RECHIZIRORIUL INFRACȚIUNII CONTRA UMANITĂȚII
Examinând actele de urmărire penală efectuate în dosarul nr. 11/P/2014, având ca obiect cercetarea faptelor săvârșite în contextul Revoluției Române din decembrie 1989 și a circumstanțelor care au avut ca rezultat decesul, rănirea și lipsirea de libertate a multor persoane, vătămări psihice grave precum și distrugerea unor bunuri de patrimoniu, pe întregul teritoriu al României, Prin rechizitoriul din 5 aprilie 2019, colonel magistrat Cătălin Ranco Pițu, procuror militar, șef al Biroului urmărire penală în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția Parchetelor Militare, a dispus trimiterea în judecată, în stare de libertate, a inculpaților: Iliescu Ion, fost președinte al României, cu privire la săvârșirea infracțiunii contra umanității, prevăzută și pedepsită de art. 439 alin.1 lit. a), g), i), k) din Codul penal cu aplicarea art. 5 C.pen., a lui Voiculescu Voican Gelu, fost viceprim-ministru al Guvernului României, cu privire la săvârșirea infracțiunii contra umanității, prevăzută și pedepsită de art. 439 alin.1 lit. a), g), i), k) din Codul penal cu aplicarea art. 5 C.pen. și a general (rtr) Rus Iosif, fost comandant al Aviației Militare, cu privire la săvârșirea infracțiunii contra umanității, prevăzută și pedepsită de art. 439 alin.1 lit. a), g), i), k) din Codul penal cu aplicarea art. 5 C.pen.
S-a considerat că materialul probator demonstrează fără echivoc preexistența unui grup dizident din care făcea parte inclusiv Iliescu Ion ca lider, care avea drept scop înlăturarea de la putere a președintelui Nicolae Ceaușescu, cu menținerea României în sfera de influență a URSS.
Iliescu Ion a afirmat că o unitate a cadrelor de securitate special pregătite și fidele fostului președinte i-a atacat pe revoluționarii aflați în fața fostului C. C. al P. C. R. și pe aceia care se aflau în sediul Comitetului Central.
Probatoriul administrat în cauză a demonstrat că nu există nicio probă pe baza căreia să se concluzioneze că militari din fostul D. S. S. i-au atacat pe revoluționarii din fața C. C. al P. C. R. sau pe cei aflați în sediu. Iliescu Ion îi numește pe atacatori ca fiind securiști, bezmetici, sinucigași, teroriști.
Prin aceste afirmații neverificate a fost dezinformată opinia publică și s-a contribuit în mod decisiv la instaurarea psihozei securist-teroriste, dorindu-se a se demonstra că militarii fostei securități sunt ostili Revoluției (așadar poporului român și armatei române) și noii conduceri a statului.
Analizată in profunzime, afirmația conform căreia cadrele D. S. S. au declanșat un atac militar, este lipsită de logică.
Iliescu Ion a precizat că atacul respectivilor securiști/bezmetici/ sinucigași/teroriști a creat noi tragedii și victime pe altarul luptei pentru libertate. Nici această afirmație nu are acoperire în realitate, fiind la rândul ei o dezinformare ce a amplificat psihoza teroristă și a accentuat divizarea dintre cele două tabere aparent dușmane. Primele victime prin împușcare apărute în acel perimetru al capitalei au survenit mai târziu, în cursul zilei de 22 decembrie , după ce psihoza teroristă a început să se instaleze.
Prin apariția televizată din seara zilei de 22 decembrie 1989, Iliescu Ion a contribuit în mod direct și nemijlocit la generarea și amplificarea psihozei terorist-securiste , dezinformând opinia publică prin întregul său discurs. A fost, practic, o succesiune de dezinformări, în condițiile în care prin dezinformare și diversiune a fost indusă psihoza teroristă, cauză principală a multiplelor decese și răniri de persoane, după 22 decembrie 1989.
