RĂSPUNDEREA PENALĂ A PERSOANEI JURIDICE
Societas delinquere non potest[1].
Persoanele juridice pot fi trase la răspundere pentru fapte penale săvârşite în numele lor de orice persoană, care acţionează fie individual, fie în calitate de membru al unui organ al respectivei persoane juridice, ce exercită o funcţie de conducere în cadrul acelei persoane în baza unui mandat de reprezentare sau a unei autorizări de a lua decizii în numele persoanei juridice sau de a exercita un control în cadrul persoanei juridice. Pe lângă aceasta, o persoană juridică poate fi trasă la răspundere atunci când lipsa de supraveghere sau de control a constituit premisa săvârşirii infracţiunilor în numele respectivei persoane juridice, de către o persoană fizică aflată sub autoritatea sa.
Aceste dispoziţii de principiu sunt enumerate în art. 9 şi 10 ale Propunerii de decizie-cadru nr. 664/2001 a Consiliului Uniunii Europene privind lupta contra rasismului şi xenofobiei[2].
Prin Legea nr. 365 din 15 septembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 903 din 5 octombrie 2004, Parlamentul României a ratificat Convenţia Naţiunilor Unite împotriva corupţiei, adoptată la New York la 31 octombrie 2003, semnată de România la Merida la 9 decembrie 2003.
Potrivit art. 26, fiecare stat parte adoptă măsurile necesare, conform principiilor sale juridice, pentru a stabili răspunderea persoanelor juridice care participă la infracţiunile stabilite conform acestei convenţii.
Sub rezerva principiilor juridice ale statului parte, răspunderea persoanelor juridice poate fi penală, civilă sau administrativă. Această răspundere nu aduce atingere răspunderii penale a persoanelor fizice care au săvârşit infracţiunile.
Fiecare stat parte veghează, în mod special, ca persoanele juridice trase la răspundere conform acestui text de lege să facă obiectul sancţiunilor eficace, proporţionale şi de descurajare, de natură penală sau nepenală, inclusiv al sancţiunilor băneşti.
Prin Legea nr. 27 din 16 ianuarie 2002 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 30 ianuarie 2002, Parlamentul României a ratificat Convenţia penală privind corupţia, adoptată la Strasbourg la 27 ianuarie 1999 .
În art. 18 al convenţiei se stipulează că fiecare parte adoptă măsurile legislative şi alte măsuri care se dovedesc necesare pentru a se asigura că persoanele juridice pot fi ţinute responsabile de infracţiuni de corupţie activă, trafic de influenţă şi de spălare a capitalurilor, stabilite în temeiul acestei convenţii, dacă acestea sunt comise în contul lor de către o persoană fizică ce acţionează fie individual, fie în calitate de membru al unui organ al persoanei juridice, în cadrul căreia exercită atribuţii de conducere referitoare la:
– puterea de reprezentare a persoanei juridice; sau
– autoritatea pentru a lua decizii în numele persoanei juridice; sau
– autoritatea pentru a exercita un control în cadrul persoanei juridice, precum şi pentru participarea unei asemenea persoane fizice în calitate de complice sau de instigator la comiterea infracţiunilor sus-menţionate.
Făcând abstracţie de cazurile mai sus arătate, fiecare parte ia măsurile necesare pentru a se asigura că o persoană juridică poate fi ţinută responsabilă dacă lipsa de supraveghere sau de control din partea unei persoane fizice menţionate mai sus a făcut posibilă comiterea infracţiunilor în contul respectivei persoane juridice de către o persoană fizică supusă autorităţii sale.
Responsabilitatea persoanei juridice nu exclude urmăririle penale împotriva persoanelor fizice autori, instigatori sau complici la infracţiunile menţionate .
Ţinând seama de gravitatea infracţiunilor stabilite, fiecare parte prevede, cu privire la infracţiunile stabilite, sancţiuni şi măsuri efective, proporţionale şi descurajatoare, incluzând, atunci când sunt săvârşite de persoane fizice, sancţiuni privative de libertate ce pot da loc la extrădare.
Fiecare parte se asigură ca în cazul responsabilităţii stabilite , persoanele juridice să fie pasibile de sancţiuni eficace, proporţionate şi descurajatoare, de natură penală sau nepenală, inclusiv de sancţiuni pecuniare.
Fiecare parte adoptă măsurile legislative şi alte măsuri care se dovedesc necesare pentru a-i permite să confişte sau să blocheze în alt mod instrumentele şi produsele infracţiunilor stabilite în temeiul convenţiei sau bunurile a căror valoare corespunde acestor produse.
Răspunderea persoanelor juridice este atrasă în măsura în care ele participă la infracţiunile stabilite conform acestei convenţii.
În doctrină s-a arătat că, în principiu, sunt exceptate persoanele juridice de drept public care au organe alese[3]. Organul persoanei juridice este parte alcătuitoare a acesteia, prin care se formează şi se manifestă voinţa ei cu prilejul exercitării funcţiei, în limitele puterilor dobândite.
Reprezentantul legal sau convenţional este şi rămâne o persoană distinctă, în afara celui reprezentat, iar fapta ilicită a organului rămâne cu totul străină de funcţiile ce-i sunt încredinţate, nu poate constitui fapta ilicită a persoanei juridice[4] .
Exerciţiul include şi abuzul de funcţie, când aceasta este doar instrumentul delictului civil, atribuţiile funcţiei fiind abătute de la scopul lor, sau când funcţia a fost prilejul săvârşirii faptei. Este îndestulător să existe un raport de conexiune între exerciţiu şi faptă, aceasta fiind condiţia necesară a producerii prejudiciului sau pentru înlesnirea precumpănitoare a acestei produceri[5].
Ca atare, numai o faptă colectivă a organului poate fi privită ca faptă a persoanei juridice[6] (pe tărâmul răspunderii civile delictuale).
Alături de răspunderea penală a şefului de întreprindere Espace judiciaire europeen include şi răspunderea penală colectivă (de grup) sub forma răspunderii persoanei juridice având calitatea de subiect de drept şi titulară a unui patrimoniu autonom atunci când infracţiunea a fost săvârşită pe seama grupului (pour le compte) de către reprezentant, organ sau de orice persoană ce acţionează în numele său având putere de decizie de drept sau de fapt ( art.14, raport şi proiect 1996)[7].
Pour engager la responsabilité de la personne morale, l’infraction doit avoir été commise pour le compte de la personne morale par son organe ou son représentant.
C’est le mécanisme de la responsabilité par ricochet.
La personne morale n’est pas considérée en droit pénal comme une personne autonome, dotée de son propre pouvoir de décision et de ses propres moyens d’action, mais comme une personne abstraite incarnée par ses organes ou représentants.
La RPPM est un mécanisme d’imputation à la personne morale d’une infraction commise par une ou plusieurs personnes physiques : l’organe ou le représentant, c’est-à-dire toute personne ayant le pouvoir légal, statutaire ou conventionnel d’engager la personne morale, et notamment le délégataire d’un organe disposant de la compétence, de l’autorité et des moyens nécessaires à l’exercice de sa mission.
L’infraction commise par une personne étrangère à la personne morale, ou à l’occasion d’actes étrangers aux pouvoirs de représentation, ou encore l’infraction qui n’est pas commise pour le compte de la personne morale (c’est-à-dire dans son intérêt ou en son nom), ne peut être imputée à cette dernière.
L’imputation d’une infraction à une personne morale suppose la réunion de tous les éléments de l’infraction, le plus souvent sur la tête d’une personne physique identifiée, organe ou représentant de la personne morale. Les juges ne peuvent en aucun cas établir l’existence des éléments de l’infraction directement dans le chef de la personne morale (Crim. 29 avril 2003).
L’identification de la personne physique n’est pas absolument nécessaire dès lors que l’organe ou le représentant fautif est identifié : la seule exigence légale tient à l’existence d’une infraction matériellement commise par un organe ou représentant.
Si l’organe ayant commis l’infraction est un organe collectif, il ne semble pas qu’il y ait d’impossibilité à poursuivre la personne morale, à condition toutefois que la nature de l’infraction s’y prête, notamment en ce qui concerne l’intention.
Comme pour la complicité, la condamnation effective de l’auteur matériel importe peu : c’est l’existence d’une infraction principale punissable qui est seule prise en compte. L’absence de poursuites contre l’organe ou le représentant n’empêche pas la condamnation de la personne morale. Il se peut même que la relaxe du représentant n’empêche pas la condamnation de la personne morale : c’est le cas de la faute involontaire ayant un lien de causalité indirecte avec le dommage ; l’application de l’alinéa 4 de l’article 121-318 du Code pénal n’empêche pas la condamnation de la personne pénale (exemple : Crim. 24 octobre 2000).
Il résulte des articles 121-2, 121-3 et 222-19 du Code pénal, tant dans leur rédaction antérieure à la loi du 10 juillet 2000 que dans celle issue de cette loi, que les personnes morales sont responsables pénalement de toute faute non intentionnelle de leurs organes ou représentants ayant entraîné une atteinte à l’intégrité physique constitutive du délit de blessures involontaires, alors même qu’en l’absence de faute délibérée ou caractérisée au sens de l’article 121-3, alinéa 4, nouveau, la responsabilité pénale des personnes physiques ne pourrait être recherchée.
Encourt dès lors la censure l’arrêt qui, dans des poursuites contre une société pour blessures involontaires causées à l’un de ses salariés, prononce la relaxe de celle-ci après avoir relevé des éléments de fait caractérisant un manquement aux prescriptions de l’article 5 du décret du 8 janvier 1965, sans rechercher si ce manquement n’était pas dû pour partie à un défaut de surveillance ou d’organisation du travail imputable au chef d’établissement ou, le cas échéant, à son délégataire en matière de sécurité et susceptible, nonobstant l’absence de faute délibérée ou caractérisée, d’engager la responsabilité pénale de la société.( Faute délibérée d’un organe ou d’un représentant CRIM. – 24 octobre 2000. CASSATION PARTIELLE, N° 00-80.378. – C.A. Lyon, 7 décembre 1999).
Article 121-2 (Modifié par Loi n°2004-204 du 9 mars 2004 – art. 54 JORF 10 mars 2004 en vigueur le 31 décembre 2005) :
Les personnes morales, à l’exclusion de l’Etat, sont responsables pénalement, selon les distinctions des articles 121-4 à 121-7, des infractions commises, pour leur compte, par leurs organes ou représentants.
Toutefois, les collectivités territoriales et leurs groupements ne sont responsables pénalement que des infractions commises dans l’exercice d’activités susceptibles de faire l’objet de conventions de délégation de service public.
La responsabilité pénale des personnes morales n’exclut pas celle des personnes physiques auteurs ou complices des mêmes faits, sous réserve des dispositions du quatrième alinéa de l’article 121-3.
În procedura penală franceză, urmărirea penală şi judecata sunt reglementate în titlul XVIII : De la poursuite, de l’instruction et du jugement des infractions commises par les personnes morales, astfel :
Article 706-41
Les dispositions du présent code sont applicables à la poursuite, à l’instruction et au jugement des infractions commises par les personnes morales, sous réserve des dispositions du présent titre.
Article 706-42
Sans préjudice des règles de compétence applicables lorsqu’une personne physique est également soupçonnée ou poursuivie, sont compétents :
1º Le procureur de la République et les juridictions du lieu de l’infraction ;
2º Le procureur de la République et les juridictions du lieu où la personne morale a son siège.
Ces dispositions ne sont pas exclusives de l’application éventuelle des règles particulières de compétence prévues par les articles 705 et 706-17 relatifs aux infractions économiques et financières et aux actes de terrorisme.
Article 706-43
L’action publique est exercée à l’encontre de la personne morale prise en la personne de son représentant légal à l’époque des poursuites. Ce dernier représente la personne morale à tous les actes de la procédure. Toutefois, lorsque des poursuites pour des mêmes faits ou des faits connexes sont engagées à l’encontre du représentant légal, celui-ci peut saisir par requête le président du tribunal de grande instance aux fins de désignation d’un mandataire de justice pour représenter la personne morale.
La personne morale peut également être représentée par toute personne bénéficiant, conformément à la loi ou à ses statuts, d’une délégation de pouvoir à cet effet.
La personne chargée de représenter la personne morale en application du deuxième alinéa doit faire connaître son identité à la juridiction saisie, par lettre recommandée avec demande d’avis de réception.
Il en est de même en cas de changement du représentant légal en cours de procédure.
En l’absence de toute personne habilitée à représenter la personne morale dans les conditions prévues au présent article, le président du tribunal de grande instance désigne, à la requête du ministère public, du juge d’instruction ou de la partie civile, un mandataire de justice pour la représenter.
Article 706-44
Le représentant de la personne morale poursuivie ne peut, en cette qualité, faire l’objet d’aucune mesure de contrainte autre que celle applicable au témoin.
Article 706-45
Le juge d’instruction peut placer la personne morale sous contrôle judiciaire dans les conditions prévues aux articles 139 et 140 en la soumettant à une ou plusieurs des obligations suivantes :
1º Dépôt d’un cautionnement dont le montant et les délais de versement, en une ou plusieurs fois, sont fixés par le juge d’instruction ;
2º Constitution, dans un délai, pour une période et un montant déterminés par le juge d’instruction, des sûretés personnelles ou réelles destinées à garantir les droits de la victime ;
3º Interdiction d’émettre des chèques autres que ceux qui permettent le retrait de fonds par le tireur auprès du tiré ou ceux qui sont certifiés ou d’utiliser des cartes de paiement ;
4º Interdiction d’exercer certaines activités professionnelles ou sociales lorsque l’infraction a été commise dans l’exercice ou à l’occasion de l’exercice de ces activités et lorsqu’il est à redouter qu’une nouvelle infraction soit commise ;
5º Placement sous contrôle d’un mandataire de justice désigné par le juge d’instruction pour une durée de six mois renouvelable, en ce qui concerne l’activité dans l’exercice ou à l’occasion de laquelle l’infraction a été commise.
Pour les obligations prévues aux 1º et 2º, les dispositions des articles 142 à 142-3 sont applicables.
Les interdictions prévues aux 3º et 4º ne peuvent être ordonnées par le juge d’instruction que dans la mesure où elles sont encourues à titre de peine par la personne morale poursuivie. La mesure prévue au 5º ne peut être ordonnée par le juge d’instruction si la personne morale ne peut être condamnée à la peine prévue par le 3º de l’article 131-39 du code pénal.
En cas de violation du contrôle judiciaire, les articles 434-43 et 434-47 du code pénal sont, le cas échéant, applicables.
Article 706-46
Les dispositions particulières applicables à la signification des actes aux personnes morales sont fixées au titre IV du livre II.
Este reglementată deci necesitatea urmăririi întotdeauna de către procuror în mod egal a persoanei fizice, chiar dacă aceasta este alta decât făptuitorul, după regulile mandatului, cu posibilitatea judecării în lipsă.
În mod expres este reglementată posibilitatea aplicării unor măsuri preventive, provizorii de către un judecător etc.
Art. 197 din Codul penal italian, reglementează
Obbligazione civile delle persone giuridiche per il pagamento delle multe e delle ammende.
Gli enti forniti di personalità giuridica, eccettuati lo Stato, le regioni, le province ed i comuni, qualora sia pronunciata condanna per reato contro chi ne abbia la rappresentanza o l’amministrazione, o sia con essi in rapporto di dipendenza, e si tratti di reato che costituisca violazione degli obblighi inerenti alla qualità rivestita dal colpevole, ovvero sia commesso nell’interesse della persona giuridica, sono obbligati al pagamento, in caso di insolvibilità del condannato, di una somma pari all’ammontare della multa o dell’ammenda inflitta.
Se tale obbligazione non può essere adempiuta, si applicano al condannato le disposizioni dell’articolo 136.
(Art. 136 – Modalità di conversione di pene pecuniarie – Le pene della multa e dell’ammenda, non eseguite per insolvibilità del condannato, si convertono a norma di legge.).
Interdicţiile şi suspendările dispuse de un judecător, sunt, bineînţeles , temporare , îngrădind capacitatea juridică (capacità di esercitare).
