SCHIMBUL DE TERENURI, ABUZ ÎN SERVICIU CONTRA INTERESELOR PUBLICE

SCHIMBUL DE TERENURI, ABUZ ÎN SERVICIU CONTRA INTERESELOR PUBLICE

Prin Decizia nr.  124, Completul de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a admis,  la 20 mai 2013, recursul  Ministerului  Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva sentinţei penale nr. 830 din 24 mai 2012 a Secţiei Penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (în dosarul nr.  8300/1/2011) pe care o casează în parte şi condamnă pe omul  de afaceri G. B. la 3 ani de închisoare cu executare, pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice în formă calificată, prevăzută în art. 26 raportat la art.   248 combinat cu art. 2481 C. pen.,cu aplicarea art.  41 alin.  2, art.  42, 74 alin.  ultim,  art.  76 alin.  2, și art.  80 C.  pen.

Judecătorii au hotărât de asemenea anularea suspendării executării pedepsei anterioare de 3 ani de închisoare, aplicate prin dec.pen.nr.23 din 11 februarie 2003 a Completului de 5 judecători al Înaltei Curți de Casaţie şi Justiţie . În final, pedepsele au fost contopite,  astfel că G. B. va executa 3 ani de închisoare.

V. B. şi D. C. au fost condamnaţi la cate 2 ani de închisoare tot cu executare. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie  a decis şi interzicerea unor drepturi pe o perioadă de 5 ani în cazul lui G. B., V.B. şi D.C.

Doi judecători au făcut opinie separata în sensul respingerii recursului D.N.A. şi menţinerii soluţiei de achitare (Dosar nr. 7613/1/2012).

Rechizitoriul.  În dosarul schimburilor de terenuri cu MApN, G. B. a fost trimis în judecata în noiembrie 2010, printr-un rechizitoriul Secţiei a II-a DNA. Deputatul a fost acuzat de   complicitate la abuz în serviciu contra intereselor publice, în forma calificata şi continuata. În aceeaşi cauză, fostul ministru al Apărării, V. B., a fost acuzat de abuz în serviciu contra intereselor publice, în forma calificata şi continuata, şi luare de mita, fiica acestuia, I. B., de complicitate la luare de mita, iar fostul secretar de stat în MApN şi fost sef al Marelui Stat Major General, D. C., de abuz în serviciu contra intereselor publice, în forma calificata.

Cele doua schimburi de terenuri dintre MApN şi G. B. au avut loc în 1998 şi 1999, ele fiind aprobate de V. B. şi D. C.. La 5 octombrie 1998 a fost încheiat primul contract intre MApN şi B., prin care se predau la schimb 8,80 hectare de teren al MApN situat în intravilanul localităţii V.   şi 9,36 hectare de teren situat în comuna S al lui G  B . În 4 iunie 199, a fost încheiat un alt contract, prin care B  a predat MApN 21,5 hectare de teren în zona comunei S , în schimbul unui teren de 20,9 hectare în V . Procurorii DNA susţin ca în urma acestor schimburi de terenuri, statul a fost prejudiciat cu 892.758 dolari.

Potrivit art. 2 din Legea nr. 39 din 13 decembrie 1990 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării[1], publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.   142 din 13 decembrie 1990, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării are, printre altele, atribuţiile de C. a analiza şi de a aproba […]rapoartele prezentate de conducători ai organelor administraţiei de stat cu atribuţii în domeniile apărării naţionale şi siguranţei statului şi a dispune aplicarea măsurilor ce se impun (lit. k).

În temeiul art.2 lit.C k din Legea nr.39/1990, printr-o  hotărâre din 17 ianuarie 1997, semnata de fostul preşedinte al tarii Emil Constantinescu , Consiliul Suprem de Apărare a Tarii a aprobat “Programul de pregătire operativă a teritoriului pentru apărare, în perioada 1997-2000”. Cu aceasta ocazie CSAT a aprobat includerea în strategia Programului obiectivul de la Ş (Punctul de comandă).