Conduitele inculpatului Iliescu Ion , care, în calitate de șef de stat și guvern, președinte al CFSN și al Consiliului Militar Superior, cu intenție, începând cu ziua de 22 decembrie 1989, orele 19.30, a dezinformat în mod direct prin aparițiile sale televizate și emiterea de comunicate de presă (contribuind astfel în mod decisiv la instaurarea unei psihoze generalizate a terorismului, psihoză concretizată în numeroase situații de foc fratricid, trageri haotice cu muniție militară, etc.), a participat la dezinformarea și diversiunea exercitate pentru executarea cuplului Ceaușescu (25 decembrie 1989) și a acceptat și și-a asumat politic (în intervalul 22-31 decembrie 1989) inducerea în eroare coordonată și exercitată de unele cadre cu funcții de conducere din M. Ap. N . (al căror șef era), fără a interveni pentru stoparea acesteia, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor contra umanității, prevăzute de art. 439 lit. a), g), i), k) din Codul penal , având în vedere că toate aceste conduite au contribuit decisiv la decesul unui număr de 853 persoane, rănirea unui număr de 2157 persoane, privarea gravă de libertate cu încălcarea regulilor generale de drept internațional a 489 de persoane și cauzarea de suferințe psihice altor persoane. Urmarea imediată a acestor conduite a fost complexă, a presupus producerea unor rezultate multiple asupra unui număr mare de persoane, generând totodată o stare de pericol pentru existența unei părți însemnate a populației civile de pe întregul teritoriu al României.
Referitor la continuitatea incriminării juridice a faptelor, în rechizitoriu se arată deosebit de documentat că Infracțiunile contra păcii și omenirii au fost reglementate de Codul penal anterior, în cadrul unui titlu distinct (XI), care cuprindea propaganda pentru război (art.356), genocidul (art. 357), distrugerea unor obiective și însușirea unor bunuri (art. 359), distrugerea, jefuirea sau însușirea unor valori culturale (art.360), precum și un articol distinct, care prevedea sancționarea tentativei, tăinuirii și favorizării pentru infracțiunile menționate. În actualul Cod penal, infracțiunile de genocid, contra umanității și de război, sunt prevăzute în titlul XII, care este împărțit în două capitole. Capitolul I cuprinde infracțiunile de genocid și cele contra umanității. Capitolul II cuprinde infracțiunile de război.
Astfel, legislația penală internă a fost aliniată la standardele Statutului Curții Penale Internaționale, adoptat la Roma la data de 17 iulie 1998, ratificat de România. Pe cale de consecință, relațiile sociale ocrotite de Codul penal din 1968 sunt protejate în prezent prin incriminările cuprinse în Codul penal – Titlul XII. În cele ce urmează, se va face o paralelă între infracțiunile de genocid și cele de tratamente neomenoase și modul în care faptele care intrau în conținutul constitutiv al acestor infracțiuni sunt incriminate în prezent. Conform Codului penal din 1968, constituia genocid „săvârșirea, în scopul de a distruge în întregime sau în parte o colectivitate sau un grup național, etnic, rasial sau religios, a uneia din următoarele fapte : uciderea membrilor colectivității sau grupului ; vătămarea gravă a integrității fizice sau mintale a colectivității sau grupului (….)” (p. 459 din rechizitoriu).
Actualul Cod penal incriminează infracțiunea de genocid (art. 438), textul nefiind modificat în mod semnificativ față de cel al codului anterior, o modificare constând în renunțarea la termenul de „colectivitate” în favoarea celui de „grup”. Codul penal din 1968 stipula că infracțiunea de tratamente neomenoase consta în supunerea la tratamente neomenoase a răniților ori bolnavilor, a membrilor personalului civil sanitar al Crucii Roșii ori a organelor asimilate acesteia, a prizonierilor de război și, în general a oricărei persoane căzute în puterea adversarului.