Art. 32 bis – Interdizione temporanea dagli uffici direttivi delle persone giuridiche e delle imprese
L’interdizione dagli uffici direttivi delle persone giuridiche e delle imprese priva il condannato della capacità di esercitare, durante l’interdizione, l’ufficio di amministratore, sindaco, liquidatore e direttore generale, nonché ogni altro ufficio con potere di rappresentanza della personagiuridica o dell’imprenditore.
Essa consegue ad ogni condanna alla reclusione non inferiore a sei mesi per delitti commessi con abuso dei poteri o violazione dei doveri inerenti all’ufficio.
Art. 35 bis – Sospensione dall’esercizio degli uffici direttivi delle persone giuridiche e delle imprese
La sospensione dall’esercizio degli uffici direttivi delle persone giuridiche e delle imprese priva il condannato della capacità di esercitare, durante la sospensione, l’ufficio di amministratore, sindaco, liquidatore e direttore generale, nonché ogni altro ufficio con potere di rappresentanza della persona giuridica o dell’imprenditore.
Essa non può avere una durata inferiore a quindici giorni ne superiore a due anni e consegue ad ogni condanna all’arresto per contravvenzioni commesse con abuso dei poteri o violazione dei doveri inerenti all’ufficio.[8]
În dreptul german, urmărirea penală şi judecata sunt reglementate în Secţiunea 444 a Codului de procedură penală german[9]:
CAPITOLUL IV, PROCEDURA DE APLICARE A AMENZII REGLEMENTARE PERSOANELOR JURIDICE ŞI ASOCIAŢIILOR
Dacă în cadrul procedurii penale trebuie pronunţată o decizie privitoare la aplicarea unei amenzi reglementare unei persoane juridice sau unei asociaţii (Secţiunea 30 din Legea privind infracţiunile reglementare), instanţa dispune participarea acestora la procedură în măsura în care ea priveşte infracţiunea;
Secţiunea 431 subsecţiunile (4) şi (5), Secţiunile 440 şi 441 subsecţiunile (1) – (3) adică cele privind sechestrarea şi indisponibilizarea bunurilor , respectiv, confiscarea se aplică în mod corespunzător.
Persoana juridică sau asociaţia se citează pentru dezbaterile principale; dacă reprezentantul acesteia nu se prezintă şi nu aduce scuze suficiente, dezbaterile se pot desfăşura în absenţa sa.
Competenţa teritorială aparţine şi instanţei în a cărei rază teritorială îşi are sediul sau o sucursală persoana juridică sau asociaţia.
În codul de procedură belgian[10], art. 31 §3 dispune că atunci când este vorba despre o persoană juridică, acţiunea publică se stinge prin încheierea lichidării, a dizolvării judiciare sau a dizolvării fără lichidare.
Ea va putea fi exercitată şi ulterior dacă punerea în lichidare, dizolvarea judiciară sau dizolvarea fără lichidare a avut drept scop evitarea procesului sau dacă persoana juridică a fost inculpată de judecătorul de instrucţie conform articolului 143 înainte de pierderea statutului de persoană juridică.
Art. 336
§ 1. Reţinutul, persoana juridică, partea civilă, partea civilmente responsabilă şi intervenientul voluntar sau silit se prezintă în persoană sau prin avocat.
Art. 499
Grefierii transmit Cazierului judiciar deciziile vizate la art. 497 în cele 3 zile care urmează după ce acestea au forţa lucrului judecat.
Atunci când condamnarea priveşte o persoană juridică, grefierii trimit aceste decizii grefei jurisdicţiei la care statutul acesteia a fost depus.
Dacă persoana juridică nu a depus statutul în Belgia, sau este vorba despre o persoană juridică de drept public, această trimitere se face la grefa tribunalului de primă instanţă din Bruxelles.
Ei sunt responsabili pentru conformitatea informaţiilor transmise deciziilor date de jurisdicţii.
Există situaţii în care prin imputabilitate legală sunt prevăzute persoanele fizice care răspund penal pentru infracţiunea comisă de persoana juridică cu precizarea că legiuitorul nu instituie astfel o prezumţie absolută de vinovăţie a persoanelor în cauză, ci doar determină persoanele care au obligaţia de a preveni săvârşirea unei fapte ilicite, aşa cum este cazul pentru nerespectarea dispoziţiilor legale sau art.143 şi urm. din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei prin care sunt nominalizate persoanele fizice care răspund pentru săvârşirea infracţiunilor în materia insolvenţei (reprezentatul legal al persoanei juridice debitoare / administratorul judiciar, lichidatorul averii debitorului, precum şi orice reprezentant sau prepus) sau pentru infracţiunile prevăzute în art. 3 şi urm. din Legea nr. 241/2005 privind evaziunea fiscală, subiectul activ fiind reprezentat de conducătorul unităţii, contribuabilii, împuterniciţii contribuabililor, persoanele cu atribuţii financiar contabile. În mod similar art. 271 şi urm. din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale indică persoanele care răspund penal pentru pentru infracţiunea comisă de persoana juridică: fondatorul, administratorul, directorul ori reprezentantul legal al societăţii ( Publicat în Baza de date „EUROLEX”).
În practica judiciară au fost întâlnite situaţii în care răspunderea penală a persoanei juridice a antrenat şi răspunderea penală a persoanei fizice care a comis infracţiunea, cât şi situaţii în care răspunderea penală cumulativă nu a fost posibilă ca urmare a existenţei unei cauze exoneratoare de răspundere.
Într-o cauză, a fost reţinută doar răspunderea penală a persoanei juridice pentru săvârşirea infracţiunii de denunţare calomnioasă întrucât reprezentantul legal al acesteia a beneficiat de efectele erorii de fapt ca urmare a inducerii în eroare de organele de conducere ale persoanei juridice. În acest sens, acesta a formulat, în numele persoanei juridice, o plângere cu privire la săvârşirea unei infracţiuni de către o anumită persoană, fără să cunoască falsitatea învinuirii.
Într-o altă cauză s-a apreciat că nu va fi angajată răspunderea penală a persoanei juridice atunci când infracţiunea a fost săvârşită în numele persoanei juridice, dar în interes propriu de către un salariat care profită de calitatea pe care o are sau de către un terţ care îşi atribuie în mod fraudulos calitatea de reprezentant al persoanei juridice, motivându-se că în raport cu persoana juridică nu se constată existenţa formei de vinovăţie prevăzută de legea penală pentru infracţiunea săvârşită.
„În măsura în care organele de conducere probează că au făcut orice pentru a evita comiterea unor infracţiuni sau că actele mandatarului sau prepusului nu au legătură cu realizarea obiectului activităţii persoanei juridice, răspunderea acesteia poate fi înlăturată” (I. Lascu, Răspunderea penală a persoanei juridice în lumina noilor modificări ale Codului penal, în Revista de drept penal nr. 4/2007, pag. 71 – 77).
„Şi într-un caz şi în celălalt, importantă este atitudinea reală a organelor de conducere faţă de o anumită faptă, şi nu cea reflectată de actele care emană de la acestea. Astfel, este posibil ca într-un caz consiliul de administraţie să adopte decizii prin care să implementeze o serie de măsuri pentru prevenirea spălării banilor, inclusiv organizarea unor cursuri pentru angajaţi pentru prevenirea acestor operaţiuni, dar în acelaşi timp să se constate că, în realitate, acelaşi consiliu încurajează spălarea banilor” (F. Streteanu, R. Chiriţă , Răspunderea penală a persoanelor juridice în dreptul belgian în “Revista de drept penal” nr. 1/2000, pp. 112 – 123).
Dacă în privinţa reprezentantul legal al persoanei juridice s-a dispus începerea urmăririi penale pentru aceeaşi faptă sau pentru fapte conexe, persoana juridică trebuie să-şi desemneze potrivit legii, un mandatar care să o reprezinte la îndeplinirea actelor procesuale şi procedurale.
În doctrină au fost evidenţiate situaţii în care persoana juridică nu este obligată să-şi desemneze un mandatar, şi anume atunci când urmărirea penală a început împotriva persoanei juridice, iar faţă de reprezentantul legal se desfăşoară doar acte premergătoare (precum şi în situaţia inversă); atunci când persoana juridică şi reprezentantul legal au calitatea procesuală de învinuiţi în cauze diferite; atunci când urmărirea penală nu este începută faţă de persoana juridică ori faţă de reprezentantul legal pentru aceeaşi faptă sau fapte conexe, efectuându-se doar acte premergătoare sau când reprezentantul persoanei juridice este urmărit penal pentru o faptă săvârşită chiar în dauna persoanei juridice. În această din urmă situaţie, s-a exprimat opinia potrivit căreia instanţa ori organul de urmărire penală (în proiectul C.pr.pen., judecătorul de drepturi şi libertăţi) ar trebui să fie singurele în măsură să desemneze mandatarul pentru a se evita intervenţia conflictului de interese prin dobândirea de către reprezentant a unei duble poziţii procesuale: învinuit / inculpat respectiv, parte vătămată / parte civilă (publicat în Baza de date „EUROLEX”).
În NCP, TITLUL VI este dedicat identic Răspunderii penale a persoanei juridice
Persoana juridică, cu excepţia statului şi a autorităţilor publice, răspunde penal pentru infracţiunile săvârşite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice.
Instituţiile publice nu răspund penal pentru infracţiunile săvârşite în exercitarea unei activităţi ce nu poate face obiectul domeniului privat.
Răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a contribuit la săvârşirea aceleiaşi fapte ( Art. 135).
Pedeapsa complementară a dizolvării persoanei juridice se aplică atunci când:
a) persoana juridică a fost constituită în scopul săvârşirii de infracţiuni;
b) obiectul său de activitate a fost deturnat în scopul comiterii de infracţiuni, iar pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea mai mare de 3 ani.
În caz de neexecutare, cu rea-credinţă, a uneia dintre pedepsele complementare prevăzute în art. 136 alin. (3) lit. b)-e), instanţa dispune dizolvarea persoanei juridice.
Pedeapsa complementară a dizolvării persoanei juridice are ca efect deschiderea procedurii de lichidare, potrivit legii, iar o copie a dispozitivului hotărârii definitive de condamnare prin care s-a aplicat această pedeapsă va fi comunicată, de îndată, instanţei civile competente, care va proceda la desemnarea lichidatorului (Art. 139).
Pedeapsa complementară a suspendării activităţii persoanei juridice constă în interzicerea desfăşurării activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice în realizarea căreia a fost săvârşită infracţiunea.
În caz de neexecutare, cu rea-credinţă, a pedepsei complementare prevăzute în art. 136 alin. (3) lit. f), instanţa dispune suspendarea activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice până la punerea în executare a pedepsei complementare, dar nu mai mult de 3 luni.
Dacă până la împlinirea termenului prevăzut în alin. (2) pedeapsa complementară nu a fost pusă în executare, instanţa dispune dizolvarea persoanei juridice(Art. 140).
Pedeapsa complementară a închiderii unor puncte de lucru ale persoanei juridice constă în închiderea unuia sau mai multora dintre punctele de lucru aparţinând persoanei juridice cu scop lucrativ, în care s-a desfăşurat activitatea în realizarea căreia a fost săvârşită infracţiunea.
Dispoziţiile alin. (1) nu se aplică persoanelor juridice care îşi desfăşoară activitatea în domeniul presei (Art. 142).
Pedeapsa complementară a interzicerii de a participa la procedurile de achiziţii publice constă în interzicerea de a participa, direct sau indirect, la procedurile pentru atribuirea contractelor de achiziţii publice, prevăzute de lege (Art. 143).
Plasarea sub supraveghere judiciară constă în desemnarea de către instanţă a unui administrator judiciar sau a unui mandatar judiciar care va supraveghea, pe o perioadă de la unu la 3 ani, desfăşurarea activităţii ce a ocazionat săvârşirea infracţiunii.
Administratorul judiciar sau mandatarul judiciar are obligaţia de a sesiza instanţa atunci când constată că persoana juridică nu a luat măsurile necesare în vederea prevenirii comiterii de noi infracţiuni. În cazul în care instanţa constată că sesizarea este întemeiată, dispune înlocuirea acestei pedepse cu pedeapsa prevăzută în art. 140.
Plasarea sub supraveghere judiciară nu se aplică în cazul persoanelor juridice menţionate în art. 141 (Art. 144).
Instituţia răspunderii penale a persoanei juridice, după modelul Codului penal finlandez – capitolul 9, este reglementată separat de legiuitor într-un titlu special, exceptând de la acesta unele prevederi referitoare la răspunderea penală a persoanei juridice, aşa cum este cazul dispoziţiei art. 9 C.pen privind aplicarea principiului personalităţii. Noua reglementare reia principiile pe care se fundamentează această răspundere menţinându-se opţiunea pentru modelul de răspundere directă, distinctă şi autonomă în raport cu cea a persoanelor fizice care au acţionat pentru persoana juridică sau care au neglijat să acţioneze pentru aceasta, consacrat de dreptul belgian şi olandez precum şi cerinţa existenţei personalităţii juridice ca premisă pentru angajarea răspunderii penale a entităţilor colective.
Ca element de noutate, legiuitorul a restrâns imunitatea penală a instituţiilor publice care desfăşoară o activitate ce nu poate face obiectul domeniului privat, imunitatea nemaifiind una generală, ci privind, în noua reglementare, doar infracţiunile comise în desfăşurarea unor asemenea activităţi ( Publicat în Baza de date „EUROLEX”).
Cu titlu de exemplu arătăm că pot fi subiecte ale infracţiunii – afară de excepţiile prevăzutede lege – orice societate cu profil lucrativ, societăţiile comerciale (S.A., S.R.L., S.N.C., Holding,etc.), băncile, societăţile de asigurare, societăţile de economie mixtă, etc., dar şi persoanele juridicefără scop lucrativ precum: asociaţii, fundaţii, partide politice, sindicate profesionale, instituţiireprezentative a personalului, etc. ( Dan Adrian Brudariu, , Răspundere penală a persoanei juridice, Revista de Drept Comercial” nr.9/1996, pag.146).
Socotim că pot răspunde penal persoanele juridice de drept privat la care statul sau autorităţile publice sunt acţionari, deoarece acestea sunt distincte de stat sau autorităţile publice iar sancţionarea penală a lor nu afecteză activitatea principală, respectiv serviciul public al statului saual autorităţilor publice.Potrivit reglementărilor cuprinse în art. 45 cod penal – statul, autorităţile publice, suntexcluse din câmpul răspunderii penale. Opinia majoritară a doctrinei este favorabilă angajăriirăspunderii penale a acestora, iar unul dintre argumentele aduse în favoarea acestei răspundericonstă în principiul constituţional al egalităţii persoanelor în faţa legii, fiind total inechitabil ca pentru o faptă o persoană juridică să răspundă sau nu, după cum aparţine dreptului public sau nu ( Cristian Claudiu Teodorescu, Răspunderea penală a persoanei juridice în luminalegiuitorului român, http://www.scribd.com).
Persoanele juridice vor fi ţinute responsabile de infracţiuni stabilite în temeiul convenţiilor internaţionale, dacă acestea sunt comise în contul lor de către o persoană fizică ce acţionează :
– fie individual,
– fie în calitate de membru al unui organ al persoanei juridice, în cadrul căreia exercită atribuţii de conducere referitoare la:
puterea de reprezentare a persoanei juridice; sau
autoritatea pentru a lua decizii în numele persoanei juridice; sau
autoritatea pentru a exercita un control în cadrul persoanei juridice,
în calitate de autor, complice sau de instigator .
Indiferent de modul în care acţionează în numele şi pe seama persoanei juridice (individual sau în calitate de conducător), o persoană fizică antrenează răspunderea juridică dacă are mandat de reprezentate special sau generic.
Calitatea de membru în organele de conducere (mandatar) ale unei societăţi nu naşte în mod necesar pe aceea de propus[11].
Contractul de muncă – dacă există aşa ceva – trebuie să implice prepuşenia, după cum şi un contract de întreprindere, intermediere sau mandat poate fiinţa dacă mandatarul a acceptat să se conformeze instrucţiunilor clientului, pierzându-şi independenţa[12].
