ŞANTAJUL

ŞANTAJUL

Articolul 194 din Codul penal în vigoare defineşte  şantajul ca fiind constrângerea unei persoane, prin violenţă sau ameninţare, să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, cu condiţia ca  fapta să fi fost săvârşită spre a dobândi în mod injust un folos,  de orice natură, pentru sine sau pentru altul.  Pedeapsa prevăzută de lege este închisoare de la 6 luni la 5 ani.

Când constrângerea constă în ameninţarea cu darea în vileag a unei fapte reale sau imaginare, compromiţătoare pentru persoana ameninţată, pentru soţul acesteia sau pentru o rudă apropiată, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani.

Prin incriminarea şantajului în titlul II “infracţiuni contra persoanei” Capitolul II ” infracţiuni contra libertăţii persoanei”, legiuitorul a urmărit să ocrotească în principal relaţiile sociale care privesc libertatea psihică a persoanei, ca drept personal de a impune altora obligaţia de a o respecta, iar în secundar sau adiacent relaţiile sociale cu caracter patrimonial sau nepatrimonial care sunt periclitate sau bazate prin scopul ilicit urmărit de făptuitor de a obţine un folos injust.

Textul de lege nu cere ca subiecţii infracţiunii de şantaj să aibă anumite calităţi speciale şi nu prevede criterii particulare de identificare a victimelor[1]

Comparativ cu infracţiunea de tâlhărie, şantajul reprezintă o atingere adusă libertăţii individului, manifestată în aspectul ei particular de libertate psihică, pe când tâlhăria este privită de legea penală ca o infracţiune contra patrimoniului, care are un conţinut complex în care furtul constituie acţiunea principală, în timp ce folosirea de violenţă, ameninţare sau alte forme de constrângere constituie acţiunea adiacentă, de particularizare a acţiunii principale[2].

Nu este vorba despre simpla incriminare a “faptului de a exprima o situaţie sau o stare adevărată, reală, dar neplăcută pentru o altă persoană”. Elementul material al şantajului în varianta tipică constă într-o acţiune de constrângere a unei persoane fizice, prin violenţă sau ameninţare, să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva. Actele de constrângere exercitate asupra victimei trebuie să aibă aptitudinea de a o determina să satisfacă pretenţiile nelegale ale făptuitorului, vizând aşadar silirea acesteia să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, urmarea imediată a infracţiunii constând într-o restrângere a libertăţii morale a victimei, care este pusă în situaţia de alege între a suporta o consecinţă şi îndeplinirea unor pretenţii cerute de făptuitor.

Curtea Constituţională  a arătat că  nu poate fi reţinută   încălcarea, prin normele criticate, a dispoziţiilor art. 30 din Constituţie, care, stabilind în alin. (1) că “Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile”, prevede, în alin. (6), faptul că “Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine”[3].

Caracteristic infracţiunii de şantaj este faptul că libertatea morală a persoanei, adică posibilitatea acesteia de a lua hotărâri şi de a se manifesta în conformitate cu propria sa voinţă, este încălcată prin constrângerea ei la o anumită comportare, prin determinarea ei, cu ajutorul violenţei, să suporte o anumită consecinţă păgubitoare. Dacă prin aceasta se urmăreşte dobândirea, în mod injust, a unui folos, fapta prezintă o periculozitate proprie, mai mare şi distinctă în raport cu cea a infracţiunii de ameninţare prevăzută în art. 193 C. pen., care aduce şi ea atingere libertăţii de voinţă şi de acţiune a persoanei. De aceea, o astfel de faptă a fost incriminată distinct, în dispoziţiile art. 194 C. pen., sub denumirea de „şantaj.”

Constrângerea la care se referă textul de lege, exercitată fie prin violenţă, fie prin ameninţare, trebuie să aibă ca obiect determinarea victimei să dea (să efectueze un act de remitere), să facă, să nu facă sau să sufere ceva şi să fie de natură a produce celui împotriva căruia se exercită o stare de temere.

