Săvârşirea infracţiunii

Executarea activității infracționale se caracterizează prin săvârșirea de acte de natură să realizeze însăși acțiunea care constituie elementul material al infracțiunii.

Ulterior, realizarea rezultatului reprezintă realizarea laturii obiective a infracțiunii, cu  producerea efectivă a urmării imediate (rezultat ilicit), ca fapt consumat. La infracțiunile continue, prelungirea în timp a acțiunii, după producerea rezultatului caracterizează epuizarea. La infracțiunile continuate, legea socotește ultima consumare ca fiind epuizarea faptei (C.Bulai, Drept penal român, Partea Generală, vol.I, ”Sansa” , București, 1992, pp.178 sqq).

Articolul 122 din Codul penal reglementează  termenele de prescripţie a răspunderii penale.   Termenele arătate în  articolul 122  se socotesc de la data săvârşirii infracţiunii. În cazul infracţiunilor continue termenul curge de la data încetării acţiunii sau inacţiunii, iar în cazul infracţiunilor continuate, de la data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni. Articolul distinge doar cele trei ipoteze. Deci indiferent dacă infracțiunile sunt de mijloace sau de rezultat, termenele de prescripţie a răspunderii penale se socotesc de la aceeaşi dată, data săvârşirii infracţiunii.

Prescripţia răspunderii penale este o cauză de înlăturare a răspunderii penale, ca urmare a neexercitării în timp util de către stat, prin organele judiciare, a dreptului de a aplica infractorului o pedeapsă, având ca obiect stingerea acestui drept şi a obligaţiei corelative a infractorului de a suporta aplicarea unei sancţiuni penale; împlinirea termenului de prescripţie trebuie verificată de organul judiciar înaintea oricărei probleme, privind fondul cauzei, excepţia prescripţiei răspunderii penale putând fi invocată din oficiu sau de partea interesată, fiind excepţie dirimantă; pentru a produce efectele, anterior arătate, împlinirea termenului de prescripţie, trebuie să fi avut loc înainte de împlinirea oricărui act care trebuie comunicat învinuitului sau inculpatului (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, Dosar nr. 1150/59/2009, Decizia nr. 595 din 16 februarie 2010).

Într-o cauză,  Înalta Curte admite recursul declarat de inculpatul S.N. (H.S.) împotriva deciziei penale nr. 127/A din 8 mai 2008 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a II-a Penală şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie.

Înalta Curte casează decizia penală atacată şi în parte sentinţa penală nr. 158 din 8 februarie 2008 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a II-a Penală şi, rejudecând:

În baza art. 11 alin. 1 pct. 2 lit. b raportat la art. 10 lit. g Cod procedură penală încetează procesul penal pornit împotriva inculpatului cu privire la săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 31 alin. 2 Cod penal raportat la art. 72 alin. 1 lit. a din Legea nr. 30/1978 cu aplicarea art. 13 Cod penal şi art. 31 alin. 2 Cod penal raportat la art. 178 din Legea nr. 141/1997, constatând că în cauză a intervenit prescripţia specială a răspunderii penale.

Astfel, dispoziţiile art. 122 alin. 1 Cod penal stabilesc termenul de prescripţie a răspunderii penale iar la alin. 2 se precizează că termenele se socotesc de la data săvârşirii infracţiunii.

Dispoziţiile art. 124 Cod penal referitoare la prescripţia specială stabilesc faptul că prescripţia înlătură răspunderea penală oricâte întreruperi ar interveni dacă termenul prescripţiei prevăzut de art. 122 este depăşit cu încă jumătate.

În raport de data comiterii infracţiunilor prevăzute de art. 31 alin. 2 Cod penal raportat la art. 72 alin. 1 lit. a din Legea nr. 30/1978 şi art. 31 alin. 2 din Codul penal raportat la art. 178 din Legea nr. 141/1997, pedepsele prevăzute de lege, precum şi în raport de dispoziţiile art. 122 şi art. 124 Cod penal, Înalta Curte apreciază că s-a împlinit termenul prescripţiei răspunderii penale pentru aceste infracţiuni. Astfel, fapta prevăzută de art. 31 alin. 2 raportat la art. 178 din Legea nr. 141/1997 a fost comisă la data de 27.02.1998, termenul prescripţiei răspunderii penale împlinindu-se la data de 27.02.2010.

Fapta prevăzută de art. 31 alin. 2 raportat la art. 72 alin. 1 lit. a din Legea nr. 30/1978 a fost comisă la data de 21.02.1997, termenul prescripţiei răspunderii penale împlinindu-se la data de 21.02.2009 (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, Dosar Nr. 1432/3/2003, Decizia nr. 3.325 din 24 septembrie 2010).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului  reiterează faptul că, pentru stabilirea caracterului rezonabil al duratei procedurii, evaluarea trebuie să se facă în lumina circumstanţelor cauzei şi cu luarea în considerare a următoarelor criterii: complexitatea cauzei, conduita reclamantului şi conduita autorităţilor competente (vezi, printre multe altele, Pélissier şi Sassi împotriva Franţei [MC], nr. 25.444/94, § 67, CEDO 1999-II).

Curtea a constatat în mai multe rânduri încălcări ale art. 6 § 1 din Convenţie în cauze care ridicau probleme similare cu cea din cauza de faţă (vezi Pélissier şi Sassi).

Mai mult decât atât, Curtea a constatat deja că, deşi nu este de competenţa sa să analizeze calitatea juridică a jurisprudenţei instanţelor interne, deoarece retrimiterea cauzelor spre rejudecare este dispusă de obicei în urma unor erori comise de instanţele inferioare, repetarea acestor dispoziţii în cadrul aceluiaşi set de proceduri denotă o deficienţă majoră a sistemului judiciar. Ba mai mult, această deficienţă le este imputabilă autorităţilor, şi nu reclamanţilor (vezi Wierciszewska împotriva Poloniei, nr. 41.431/98, § 46, 25 noiembrie 2003, şi Matica împotriva României, nr. 19.567/02, § 24, 2 noiembrie 2006).

Ţinând cont de jurisprudenţa sa în materie, prin Hotărârea din 24 aprilie 2008 , în Cauza Rosengren împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului consideră că durata procedurilor a fost excesivă şi nu a respectat cerinţa “termenului rezonabil”.     Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 6 § 1 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 83 din 8 februarie 2010, Cererea nr. 70.786/01, § 27).