Totodată, această infracțiune putea consta în săvârșirea, față de persoanele menționate, inclusiv a lipsirilor de libertate fără temei legal sau a torturii. Actualul Cod penal nu prevede un corespondent ca atare, însă elementele specifice acestei infracțiuni se regăsesc mai ales în cadrul infracțiunilor de război contra persoanelor (art. 440), cu mențiunea că aceste infracțiuni prevăd ca situație premisă existența unui conflict armat, pe când infracțiunea de tratamente neomenoase din vechiul cod putea fi săvârșită pe timp de pace sau de război. În Codul Penal actual a fost introdus un text nou – infracțiunile contra umanității (art.439) , despre care s-a făcut referire anterior.
Textul articolului 439 din actualul Cod penal, reia, într-o formă adaptată, prevederile articolului 7 din Statutul Curții Penale Internaționale.
Cu toate că între infracțiunea de tratamente neomenoase și cea contra umanității nu există, ca atare, o continuitate a incriminării, procurorul constată în mod judicios că unele dintre modalitățile normative alternative de săvârșire a infracțiunii de tratamente neomenoase se regăsesc în cuprinsul infracțiunilor contra umanității (lipsirea de libertate în mod ilegal și tortura). Totodată, elemente privind supunerea la rele tratamente a unor categorii de persoane, se regăsesc și în cadrul infracțiunilor contra umanității. Mai precis, persecutarea unui grup sau a unei colectivități determinate, prin privare de drepturi fundamentale ale omului sau prin restrângerea gravă a exercitării acestor drepturi sau alte asemenea fapte ce cauzează suferințe mari sau vătămări grave ale integrității fizice sau psihice. (p. 460 din rechizitoriu)
Deosebit de important este că valoarea socială protejată este, în esență, aceeași, respectiv, siguranța populației civile. În cazul tratamentelor neomenoase aria este restrânsă la persoanele căzute în puterea adversarului, în timp ce infracțiunile contra umanității presupun săvârșirea, în cadrul unui atac generalizat sau sistematic, împotriva unei populații civile, a uneia dintre modalitățile normative.
Referitor la încadrarea juridică a faptelor, rechizitoriul subliniază că art. 439 din Codul penal, definește infracțiunile contra umanității, ca fiind uciderea de persoane, vătămarea integrității fizice, privarea gravă de libertate și vătămările fizice sau psihice, survenite ca o consecință a unui atac generalizat sau sistematic, lansat împotriva unei populații civile. La rândul său, prin doctrina militară, atacul este definit ca fiind „ofensiva unor forțe armate care urmărește nimicirea sau prinderea inamicului”.
Pentru atingerea scopului unui atac militar complex (nimicirea sau prinderea inamicului) sunt folosite diverse mijloace militare, printre care, în mod indubitabil diversiunea și dezinformarea, componente ale inducerii în eroare.
Așadar, diversiunea și dezinformarea sunt componente ale unui atac complex. Prin intermediul diversiunii și dezinformării (inducerii în eroare a inamicului), în decembrie 1989,au fost atinse scopurile celor care au coordonat și acceptat aceste procedee, după cum s-a argumentat în expozitivul acestei lucrări. Pe cale de consecință, atacul militar complex, înglobează diversiunea și dezinformarea (inducerea în eroare).
Atacul a fost sistematic întrucât, începând cu 22 decembrie 1989, s-a desfășurat după o anumită metodă, fiind evidențiat un sistem de exercitare a diversiunilor și dezinformărilor. În mod repetat, factorii decizionali ai C. F. S. N. ( Iliescu Ion și Voiculescu Voican Gelu ) au dezinformat opinia publică, inducând aparenta existență a celor două tabere adverse .
Aceiași factori au contribuit în mod sistematic la instaurarea și agravarea psihozei terorismului pe întregul teritoriu al țării, cu consecințele tragice menționate.
Pe întregul teritoriu al României, factorii decizionali ai MApN au creat, după un anume tipar, aceleași situații de foc fratricid.