Pentru existenţa infracţiunii de şantaj nu este necesar ca persoana constrânsă să satisfacă pretenţia făptuitorului, adică să dea ceea ce acesta îi cere, infracţiunea subzistând indiferent de această împrejurare, deoarece şantajul este o infracţiune îndreptată, în principal, împotriva libertăţii morale a persoanei, libertate încălcată prin simplul fapt al constrângerii acesteia să facă sau să nu facă ceva împotriva voinţei sale[4].

Constrângerea exercitată   trebuie să fie de natură să alarmeze victima, producând-i o stare de o temere care durează o anumită perioadă de timp, fiindu-i, astfel, lezată libertatea morală[5].

În jurisprudenţă s-a reţinut şi această infracţiune în cazul unui inculpat , director tehnic adjunct,  care în perioada 1998 – 2000, a abuzat de funcţiile îndeplinite şi, prin numeroase acte de intimidare şi de şantajare a subordonaţilor săi, a obţinut de la aceştia diferite foloase materiale, iar de la alte persoane a pretins şi primit sume de bani şi alte foloase materiale pentru a le angaja.     Astfel, inculpatul, exercitând o permanentă stare de intimidare a persoanelor vătămate, i-a determinat pe aceştia să-i dea, în repetate rânduri, diferite cantităţi de   produse agro-alimentare,   cu motivaţia că trebuie să facă faţă unor cerinţe de protocol cu ocazia vizitelor unor persoane din conducere  sau din cadrul autorităţilor locale.

Alte produse alimentare i-au fost date inculpatului sub ameninţarea unor represalii disciplinare, de către  alţi salariaţi[6] .

Faptele reţinute în sarcina inculpatului au fost dovedite prin probele concludente administrate în cursul procesului şi anume declaraţiile părţilor vătămate şi ale martorilor, procesele-verbale de confruntare a inculpatului cu părţile vătămate şi cu martorii, precum şi înregistrarea audio a convorbirilor telefonice dintre un martor şi inculpat, necontestată de inculpat, din care rezultă cu certitudine că acesta, cerea şi primea de la martor şi de la alţi salariaţi din subordine diferite foloase materiale, în condiţiile reţinute prin sentinţa de condamnare.

Ameninţarea are un înţeles mai larg decât cel din art. 193 C.pen., deoarece textul incriminator nu limitează obiectul acesteia (o infracţiune sau o faptă păgubitoare) ceea ce înseamnă că se poate ameninţa cu orice altă faptă chiar licită. În acest sens şi intenţia specială de a şantaja ce constituie latura subiectivă a şantajului – indicată în cuprinsul textului incriminator prin sintagma “spre a dobândi un folos injust pentru sine sau pentru altul” – este îndeplinită potrivit legii amintite chiar dacă folosul este just, dacă făptuitorul a urmărit să-l dobândească în mod injust.

Într-o speţă, fapta inculpatului,  agent şef principal de poliţie de a constrânge prin ameninţare pe partea vătămată, să dea unui coinculpat  suma de 10.000 euro întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute în art. 194 alin. (1) Cod penal raportat la art. 131 din Legea nr. 78/2000.

Fapta inculpatului   de a  constrânge   partea vătămată ,  prin ameninţare cu acte de violenţă îndreptate împotriva sa şi a familiei sale, în scopul obţinerii sumei de 10.000 euro întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzută de art. 194 alin. 1 Cod penal raportat la art. 37 lit. a) Cod penal.

Astfel, sub aspectul laturii materiale a infracţiunii, constrângerea exercitată asupra părţii vătămate constă în ameninţarea cu schimbarea încadrării juridice a faptei pretins a fi fost săvârşite de acesta în tentativă de omor, ceea ce ar atrage cu siguranţă arestarea părţii vătămate şi executarea unei pedepse cu închisoarea. Urmarea imediată a infracţiunii este lezarea libertăţii psihice a părţii vătămate, crearea unei stări de temere atât lui cât şi familiei sale, rezultat periculos ce s-a produs, dovadă în acest sens fiind însăşi împrejurarea că partea vătămată a solicitat sprijinul organelor de urmărire penală. Legătura de cauzalitate dintre elementul material şi urmarea periculoasă rezultă ex re.