Numai pe baza unui raport de reprezentare legal sau convenţional se poate trage la răspundere persoana juridică. Aceştia pot fi doar fondatorii, reprezentanţii societăţii, precum şi membrii ai organelor de conducere, de administrare şi de control ale societăţii . În principiu, ei răspund nelimitat şi solidar pentru prejudiciul cauzat.
Temeiul pentru ca o persoană juridică să poată fi ţinută responsabilă este lipsa de supraveghere sau de control a unei persoane fizice care , astfel, a făcut posibilă, pentru comiterea infracţiunilor în contul respectivei persoane juridice.
Legătura de subordonare presupune în esenţă dreptul de a face acte de autoritate dând prepusului ordine şi instrucţiuni asupra modului de a îndeplini, temporar sau permanent, cu sau fără remunerare, chiar fără contract de închiriere de servicii, sarcini ce le sunt încredinţate pentru un timp şi având un obiect determinat [13].
Natura juridică a raporturilor dintre administratori şi societatea comercială este aceea a unui contract de mandat[14] cu sau fără reprezentare.
Noţiunea este explicit arătată de lege:
– Obligaţiile şi răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la mandat şi de cele special prevăzute în această lege (art. 72 din Legea nr. 31 din 16/11/1990, privind societăţile comerciale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 126 din 17/11/1990, republicată în nr. 33 din 29/01/1998 şi în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1066 din 17 noiembrie 2004, modificată ulterior prin Legea nr. 302/2005, Legea nr. 85/2006 , Legea nr. 164/2006, Legea nr. 441/2006, Legea nr. 516/2006, Ordonanţa de urgenţă nr. 82/2007, Ordonanţa de urgenţă nr. 52/2008, Legea nr. 284/2008 );
– Durata mandatului administratorilor, respectiv al membrilor directoratului şi ai consiliului de supraveghere, este stabilită prin actul constitutiv, ea neputând depăşi 4 ani. Ei sunt reeligibili, când prin actul constitutiv nu se dispune altfel ( art. 15312 alin. 1);
– Durata mandatului primilor membri ai consiliului de administraţie, respectiv al primilor membri ai consiliului de supraveghere, nu poate depăşi 2 ani ( art. 15312 alin. 2);
– Pentru ca numirea unui administrator, respectiv a unui membru al directoratului sau al consiliului de supraveghere, să fie valabilă din punct de vedere juridic, persoana numită trebuie să o accepte în mod expres.
– Persoana numită în una dintre funcţiile prevăzute la alin. (3) trebuie să fie asigurată pentru răspundere profesională. (Art. 15312, introdus prin art. I pct. 107 din Legea nr. 441/2006. Alineatul (4) a fost modificat prin art. I pct. 28 din Ordonanţa de urgenţă nr. 82/2007).
În doctrină s-a afirmat că natura juridică a contractului este:
– un contract de mandat[15],
– un contract de mandat comercial[16],
– un contract de reprezentare[17].
CREDEM CĂ, DE REGULĂ, ESTE VORBA DE RAPORTURI CONTRACTUALE, DE UN CONTRACT CIVIL, ŞI NU COMERCIAL, întrucât mandatul comercial priveşte raporturile exterioare ale comerciantului; or, administratorul este chiar comerciantul. Evident că afacerea poate încheia, – prin proprietar, prin directori, manageri sau administratorii delegaţi – contracte de mandat comercial cu terţe persoane (sau cu comişi), dar acestea sunt exterioare societăţii.
Ceea ce se aplică deci, în ceea ce privesc relaţiile societate-administrator, este secţiunea II, Despre prepuşi şi reprezentanţi, din titlul XI, Mandatul comercial şi despre comision, din Codul comercial.
Legea stipulează că asociaţii sunt cei ce reprezintă şi administrează societatea, dar actul constitutiv (al societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni) va cuprinde drepturile speciale de reprezentare şi de administrare acordate unora dintre ei (art. 8 lit. g) din Legea nr. 31).
Art. 1.914din Codul civil reglementează Limitele şi revocarea mandatului de administrator.
Administratorul, în absenţa opoziţiei asociaţilor, poate face orice act de administrare în interesul societăţii.
Administratorul poate fi revocat potrivit regulilor de la contractul de mandat, dacă nu se prevede altfel în contractul de societate.
Clauzele care limitează puterile de administrare conferite de lege nu sunt opozabile faţă de terţii de bună-credinţă.
Administratorii răspund personal faţă de societate pentru prejudiciile aduse prin încălcarea legii, a mandatului primit sau prin culpă în administrarea societăţii.
Dacă mai mulţi administratori au lucrat împreună, răspunderea este solidară. Cu toate acestea, în privinţa raporturilor dintre ei, instanţa poate stabili o răspundere proporţională cu culpa fiecăruia la săvârşirea faptei cauzatoare de prejudicii.
Când sunt mai mulţi administratori, fără ca prin împuternicire să se determine puterile fiecăruia sau să fie obligaţi să lucreze împreună, fiecare poate administra singur în interesul societăţii, cu bună-credinţă. Dacă împuternicirea stipulează să lucreze împreună, niciunul dintre ei nu poate face actele de administrare fără ceilalţi, chiar dacă aceştia ar fi în imposibilitate de a acţiona.
Dacă s-a stipulat că administratorii decid cu unanimitate sau cu majoritate, după caz, aceştia nu pot efectua acte de administrare decât împreună, cu excepţia cazurilor de forţă majoră, când absenţa unei decizii ar putea cauza o pagubă gravă societăţii.
Actele de administrare a societăţii şi cele de dispoziţie asupra bunurilor acesteia sunt interzise asociaţilor care nu au calitatea de administrator, sub sancţiunea acoperirii daunelor ce ar putea rezulta. Drepturile terţilor de bună-credinţă nu sunt afectate.
Dacă legea nu prevede altfel, oricare dintre asociaţi are dreptul de a consulta registrele şi situaţiile financiare ale societăţii, de a lua cunoştinţă de operaţiunile acesteia şi de a consulta orice document al societăţii, fără a stânjeni operaţiunile societăţii şi a afecta drepturile celorlalţi asociaţi.
Administratorii vor întocmi un raport anual cu privire la mersul societăţii, care va fi comunicat asociaţilor. Oricare dintre aceştia poate solicita dezbaterea raportului de către toţi asociaţii, caz în care administratorii sunt obligaţi să convoace reunirea asociaţilor la sediul social pentru acest scop.
Orice clauză contractuală contrară dispoziţiilor prezentului articol este considerată nescrisă.
Capitolul IX, Despre mandat, din Codul civil dă natura şi întinderea contractului.
Mandatul este contractul prin care o parte, numită mandatar, se obligă să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama celeilalte părţi, numită mandant (art. 2009)
Mandatul este cu titlu gratuit sau cu titlu oneros. Mandatul dintre două persoane fizice se prezumă a fi cu titlu gratuit. Cu toate acestea, mandatul dat pentru acte de exercitare a unei activităţi profesionale se prezumă a fi cu titlu oneros.
Dacă mandatul este cu titlu oneros, iar remuneraţia mandatarului nu este determinată prin contract, aceasta se va stabili potrivit legii, uzanţelor ori, în lipsă, după valoarea serviciilor prestate.
Dreptul la acţiunea pentru stabilirea cuantumului remuneraţiei se prescrie odată cu dreptul la acţiunea pentru plata acesteia.
Dacă din împrejurări nu rezultă altfel, mandatarul îl reprezintă pe mandant la încheierea actelor pentru care a fost împuternicit.
Împuternicirea pentru reprezentare sau, dacă este cazul, înscrisul care o constată se numeşte procură.
Dispoziţiile referitoare la reprezentarea în contracte se aplică în mod corespunzător.
Mandatarul nu poate să depăşească limitele stabilite prin mandat.
Cu toate acestea, el se poate abate de la instrucţiunile primite, dacă îi este imposibil să îl înştiinţeze în prealabil pe mandant şi se poate prezuma că acesta ar fi aprobat abaterea dacă ar fi cunoscut împrejurările ce o justifică. În acest caz, mandatarul este obligat să îl înştiinţeze de îndată pe mandant cu privire la schimbările aduse executării mandatului (Art. 2.017 – Executarea mandatului).
Dacă mandatul este cu titlu oneros, mandatarul este ţinut să execute mandatul cu diligenţa unui bun proprietar. Dacă însă mandatul este cu titlu gratuit, mandatarul este obligat să îl îndeplinească cu diligenţa pe care o manifestă în propriile afaceri.
Mandatarul este obligat să îl înştiinţeze pe mandant despre împrejurările care au apărut ulterior încheierii mandatului şi care pot determina revocarea sau modificarea acestuia.
Orice mandatar este ţinut să dea socoteală despre gestiunea sa şi să remită mandantului tot ceea ce a primit în temeiul împuternicirii sale, chiar dacă ceea ce a primit nu ar fi fost datorat mandantului.
În perioada în care bunurile primite cu ocazia executării mandatului de la mandant ori în numele lui se află în deţinerea mandatarului, acesta este obligat să le conserve.
În lipsa unei convenţii contrare, mandatarul care şi-a îndeplinit mandatul nu răspunde faţă de mandant cu privire la executarea obligaţiilor asumate de persoanele cu care a contractat, cu excepţia cazului în care insolvabilitatea lor i-a fost sau ar fi trebuit să îi fi fost cunoscută la data încheierii contractului cu acele persoane.
Legătura de subordonare presupune, în esenţă, dreptul de a face acte de autoritate dând prepusului ordine şi instrucţiuni asupra modului de a îndeplini, temporar sau permanent, cu sau fără remunerare, chiar fără contract de închiriere de servicii, sarcini ce le sunt încredinţate pentru un timp şi având un obiect determinat[18].
Trebuie să amintim însă, contractul de muncă trebuie să implice prepuşenia, după cum şi un contract de întreprindere, intermediere sau mandat poate fiinţa dacă mandatarul a acceptat să se conformeze instrucţiunilor clientului, pierzându-şi independenţa[19].
Cadrul legal al obligaţiilor şi răspunderii administratorului (manageri, directori) societăţilor comerciale este dat , în principal, de:
– dispoziţiile Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale,
– dispoziţiile Codului civil referitoare la mandat (art. 2009-2071),
– dispoziţiile Codului civil referitoare la Funcţionarea persoanei juridice ( Art. 212-257)
– dispoziţiile Codului civil referitoare la răspunderea civilă ( Art. 1.349 , Art. 1.350).
Principalele obligaţii legale ale administratorului (manageri, directori) sunt, în esenţă[20]:
– obligaţia de gestionare a activităţii curente a societăţii;
– obligaţia de a da socoteală;
– obligaţia de a ţine o contabilitatea societăţii;
– obligaţii profesionale ale comercianţilor, cum ar fi aceea de a exercita comerţul în limitele unei concurenţe loiale, de protecţie a dreptului consumatorilor, de protecţie a mediului înconjurător etc.);
– obligaţia de informare a asociaţilor cu privire la activitatea societăţii;
– obligaţia de fidelitate faţă de societate, care presupune respectarea secretului profesional, obligaţia de nonconcurenţă şi de urmărire a interesului societăţii.
Corespunzător acestor obligaţii sunt stabilite şi atribuţiile administratorului, acesta fiind cel ce are exerciţiul atributelor dreptului de proprietate socială, putând face toate operaţiunile cerute pentru aducerea la îndeplinire a obiectului de activitate al societăţii, afară de restricţiile arătate în actul constitutiv (art. 70 din Legea nr. 31/1990).
Actele de dispoziţie asupra bunurilor unei societăţi comerciale pot fi încheiate în temeiul puterilor conferite reprezentanţilor legali ai societăţii, după caz, prin lege, actul constitutiv sau hotărârile organelor statutare ale societăţii adoptate în conformitate cu prevederile prezentei legi şi ale actului constitutiv al societăţii, nefiind necesară o procură specială şi în formă autentică în acest scop, chiar dacă actele de dispoziţie trebuie încheiate în formă autentică (art. 701, introdus prin art. I pct. 2 din Ordonanţa de urgenţă nr. 52/2008).
În virtutea acestor atribuţii, administratorul (manager, director executiv) poate săvârşi atât acte şi fapte juridice sau materiale ce ţin de gestiunea internă a societăţii, cât şi acte şi fapte juridice care să angajeze societatea în raporturile cu terţii. Calea prin care terţii îşi valorifică drepturile lor este o acţiune împotriva societăţii, care va avea un drept de regres împotriva administratorului. Dacă acţiunea va fi pornită direct împotriva administratorului acesta va putea arăta titularul dreptului, va putea chema în garanţie societatea, după cum şi aceasta va putea interveni.
În cadrul larg al gestiunii de afaceri, se creează obligaţii pentru ambele părţi implicate în operaţie. Garantul trebuie să depună grija deosebită „ca un bun tată de familie” şi să dea socoteală de gestiunea sa. În dreptul civil această problemă este analizată ca o faptă juridică voluntară. Delimitarea de delictul civil se face, în principiu, în funcţie de elementul subiectiv al acţiunii[21]. Raporturile dintre proprietar (patron, acţionari), – indiferent natura proprietăţii (publică sau privată, concesionată sau închiriată) – şi salariat (şi de fapt, în relaţii de mandat sau cel puţin de gestiune de afaceri) sunt raporturi de drept civil (respectiv de dreptul muncii).
Problema răspunderii este o problemă de responsabilitate civilă contractuală sau delictuală, nu de drept penal (în măsura în care, prin legi speciale, ale acestor domenii de activitate nu există incriminări specifice sau în măsura în care nu priveşte o infracţiune privind proprietatea publică, subminarea economiei naţionale etc. ).
Puterile administratorilor sunt limitate atât de obiectul de activitate al societăţii, astfel cum este descris în actul constitutiv al societăţii, cât şi de lege.
Răspunderea juridică a administratorului (manageri, directori), fiind o răspundere personală, are la bază o culpă proprie a acestuia.
Articolul 71 din Legea nr. 31/1990 prevede că administratorii care au dreptul de a reprezenta societatea nu îl pot transmite decât dacă această facultate li s-a acordat în mod expres.
În cazul încălcării acestor prevederi , societatea poate pretinde de la cel substituit beneficiile rezultate din operaţiune.
Administratorul care, fără drept, îşi substituie altă persoană răspunde solidar cu aceasta pentru eventualele pagube produse societăţii.
Obligaţiile şi răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la mandate şi de cele special prevăzute în această lege (Art. 72).
Administratorii sunt solidar răspunzători faţă de societate pentru:
a) realitatea vărsămintelor efectuate de asociaţi;
b) existenţa reală a dividendelor plătite;
c) existenţa registrelor cerute de lege şi corecta lor ţinere;
d) exacta îndeplinire a hotărârilor adunărilor generale;
e) stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea, actul constitutiv le impun.
Acţiunea în răspundere împotriva administratorilor aparţine şi creditorilor societăţii, care o vor putea exercita numai în caz de deschidere a procedurii reglementate de Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, republicată (Art. 73).
În cazul în care Garda Financiară, prin procesul verbal de contravenţie a stabilit răspunderea personală a unui acţionar pentru nerepatrierea valutei, creanţa statului nu poate fi încasată de la societate.
Într-o cauză, Judecătoria Bistriţa, admiţând contestaţia la executare formulată de S.C. Fashion-Ritex S.A. Bistriţa a dispus anularea formelor de executare împotriva contestatoarei, reţinând în motivarea sentinţei că prin procesul verbal de contravenţie încheiat de Garda Financiară, s-a stabilit că cetăţeanul italian G.E. care a îndeplinit funcţia de administrator al societăţii, se face vinovat de săvârşirea contravenţiei prevăzute de art. 4 din O.G. nr. 18/1994.
Pentru încasarea amenzii de 745.023.212 lei Trezoreria municipiului Bistriţa a emis dispoziţie de încasare asupra contului societăţii, considerând că aceasta datorează amenda, deşi societatea a declarat că nu-şi însuşeşte actele ilicite ale administratorului.