Comunicațiile militare au fost intoxicate cu același gen de dezinformări. Diversiunea radio-electronică s-a manifestat în același mod, timp de trei nopți, pe întregul teritoriu al țării. În paralel, prin intermediul TVR și Radiodifuziunii, controlate militar, a fost diseminat același gen de informații generatoare de panică.
Aceste realități, expuse detaliat, evidențiază existența unui plan bine pus la punct (profesionist) ce a stat la baza dezinformărilor și diversiunilor din timpul Revoluției.
Totodată, este evidențiată și existența unui centru decizional, de comandă, format dintr-un număr restrâns de militari – componenții Consiliului Militar Superior , ale căror conduite au fost girate și acceptate de factorul decizional politic.
Atacul a fost generalizat, întrucât diversiunea și dezinformarea (componente ale atacului) s-au manifestat în București și în marile orașe ale României, iar efectele tragice au fost resimțite la nivelul întregii populații a României.
Procurorul subliniază că doctrina militară evidențiază că ținta dezinformării o reprezintă opinia publică. Apoi, unul dintre scopurile dezinformării este neutralizarea maselor, pentru a împiedica orice intervenție spontană, cu scopul cuceririi nonviolente a puterii de către o minoritate. Totodată, tehnicile dezinformării (demonizarea, divizarea și psihoza) au drept scop manipularea opiniei publice.
Prin exercitarea diversiunii și dezinformării, a fost indusă la nivelul întregii populații a României (opinia publică) psihoza teroristă. Este probat că informațiile false induse prin exercitarea inducerii în eroare, au fost considerate ca fiind reale de cvasiunanimitatea opiniei publice, iar poporul român a fost indus într-o stare irațională care nu i-a permis să vadă altceva decât mesajele directe sau cu conținut subliminal, în sensul dezinformării. 456 Așa fiind, ținta atacului (dezinformări și diversiuni) a reprezentat-o întreaga populație a României, populație într-o covârșitoare majoritate formată din civili.
Modalitatea concretă de exercitare a diversiunilor și dezinformărilor (inducerea în eroare), care a generat implicarea în focul fratricid a tuturor forțelor militare ale țării, a cauzat survenirea unui număr mare de decese, răniri, lipsiri de libertate și alte suferințe. S-a creat aparența existenței a două tabere care, aflându-se sub imperiul psihozei, s-au manifestat violent una împotriva celeilalte. În realitate, cele două tabere aparent dușmane au avut același scop (victoria Revoluției) și doar inducerea în eroare a făcut ca percepțiile să fie total deformate și situația generală să degenereze în mod tragic.
Ca urmare a acestui atac atipic (dezinformări și diversiuni), ce a avut drept țintă întreaga populație a țării și s-a desfășurat începând după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989, au rezultat 862 de decese (civili și militari), 2150 răniți (civili și militari), sute de persoane lipsite în mod grav de liberate (civili și militari), multiple vătămări psihice.
