă de cea penală, cum ar fi procedura excepției de nelegalitate sau procedura căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești.

În concluzie, Curtea reține că sarcina aplicării principiului ultima ratio revine, pe de-o parte, legiuitorului, iar, pe de altă parte, organelor judiciare chemate să aplice legea. Astfel, Curtea apreciază că responsabilitatea de a reglementa și aplica, în acord cu principiul anterior menționat, prevederile privind „abuzul în serviciu”, ține atât de autoritatea legiuitoare primară/delegată (Parlament/Guvern), cât și de organele judiciare – ministerul public și instanțele judecătorești -, indiferent dacă subiectul activ este acuzat conform unor reguli speciale de acuzare sau unor proceduri penale ordinare.

În ceea ce privește critica de neconstituționalitate referitoare la impredictibilitatea dispoziției legale sub aspectul formei de vinovăție cerute pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu, Curtea observă că dispozițiile art. 246 și 248 din Codul penal din 1969 cuprindeau sintagma „cu știință”, în vreme ce noile dispoziții nu mai specifică expres în cuprinsul lor care este forma de vinovăție cerută. Însă, potrivit dispozițiilor art. 16 alin. (6) din Codul penal, „Fapta constând într-o acțiune sau inacțiune constituie infracțiune când este săvârșită cu intenție. Fapta comisă din culpă constituie infracțiune numai când legea o prevede în mod expres“. Cu alte cuvinte, atunci când intenția legiuitorului este aceea de a sancționa faptele săvârșite cu forma de vinovăție a culpei, acesta este obligat să specifice, în mod expres, acest lucru în cuprinsul infracțiunii. Încălcarea din culpă de către un funcționar public a unei îndatoriri de serviciu, prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasă, dacă prin aceasta se cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice constituie infracțiunea de neglijență în serviciu reglementată în art. 298 C. pen., iar nu infracțiunea de abuz în serviciu. Totodată, Este opțiunea legiuitorului să incrimineze săvârșirea faptei de abuz în serviciu atât cu intenție directă, cât și cu intenție indirectă, fără ca în acest fel să se încalce prevederile constituționale ale art. 1 alin. (5).

Curtea apreciază că nu poate fi reținută nici critica potrivit căreia în cuprinsul dispozițiilor art. 297 C. pen. nu se menționează dacă „actul” care trebuie îndeplinit se circumscrie unui act licit sau ilicit. „Actul” la care face referire textul de lege criticat se circumscrie sferei atribuțiilor de serviciu pe care funcționarul public le are. Astfel, situația premisă este cea a obligației îndeplinirii unui act licit, atribuția de serviciu/îndatorirea pe care funcționarul public o are în sarcina sa neputând fi caracterizată decât prin liceitate. De altfel, Curtea constată că și în doctrină s-a reținut că situația premisă în structura infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor constă în prealabila existență a unui serviciu având competența de a efectua acte de felul aceluia care ocazionează săvârșirea abuzului. În cadrul acestui serviciu care constituie situația premisă își exercită atribuțiile funcționarul care comite abuzul[43].

Infracțiunea de abuz în serviciu este o infracțiune de rezultat, astfel încât consumarea ei este legată de producerea uneia dintre urmările prevăzute de dispozițiile art. C. pen., și anume cauzarea unei pagube sau vătămarea drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice. Astfel, referitor la expresia „vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice“, criticată de autorii excepției ca fiind lipsită de claritate, Sintagma „interes legitim” nu este definită în Codul penal. Curtea reține, însă, că, în doctrină, s-a arătat că prin expresia „vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice” se înțelege lezarea sau prejudicierea morală, fizică sau materială, adusă intereselor legale ale unor asemenea persoane. Vătămarea drepturilor ori a intereselor legale ale unei persoane presupune știrbirea efectivă a drepturilor și intereselor legitime, în orice fel: neacordarea acestora, împiedicarea valorificării lor etc., de către funcționarul care are atribuții de serviciu în ceea ce privește realizarea drepturilor și intereselor respective.

