REGLEMENTAREA UNOR PREVEDERI LEGALE CARE SĂ AIBĂ CA EFECT ÎNCĂLCAREA UNUI DREPT

REGLEMENTAREA UNOR PREVEDERI LEGALE CARE SĂ AIBĂ CA EFECT ÎNCĂLCAREA UNUI DREPT

Potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, legiuitorul are competenţa de a stabili procedura de judecată, iar în considerarea unor situaţii deosebite, pot fi adoptate reguli speciale, însă norma constituţională menţionată nu justifică reglementarea unor prevederi legale care să aibă ca efect încălcarea unui drept (Curtea Constituţională, Decizia nr. 797 din 27 septembrie 2007 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 alin. (3) şi (7) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  707 din 19 octombrie 2007; Vezi și CEDO,  Cauza Prince Hans–Adam II de Lichtenstein contra Germaniei, 2001,   Curtea Constituţională, Decizia nr. 189 din 2 martie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 5 aprilie 2006 ).

Potrivit art. 21 din Constituţie, “Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime.”

Principiul accesului liber la justiţie consacrat prin textul citat din Legea fundamentală implică, între altele, adoptarea de către legiuitor a unor reguli de procedură clare, în care să se prescrie cu precizie condiţiile şi termenele în care justiţiabilii îşi pot exercita drepturile lor procesuale, inclusiv cele referitoare la căile de atac împotriva hotărârilor pronunţate de instanţele de judecată.

În acest sens s-a pronunţat în mod constant şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care, de exemplu, în Cazul Rotaru împotriva României, 2000, a statuat că

“o normă este «previzibilă» numai atunci când este redactată cu suficientă precizie, în aşa fel încât să permită oricărei persoane – care, la nevoie, poate apela la consultanţă de specialitate – să îşi corecteze conduita”, iar în Cazul Sunday Times contra Regatului Unit, 1979, a decis că “[…] cetăţeanul trebuie să dispună de informaţii suficiente asupra normelor juridice aplicabile într-un caz dat şi să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecinţele care pot apărea dintr-un act determinat. Pe scurt, legea trebuie să fie, în acelaşi timp, accesibilă şi previzibilă”.

Curtea Constituţională constată că legiuitorul a prevăzut în textul de lege supus controlului că hotărârea pronunţată în primă instanţă de către instanţa de contencios administrativ poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la pronunţare ori de la comunicare, fără să precizeze în ce condiţii şi pentru care participant la proces termenul de recurs se raportează la unul dintre cele două momente procesuale.

Problema nu ar putea fi rezolvată prin aplicarea prevederilor Codului de procedură civilă, la care face trimitere art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, deoarece Codul de procedură civilă face distincţii clare, în sensul că termenul de recurs curge, pentru procuror, de la pronunţarea hotărârii, în afară de cazurile în care procurorul a participat la judecarea cauzei, când termenul curge de la comunicarea hotărârii, iar pentru părţi, de la comunicarea hotărârii. (Art. 301 şi 284 din Codul de procedură civilă). Or, art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care formează obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, nu face nici o distincţie şi, datorită redactării restrictive şi necondiţionate (“de la pronunţare ori de la comunicare”), nici nu lasă posibilitatea aplicării normelor de diferenţiere prevăzute în art. 301 şi 284 din Codul de procedură civilă.

În aceste condiţii judecătorul este constrâns să stabilească el însuşi, pe cale jurisprudenţială în afara legii, adică substituindu-se legiuitorului, regulile necesare pentru a se pronunţa asupra recursului cu judecarea căruia a fost învestit, încălcând astfel dispoziţiile art. 1 alin. (4) din Constituţie privind separaţia puterilor.

Pe de altă parte, părţile nu au un reper sigur al termenului în care pot să atace cu recurs hotărârea pronunţată de instanţa de contencios administrativ în primă instanţă, ceea ce face ca accesul lor la justiţie pe calea exercitării căii de atac prevăzute de lege să fie incert şi aleatoriu, adică limitat.

Astfel, datorită impreciziei sale, art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 contravine şi prevederilor art. 21 alin. (1) şi ale art. 129 din Constituţie.

Curtea Constituţională admite excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, excepţie ridicată de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş în nume propriu şi în reprezentarea Ministerului Finanţelor Publice – Agenţia Naţională de Administrare Fiscală în Dosarul nr. 2.541/2005 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia contencios administrativ şi fiscal ( Decizia nr. 189 din 2 martie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 5 aprilie 2006).

Totodată, prin Decizia nr. 797 din 27 septembrie 2007, Curtea constată că, prin Legea nr. 262/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 30 iulie 2007, Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 a fost modificată şi completată, unele dintre aceste modificări vizând, spre exemplu, dispoziţiile art. 11 referitoare la termenul de introducere a acţiunii în contencios administrativ. Astfel, dacă în vechea redactare aceste dispoziţii prevedeau, la alin. (2), că, pentru motive temeinice, cererile pot fi introduse şi peste termenul de 6 luni stabilit la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data emiterii actului, în noua redactare, ca urmare a modificărilor menţionate, textul de lege prevede ca limită a termenului de introducere a cererii termenul de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoştinţă, data introducerii cererii sau data încheierii procesului–verbal de conciliere, după caz. Aşa fiind, Curtea constată că, în cazul termenelor legale pentru introducerea acţiunii în contencios administrativ, legiuitorul a intervenit pentru a corecta reglementările anterioare, urmând însă, ca şi în cazul termenelor legale specifice procedurii prealabile, prevăzute de art. 7 din Legea nr. 554/2004, să procedeze în acelaşi sens, pentru îndepărtarea viciului de constituţionalitate şi armonizarea prevederilor legii în ansamblul său.

Pentru considerentele expuse mai sus, Curtea Constituţională    1. Respinge ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 7 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, excepţie ridicată de Mihaela Florea în Dosarul nr. 3.791/109/2006 al Curţii de Apel Piteşti – Secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal și   2. Admite excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 alin. (7) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, ridicată de acelaşi autor în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe, şi constată că textul de lege este neconstituţional în măsura în care termenul de 6 luni de la data emiterii actului se aplică plângerii prealabile formulate de persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept decât destinatarul actului.