Preambul Statutul Curții Penale Internaționale, adoptat la Roma la 17 iulie 1998, ratificat prin Legea nr. 111/2002 din 13 martie 2002, pentru ratificarea Statului Curții Penale Internaționale, adoptat la Roma la 17 iulie 1998[1], stabilește că statele părți,. . . având în conștiință că în cursul acestui secol milioane de copii, de femei și de bărbați au fost victime ale unor atrocități care sfidează imaginația și lezează profund conștiința umană,
recunoscând că prin crimele de o asemenea gravitate se amenință pacea, securitatea și bunăstarea lumii,
afirmând că cele mai grave crime care privesc ansamblul comunității internaționale nu pot rămâne nepedepsite și că reprimarea lor trebuie să fie asigurată efectiv prin măsuri luate în cadrul național și prin întărirea cooperării internaționale,
determinate să pună capăt impunității autorilor acestor crime și să coopereze astfel pentru prevenirea unor noi crime,
au datoria să supună jurisdicției sale penale pe responsabilii de crime internaționale,
Potrivit art. 7 § 1 al Statutului de la Roma prin crimă împotriva umanității se înțelege una dintre faptele menționate mai jos, când aceasta este comisă în cadrul unui atac generalizat sau sistematic lansat împotriva unei populații civile și în cunoștință de acest atac:
a) omorul;
b) exterminarea;
c) supunerea la sclavie;
d) deportarea sau transferarea forțată de populație;
e) întemnițarea sau altă formă de privare gravă de libertate fizică, cu violarea dispozițiilor fundamentale ale dreptului internațional;
f) tortura;
g) violul, sclavajul sexual, prostituția forțată, graviditatea forțată, sterilizarea forțată sau orice altă formă de violență sexuală de o gravitate comparabilă;
h) persecutarea oricărui grup sau a oricărei colectivități identificabile din motive de ordin politic, rasial, național, etnic, cultural, religios sau sexual, în sensul paragrafului 3, ori în funcție de alte criterii universal recunoscute ca inadmisibile în dreptul internațional, în corelare cu orice act prevăzut în prezentul paragraf sau orice crimă de competența Curții;
i) disparițiile forțate de persoane;
j) crima de apartheid;
k) alte fapte inumane cu caracter analog cauzând cu intenție suferințe mari sau vătămări grave ale integrității fizice ori ale sănătății fizice sau mintale.
2.În scopurile paragrafului 1;
a) prin atac îndreptat împotriva unei populații civile se înțelege comportamentul care constă în comiterea multiplă de acte vizate la paragraful 1 împotriva oricărei populații civile, în aplicarea sau în sprijinirea politicii unui stat ori a unei organizații având ca scop un asemenea atac;
b) prin exterminare se înțelege îndeosebi fapta de a impune cu intenție condiții de viață, ca privarea accesului la hrană și la medicamente, cu scopul de a antrena distrugerea unei părți a populației;
c) prin supunerea la sclavie se înțelege fapta de a exercita asupra unei persoane unul sau ansamblul atributelor legate de dreptul de proprietate, inclusiv în cadrul traficului de ființe umane, în special de femei și copii;
d) prin deportare sau transfer forțat de populație se înțelege fapta de a deplasa în mod forțat persoane, expulzându-le sau prin alte mijloace coercitive, din regiunea în care ele se află legal, fără motive admise în dreptul internațional;
e) prin tortură se înțelege fapta de a cauza cu intenție durere sau suferințe acute, fizice sau mintale, unei persoane care se află sub paza sau controlul făptuitorului; înțelesul acestui termen nu se extinde la durerea sau suferințele rezultând exclusiv din sancțiuni legale, care sunt inerente acestor sancțiuni sau ocazionate de ele;
f) prin graviditate forțată se înțelege deținerea ilegală a unei femei însărcinate în mod forțat, cu intenția de a modifica compoziția etnică a unei populații sau de a comite alte violări grave ale dreptului internațional. Această definiție nu poate în nici un fel să fie interpretată ca având o incidență asupra legilor naționale referitoare la graviditate;
g) prin persecuție se înțelege denegarea cu intenție și grav de drepturi fundamentale cu violarea dreptului internațional, din motive legate de identitatea grupului sau colectivității care face obiectul acesteia;
h) prin crima de apartheid se înțelege fapte inumane analoage celor vizate la paragraful 1, comise în cadrul unui regim instituționalizat de oprimare sistematică și de dominare a unui grup rasial asupra oricărui alt grup rasial sau oricăror alte grupuri rasiale și cu intenția de a menține acest regim;
i) prin dispariții forțate de persoane se înțelege cazurile în care persoanele sunt arestate, deținute sau răpite de către un stat ori o organizație politică sau cu autorizarea, sprijinul ori asentimentul acestui stat sau al acestei organizații, care refuză apoi să admită că aceste persoane sunt private de libertate sau să dezvăluie soarta care le este rezervată ori locul unde se află, cu intenția de a le sustrage protecției legii pe o perioadă prelungită.