„Vătămare a drepturilor sau intereselor legitime” presupune afectarea, lezarea unei persoane fizice sau juridice în dorința/preocuparea acesteia de a-și satisface un drept/interes ocrotit de lege. S-a reținut că vătămarea intereselor legale ale unei persoane presupune orice încălcare, orice atingere, fie ea fizică, morală sau materială, adusă intereselor protejate de Constituție și de legile în vigoare, potrivit Declarației Universale a Drepturilor Omului. Așadar, gama intereselor (dorința de a satisface anumite nevoi, de preocuparea de a obține un avantaj etc.) la care face referire textul legal este foarte largă, ea incluzând toate posibilitățile de manifestare ale persoanei potrivit cu interesele generale ale societății pe care legea i le recunoaște și garantează. Este totuși necesar ca fapta să prezinte o anumită gravitate. În caz contrar, neexistând gradul de pericol social al unei infracțiuni, fapta atrage, după caz, numai răspunderea administrativă sau disciplinară [44].

Pentru a exista infracțiunea de „abuz de funcții”, agentul public trebuie să îndeplinească ori să se abțină să îndeplinească, în exercițiul funcțiilor sale, un act cu încălcarea legii. Îndeplinirea actului sau neîndeplinirea corespunzătoare se referă la atribuțiile de serviciu descrise în legislația primară (legi, ordonanțe și ordonanțe de urgență); nu este infracțiune de abuz în serviciu încălcarea atribuțiilor prevăzute în fișa postului, regulamente, norme tehnice, coduri deontologice, ordine de serviciu, ordine de zi pe unitate, instrucțiuni, hotărâri de guvern, dispoziții de primar, hotărâri ale consiliilor locale sau județene etc. și aceasta chiar dacă au produs prejudiciu sau au vătămat drepturile sau interesele unor persoane[45]

De lege ferenda, apreciem că delimitarea abuzului de serviciu trebuie să constea doar în fapta unui funcționar public de a abuza de funcțiile sau de postul său, adică de a îndeplini ori de a se abține să îndeplinească, în exercițiul funcțiilor sale, un act cu încălcarea legii, cu scopul de a obține un folos necuvenit pentru sine sau pentru altă persoană sau entitate.

Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei îndeamnă majoritățile aflate la putere din statele membre să se abțină de a abuza de sistemul de justiție penală pentru persecutarea oponenților politici; ea invită organismele legislative ale acelor state ale căror reglementări penale includ încă dispoziții generale referitoare la „abuzul în serviciu” să ia în considerare abrogarea sau reformularea unor astfel de dispoziții, în scopul de a limita domeniul lor de aplicare, în conformitate cu recomandările Comisiei de la Veneția.

Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.

11/29/2023

[1] Imunitatea parlamentară – Deputații și senatorii nu pot fi trași la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului (art. 72 alin.1 din Constituția României, revizuită).

[2] În caz de infracțiune flagrantă, deputații sau senatorii pot fi reținuți și supuși percheziției. Ministrul justiției îl va informa neîntârziat pe președintele Camerei asupra reținerii și a percheziției. În cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reținere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri (art. 72 alin.3).

[3] Republicată în Monitorul Oficial nr. 200 din 23 martie 2007. Republicată în temeiul art. II din Legea nr. 90/2005 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 3/2005 pentru modificarea și completarea Legii nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială, publicată în Monitorul Oficial nr. 322 din 15 aprilie 2005, dându-se textelor o nouă numerotare. Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială a fost republicată în Monitorul Oficial nr. 334 din 20 mai 2002. Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială a mai fost modificată și completată prin: Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, publicată în Monitorul Oficial nr. 279 din 21 aprilie 2003, cu modificările și completările ulterioare; Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 24/2004 privind creșterea transparenței în exercitarea demnităților publice și a funcțiilor publice, precum și intensificarea măsurilor de prevenire și combatere a corupției, publicată în Monitorul Oficial nr. 365 din 27 aprilie 2004, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 601/2004, publicată în Monitorul Oficial nr. 1.227 din 20 decembrie 2004; Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 3/2005 pentru modificarea și completarea Legii nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială, publicată în Monitorul Oficial nr. 116 din 4 februarie 2005, aprobată cu modificări prin Legea nr. 90/2005, publicată în Monitorul Oficial nr. 322 din 15 aprilie 2005; – Legea 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal (M.Of. 757 din 12-noi-2012) , Ordonanța de urgență 95/2007 pentru modificarea Legii nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială (M.Of. 678 din 04-oct-2007) . v Decizia 1133/2007 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 12 – art. 22 din cap. III ”Procedura de urmărire și judecare” al Legii nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială, art. 23 și art. 24 din aceeași lege, precum și ale art. I și art. II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 95/2007 pentru modificarea Legii nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială (M.Of. 851 din 12 decembrie 2007); ; v Decizia 665/2007 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 23 alin. (2) și (3) din Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială, republicată (M.Of. 547 din 10 august 2007)