Apelul declarat de Garda Financiară Bistriţa împotriva sentinţei a fost respins ca nefondat, fiind înlăturată susţinerea apelantei că sunt aplicabile dispoziţiile art. 102 coroborat cu art. 42 şi urm. din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, pentru susţinerea răspunderii contravenţionale a persoanei juridice atunci când fapta ilicită a fost comisă de administratorul acesteia. Răspunderea contravenţională este o răspundere personală şi în speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 35 din Decretul nr. 31/1954.
Dacă legiuitorul ar fi dorit ca sancţiunea amenzii contravenţionale să se poată aplica şi persoanei juridice ori numai persoanei juridice, ar fi prevăzut această posibilitate printr-un text expres în O.G. nr. 18/1994, în considerarea dispoziţiilor art. 5, alin. 3 din Legea nr. 32/1968, situaţie în care, executarea plăţii amenzii se putea face din patrimoniul persoanei juridice în condiţiile aplicării dispoziţiilor art. 3 şi 4 din O.G. nr. 11/1996.
Recursul înaintat de intimata Garda Financiară a fost respins ca nefondat, Curtea de Apel Cluj reţinând în completarea motivării că, nerepatrierea valutei este o faptă ilicită săvârşită de administratorul societăţii prin abuz de funcţie şi nu în realizarea unor scopuri ori interese ale persoanei juridice. În aceste condiţii, actele administratorului nu mai sunt actele persoanei juridice şi nu pot (angaja) antrena răspunderea contravenţională a societăţii.[22]
Amintim că, potrivit art. 81 din Legea protecţiei mediului, nr. 137 din 29 decembrie 1995[23] , răspunderea administrativă pentru prejudiciu are caracter obiectiv, independent de culpă. În cazul pluralităţii autorilor, răspunderea este solidară.
Putem utiliza, astfel, o răspundere bazată pe o prezumţie de responsabilitate ce pleacă de la ideea de culpă prezumată, vinovăţia penală fiind antrenată pentru lipsa de supraveghere sau de control a unei persoane fizice care , astfel, a făcut posibilă, a creat condiţii pentru comiterea infracţiunilor în contul respectivei persoane juridice.
Răspunderea se bazează pe culpa presupusă a comitentului în alegerea prepusului. El urmează să suporte riscurile faptelor păgubitoare comise de prepus, consecinţă a relei sale alegeri şi lipsei de supraveghere pe care era dator să o exercite asupra prepusului, dacă fapta a fost săvârşită în exerciţiul funcţiilor ce i s-au încredinţat[24].
Prin tăcerea pe care o păstrează în privinţa comitenţilor, cu privire la puterea de a dovedi că nu au putut împiedica fapta, legea transformă prezumţia de culpă în prezumţie iuris et de iure fără posibilitatea probei contrare[25] .
Răspunderea derogatorie a comitentului este o formă tehnică ce dă expresie unei obligaţii legale de garanţie (cauţiune) întemeiată pe riscul de activitate (nu riscul – profit).
Împuternicirea poate fi şi aparentă, fundamentarea teoretică a răspunderii pe ideile de risc şi de garanţie este aceea a subordonării juridice.
Prepus este cel care acceptă să facă ceva, în interesul altuia, sub direcţia, supravegherea şi controlul acestuia, comitentul fiind învestit cu o putere juridică, fără a fi necesar întotdeauna un contract (de muncă, scris) şi o detaşare la un nou comitent, nefiind necesar un caracter oneros (o altă persoană se conduce după instrucţiunile proprietarului), chiar o activitate obştească, voluntară[26].
Întotdeauna persoana fizică supusă se află sub imperiul autorităţii persoanei juridice, şi acestea sunt limitele antrenării responsabilităţii penale.
În dreptul nostru antebelic, persoanele juridice puteau fi subiecte de drept penal apte de a fi supuse numai la măsuri de siguranţă[27] .
Ţinând seama de gravitatea infracţiunilor stabilite, persoanele juridice trase la răspundere conform convenţiilor trebuie să facă obiectul sancţiunilor eficace, proporţionale şi de descurajare, de natură penală sau nepenală, inclusiv al sancţiunilor băneşti. Principiul care se aplică este acela al legalităţii incriminării. Noul cod penal conţine dispoziţii privind sancţionarea persoanei juridice, respectând principiul legalităţii incriminării[1]. În capitolul VI al părţii generale sunt arătate condiţiile răspunderii penale a persoanelor juridice .
Persoanele juridice, cu excepţia statului, a autorităţilor publice şi a instituţiilor publice, răspund penal, în cazurile prevăzute de lege, pentru infracţiunile săvârşite în numele sau în interesul persoanelor juridice, de către organele sau reprezentanţii acestora.
Autorităţile publice sunt doar cele definite constituţional ca fiind parlamentul, preşedintele, guvernul, administraţia publică ( şi anume ministere, forţe armate, consiliile locale, primarii, autorităţile publice autonome etc. ), autoritatea judecătorească.
Instituţiile publice sunt structuri administrative, structuri de administrare a bunurilor publice. Amintim aici prefectul, Corpul de Control al Guvernului[28], astăzi al primului-ministru[29] , dar şi Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei, sau Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Gazelor Naturale. Oficiul Registrului Naţional al Informaţiilor Secrete de Stat, Autoritatea Naţională de Reglementare în Comunicaţii. Mai adăugăm organele de specialitate al administraţiei publice, cum ar fi ministerele, sau , de exemplu, Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale, Administraţia Naţională a Rezervelor de Stat, Oficiul Central de Stat pentru Probleme Speciale, Oficiul Naţional de Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor, Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor, Agenţia Română pentru Investiţii Străine, Agenţia Naţională pentru Sport, Agenţia Naţională pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii şi Cooperaţie din România, Agenţia Nucleară din România, Autoritatea Naţională pentru Tineret etc.
Interpretăm deci în sens larg sintagma de autoritate publică prin înglobarea organelor de specialitate al administraţiei publice.
Cu titlu de exemplu, amintim ca instituţii publice Oficiul Registrului Naţional al Informaţiilor Secrete de Stat, Autoritatea Naţională de Reglementare în Comunicaţii şi Tehnologia Informaţiei, Comisia Naţională pentru Controlul Activităţilor Nucleare, instituţie publică de interes naţional, Autoritatea Naţională de Reglementare pentru Serviciile Publice de Gospodărie Comunală[30] sau Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Bancare, ca instituţie de specialitate a administraţiei publice centrale.
Codul penal în vigoare prevede că persoanele juridice, cu excepţia statului, a autorităţilor publice şi a instituţiilor publice care desfăşoară o activitate ce nu poate face obiectul domeniului privat, răspund penal pentru infracţiunile săvârşite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice, dacă fapta a fost săvârşită cu forma de vinovăţie prevăzută de legea penală.
Răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a contribuit, în orice mod, la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni.
Din formulare, rezultă că ori de câte ori o entitate de domeniu public intră în raporturi de egalitate juridică, în raporturi private, ar putea atrage o răspundere penală. O altă interpretare, raţională ne întăreşte convingerea că niciodată, în nici un fel, le publice sau instituţiile publice care au ca obiect de activitate publică, care desfăşoară o activitate ce nu poate face obiectul domeniului privat, niciodată deci în nici o împrejurare, nu vor răspunde penal.
Pedepsele complementare prevăzute în art. 531 alin. 3 lit. b) – e) din Codul penal se pot aplica în mod cumulativ.
Executarea pedepselor complementare începe după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare (art. 532 din Codul penal).
Pedeapsa complementară a dizolvării persoanei juridice se aplică atunci când persoana juridică a fost constituită în scopul săvârşirii de infracţiuni sau când obiectul său de activitate a fost deturnat în acest scop.
În caz de neexecutare, cu rea-credinţă, a uneia dintre pedepsele complementare prevăzute în art. 531 alin. 3 lit. b) – d), instanţa dispune dizolvarea persoanei juridice.
Pedeapsa complementară a dizolvării persoanei juridice are ca efect deschiderea procedurii de lichidare, potrivit legii, iar o copie după dispozitivul hotărârii definitive de condamnare prin care s-a aplicat această pedeapsă va fi comunicată, de îndată, instanţei civile competente, care va proceda la desemnarea lichidatorului (art. 712 introdus prin Legea nr. 278/2006.)
Pedeapsa complementară a suspendării activităţii persoanei juridice constă în interzicerea desfăşurării activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice, în realizarea căreia a fost săvârşită infracţiunea.
În caz de neexecutare, cu rea-credinţă, a pedepsei complementare prevăzute în art. 531 alin. 3 lit. e), instanţa dispune suspendarea activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice până la punerea în executare a pedepsei complementare, dar nu mai mult de 3 luni.
Dacă până la împlinirea termenului prevăzut în alin. 2 pedeapsa complementară nu a fost pusă în executare, instanţa dispune dizolvarea persoanei juridice.
Potrivit art. 714 alin. 1, introdus prin Legea nr. 278/2006, pedepsele complementare prevăzute în art. 531 alin. 3 lit. a) şi b) nu pot fi aplicate partidelor politice, sindicatelor, patronatelor şi organizaţiilor religioase ori aparţinând minorităţilor, constituite potrivit legii. Dispoziţiile prevăzute în alin. 1 se aplică şi persoanelor juridice care îşi desfăşoară activitatea în domeniul presei.
Pedeapsa complementară a închiderii unor puncte de lucru ale persoanei juridice constă în închiderea unuia sau a mai multora dintre punctele de lucru aparţinând persoanei juridice cu scop lucrativ, în care s-a desfăşurat activitatea în realizarea căreia a fost săvârşită infracţiunea.
Conţinutul pedepsei complementare a interzicerii de a participa la procedurile de achiziţii publice este arătat în art. 716 introdus prin Legea nr. 278/2006. Pedeapsa complementară a interzicerii de a participa la procedurile de achiziţii publice constă în interzicerea de a participa, direct sau indirect, la procedurile pentru atribuirea contractelor de achiziţii publice prevăzute de lege.
Afişarea hotărârii definitive de condamnare sau difuzarea acesteia se realizează pe cheltuiala persoanei juridice condamnate. Prin afişarea sau difuzarea hotărârii de condamnare nu poate fi dezvăluită identitatea victimei, afară de cazul în care există acordul acesteia sau al reprezentantului său legal. Afişarea hotărârii de condamnare se realizează în extras, în forma şi locul stabilite de instanţă, pentru o perioadă cuprinsă între o lună şi 3 luni.
Difuzarea hotărârii de condamnare se face în extras şi în forma stabilită de instanţă, prin intermediul presei scrise sau audiovizuale ori prin alte mijloace de comunicare audiovizuală, desemnate de instanţă. Dacă difuzarea se face prin presa scrisă sau audiovizuală instanţa stabileşte numărul apariţiilor, care nu poate fi mai mare de 10, iar în cazul difuzării prin alte mijloace audiovizuale, durata acesteia nu poate depăşi 3 luni (art. 717 introdus prin Legea nr. 278/2006.).
Efectele circumstanţelor agravante sunt arătate în art. 78 modificat prin Legea nr. 278/2006. În cazul în care există circumstanţe agravante, persoanei juridice i se aplică amenda care poate fi sporită până la maximul special, prevăzut în art. 711 alin. 2 sau 3, iar dacă acest maxim nu este îndestulător se poate adăuga un spor de până la o pătrime din acel maxim (alin. 2).
Termenele de prescripţie a răspunderii penale pentru persoana juridică sunt de:
a) 10 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită de persoana fizică pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani;
b) 5 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită de persoana fizică pedeapsa închisorii de cel mult 10 ani sau amenda.
Termenele arătate în prezentul articol se socotesc de la data săvârşirii infracţiunii. În cazul infracţiunilor continue termenul curge de la data încetării acţiunii sau inacţiunii, iar în cazul infracţiunilor continuate, de la data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni.
Răspunderea penală a persoanei juridice se prescrie în condiţiile prevăzute de lege pentru persoana fizică (art. 122. Partea introductivă a alineatului 1 a fost modificată prin Legea nr. 278/2006. Alineatele următoare fiind introduse prin Legea nr. 278/2006).
Termenul de prescripţie a executării pedepsei amenzii aplicate persoanei juridice este de 5 ani.
Executarea pedepselor complementare aplicate persoanelor juridice ce nu pot fi dizolvate sau a căror activitate nu poate fi suspendată se prescrie într-un termen de 3 ani, care curge de la data la care pedeapsa amenzii a fost executată sau considerată ca executată.
Termenul de prescripţie a executării sancţiunilor cu caracter administrativ prevăzute în art. 181 şi în art. 91 este de un an (Alineatele au fost introduse prin Legea nr. 278/2006).
În cazul revocării suspendării condiţionate a executării pedepsei, a suspendării executării pedepsei sub supraveghere sau, după caz, a executării pedepsei la locul de muncă, termenul de prescripţie începe să curgă de la data când hotărârea de revocare a rămas definitivă.
Măsurile de siguranţă nu se prescriu.
Reabilitarea persoanei juridice are loc de drept dacă în decurs de 3 ani, de la data la care pedeapsa amenzii sau, după caz, pedeapsa complementară, a fost executată sau considerată ca executată şi persoana juridică nu a mai săvârşit nicio altă infracţiune (art. 134 alin. 2, modificat prin Legea nr. 278/2006).
Mai amintim că dacă una dintre faptele prevăzute în art. 282 – 285 C. pen. (falsificarea de monede sau de alte valori , falsificarea de timbre, mărci sau de bilete de transport , falsificarea de valori străine , deţinerea de instrumente în vederea falsificării de valori ) a fost săvârşită de o persoană juridică, pe lângă pedeapsa amenzii se aplică şi pedeapsa complementară a dizolvării persoanei juridice sau a suspendării activităţii ori a uneia dintre activităţile persoanei juridice, după caz (Art. 2851 introdus prin Legea nr. 278/2006).
Nici într-o viitoare reglementare, răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a participat la săvârşirea aceleiaşi fapte (art. 45 din NCP).
Răspunderea penala penală este antrenată potrivit principiului legalităţii incriminării. Infracţiune este fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală.
Infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale (Art. 17).
În caz de concurs de infracţiuni săvârşit de persoana juridică, se aplică amenda până la maximul special prevăzut în art. 80 alin. (2) sau (3) pentru infracţiunea cea mai gravă, care poate fi majorat cu o pătrime.
În cazul în care persoana juridică a mai fost condamnată anterior definitiv pentru o infracţiune, se aplică dispoziţiile precedente, dacă pedeapsa aplicată pentru infracţiunea anterioară nu a fost executată. Dacă pedeapsa anterioară a fost executată, se aplică pedeapsa amenzii până la maximul special prevăzut în art. 80 alin. (2) sau (3), care poate fi majorat cu o treime.
Pedepsele complementare se pot cumula (art. 54 NCP).
Pedepsele care se aplică persoanei juridice pentru crime sau delicte sunt: pedepse principale şi pedepse complementare.
Pedeapsa principală este amenda de la 10.000.000 lei la 10.000.000.000 lei.
Pedepsele complementare sunt:
a) dizolvarea persoanei juridice;
b) suspendarea activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice pe o durată de la un an la 3 ani;
c) interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice, pe o durată de la un an la 5 ani;
d) interzicerea accesului la unele resurse financiare, pe o durată de la un an la 5 ani;
e) afişarea hotărârii de condamnare sau difuzarea ei în Monitorul Oficial al României, prin presă ori mijloace de comunicare audiovizuală.
Pedepsele complementare prevăzute în alin. (3) lit. b) – e) se pot aplica în mod cumulativ, integral sau parţial (art. 59 NCP).
Referitor la regimul de executare a pedepselor aplicate persoanei juridice noul cod dispune că pedeapsa amenzii constă în suma de bani pe care persoana juridică este obligată să o plătească.
Când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită de persoana fizică pedeapsa detenţiunii, minimul special al amenzii pentru persoana juridică este de 25.000.000 lei, iar maximul special al amenzii este de 7.500.000.000 lei.