Amintim că CSAT are în compunere şefii serviciilor de informaţii, şeful consilierilor prezidenţiali, consilierul prezidenţial pentru securitate, mai mulţi miniştri, cărora li se adaugă secretarul CSAT .

Conducerea MApN, de la toate nivelurile, a apreciat ca pentru realizarea unui punct de comanda este necesar achiziţionarea de teren lângă celelalte obiective militare de la S , zona unde G.   B.  deţinea mai multe suprafeţe.

Din momentul în care obiectivul a fost înscris în strategia de apărare, M.Ap.N. avea obligaţia sa treacă la executarea lucrărilor.

Se  reţine în rechizitoriu că:

– În calitate de ministru apărării naţionale.  V.  B.   a aprobat – la doar câteva zile de la numirea în această funcţie – proiectul Programului de pregătire operativă a teritoriului pentru apărare pentru perioada 1997 – 2000, în care, fără o justificare a nevoilor operative ale forţelor sistemului naţional de apărare intervenită în perioada iulie 1996 – ianuarie 1997 şi fără avizul Statului Major General (SMG), este inclus un obiectiv nou la Ş.

– A aprobat efectuarea schimbului de terenuri cu învinuitul B.  G.   cu încălcarea dispoziţiilor legale privind regimul juridic al bunurilor proprietate publică şi cu încălcarea dispoziţiilor privind circulaţia juridică a terenurilor.

– A aprobat efectuarea schimbului de terenuri în lipsa unui aviz din partea Direcţiei Legislaţie şi Contencios, în condiţiile în care Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei a refuzat să se pronunţe cu privire la natura juridică a terenurilor până la adoptarea legii privind proprietatea publică, iar Ministerul de Justiţie, prin secretarul de stat pe probleme de legislaţie – deci persoană implicată în promovarea legii privind regimul proprietăţii publice şi-a exprimat un punct de vedere ferm, în sensul că terenul administrat de către M.Ap.N. nu poate fi decât proprietate publică.

– A aprobat efectuarea schimbului de terenuri în condiţiile în care anterior fiica sa, B.   I.  , încheiase cu B.   G.   un contract de vânzare – cumpărare pentru o suprafaţă din terenul pentru care C.   D.   aprobase efectuarea schimbului, dar nu se perfectase contractul de schimb la un preţ simbolic.

Se mai reţine în rechizitoriu că prin presupusele fapte infracţionale s-a produs un prejudiciu de 448.378 USD, reprezentând diferenţa de valoare între terenul predat la schimb de către M.Ap.N. şi cel primit de la B.   G.

Se invocă acel contract de schimb cu încheiere de autentificare nr. 1215 din 4 iunie 1999, folosul necuvenit realizat prin încheierea contractului fiind de cca. 3.000 USD, reprezentând diferenţa între valoarea terenului stabilită prin expertiză şi preţul achitat.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia Penală, prin sentinţa penală nr. 830 din 24 mai 2012, dispusese în unanimitate, pentru inc. B.   V.  , achitarea pentru infracţiunea de luare de mită în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. 1 lit. d) C.pr.pen.

Deasemenea, în majoritate, instanţa a dispus achitarea inc. B.   V.   pentru infracţiunea de abuz în serviciu în formă calificată în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. 1 lit. d) C.pr.pen.

În cauză, un judecător  a formulat opinie separată pentru inc. C.   D.   şi B.   V.   motivând că temeiul achitării lor are în vedere art. 10 alin. 1 lit. e) C.pr.pen. cu referire la art. 51 C. pen. pentru infracţiunea prevăzută în art. 248 –  2481 C. pen.

Secretul de stat. Începând cu anul 1990, a avut loc o continuitate a programelor proiectelor anterioare, o reconfigurare a armatei române prin trecerea de la două armate subordonate Tratatului de la Varşovia la patru armate.