[4] Textul art. 16 a fost abrogat. (Vezi Decizia nr. 1133/2007, cu referire la O. U. G. nr. 95 din 4 octombrie 2007 pentru modificarea Legii nr. 115/1999).

[5] Publicată în Monitorul Oficial nr.300 din 28 iunie 2005

[6] Referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.23 alin.(2) și (3) din Legea nr.115/1999 privind responsabilitatea ministerială, republicată. Decizia este publicată în Monitorul Oficial nr. 547 din 10 august 2007.

[7] Textul art. 16 a fost abrogat. (Vezi Decizia nr. 1133/2007, cu referire la O. U. G. nr. 95 din 4 octombrie 2007 pentru modificarea Legii nr. 115/1999).

[8] Legea nr. 47 din 18 mai 1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată în Monitorul Oficial, nr. 643 din 16 iulie 2004. Republicată în temeiul dispozițiilor art. III din Legea nr. 232/2004 pentru modificarea și completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial nr. 502 din 3 iunie 2004, dându-se textelor o nouă numerotare. Legea nr. 47/1992 a mai fost republicată în Monitorul Oficial nr. 187 din 7 august 1997, iar ulterior a mai fost modificată prin Legea nr. 124/2000 privind structura personalului Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial nr. 331 din 17 iulie 2000.

[9] Monitorul Oficial nr. 116 din 4 februarie 2005 . Guvernul României adoptă prezenta ordonanță de urgență având în vedere constatările Raportului de țară al Comisiei Europene pe anul 2004 pentru România, care menționează că nu s-a dat curs încă recomandării de eliminare a imunității penale a foștilor miniștri, dar că autoritățile române sunt decise să o elimine până în ianuarie 2005, angajament ce justifică situația extraordinară a cărei reglementare nu poate fi amânată, ținând seama de Recomandarea XII cuprinsă în Raportul Grupului de State împotriva Corupției al Consiliului Europei (GRECO), adoptat la Plenara din 28 iunie – 2 iulie 2004, care recomandă României ca legislația națională să se modifice în sensul eliminării imunității penale a foștilor miniștri și să trimită neîntârziat informații O. U. G. a fost aprobată prin Legea nr. 90/2005. Art. 20, în forma dată prin Legea nr. 90/2005: „Urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârșite în exercițiul funcției lor se efectuează, după caz, de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sau de către Parchetul Național Anticorupție, iar judecarea acestora, de către Înalta Curte de Casație și Justiție, potrivit legii.” Alineatul (2) al articolului 24 are următorul cuprins: „(2) Urmărirea penală și judecarea foștilor membri ai Guvernului pentru infracțiunile săvârșite în exercițiul funcției lor, astfel cum acestea sunt prevăzute de art. 7 – 11, se efectuează potrivit normelor de procedură penală de drept comun.”. Alineatul (3), în forma aprobată prin Legea nr. 90/2005 are următorul cuprins: „(3) Prevederile de ordin procedural ale prezentei legi nu se aplică foștilor membri ai Guvernului în nici o situație.”

[10] Prin Încheierea din 22 martie 2007, pronunțată în Dosarul nr.15.083/1/2006, Î.C.C.J. – Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art.24 alin.(2) și (3) din Legea nr.115/1999 privind responsabilitatea ministerială. Curtea Constituțională constată, eliptic,că dispozițiile art.23 alin.(2) și (3) din Legea nr.115/1999 privind responsabilitatea ministerială, republicată, sunt neconstituționale. Concluzia este, însă, a revenirii la formulările inițiale: „Art. 24.- (1) Regulile de procedură prevăzute în prezenta lege se completează cu cele cuprinse în regulamentele celor două Camere ale Parlamentului și în Codul de procedură penală, în măsura în care prezenta lege nu dispune altfel.