Când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită de persoana fizică pedeapsa închisorii stricte sau a închisorii, minimul special al amenzii pentru persoana juridică este de 10.000.000 lei, iar maximul special al amenzii este de 5.000.000.000 lei.
Conţinutul şi modul de executare a pedepsei dizolvării persoanei juridice este reglementat în art. 81. Dizolvarea persoanei juridice poate fi pronunţată atunci când persoana juridică a fost constituită în scopul săvârşirii de infracţiuni sau când obiectul său de activitate a fost deturnat în scopul săvârşirii de infracţiuni.
Dizolvarea persoanei juridice are ca efect deschiderea procedurii de lichidare, potrivit legii.
Prin hotărârea de dizolvare a persoanei juridice, instanţa desemnează lichidatorul.
O copie după dispozitivul hotărârii de dizolvare se transmite organului care a autorizat înfiinţarea persoanei juridice şi organului care a înregistrat persoana juridică, pentru a lua măsurile necesare.
Suspendarea activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice constă în interzicerea activităţii sau a aceleia dintre activităţile persoanei juridice în exercitarea căreia a fost săvârşită infracţiunea.
Suspendarea activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice poate fi aplicată pentru o durată de la un an la 3 ani.
O copie după dispozitivul hotărârii de suspendare se transmite organului care a autorizat înfiinţarea persoanei juridice şi organului care a înregistrat persoana juridică, pentru a lua măsurile necesare (art. 82 NCP).
Proiectul Codului penal din 10 noiembrie 2008 menţine răspunderea penală a persoanei juridice, și, în linii generale, regimul instituit prin modificările aduse Codului penal în vigoare prin prevederile Legii nr. 278/2006, cu câteva corective, cum ar fi: restrângerea imunităţii instituţiilor publice, o mai bună individualizare legală a pedepsei amenzii, introducerea unor noi pedepse complementare prevăzute de unele decizii-cadru adoptate la nivelul Uniunii Europene ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 278/2006 etc.
În art. 137 sunt stabilite pedepsele aplicabile persoanei juridice, principale şi complementare.
Pedeapsa principală este amenda.
Pedepsele complementare sunt:
a) dizolvarea persoanei juridice;
b) suspendarea activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 3 ani;
c) închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 3 ani;
d) interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice pe o durată de la unu la 3 ani;
e) plasarea sub supraveghere judiciară;
f) afişarea sau publicarea hotărârii de condamnare.
Amenda constă în suma de bani pe care persoana juridică este condamnată să o plătească statului.
Cuantumul amenzii se stabileşte prin sistemul zilelor–amendă. Suma corespunzătoare unei zile – amendă, cuprinsă între 100 şi 5 000 lei, se înmulţeşte cu numărul zilelor-amendă, care este cuprins între 15 zile şi 600 de zile.
Instanţa stabileşte numărul zilelor–amendă ţinând cont de criteriile generale de individualizare a pedepsei. Cuantumul sumei corespunzătoare unei zile – amendă se determină ţinând seama de cifra de afaceri în cazul persoanei juridice cu scop lucrativ, respectiv de valoarea activului patrimonial în cazul altor persoane juridice, precum şi de celelalte obligaţii ale persoanei juridice.
Când prin infracţiunea săvârşită persoana juridică a urmărit obţinerea unui folos patrimonial, limitele speciale ale zilelor-amendă prevăzute de lege pentru infracţiunea comisă se pot majora cu o treime, fără a se depăşi maximul general al amenzii. La stabilirea amenzii se va ţine seama de valoarea folosului patrimonial obţinut sau urmărit.
Aplicarea uneia sau mai multor pedepse complementare se dispune atunci când instanţa constată că, faţă de natura şi gravitatea infracţiunii, precum şi de împrejurările cauzei, aceste pedepse sunt necesare.
Executarea pedepselor complementare începe după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare (art. 139 ).
Pedeapsa complementară a dizolvării persoanei juridice se aplică atunci când :
a) persoana juridică a fost constituită în scopul săvârşirii de infracţiuni;
b) obiectul său de activitate a fost deturnat în scopul comiterii de infracţiuni, iar pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea mai mare de 3 ani.
Pedeapsa complementară a dizolvării persoanei juridice are ca efect deschiderea procedurii de lichidare, potrivit legii, iar o copie după dispozitivul hotărârii definitive de condamnare prin care s-a aplicat această pedeapsă va fi comunicată, de îndată, instanţei civile competente, care va proceda la desemnarea lichidatorului (art. 140 ).
Pedeapsa complementară a suspendării activităţii persoanei juridice constă în interzicerea desfăşurării activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice, în realizarea căreia a fost săvârşită infracţiunea (art. 141 ).
Pedeapsa complementară a închiderii unor puncte de lucru ale persoanei juridice constă în închiderea unuia sau mai multora dintre punctele de lucru aparţinând persoanei juridice cu scop lucrativ, în care s-a desfăşurat activitatea în realizarea căreia a fost săvârşită infracţiunea.
Aceste dispoziţii nu se aplică persoanelor juridice care îşi desfăşoară activitatea în domeniul presei.
Pedeapsa complementară a interzicerii de a participa la procedurile de achiziţii publice constă în interzicerea de a participa, direct sau indirect, la procedurile pentru atribuirea contractelor de achiziţii publice, prevăzute de lege.
Plasarea sub supraveghere judiciară constă în desemnarea de către instanţă a unui administrator judiciar care va supraveghea, pe o perioadă de la unu la 3 ani, desfăşurarea activităţii ce a ocazionat săvârşirea infracţiunii.
Afişarea hotărârii definitive de condamnare sau publicarea acesteia se realizează pe cheltuiala persoanei juridice condamnate. Prin afişarea sau publicarea hotărârii de condamnare nu poate fi dezvăluită identitatea persoanei vătămate.
TITLUL VI al proiectului Codului penal (varianta 11 martie 2009) este consacrat răspunderii penale a persoanei juridice.
Având în vedere că este vorba de o instituţie recent introdusă în dreptul penal român, s-a optat pentru consacrarea unui titlu special acesteia (după modelul Codului penal finlandez – capitolul 9). Cu toate acestea, unele prevederi referitoare la răspunderea penală a persoanei juridice rămân în mod necesar în afara acestui titlu, aşa cum este cazul dispoziţiei privind aplicarea legii penale române în baza principiului personalităţii şi cu referire la persoanele juridice (art. 9).
În reglementarea răspunderii penale a persoanei juridice au fost păstrate principiile pe care se fundamentează această răspundere în concepţia Legii nr. 278/2006. Astfel, s-a menţinut opţiunea pentru modelul de răspundere directă a persoanei juridice, consacrat de dreptul belgian şi olandez. În consecinţă, răspunderea penală a persoanei juridice poate fi antrenată de orice persoană fizică ce acţionează în condiţiile prevăzute de lege (art. 136) şi nu doar de acţiunile organelor sau reprezentanţilor acesteia. În acelaşi timp, antrenarea răspunderii penale a persoanei fizice este condiţionată de identificarea unui element subiectiv propriu acesteia şi care poate fi diferit de cel constatat în cazul autorului material persoană fizică. De asemenea, a fost menţinută cerinţa existenţei personalităţii juridice ca premisă pentru angajarea răspunderii penale a entităţilor colective.
În Expunerea de motive la proiectul din 11 martie 2009 se arată că totuși au intervenit câteva modificări în privinţa individualizării sancţiunilor aplicabile persoanei juridice, determinate de modificările aduse prin proiect sistemului pedepselor. Astfel, pedeapsa amenzii se va aplica şi în cazul persoanei juridice pe baza sistemului zilelor-amendă. În acelaşi timp, au fost introduse cinci plaje de individualizare legală a pedepsei amenzii (art. 138 alin. 4), în funcţie de limitele pedepsei închisorii prevăzute de lege pentru persoana fizică.
În privinţa termenelor de prescripţie speciale pentru răspunderea penală în cazul persoanei juridice acestea sunt similare cu cele prevăzute de lege pentru persoana fizică.
Nu în ultimul rând, având în vedere faptul că datorită naturii, dar şi modului lor specific de organizare şi funcţionare persoanele juridice sunt susceptibile de a dispărea din punct de vedere juridic, fără însă a-şi înceta existenţa reală, ca efect al unor proceduri de fuziune, absorbţie, divizare etc., s-a impus o reglementare a efectelor acestor operaţiuni juridice în planul răspunderii penale (art. 151). Textul a fost inspirat de prevederile art. 11 alin. 8 C. pen. portughez în forma propusă de proiectul de modificare adoptat de guvern în noiembrie 2006, dar şi de art. 29-32 din reglementarea italiană (Decretul-lege nr. 231/2001) privind răspunderea administrativ-penală a persoanelor juridice.
Titlul IV al Codului civil reglementează Persoana juridică.
Orice persoană juridică trebuie să aibă o organizare de sine stătătoare şi un patrimoniu propriu, afectat realizării unui anumit scop licit şi moral, în acord cu interesul general ( Art. 187 – Elementele constitutive)
Sunt persoane juridice entităţile prevăzute de lege, precum şi orice alte organizaţii legal înfiinţate care, deşi nu sunt declarate de lege persoane juridice, îndeplinesc toate condiţiile prevăzute la art. 187.
Persoanele juridice sunt de drept public sau de drept privat.
Persoanele juridice de drept privat se pot constitui, în mod liber, în una dintre formele prevăzute de lege.
Persoanele juridice de drept public se înfiinţează prin lege.
Prin excepţie , în cazurile anume prevăzute de lege, persoanele juridice de drept public se pot înfiinţa prin acte ale autorităţilor administraţiei publice centrale sau locale ori prin alte moduri prevăzute de lege.
Persoanele juridice legal înfiinţate se supun dispoziţiilor aplicabile categoriei din care fac parte, precum şi celor cuprinse în prezentul cod, dacă prin lege nu se prevede altfel.
Dispoziţiile Codului civil privitoare la regimul juridic general aplicabil persoanelor juridice se aplică şi persoanelor juridice în fiinţă la data intrării sale în vigoare, însă numai în măsura în care prin legile aplicabile fiecărei persoane juridice nu se prevede altfel ( Art. 192 – Regimul juridic aplicabil , precum şi art. 18 din Legea nr. 71/2011).
Persoana juridică participă în nume propriu la circuitul civil şi răspunde pentru obligaţiile asumate cu bunurile proprii, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel.
Nimeni nu poate invoca împotriva unei persoane de bună-credinţă calitatea de subiect de drept a unei persoane juridice, dacă prin aceasta se urmăreşte ascunderea unei fraude, a unui abuz de drept sau a unei atingeri aduse ordinii publice ( Art. 193 – Efectele personalităţii juridice).
Persoanele juridice pot fi de drept public sau de drept privat. Dacă persoanele juridice de drept privat se pot constitui, în mod liber, persoanele juridice de drept public se înfiinţează , în principiu , prin lege . În principiu ,prin act de înfiinţare se înţelege actul de constituire a persoanei juridice şi, după caz, statutul acesteia.
Persoanele juridice care sunt supuse înregistrării pot avea drepturi şi obligaţii de la data înregistrării lor. Celelalte persoane juridice pot avea drepturi şi obligaţii, după caz, de la data actului de înfiinţare, de la data autorizării constituirii lor sau de la data îndeplinirii oricărei alte cerinţe prevăzute de lege. Cu toate acestea, persoanele juridice care sunt supuse înregistrării pot, chiar de la data actului de înfiinţare, să dobândească drepturi şi să-şi asume obligaţii, însă numai în măsura necesară pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil.
Fondatorii, asociaţii, reprezentanţii şi orice alte persoane care au lucrat în numele unei persoane juridice în curs de constituire răspund nelimitat şi solidar faţă de terţi pentru actele juridice încheiate în contul acesteia, în afară de cazul în care persoana juridică nou creată, după ce a dobândit personalitate juridică, le-a preluat asupra sa. Actele astfel preluate sunt considerate a fi ale persoanei juridice încă de la data încheierii lor şi produc efecte depline .
În cazul activităţilor care trebuie autorizate de organele competente, dreptul de a desfăşura asemenea activităţi se naşte numai din momentul obţinerii autorizaţiei respective, dacă prin lege nu se prevede altfel. Actele şi operaţiunile săvârşite fără autorizaţiile prevăzute de lege sunt lovite de nulitate absolută, iar persoanele care le-au făcut răspund nelimitat şi solidar pentru toate prejudiciile cauzate, independent de aplicarea altor sancţiuni prevăzute de lege .
Persoana juridică legal înfiinţată participă în nume propriu la circuitul civil şi răspunde pentru obligaţiile asumate cu bunurile proprii, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel. Nimeni nu poate invoca împotriva unei persoane de bună-credinţă calitatea de subiect de drept a unei persoane juridice, dacă prin aceasta se urmăreşte ascunderea unei fraude, a unui abuz de drept sau a unei atingeri aduse ordinii publice.
În toate cazurile, fondatorii sau asociaţii răspund, în condiţiile legii, pentru obligaţiile persoanei juridice care s-au născut în sarcina acesteia de la data înfiinţării ei şi până la data notării hotărârii judecătoreşti .
Constatarea sau, după caz, declararea nulităţii nu aduce atingere actelor încheiate anterior în numele persoanei juridice de către organele de administrare, direct sau prin reprezentare, după caz.
Nici persoana juridică şi nici fondatorii sau asociaţii nu pot opune terţilor nulitatea acesteia ( în afară de cazul în care se dovedeşte că aceştia cunoşteau cauza de nulitate la momentul încheierii actului).
Fondatorii, asociaţii, reprezentanţii persoanei juridice supuse înregistrării, precum şi primii membri ai organelor de conducere, de administrare şi de control ale acesteia răspund nelimitat şi solidar pentru prejudiciul cauzat prin neîndeplinirea formalităţilor de înregistrare a persoanei juridice, dacă aceste formalităţi trebuia să fie cerute de aceste persoane.
Persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale de administrare, de la data constituirii lor. Au calitatea de organe de administrare, persoanele fizice sau persoanele juridice care prin lege, actul de constituire sau statut, sunt desemnate să acţioneze, în raporturile cu terţii, individual sau colectiv, în numele şi pe seama persoanei juridice. Raporturile dintre persoana juridică şi cei care alcătuiesc organele sale de administrare sunt supuse, prin asemănare, regulilor mandatului, dacă nu s-a prevăzut altfel prin lege, actul de constituire sau statut.
Până la data constituirii organelor de administrare, exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor care privesc persoana juridică se fac de către persoanele fizice sau persoanele juridice desemnate în acest scop. Actele juridice încheiate de către persoanele desemnate cu depăşirea puterilor conferite potrivit legii, actului de constituire ori statutului, pentru înfiinţarea persoanei juridice, precum şi actele încheiate de alte persoane nedesemnate obligă persoana juridică în condiţiile gestiunii de afaceri. Cel care contractează pentru persoana juridică rămâne personal ţinut faţă de terţi dacă aceasta nu se înfiinţează ori dacă nu îşi asumă obligaţia contractată, în afara cazului când prin contract a fost exonerat de această obligaţie.
Nu pot face parte din organele de administrare şi de control ale persoanei juridice incapabilii, cei cu capacitate de exerciţiu restrânsă, cei decăzuţi din dreptul de a exercita o funcţie în cadrul acestor organe, precum şi cei declaraţi prin lege sau prin actul de constituire incompatibili să ocupe o astfel de funcţie. Actele încheiate cu încălcarea unor astfel de dispoziţii sunt lovite de nulitate relativă. Cu toate acestea, ele nu pot fi anulate pentru simplul fapt că persoanele care fac parte din aceste organe sunt incapabile ori incompatibile, după caz, sau pentru că acestea au fost numite cu încălcarea dispoziţiilor legale ori statutare .
Hotărârile şi deciziile luate de organele de conducere şi administrare în limitele legii, actului de constituire sau statutului sunt obligatorii chiar pentru cei care nu au luat parte la deliberare sau au votat împotrivă. Faţă de terţi hotărârile şi deciziile luate, în limitele legii, actului de constituire sau statutului produc efecte numai de la data publicării lor, în condiţiile prevăzute de lege, în afară de cazul în care se face dovada că aceştia le cunoşteau pe altă cale.