Sub aspectul laturii subiective, fapta inculpatului   a fost săvârşită cu intenţie directă, calificată prin scop, acesta urmărind să îl determine pe partea vătămată să plătească suma pretinsă. De asemenea, inculpatul cunoaşte împrejurarea că modalitatea de dobândire a acestui folos pentru altul este injustă, pe de o parte pentru că obligarea la plata despăgubirilor materiale cât şi cuantumul acestora nu pot fi dispuse decât de instanţa de judecată, ca efect al administrării unor mijloace de probă şi al unei condamnări sub aspectul infracţiunii judecate, iar pe de altă parte pentru că inculpatului   i-a fost adusă la cunoştinţă posibilitatea ca partea vătămată să nu fi fost autorul acelei agresiuni.

Pentru reţinerea acestei infracţiuni în sarcina inculpatului   nu interesează mobilul acestuia, respectiv motivul pentru care acesta a luat rezoluţia infracţională, nu interesează existenţa unei recompense materiale pentru inculpat, elementele constitutive ale şantajului fiind întrunite în cazul în care prin săvârşirea faptei se urmăreşte dobândirea în mod injust a unui folos doar pentru altul şi nu şi pentru sine[7].


[1] Curtea Constituţională, Decizia nr. 73 din 7 martie 2002 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  257 din 17 aprilie 2002

[2] Curtea Constituţională, Decizia nr. 419 din 25 mai 2006,  publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.   516 din 14 iunie 2006

[3] Curtea Constituţională, Decizia nr. 1.647 din 15 decembrie 2009 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.   48 din 21 ianuarie 2010

[4] Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, Decizia nr. 3.508 din 3 noiembrie 2008, pe scj. ro. În speţă, constrângerea de către inculpat prin ameninţarea cu moartea a părţii vătămate   şi a membrilor familiei acesteia, fapt ce a determinat-o să părăsească pentru o perioadă domiciliul, în situaţia neremiterii unei sume de 400 de euro, a fost un act de natură să inspire acesteia temere, fiindu-i adusă astfel o atingere libertăţii sale morale, respectiv posibilităţii de a se manifesta în conformitate cu propria sa voinţă, elementele constitutive ale infracţiunii de şantaj fiind astfel realizate.

[5] Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, Dosar nr. 1012/59/2009, Decizia nr. 853 din 4 martie 2010.      Sub aspectul elementului material al laturii obiective a acestei infracţiuni,

nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de şantaj dacă nu este  dovedită existenţa unei acţiuni de constrângere – prin violenţă sau ameninţare – din partea făptuitorului, de natură a prilejui o stare de temere, sub stăpânirea căreia persoana constrânsă să nu mai poată reacţiona şi opune rezistenţă eficace la pretenţiile făptuitorului.

[6] Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, Decizia nr. 1681 din 10 martie 2005

[7] Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, Dosar Nr. 2188/3/2009, Decizia nr. 343 din 1 februarie 2011. Aplicarea art. 131 din Legea nr. 78/2000 este atrasă de calitatea inculpatului   conform art. 1 din Legea nr. 78/2000,  respectiv o persoană care exercită o funcţie publică în cadrul unei instituţiilor publice. În baza art. 131, infracţiunea de şantaj, prevăzută la art. 194 din Codul penal, în care este implicată o persoană dintre cele prevăzute la art. 1, se pedepseşte cu închisoare de la 7 la 12 ani. Art. 131 a fost introdus prin Legea nr. 161/2003,  publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  279 din 21 aprilie 2003.

Leave a Reply