(2) Punerea sub urmărire penală a foștilor membri ai Guvernului pentru infracțiunile săvârșite în exercițiul funcției lor se face potrivit normelor de procedură din prezenta lege.”(subl. ns. – D. C. )

[11] Calitatea de deputat sau de senator încetează la data întrunirii legale a Camerelor nou alese sau în caz de demisie, de pierdere a drepturilor electorale, de incompatibilitate ori de deces.

[12] Imunitatea parlamentară protejează mandatul în sine, având caracter pur obiectiv (D. Ciuncan, Temeinicia încuviințării ridicării imunității parlamentare, în “ Pro lege”nr.1/1998, p.42 sqq.; T. Drăganu, Drept constituțional și instituții politice, tratat elementar, vol. II, Lumina Lex, 1998, p. 218; contrar I. Vida, Comentariu, în “Constituția României comentat și adnotat”, p. 162)

[13] Curtea Constituțională, Decizia nr. 1133 din 27 noiembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial nr. 851 din 12 decembrie 2007

[14] Curtea Constituțională , Decizia nr. 665 din 5 iulie 2007, publicată în Monitorul Oficial nr. 547 din 10 august 2007

[15] Î.C.C.J. , Completul de 5 judecători, Decizia nr. 112 din 16 mai 2011

[16] Î.C.C.J. , Completul de 5 judecători, Decizia nr. 112 din 16 mai 2011

[17] Î.C.C.J. , Secția Contencios Administrativ si Fiscal, Decizia nr. 3100 din 27 mai 2011

[18] Î.C.C.J. , Secția Contencios Administrativ si Fiscal, Decizia nr. 3100 din 27 mai 2011

[19] Va fi admis recursul declarat de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.N.A. va fi casată sentința atacată, iar cauza trimisă Secției Penale a Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru continuarea judecății. Î.C.C.J. , Completul de 5 judecători, Decizia nr. 327 din 12 octombrie 2011

[20] Î.C.C.J. , Completul de 9 judecători, Decizia nr. 427 din 31 octombrie 2011

[21] Î.C.C.J. , Completul de 9 judecători, Decizia nr. 427 din 31 octombrie 2011

[22] Î.C.C.J. , Secția Penala, Sentința penala nr. 194 din 14 februarie 2012

[23] Î.C.C.J. , Secția Penala, Sentința penala nr. 194 din 14 februarie 2012

[24] Instanța de recurs apreciază că, în mod corect s-a reținut săvârșirea infracțiunii în condițiile art. 6 și 7 din Legea nr. 78/2000, existând în acest sens probe în contextul cauzei cu privire la aceste atribuții Î.C.C.J. , Completul de 9 judecători, Decizia nr. 176 din 3 septembrie 2012

[25] Î.C.C.J. , Completul de 9 judecători, Decizia nr. 176 din 3 septembrie 2012

[26] Î.C.C.J. Secția de Contencios Administrativ și Fiscal, Decizia nr. 5989 din 2 decembrie 2021

[27] Î.C.C.J. Secția de Contencios Administrativ și Fiscal, Decizia nr. 5989 din 2 decembrie 2021

[28] Î.C.C.J. Secția de Contencios Administrativ și Fiscal, Decizia nr. 541 din 1 februarie 2022

[29] Î.C.C.J. Secția de Contencios Administrativ și Fiscal, Decizia nr. 541 din 1 februarie 2022

[30] . I.C.C.J, Secția Penală, încheierea nr. 2/C din 8 martie 2022 a completului de 2 judecători de cameră preliminară

[31] . I.C.C.J, Secția Penală, încheierea nr. 2/C din 8 martie 2022 a completului de 2 judecători de cameră preliminară

[32] Î. C. C. J. , Completurile de 5 judecători, Decizia nr. 47 din 22 mai 2023

[33] Lidia Barac , Câteva considerații relative la infracțiunea de abuz în serviciu, juridice.ro, 6 iunie 2016. Oportunitatea este o decizie politică, la Comentariu de ZeV — 24/02/2017, https://cristidanilet.wordpress.com/, oportunitatea este caracteristica unei operațiuni de a servi, în mod adecvat, în circumstanțe date, realizării unor obiective ale politicilor asumate; v și https://dorin.ciuncan.com/jurisprudenta-cedo/abuzul-in-serviciuinfrac%C8%9Biuni-asimilate-infrac%C8%9Biunilor-de-coruptie/OG 119/2000