Cei care fac parte din organele de administrare a unei persoane juridice trebuie să acţioneze cu prudenţă şi diligenţă. Aceștia trebuie, de asemenea, să acţioneze cu cinste şi loialitate în interesul persoanei juridice. Ei au obligaţia să asigure şi să menţină separaţia dintre bunurile persoanei juridice şi propriile lor bunuri. Nu pot folosi în profitul lor sau al unor terţi bunurile persoanei juridice ori informaţiile pe care le obţin în virtutea funcţiei lor, afară de cazul în care ar fi autorizaţi în acest scop de către cei care i-au numit. Este lovit de nulitate relativă actul juridic încheiat în frauda intereselor persoanei juridice de un membru al organelor de administrare dacă acesta din urmă, soţul, ascendenţii sau descendenţii lui, rudele în linie colaterală sau afinii săi până la gradul al patrulea inclusiv aveau vreun interes să se încheie acel act şi dacă partea cealaltă a cunoscut sau trebuia să cunoască acest lucru. Atunci când cel care face parte din organele de administrare ale persoanei juridice ori una dintre persoanele arătate mai sus are interes într-o chestiune supusă hotărârii acestor organe, trebuie să înştiinţeze persoana juridică şi să nu ia parte la nici o deliberare privitoare la această chestiune. În caz contrar, el răspunde pentru daunele cauzate persoanei juridice, dacă fără votul lui nu s-ar fi putut obţine majoritatea cerută.
Hotărârile şi deciziile contrare legii, actului de constituire sau statutului pot fi atacate în justiţie de oricare dintre membrii organelor de conducere şi administrare care nu au participat la deliberare sau care au votat împotrivă şi au cerut să se insereze aceasta în procesul-verbal de şedinţă, în termen de 15 zile de la data când li s-a comunicat copia de pe hotărârea sau decizia respectivă ori de la data când a avut loc şedinţa, după caz. Administratorii nu pot însă ataca hotărârea privitoare la revocarea lor din funcţie. Ei au numai dreptul de a fi despăgubiţi, dacă revocarea a fost nejustificată sau intempestivă şi au suferit astfel un prejudiciu
Actele juridice făcute de organele de administrare ale persoanei juridice, în limitele puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice înseşi. În raporturile cu terţii, persoana juridică este angajată prin actele organelor sale, chiar dacă aceste acte depăşesc puterea de reprezentare conferită prin actul de constituire sau statut, în afară de cazul în care ea dovedeşte că terţii o cunoşteau la data încheierii actului. Simpla publicare a actului de constituire sau a statutului persoanei juridice nu constituie dovada cunoaşterii acestui fapt. Clauzele sau dispoziţiile actului de constituire ori ale statutului, precum şi hotărârile organelor statutare ale persoanei juridice care limitează sau lărgesc puterile conferite exclusiv de lege acestor organe sunt considerate nescrise, chiar dacă au fost publicate. Simpla declaraţie a organelor de administrare ale persoanei juridice că acţionează în limitele puterilor ce le-au fost conferite nu exonerează pe terţi de obligaţia de a verifica aceste puteri.
Faptele licite sau ilicite săvârşite de organele persoanei juridice obligă însăşi persoana juridică, însă numai dacă ele au legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate. (Persoanele juridice de drept public sunt răspunzătoare de faptele licite sau ilicite săvârşite de organele lor, în aceleaşi condiţii ca persoanele juridice de drept privat). Faptele ilicite atrag şi răspunderea personală şi solidară a celor care le-au săvârşit, atât faţă de persoana juridică, cât şi faţă de terţi.
Acţiunea în răspundere împotriva administratorilor, cenzorilor, directorilor şi altor persoane care au acţionat în calitate de membri ai organelor persoanei juridice, pentru prejudiciile cauzate persoanei juridice de către aceştia prin încălcarea îndatoririlor stabilite în sarcina lor, aparţine, în numele persoanei juridice, organului de conducere competent care va decide cu majoritatea cerută de lege, iar în lipsă, cu majoritatea cerută de prevederile statutare. Hotărârea poate fi luată chiar dacă problema răspunderii acestor persoane nu figurează pe ordinea de zi.
Dacă s-a hotărât introducerea acţiunii în răspundere împotriva administratorilor, mandatul acestora încetează de drept şi organul de conducere competent va proceda la înlocuirea lor. În cazul în care acţiunea se introduce împotriva directorilor, aceştia sunt suspendaţi de drept din funcţie până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti.
Prin Legea nr. 504 din 11 iulie 2002, Legea audiovizualului[31], se prevede că, în cazul în care săvârşirea uneia dintre contravenţiile prevăzute la art. 90 şi 91 din lege, aduce prejudicii grave interesului public, Consiliul audiovizualului poate decide aplicarea uneia dintre următoarele sancţiuni:
a) reducerea cu până la jumătate a termenului de valabilitate a licenţei audiovizuale;
b) retragerea licenţei audiovizuale.
Consiliul poate decide retragerea licenţei audiovizuale sau a dreptului de furnizare a serviciului media audiovizual la cerere, în cazul săvârşirii repetate de către furnizorul de servicii media a uneia dintre următoarele fapte:
a) incitarea publicului la ură naţională, rasială sau religioasă;
b) incitarea explicită la violenţă publică;
c) incitarea la acţiuni care au drept scop disoluţia autorităţii de stat;
d) incitarea la acţiuni teroriste (art. 951 introdus prin art. I pct. 21 din Legea nr. 402/2003 şi modificat prin art. I pct. 68 din Ordonanţa de urgenţă nr. 181/2008)
Având în vedere că transpunerea şi implementarea în legislaţia naţională a Directivei nr. 2006/48/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 14 iunie 2006 privind accesul la activitate şi desfăşurarea activităţii de către instituţiile de credit şi a Directivei nr. 2006/49/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 14 iunie 2006 privind adecvarea capitalului firmelor de investiţii şi instituţiilor de credit trebuie realizate până la finele anului 2006, termen stabilit în cadrul negocierilor în vederea aderării, astfel încât să poată fi realizată şi procedura de prenotificare la Comisia Europeană a întregului cadru legislativ adoptat, Guvernul României a adoptat Ordonanţa de urgenţă nr. 99 din 6 decembrie 2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului (modificată prin O.U.G. Nr. 43/05.07.2012 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 455/06.07.2012).
Pe data intrării în vigoare a ordonanţei de urgenţă se abrogă:
a) Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 78 din 24 ianuarie 2005, cu modificările ulterioare;
b) Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 97/2000 privind organizaţiile cooperatiste de credit, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 330 din 14 iulie 2000, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 200/2002, cu modificările şi completările ulterioare;
c) Legea nr. 541/2002 privind economisirea şi creditarea în sistem colectiv pentru domeniul locativ, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 733 din 8 octombrie 2002, cu modificările şi completările ulterioare;
d) Legea nr. 33/2006 privind băncile de credit ipotecar, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 200 din 3 martie 2006;
e) orice alte dispoziţii contrare.
Potrivit Art. 412 din ORDONANŢa DE URGENŢĂ Nr. 99 din 6 decembrie 2006, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la un an la 3 ani:
a) fapta unui membru al consiliului de administraţie sau director ori, după caz, a unui membru al consiliului de supraveghere ori al directoratului sau a oricărui angajat al unei instituţii de credit care, cu rea-credinţă, încalcă dispoziţiile art. 171 sau obstrucţionează în orice alt mod exercitarea supravegherii de către Banca Naţională a României;
b) fapta oricărei persoane căreia îi sunt încredinţate responsabilităţile de administrare şi/sau conducere a unei societăţi financiare holding sau a unei societăţi holding cu activitate mixtă de a obstrucţiona în orice mod exercitarea de către Banca Naţională a României a competenţelor sale de supraveghere a instituţiilor de credit, potrivit art. 166 şi art. 176 – 203.
Legea nr. 93 din 08/04/2009 privind instituţiile financiare nebancare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 259 din 21/04/2009 (modificată prin Legea nr. 287/14.12.2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 894/16.12.2011) reglementează condiţiile minime de acces la activitatea de creditare şi desfăşurarea acesteia pe teritoriul României, prin instituţiile financiare nebancare, în scopul asigurării şi al menţinerii stabilităţii financiare.
Banca Naţională a României este abilitată să dispună, faţă de o instituţie financiară nebancară sau faţă de administratorii ori, după caz, membrii consiliului de supraveghere sau conducătorii care încalcă dispoziţiile prezentei legi, ale reglementărilor ori ale altor acte emise în aplicarea prezentei legi, măsurile necesare, în scopul înlăturării deficienţelor şi a cauzelor acestora, şi/sau să aplice sancţiuni.
În exercitarea atribuţiilor sale de monitorizare şi supraveghere, Banca Naţională a României poate aplica sancţiuni în cazul în care constată că o instituţie financiară nebancară şi/sau oricare dintre persoanele prevăzute la art. 58 se fac vinovate de:
a) încălcarea prevederilor prezentei legi, a reglementărilor emise de Banca Naţională a României în aplicarea acesteia ori a reglementărilor proprii ale instituţiei financiare nebancare, prevăzute la art. 21 şi la art. 32 alin. (1);
b) efectuarea de operaţiuni fără acoperire reală;
c) neraportarea, raportarea cu întârziere sau raportarea de date şi informaţii eronate către Banca Naţională a României;
d) nerespectarea măsurilor stabilite de Banca Naţională a României.
În cazurile prevăzute mai sus, Banca Naţională a României poate aplica următoarele sancţiuni:
a) avertisment scris dat instituţiei financiare nebancare;
b) amendă aplicată instituţiei financiare nebancare, între 0,01% şi 0,5% din capitalul social minim reglementat aplicabil;
c) amendă aplicată administratorilor sau, după caz, membrilor consiliului de supraveghere ori conducătorilor, între 1 şi 6 remuneraţii nete, conform nivelului remuneraţiei în luna precedentă datei la care s-a constatat fapta;
d) suspendarea temporară ori limitarea desfăşurării uneia sau mai multor activităţi;
e) radierea din registrul în care este înscrisă instituţia financiară nebancară şi, implicit, interzicerea desfăşurării activităţii de creditare.
Aplicarea sancţiunilor nu înlătură răspunderea materială, civilă, administrativă sau penală, după caz.
Actele de aplicare a măsurilor şi sancţiunilor prevăzute în prezentul capitol se emit de către guvernatorul sau viceguvernatorii Băncii Naţionale a României, cu excepţia sancţiunii prevăzute la alin. (2) lit. e), a cărei aplicare este de competenţa Consiliului de administraţie al Băncii Naţionale a României (Art. 59 ).
Potrivit art. 179 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă nr. 28/2002 privind valorile mobiliare[32] ( modificată prin Legea nr. 571/22.12.2003 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 927/23.12.2003), în cazul sancţionării persoanelor juridice, Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare poate aplica sancţiuni cel mult egale prin gravitate, pentru contravenţia respectivă, şi persoanelor fizice cărora, în calitate de administratori, reprezentanţi legali sau exercitând de jure sau de facto funcţii de conducere ori exercitând cu titlu profesional activităţi reglementate de ordonanţa de urgenţă, le este imputabilă respectiva contravenţie pentru că, deşi puteau şi trebuiau să prevină săvârşirea ei, nu au făcut-o.
Într-o cauză, s-a reţinut că este nelegală decizia emisă de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare prin care a fost sancţionat cu avertisment preşedintele consiliului de administraţie al S.C. “R.” S.A., întrucât sancţiunea trebuia să fi fost aplicată în primul rând societăţii comerciale, ca titulară a obligaţiei prevăzute de art. 122 din Ordonanţa de urgenţă nr. 28/2002, iar, prin actul de sancţionare, nu a fost precizată forma răspunderii juridice[33].
Prin acţiunea înregistrată la 26.04.2004, reclamantul C.G. a solicitat anularea ordonanţei nr. 141 din 4.03.2004, emisă de pârâta Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare (C.N.V.M.) şi prin care a fost sancţionat disciplinar cu avertisment pentru încălcarea dispoziţiilor art. 122 din Ordonanţa de urgenţă nr. 28/2002, aprobată prin Legea nr. 525/2002.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că ordonanţa nr. 141 din 4.03.2004 a fost emisă de pârâtă cu încălcarea dispoziţiilor art. 179 alin. 1 din Ordonanţa de urgenţă nr. 28/2002, pentru că sancţionarea persoanelor fizice, în calitate de administratori, este subsidiară şi este condiţionată de sancţionarea prealabilă a persoanei juridice.
Reclamantul a susţinut că este nelegal şi actul administrativ intitulat “Dispunere de măsuri” nr. 5 din 3.10.2003, în baza căruia a fost emisă ordonanţa de sancţionare a sa. Invocând excepţia de nelegalitate a acestui act administrativ emis de pârâtă, reclamantul a arătat că au fost depăşite prerogativele de reglementare prevăzute în art. 2 alin. 2 şi art. 5 din Ordonanţa de urgenţă nr. 28/2002, pentru că se adaugă în mod nelegal la prevederile legale, cum este norma prin care s-a instituit obligaţia societăţii de a solicita avizul prealabil al C.N.V.M. În cazul transformării societăţii din societate deţinută public în societate de tip închis.
Prin sentinţa civilă nr. 2085 din 13.10.2004, Curtea de Apel Bucureşti “Secţia de contencios administrativ şi fiscal” a admis acţiunea şi a anulat ordonanţa nr. 141 din 4.03.2004 şi decizia nr. 1849 din 8.04.2004 emise de pârâta C.N.V.M. privind sancţionarea reclamantului cu avertisment.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, pentru a putea aplica sancţiunea persoanei fizice, în considerarea calităţii deţinute la societatea comercială, trebuie mai întâi să fie sancţionată persoana juridică, aşa după cum rezultă din dispoziţiile art. 179 alin. 1 din Ordonanţa de urgenţă nr. 28/2002, condiţie care nu a fost respectată de pârâtă, pentru că a sancţionat numai pe reclamant, în calitate de administrator al S.C. “R.” S.A. şi nu persoana juridică, titulară a obligaţiei de transmitere a rapoartelor curente.
Instanţa de fond a constatat că este nelegal şi actul administrativ “Dispunere de măsuri” nr. 5 din 3.10.2003, prin care pârâta a completat prevederile Ordonanţa de urgenţă nr. 28/2002, instituind obligaţia avizului său prealabil în vederea transformării societăţii deţinute public în societate de tip închis. De asemenea, instanţa de fond a constatat că acest act administrativ nu a fost opozabil reclamantului, fiind publicat în Buletinul C.N.V.M. ulterior datei de 20.10.2003, data verificării şi constatării abaterilor care au stat la baza aplicării sancţiunii.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs pârâta C.N.V.M..
În primul motiv de recurs, recurenta a susţinut că instanţa de fond a reţinut greşit nelegalitatea sancţiunii aplicate reclamantului, care în calitatea sa de preşedinte al consiliului de administraţie al S.C. “R.” S.A. nu a respectat obligaţia de a transmite C.N.V.M. rapoartele curente aferente convocării şi hotărârii adunării generale extraordinare a acţionarilor din 20.10.2003, în termenul de 24 de ore, prevăzut de art. 122 din Ordonanţa de urgenţă nr. 28/2002. În dezvoltarea aceluiaşi motiv de recurs, recurenta a arătat că, potrivit dispoziţiilor art. 179 din actul normativ menţionat anterior, se poate cumula sancţiunea aplicată persoanei juridice cu sancţiunea persoanei fizice, iar răspunderea intimatului-reclamant în calitate de preşedinte al consiliului de administraţie şi reprezentant legal al societăţii este prevăzută în art. 72, art. 73 lit. e) şi art. 144 alin. 1 din Legea nr. 31/1990.