O asemenea politică poate fi implementată și prin decizia conștientă de a nu acționa într-o anumită situație, care este îndreptată spre încurajarea unui asemenea atac. Constituția României stipulează prin articolul 11 că: „ Statul Român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte. Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.” (p. 458 din rechizitoriu)
Într-o analiză de mare profunzime[2], „ o bătălie grea, anevoioasă”[3] se documentează existența teroriștilor, apartenența lor instituțională la Securitate și încadrarea faptelor ca infracțiuni contra umanității (p. 163). Scopul nucleelor de rezistență rămâne implicită, fiind vorba de păstrarea puterii. de către Securitate. După dispariția lui Ceaușescu, misiunile și metodele de acțiune rămân aceleași, stripulate în planurile de rezistență[4]. „ Se creează agresorului o stare permanentă de nesiguranță, de teamă, prin lovituri date neîncetat, , , ”[5].
Ne duce cu gândul la afirmațiile lui I. Iliescu, potrivit cărora, „ atacul respectivilor securiști/bezmetici/ sinucigași/teroriști a creat noi tragedii și victime pe altarul luptei pentru libertate”.
De aici, consecința ce revine în rechizitoriu ar fi că se încercă „ să exonereze Securitatea de rolul represiv în timpul Revoluției”[6].
Rechizitoriul apare, în viziunea autorilor citați, ca fiind încununarea tragică a unui proces de rescriere a istoriei. . . dovadă ultimă a reușitei fostei Securități în a-și impune propria versiune a evenimentelor din decembrie 1989 nu numai la nivel mediatic, ci și juridic.
Cum s-ar putea să se înțeleagă faptul că argumentația lor ar putea fi interpretată ca o disculpare a lui Ion Iliescu, autorii îl arată pe acesta totuși drept infractor împotriva umanității, dar și pentru alte fapte (Mineriada)[7]. Noi considerăm că s-ar putea discuta o eventuală vinovăție a șefului statului dacă s-ar face dovada ( juridicește) intenției de a înlătura o eventuală urmărire penală în răspunderea celor vinovați de după 22 decembrie.
O privire atentă descoperă că argumentele prezentate de rechizitoriu nu sunt noi, ci reciclări ale unei dezinformări diseminate de membrii fostei Securități, . . . în încercarea de a se disculpa pe ei înșiși și instituția din care au făcut parte.
Rechizitoriul din
5 aprilie 2019 este o culminare a acestei mistificări, la rândul său o diversiune – de data aceasta, juridică[8].
[1] Publicată în Monitorul Oficial nr. 211 din 28 martie 2002
[2] Andrei Ursu, Roland O. Thomasson, Mădălin Hodor, Trăgători și mistificatori, Contrarevoluția Securității în decembrie 1989, Polirom, 2019
[3] Cum o denumește Ovidiu Șimonca, Securitatea continuă să-l ucidă de Gheorghe Ursu, în „Observator cultural” nr. 1004, 30 ianuarie – 5 februarie 2020 . Editorialistul constată șu un efort ideologic de a absolvi Securitatea de caracterul represiv îndreptat împotriva populației.
[4] Lucrarea face trimitere la o bogată bibliografie din revista „Securitatea” nr. 1 (81)/1988, fond documentar ACHSAS, dosar 334, vol. 20; nr. 3/1986; nr. 1(85)/1989, p. 27 etc.
[5] Lt. Col. Tudor Alexandru, cpt. Nicolae Catană, Lupta de rezistență , „ Securitatea” nr. 1/1989, p. 27, cit. apud Ursu, Thomasson, Hodor, op. cit. p. 155
[6] Dennis Deletant, Prefață la Ursu, Thomasson, Hodor, p. 15
[7] Ursu, Thomasson, Hodor, op. cit., p. 310
[8] Ursu, Thomasson, Hodor, op. cit., p. 423
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.