[34] În cazul infracțiunii de abuz în serviciu, relevantă este și Decizia Curții Constituționale nr. 458 din 22 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 890 din 13 noiembrie 2017, care a elucidat, expressis verbis, chestiunea evocată în sesizare ce ține de cele două elemente distincte, cu existență de sine stătătoare, elementul „pagubă“ și elementul „folos necuvenit“ (dubla ilegalitate). Intenția este calificată prin scop, și nu și indirectă.

[35] Decizia nr. 282/2023 , publicată în Monitorul Oficial nr. 761 din 22 august 2023

[36] Curtea Constituțională, Decizia nr. 690 din 7 noiembrie 2017referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 248 teza a doua din Codul penal din 1969, publicată în Monitorul Oficial nr. 166 din 22 februarie 2018

[37] Curtea Constituțională, Decizia nr. 783 din 15 decembrie 2016referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 297 alin. (2) din Codul penal, publicată în Monitorul Oficial nr. 289 din 24 aprilie 2017

[38] https://www.libertatea.ro/stiri/dosar-dna-vlad-voiculescu-interviu-alina-mungiu-pippidi, 24 noiembrie 2023. https://www.stiripesurse.ro/alina-mungiu-pippidi-intervine-in-scandalul-vaccinurilor 25/11/2023. Ion Cristoiu, Dosarul vaccinurilor: eficient din punct de vedere politic, nul din punct de vedere juridic, https://www.youtube.com, 27 noiembrie 2023

[39] https://www.presshub.ro/dosarul-vaccinurilor-un-caz-cu-prea-multe-semne,24/11/2023

[40] „Jurnalul național ”, 27 noiembrie 2023, p. 3

[41] Abuz de autoritate sau abuz de putere

[42] Curtea Constituțională , Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 246 din Codul penal din 1969, ale art. 297 alin. (1) din Codul penal și ale art. 13² din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, publicată în Monitorul Oficial nr. 517 din 8 iulie 2016. v Studiu cu privire la incriminarea infracțiunii de abuz în serviciu și neglijență în serviciu în dreptul comparat, https://www.mpublic.ro/.

[43] V și Abuzul în serviciu, https://dorin.ciuncan.com

[44] Curtea Constituțională , Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 246 din Codul penal din 1969, ale art. 297 alin. (1) din Codul penal și ale art. 13² din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, publicată în Monitorul Oficial nr. 517 din 8 iulie 2016

Dorin CIUNCAN

Pages

Categories

Legături

Meta

RĂSPUNDEREA MINISTERIALĂ. ABUZ ÎN SERVICIU

Răspunderea membrilor guvernului

Abuz în serviciu[41]

[20] Î.C.C.J. , Completul de 9 judecători, Decizia nr. 427 din 31 octombrie 2011

[21] Î.C.C.J. , Completul de 9 judecători, Decizia nr. 427 din 31 octombrie 2011

[25] Î.C.C.J. , Completul de 9 judecători, Decizia nr. 176 din 3 septembrie 2012

[45] Cristi Danileț, Pe ințelesul tuturor: decizia CCR privind abuzul în serviciu , https://cristidanilet.wordpress.com 22/2/2017

Leave a Reply Cancel reply

Recent Posts

Dorin CIUNCAN

Pages

Categories

Legături

Meta

RĂSPUNDEREA MINISTERIALĂ. ABUZ ÎN SERVICIU

Răspunderea membrilor guvernului

Abuz în serviciu[41]

[20] Î.C.C.J. , Completul de 9 judecători, Decizia nr. 427 din 31 octombrie 2011

[21] Î.C.C.J. , Completul de 9 judecători, Decizia nr. 427 din 31 octombrie 2011

[25] Î.C.C.J. , Completul de 9 judecători, Decizia nr. 176 din 3 septembrie 2012

[45] Cristi Danileț, Pe ințelesul tuturor: decizia CCR privind abuzul în serviciu , https://cristidanilet.wordpress.com 22/2/2017

Leave a Reply Cancel reply

Recent Posts

Tags