Prin cel de-al doilea motiv de recurs, a fost criticată concluzia instanţei de fond privind nelegalitatea actului administrativ “Dispunere de măsuri” nr. 5 din 3.10.2003. Recurenta a susţinut că prin acest act nu au fost modificate sau completate prevederile legale şi obligaţia informării sale în termen util cu privire la transformarea societăţii în societate de tip închis a fost prevăzută în art. 134 alin. 3, art. 135 alin. 4, art. 136 alin. 1 lit. b şi art. 138 din Ordonanţa de urgenţă nr. 28/2002. Referitor la opozabilitatea faţă de intimat a acestui act administrativ, recurenta a arătat că a asigurat publicarea în buletinul C.N.V.M. aferent lunii octombrie 2003, precum şi comunicarea cu adresa nr. 15806 din 6.10.2003 către Bursa de Valori Bucureşti, Bursa Electronică Rasdaq şi Colectivul Tehnic pentru Reglementarea şi Supravegherea pieţei Rasdaq.
Recursul a fost apreciat ca fiind nefondat.
Conform art. 179 alin. 1 din Ordonanţa de urgenţă nr. 28/2002, aprobată prin Legea nr. 525/2002, în cazul sancţionării persoanelor juridice, C.N.V.M. poate aplica sancţiuni cel mult egale prin gravitate pentru contravenţia respectivă, şi persoanelor fizice cărora, în calitate de administratori, reprezentanţi legali sau exercitând de jure sau de facto funcţii de conducere sau exercitând cu titlu profesional activităţi reglementate de acest act normativ, le este imputabilă respectiva contravenţie pentru că, deşi puteau şi trebuiau să prevină săvârşirea ei, nu au făcut-o.
Interpretând corect aceste dispoziţii legale, instanţa de fond a constatat nelegalitatea sancţiunii aplicate intimatului-reclamant, în calitate de preşedinte al consiliului de administraţie, având în vedere că nu a fost sancţionată şi societatea comercială, persoana juridică titulară a obligaţiei prevăzută în art. 122 din Ordonanţa de urgenţă nr. 28/2002 privind transmiterea raportului curent în termen de 24 de ore de la apariţia unui eveniment important.
S.C. “R.” S.A. a prevăzut în actele sale constitutive pluralitatea de administratori, organizată într-un consiliu de administraţie, ca organ colegial de administrare.
Răspunderea administratorilor este conjunctă, subsidiară şi are ca temei culpa în îndeplinirea obligaţiilor impuse prin mandatul acordat de societate.
Legea nr. 31/1990 republicată a prevăzut în art. 148 răspunderea administratorilor faţă de societatea comercială şi în consecinţă, aceasta nu poate constitui temeiul răspunderii lor faţă de autorităţile publice în cazul neîndeplinirii unor obligaţii legale de către societatea comercială.
Instanţa de fond a constatat corect că, răspunderea administratorilor are caracter subsidiar şi că, în mod nelegal recurenta-pârâtă a dispus sancţionarea cu avertisment numai a intimatului-reclamant.
Această sancţiune se dovedeşte a fi nelegală şi faţă de împrejurarea că aceasta a fost aplicată unuia din administratorii societăţii, fără a se avea în vedere că în cazul răspunderii consiliului de administraţie, este necesară individualizarea răspunderii fiecărui membru al organului colegial, în raport de culpa fiecăruia.
Recurenta-pârâtă a susţinut neîntemeiat că răspunderea a fost stabilită în considerarea calităţii intimatului-reclamant de reprezentant al societăţii comerciale. Din actele dosarului nu rezultă însă că intimatul-reclamant a fost desemnat de societatea comercială ca singurul administrator cu puteri de reprezentare. Calitatea de administrator se dobândeşte în baza mandatului acordat de societatea comercială şi, conform regulii generale, puterea de reprezentare este de natura şi nu de esenţa mandatului, astfel încât nu este întemeiată apărarea recurentei-pârâte în lipsa unei prevederi exprese în actele constitutive ale societăţii privind împuternicirea unui singur administrator de a reprezenta persoana juridică. Ordonanţa de sancţionare a intimatului-reclamant este nelegală şi faţă de dispoziţiile legale care au constituit temeiul juridic al actului administrativ. Sancţiunea cu avertisment a fost aplicată în baza art. 179 coroborat cu art. 178 din Ordonanţa de urgenţă nr. 28/2002, aprobată prin Legea nr. 525/2002, care reglementează în mod distinct răspunderea disciplinară şi răspunderea contravenţională. Recurenta-pârâtă avea obligaţia să precizeze forma răspunderii juridice stabilită în sarcina intimatului-reclamant, cu atât mai mult cu cât sancţiunea i-a fost aplicată în calitate de reprezentant al societăţii comerciale şi nu de titular al unei obligaţii prevăzută de art. 122 din Ordonanţa de urgenţă nr. 28/2002 pentru persoana juridică.
Cea de-a doua critică formulată în recurs este de asemenea neîntemeiată. Instanţa de fond a constatat corect că, la data de 20.10.2003, când recurenta-pârâtă a susţinut că au fost încălcate prevederile art. 122 din Ordonanţa de urgenţă nr. 28/2002, nu era opozabil intimatului-reclamant actul administrativ intitulat “Dispunere de măsuri” nr. 5 din 3.10.2003. Acest act a fost publicat numai după data de 17.11.2003, în Buletinul nr. 10/2003 al C.N.V.M. Comunicarea acestui act încă din luna octombrie 2003 nu a fost dovedită de recurenta-pârâtă şi nu poate fi considerată o asemenea dovadă adresa nr. E/15806 din 6.10.2003, care a fost întocmită în cadrul raporturilor sale cu Bursa de Valori Bucureşti, Bursa Electronica Rasdaq şi Colectivul Tehnic pentru Reglementarea şi Supravegherea pieţei Rasdaq.
Prin adresa respectivă nu s-a dovedit respectarea cerinţelor art. 7 alin. 10 din Statutul C.N.V.M., care prevăd obligaţia publicării propriilor acte în Buletinul C.N.V.M. şi opozabilitatea faţă de terţi a actelor aduse la cunoştinţă prin publicaţia oficială a autorităţii recurente.
Faţă de considerentele expuse, constatând că nu există motive de casare sau de modificare a hotărârii pronunţate de instanţa de fond, Curtea va respinge recursul ca nefondat.
Legea nr. 297 din 28/06/2004 privind piaţa de capital, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 571 din 29/06/2004, modificată şi completată prin Legea nr. 208/2005, O.G. nr. 41/2005, Legea nr. 97/2006 şi prin O.U.G. Nr. 32/27.06.2012 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 435/30.06.2012. C.N.V.M. este în drept să suspende autorizaţia S.S.I.F. pentru o perioadă cuprinsă între 5 şi 90 de zile, în caz de nerespectare a prevederilor prezentei legi sau ale reglementărilor C.N.V.M., numai dacă nu sunt întrunite condiţiile pentru retragerea autorizaţiei sau pentru alte sancţiuni mai grave prevăzute de lege. Suspendarea poate fi prelungită la expirarea termenului iniţial, dar nu mai mult de 30 de zile peste termenul maxim stabilit în prezentul articol (Art. 11 )
C.N.V.M. este în drept să retragă autorizaţia de a presta servicii şi activităţi de investiţii unei S.S.I.F., în anumite situaţii (Art. 12 ).
C.N.V.M. poate impune sancţiuni oricărei persoane fizice sau juridice, care nu cooperează, în conformitate cu prevederile art. 254 alin. (2) şi art. 255 ( art. 257).
Încălcarea dispoziţiilor prezentei legi şi a reglementărilor adoptate în aplicarea acesteia se sancţionează administrativ, disciplinar, contravenţional sau penal, după caz.
În concluzie, textele diferitelor reglementări, din exemplificările de mai sus, nu sunt la adăpost de orice critică.
– Nu credem suficientă pomenirea echivalenţei persoanei juridice cu persoana fizică.
– Fapta penală trebuie să fi fost săvârşită fie individual, fie în calitate de membru al unui organ al respectivei persoane juridice.
– Acesta trebuie să exercite o funcţie de conducere ,
– în cadrul acelei persoane,
– în baza unui mandat de reprezentare sau a unei autorizări de a lua decizii,
– în numele persoanei juridice sau
– să exercite controlul în cadrul persoanei juridice; sau
– să poată fi antrenată o răspundere obiectivă atunci când lipsa de supraveghere sau de control a constituit premisa săvârşirii infracţiunilor , în numele respectivei persoane juridice, de către o persoană fizică
– aflată sub autoritatea sa.
– Limitele răspunderii presupun întotdeauna şi antrenarea răspunderii persoanei fizice. Dacă nu există fapta persoanei fizice este evident că nu vom antrena nici răspunderea persoanei juridice. Săvârşirea oricărei infracţiuni există numai în realizarea obiectului de activitate/în interesul/în numele persoanei juridice
– Persoana juridică nu răspunde întotdeauna când faptele sunt săvârşite „în legătură cu” persoana juridică .
– La asociatul unic nu are loc lichidarea, ci transmiterea patrimoniului în acela al persoanei fizice.
– Vor trebui reglementate condiţiile procedurale ale citării şi ale audierii persoanei juridice. Aici trebuie să facem trimitere la normele ce reglementează participarea intervenienţilor, respectiv, ale terţilor de bună-credinţă. Dacă există un asociat unic citarea trebuie să urmeze regulile citării învinuitului sau ale inculpatului.
– Suspendarea temporară nu este limitată temporar.
– Limitarea desfăşurării uneia sau mai multor activităţi nu este temporară, ci numai definitivă.
– Dizolvarea trebuie înregistrată în registrul comerţului doar pe baza încheierii judecătorului delegat sau direct. Data dizolvării, a interzicerii operaţiunilor, este data hotărârii. De asemenea, sunt necesare, pentru opozabilitate terţilor, publicarea măsurilor dispuse în Monitorul Oficial, pe socoteala societăţii.
– Legea nu reglementează posibilitatea penală a unor măsuri provizorii, chiar în faţa existenţei unui pericol social vădit, constant, prezent. Acestea ar putea privi întreruperea unor operaţiuni, suspendarea lichidării, interzicerea tranzacţionării, depunerea unor cauţiuni, aplicarea sechestrului de către un judecător.
– Acţiunea penală este antrenată doar dacă există la data sesizării o persoană juridică, după cum personalitatea juridică se păstrează până la terminarea lichidării. Între timp, administratorii continuă mandatul până la preluarea funcţiei de către lichidatori.
– O sancţiune echivalând cu moartea civilă se aplică de altcineva decât judecătorul.
– Formulările vagi denotă anomia unei stări ce se poate îndrepta spre haos.
– Etc.
BIBLIOGRAFIE
– G.Antoniu, Răspunderea penală a persoanei juridice, „Revista de drept penal” nr. 1/1996, p.9;
– A.D.Brudariu, Răspunderea penală a persoanelor juridice, „R.dr.com.” nr. 9/1996, 145;
– Maria Burceag, Răspunderea penală a persoanei juridice în noul Cod penal (legea nr. 301/2004), în „Pro lege” nr. 1/2006, p.205;
– Anamaria Bucureanu, Matei Diaconu, Responsabilitatea penală a persoanei morale în dreptulcomparat, Comunicări știinţifice „Noul cod penal. Reformă în legislaţie”,Universitatea din Craiova, Editura Universitaria Craiova, 2006, Craiova;
– Constantin Butiuc, Despre o eventuală răspundere a persoanei juridice, „Dreptul”nr.10-11/1999;
– Dorina Maria Costin, Executarea silită împotriva bunurilor comune mobile, Simpotion: „Challenges of European Integration”, Editura Pisoprint, Cluj-Napoca, 2008;
– Mariana Cîrstocea, Oana Cătălina Ghiţă, Răspunderea penală a persoanei juridice, Comunicări ştiinţifice „Noul cod penal. Reformă în legislaţie”,Universitatea din Craiova, Editura Universitaria Craiova, 2006, Craiova; .
– Valerică Dabu, Remus Borza, Unele considerații referitoare la instituirea răspunderii penale a persoanei juridice. Constituionalitate, Academia Română. Institutul de Cercetări Juridice: „Studii de Drept Românesc”, Editura Academiei Române, ianuarie-iulie 2007;
– G. Dimofte, Ciprian Rus, Răspunderea penală a persoanei juridice, „Revista de drept penal” nr. 1/2005, p. 122;
– Elisabeta Drăguţ, Gheorghe Vintilă, Sancțiunile aplicabile persoanei juridice în lumina noului cod penal, Comunicări ştiinţifice „Noul cod penal. Reformă în legislaţie”,Universitatea dinCraiova, Editura Universitaria Craiova, 2006, Craiova;
– George Dimofte, Ciprian Rus, Răspunderea penală a persoanei juridice, „Revista de drept penal”nr.1/2005;
– Cristina-Maria Dumitru, Recidiva mare postcondamnatorie în cazul persoanelor juridice, „ Dreptul” nr. 1/2008; .
– Gh.Dumitru, Persoana juridică. Subiect pasiv al infracţiunii de calomnie, „Revista de drept penal” nr. 2/2000, 77;
– Ioan Lascu , Răspunderea penală a persoanei juridice, „Pro lege” nr. 3-4/2003 , p. 94;
-Ilie Pascu, Mirela Gorunescu , Răspunderea penală a persoanei juridice în perspectiva adoptării unui nou Cod penal român, „Pro lege” nr. 2/2004, p. 25;
-I. Mariţa , Un alt punct de vedere cu privire la calitatea procesual – penală a societăţilor de asigurare, „Dreptul” nr.7/2002 p.191;
-Anca Jurma , Răspunderea penală a persoanei juridice, „Revista de drept penal” nr.1/2003 , p.99;
– Popa Teodor, Ardeleanu-Popa Carmen Teodora, Raporturile între răspunderea persoanei juridice şi răspunderea personală a organelor sale, „Revista de drept comercial” nr. 4/2006, p. 22;
– Fl.Sandu, Contrabanda, componenţă a crimei organizate, Editura Naţională, 1997, p.144 sqq;
– Răspunderea filialelor, Strafrechtiflicher Durchgriff bei verbundenen Unternemen, 1987, p.47 sqq.;
Ramiro Virgil Mancaş, Răspunderea penală a persoanei juridice, „Revista de Drept Penal” nr.3/1998;
– Mireille Delmas-Marty, Corpus juris, p.69, 71 sqq.;
– V.Păvăleanu, Responsabilitatea penală a persoanelor morale în noul cod penal francez, PCA Suceava 3/1999, p. 246;
– I. Pascu, M. Gorunescu, Răspunderea penală a persoanei juridice în perspectiva adoptării unui nou Cod penal român, „Pro lege” nr. 2/2004, p. 25;
– I. Pascu, Răspunderea penală a persoanei juridice în noul Cod penal Român, „Pro lege” nr. 4/2004, p. 69;
– G. Mărgărit, Conceptul de răspundere penală a persoanei juridice în noul Cod penal, „Dreptul” nr. 2/2005, p. 103;
– G&G Consulting, Norme de drept penal comunitar, Colecţia EUROLEX, Iaşi;
– Fl.Streteanu, R.Chiriţă, Răspunderea penală a persoanelor juridice, Rosetti, Bucureşti, 2002;
– Florin Streteanu,Radu Chiriță, Răspunderea penală a persoanei juridice, ediția 2, Editura C.H.Beck, București, 2007.
– Florin Streteanu, Răspunderea penală a persoanelor juridice în legislaţie şi doctrină. Examende drept comparat, „Revista de Drept Comercial” nr.3/2007;
– Florin Streteanu, Noul cod penal. Observaţii critice, „Revista de drept penal” nr.1/2005;
– Fl.Streteanu, R.Chiriţă, Răspunderea penală a persoanelor juridice în dreptul belgian, „Revista de drept penal”nr. 1/2000, 112
– Klaus Tiedemann, Rapport de synthčse sur la responsabilite, Revista trimestriale di diritto penale dell’economia, 1995, nota 12;
– K.Tiedemann în de Doelder, Tiedemann, La criminalisation du comportement collectif, Kluwer, 1996, p.26;
– Bouloc în “La criminalisation ….”, nota 12;
[1] Spre deosebire de corporaţii (universitates personarum) care ar putea răspunde ca asociaţii criminale, aşezămintele (universitates bonorum) nu pot fi declarate responsabile penal, conform adagiului modern societas delinquere non potest.
[2] Publicată în J. O. nr. 75 E din 26 martie 2002, pp. 269-273.
[3] V.Păvăleanu, Responsabilitatea penală a persoanelor morale în noul cod penal francez, PCA Suceava 3/1999, 246.
[4] M.Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, p.234.
[5] Mai restrictiv, V.Economu, Răspunderea persoanelor juridice pentru cauzare de prejudicii, în „S.C.J.”nr. 2/1958, 134 .
[6] (M.Eliescu, p.238)
[7] Klaus Tiedemann, Rapport de synthčse sur la responsabilite, Revista trimestriale di diritto penale dell’economia, 1995, nota 12; K.Tiedemann în de Doelder, Tiedemann, La criminalisation du comportement collectif, Kluwer, 1996, p.26; Bouloc în La criminalisation …., nota 12.
În engleză “pe seama grupului” (pour le compte) sună “în beneficiul grupului” (for the benefit); Le groupement este the organisation (Mireille Delmas-Marty, Corpus juris., p.147 sqq).
În dreptul francez, răspunderea colectivă este reglementată în art.121-2; 121-4 – 121-7; 131-37 – 131-49 (pedepsele); 431-20 în Journal Officiel de la République Française din 23 iulie 1992. Nici un principiu general al dreptului francez nu se opune cu o sancţiune pecuniară (penală) să fie aplicată unei persoane juridice (Consiliul constituţional francez, hot. 30 iulie 1982, în „Gazette du Palais” 1982, legislat., 475).
Fl.Streteanu, R.Chiriţă, Răspunderea penală a persoanelor juridice în dreptul belgian, „R.D.P.” nr. 1/2000, 112 – L.modif.a codurilor din 4 mai 1999, Moniteur belge, 22 iunie 1999.
Răspunderea filialelor la, Strafrechtiflicher Durchgriff bei verbundenen Unternemen, 1987, p.47 sqq. Mireille Delmas-Marty, Corpus juris, p.69, 71 sqq.
[8] A se vedea şi Normativa complementare, X, Persone giuridiche. referitor la răspunderea administrativă.
[9] Versiunea publicată la 7 aprilie 1987 (Bundesgesetzblatt – Gazeta Juridică Federală) I, pagina 1074, cu corecturile de la pagina 1319), cu modificările aduse prin Legile din 22 octombrie 1987 (Gazeta Juridică Federală I, pagina 2294), 17 mai 1988 (Gazeta Juridică Federală I, pagina 606), 8 iunie 1989 (Gazeta Juridică Federală I, pagina 1026), 9 iunie 1989 (Gazeta Juridică Federală I, pagina 1059), 15 iunie 1989 (Gazeta Juridică Federală I, pagina 1082), 7 Martie 1990 (Gazeta Juridică Federală I, pagina 422), 9 iulie 1990 (Gazeta Juridică Federală I, pagina 1354), cu prevederile referitoare la teritoriul fostei Republici Democrate Germane conform Anexei I, Capitolul III, Tema A, Secţiunea III, nr. 14 şi Secţiunea IV, nr. 3 e) din Tratatul de Unificare de la 31 august 1990 (Gazeta Juridică Federală II, pagina 889), şi Legile din 12 septembrie 1990 (Gazeta Juridică Federală I, pagina 2002), 5 noiembrie 1990 (Gazeta Juridică Federală I, pagina 2428), 17 decembrie 1990 (Gazeta Juridică Federală I, pagina 2847), 28 Februarie 1992 (Gazeta Juridică Federală I, pagina 372), 14 iulie 1992 (Gazeta Juridică Federală I, pagina 1255), 15 iulie 1992 (Gazeta Juridică Federală I, pagina 1302), 23 iulie 1992 (Gazeta Juridică Federală I, pagina 1366), 27 iulie 1992 (Gazeta Juridică Federală I, pagina 1398), 11 Ianuarie 1993 (Gazeta Juridică Federală I, pagina 50), 2 august 1993 (Gazeta Juridică Federală I, pagina 1407, 1994 I 342), 24 iunie 1994 (Gazeta Juridică Federală I, pagina 1325), 27 iunie 1994 (Gazeta Juridică Federală I, pagina 1440), 14 septembrie 1994 (Gazeta Juridică Federală I, pagina 2325), 10 octombrie 1994 (Gazeta Juridică Federală I, pagina 2954), 25 octombrie 1994 (Gazeta Juridică Federală I, p. 3082), 28 octombrie 1994 (Gazeta Juridică Federală I, p 3186), 4 noiembrie 1994 (Gazeta Juridică Federală I, pagina 3346), 21 august 1995 (Gazeta Juridică Federală I, pagina 1050), 19 iulie 1996 (Gazeta Juridică Federală I, pagina 1014), 17 martie 1997 (Gazeta Juridică Federală I, pagina 534) şi 1 iulie 1997 (Gazeta Juridică Federală I, pagina 1606) 17 iulie 1997 (Gazeta Juridică Federală I, pagina 1822), 13 august 1997 (Gazeta Juridică Federală I, pagina 2038), 17 decembrie 1997 (Gazeta Juridică Federală I, pagina 3039), 17 decembrie 1997 (Gazeta Juridică Federală I, pagina 3108), 26 Ianuarie 1998 (Gazeta Juridică Federală I, pagina 160), 26 Ianuarie 1998 (Gazeta Juridică Federală I, pagina 164), 24 Aprilie 1998 (Gazeta Juridică Federală I, pagina 747), 30 Aprilie 1998 (Gazeta Juridică Federală I, pagina 820), 4 mai 1998 (Gazeta Juridică Federală I, pagina 845), 16 iunie 1998 (Gazeta Juridică Federală I, pagina 1311), 9 iulie 1998 (Gazeta Juridică Federală I, pagina 1802), Legea din 7 septembrie 1998 (Gazeta Juridică Federală I, pagina 2646), Gazeta Juridică Federală III/FNA 312-2
[10] Din 17 aprilie 1878, mise à jour au 19 mai 2003
[11] C. Cas. fr. I, Cam.civile, hot. din 27 mai 1986 în „Bulletin des arretes des Chambres civiles de la Cour de casation”, nr. 134. Nici un principiu general al dreptului francez nu se opune cu o sancţiune pecuniară (penală) să fie aplicată unei persoane juridice (Consiliul constituţional francez, hot. 30 iulie 1982, în “Gazette du Palais” 1982, legislat., 475).
Riscul dăunării terţilor este asumat de participare ca la beneficiile ilicite ale acestora.
Vezi şi Wilfrid Jeandidier, Droit penal des affaires, 5e edition, Dalloz, 2003, p. 78
[12] Trib. Supr. , Col.civ., dec. nr. 886/1957, Culegere de decizii., 161; Trib. Supr.,Col.pen., dec. nr. 1322/1956, „L.P. ”nr. 9/1956, p.1083. Funcţiile încredinţate nu trebuie să corespundă celor ale postului din schemă, ci şi de fapt, în exerciţiul normal al funcţiei, în marginile scopului în vederea îndeplinirii căruia i-au fost conferite funcţiile, chiar fără a avea instrucţiunile comitentului sau chiar împotriva acestor instrucţiuni ori încălcând o prohibiţie expresă a comitentului (o bătaie la serviciu) – M.Eliescu., Răspunderea civilă delictuală , p. 291.
[13] C. Cas. fr., Cam. penală, hot. din 7 noiembrie 1968, „Bulletin des arretes de la Cour de cassation en matiére criminelle” nr. 291; hot. din 16 aprilie 1975 în „Gaz.Pal.” 1975, partea 2, p. 506; hot. din 30 iunie 1987, „Bul. crim.” nr. 278, apud Dalloz, Code civil, 1988-1989, la art. 1384, p.888
[14] A se vedea O. Căpăţână, Societăţile comerciale, ed. a II-a, Lumina Lex, 1996, p. 341.
[15] Ibidem, p. 341.
[16] A se vedea Elena Cârcei, Societăţile comerciale pe acţiuni, All Beck, 1999, p. 265.
[17] A se vedea David, F. Baias, Răspunderea civilă a administratorului societăţii comerciale, în „Dreptul”nr. 8/1992, p. 19-21.
[18] C. Cas. fr., Cam. penală, hot. din 7 noiembrie 1968, „Bulletin des arretes de la Cour de cassation en matiére criminelle” („Bul. crim.”) nr. 291; hot. din 16 aprilie 1975 în „Gaz. Pal.” 1975, partea 2, p. 506; hot. din 30 iunie 1987, în „Bul. crim.” nr. 278. apud Dalloz, Code civil, 1988-1989, la art. 1384, p.888
[19] Trib. Supr. , Col. civ., dec. nr. 886/1957, în Culegere de decizii,161; Trib. Supr., Col. pen., dec. nr. 1322/1956, în „Legalitatea populară” nr. 9/1956, p. 1083
[20] A se vedea Elena Cârcei, Societăţile comerciale pe acţiuni, All Beck, 1999, p. 266-267.
[21] A se vedea T.R. Popescu-Brăila, Drept civil, Bucureşti, 1993, p. 48 şi urm.
[22] Secţia comercială a Curţii de apel Cluj , decizia nr. 38 din 21/01/1998
[23] Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 70 din 17 februarie 2000 ( republicată în temeiul art. II din Legea nr. 159/1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 512 din 22 octombrie 1999. Legea protecţiei mediului nr. 137/1995 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 304 din 30 decembrie 1995 şi a mai fost modificată prin Hotărârea Guvernului nr. 314/1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 221 din 17 iunie 1998).
[24] C.Cass.franceză, hot. din 24 ianuarie 1923 în Recueil, Dalloz Périodique, 1923, partea I, p.55
[25] C. Hamangiu ş.a., Tratat …, vol. II ed. 1997, p. 476
[26] M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Ed.Academiei, 1972, p.289. În schimb, C. Stănescu apreciază că răspunderea comitentului nu-şi găseşte temei în cazurile în care a luat măsurile necesare spre a preîntâmpina (p. 153), de parcă ar răspunde dincoace de cazul fortuit, interesând „legătura dintre comitent şi prejudiciu” (exclusă la Fr. Deak, p. 167)
Comitentul nu răspunde pentru fapte care nu au legătură cu funcţia încredinţată, chiar în timpul serviciului ( Trib. Supr. , Completul de 7 judecători, dec. nr. 49/1977, Culegere de decizii, p.314)
Comitentul răspunde şi în caz de exerciţiul abuziv al funcţiei dacă există raport de cauzalitate sau cel puţin de conexitate, astfel încât funcţia să fi procurat instrumentul faptei ilicite sau prejudiciul care a înlesnit fapta (o vătămare la locul de muncă, bătaie).
Condiţia este a timpului serviciului, chiar aparent prezenta legalitate. M. Eliescu, op.cit., p. 293, contra, limitând, exonerând de răspundere dacă s-a acţionat „fără ştirea organelor”, care „au luat toate măsurile” prepuşii şi-au „depăşit mandatul” (Trib.Supr., Col.pen., dec. nr. 753/1962, „J.N.”nr. 1/1963, p.173; T.reg. Oltenia, dec. nr. 9811/1959, în „L. P. ” nr. 2/1961, p.124)
Legătura cauzată trebuie stabilită între fapta prepusului şi prejudiciu, iar nu între fapta comitentului (de a nu fi supravegheat) şi prejudiciu (Fr. Deak, Răspunderea pentru fapta altuia în Răspunderea civilă, de I. Anghel, Fr. Deak, M. Popa, Ed. Şt., 1970, p.167).
Interpretarea extensivă a exerciţiului abuziv la Trib.Supr., Col. pen., dec. nr. 494/1963, Culegere de decizii, p. 382; 1302/1965, Culegere de decizii, p. 450; Trib.Supr., Col.mil., dec. nr. 144/1963 în „J.N.”nr. 4/1964, 162.
Limite ale extensiei:
– victima ştie;
– fără raport de subordonare, ca persoană străină, pătrunde clandestin în unitate, foloseşte clandestin instrumentul pe cale şi-l înstăpâneşte, la cauzarea prejudiciului (Deak. op.cit., p. 172-173).
Să existe cauzalitatea, conexitatea sau cel puţin „o corelaţie necesară” – nu o simplă corelaţie ocazională (C. Stătescu, Răspunderea civilă delictuală pentru fapta altei persoane, Ed. Şf. Encp., 1984, p. 153).
Comitentul nu răspunde pentru scopuri străine atribuţiilor, prepusul plasându-se în afara funcţiilor, incendiind voluntar clădirea ce trebuia să o păzească. În acest sens, Hot. adunării plenare a C.Cas.fr. din 17 iunie 1983 în Dalloz 1984, p.134 cu Notă Denis sau hot. adunării plenare a C. Cas. fr. 15 noiembrie 1985, în Dalloz 1986, p. 81 cu Notă Aubert; bibliografia în Dalloz, Code civil, 1988-1989, p. 889.
[27] V.Dongoroz, Drept penal, 1939, p. 368 – art. 85 C.pen. Carol II. Spre deosebire de corporaţii (universitates personarum) care ar putea răspunde ca asociaţii criminale, aşezământele (universitates bonorum) nu pot fi declarate responsabile penal, conform adagiului modern societas delinquere non potest. Concepţia germanică a răspunderii colectivităţii pentru individ se reflectă în responsabilitatea profesională a sindicatelor, în răspunderea politică a partidelor, în răspunderea colectivă a parlamentarilor şi membrilor guvernului. Vezi şi R.Garraud, Précis de droit criminel, 1926, ed. 14e, Sirey, p.67 sqq.; G. Antoniu, Răspunderea penală a persoanei juridice, „R. D. P.” nr. 1/1996, p.9; A. D. Brudariu, Răspunderea penală a persoanelor juridice, „R. dr. com.”nr. 9/1996, 145; Fl. Sireteanu, Răspunderea penală a persoanelor juridice, „R. dr. com.” nr. 3/1997, 64.
[28] Ordonanţa de urgenţă nr. 11 din 23 martie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 266 din 25 martie 2004
[29] Hotărârea nr. 766 din 03/07/2003 privind organizarea şi funcţionarea Corpului de Control al Guvernului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 497 din 09/07/2003, abrogată prin Hotărârea nr. 404/2004 . Pe data intrării în vigoare a Ordonanţă de urgenţă nr. 3 din 1/02/2009, pentru modificarea şi completarea unor acte normative referitoare la organizarea şi funcţionarea unor structuri din cadrul aparatului de lucru al Guvernului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 11/02/2009, Departamentul de Control al Guvernului, structură fără personalitate juridică în cadrul aparatului de lucru al Guvernului, se desfiinţează. În cadrul aparatului de lucru al Guvernului se înfiinţează Corpul de control al primului-ministru, ca departament fără personalitate juridică, în subordinea primului-ministru şi în coordonarea, din punct de vedere administrativ-financiar, a secretarului general al Guvernului. Corpul de control al primului-ministru preia toate reprezentările şi competenţele fostului Departament de Control al Guvernului din cadrul aparatului de lucru al Guvernului, stabilite prin actele normative în vigoare.
[30] La adresa www.anrsc.ro
[31] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 534 din 22 iulie 2002. Legea a fost completată prin Legea nr. 402/2003, Legea nr. 364/2007, Legea nr. 116/2008, Ordonanţa de urgenţă nr. 181/2008, Legea nr. 402/2003 şi modificată prin Ordonanţa de urgenţă nr. 123/2005, Ordonanţa de urgenţă nr. 3/2006, Legea nr. 197/2006, Ordonanţa de urgenţă nr. 181/2008. Ordonanţa de urgenţă nr.19/23.02.2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 146/28.02.2011
[32] Abrogată prin Legea nr. 297 din 28/06/2004, privind piaţa de capital, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 571 din 29/06/2004
[33] I.C.C.J., Secţia de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 3360 din 30 mai 2005.
O.U.G. nr. 28/2002, aprobată prin Legea nr. 525/2002, a fost abrogată prin Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital.
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.