Punctul de comandă de la Ş.   a fost gândit   separat,  astfel de celelalte două armate care intrau, în caz de război, sub conducerea comandamentului forţelor armate unite.

În timpul procesului s-au amintit unele elemente de identificare şi personalizare a hărţilor referitoare la obiectivele strategice amplasat pe teritoriul României, cu atât mai mult cu cât din anul 1994 s-a trecut la simbolistică NATO.

Începând din anul 2003 au apărut noutăţi de strategie şi concepţie, pregătirea teritoriului pentru apărare trebuind făcută în colaborare şi de comun acord cu partenerii NATO, în concordanţă cu conceptul NATO.

S-au făcut referiri concrete la Programul  de pregătire operativă pentru apărare pentru perioada 1997 – 2000 etc.  .  .

Toate acestea ne duc cu gândul la necesitatea păstrării caracterului confidenţial al dezbaterilor. Este posibil ca proba să fi avut caracter secret ori confidenţial, prezentarea trebuind a se face în condiţii care să asigure păstrarea secretului ori a confidenţialităţii.

Dacă judecarea în şedinţă publică ar putea aduce atingere unor interese de stat, moralei, demnităţii sau vieţii intime a unei persoane, instanţa, la cererea procurorului, a părţilor ori din oficiu, poate declara şedinţă secretă pentru tot cursul sau pentru o anumită parte a judecării cauzei.

Declararea şedinţei secrete se face în şedinţă publică, după ascultarea părţilor prezente şi a procurorului când participă la judecată.

În timpul cât şedinţa este secretă, nu sunt admişi în sala de şedinţă decât părţile, reprezentanţii acestora, apărătorii şi celelalte persoane chemate de instanţă în interesul cauzei(art.  290 C.  pr.  pen. ).

“Dispoziţiile art. 248 din Codul penal nu au în vedere în mod expres atingerea adusă proprietăţii publice prin activitatea subiectului activ, ci tulburarea bunului mers al activităţii subiectului pasiv sau păgubirea patrimoniului acestuia”. Împrejurarea că una dintre urmările imediate prevăzute în art. 248 din Codul penal este o pagubă adusă patrimoniului unei instituţii, din cele menţionate în art. 145 din Codul penal, “nu trebuie privită prin raportare la noţiunea de proprietate publică, deoarece proprietatea nu se confundă cu patrimoniul.  Infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice, prevăzută de art. 248 din Codul penal, este o infracţiune de serviciu, şi nu o infracţiune contra patrimoniului. Valoarea socială ocrotită prin norma incriminatoare este, în principal, bunul mers al activităţii unităţilor indicate în art. 145 din Codul penal.”[2]

În rechizitoriu se reţine existenţa unui prejudiciu (448.378 USD) prin diferenţele de valoare a terenurilor date la schimb.

Valoarea de circulaţie este valoarea de piaţă.

De exemplu, potrivit art. 10 lit. a) din Legea nr.  78/2000, este pedepsită cu închisoare, dacă este săvârşită în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite stabilirea, cu intenţie, a unei valori diminuate, faţă de valoarea comercială, ori a bunurilor aparţinând autorităţilor publice sau instituţiilor publice, în cadrul unei acţiuni de vânzare a acestora, săvârşită de cei care au atribuţii de conducere, de administrare sau de gestionare.

Vânzarea de acţiuni emise de societăţile comerciale care fac obiectul prezentei legi se va realiza în baza unui raport de evaluare, la preţul de piaţă stabilit de cerere şi ofertă. Acest principiu, înscris în art. 13 al Legii nr. 268 din 28 mai 2001 privind privatizarea societăţilor comerciale ce deţin în administrare terenuri proprietate publică şi privată a statului cu destinaţie agricolă şi înfiinţarea Agenţiei Domeniilor Statului [3] a fost dezvoltat prin Hotărârea nr. 626 din 6 iulie 2001 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 268/2001 privind privatizarea societăţilor comerciale ce deţin în administrare terenuri proprietate publică şi privată a statului cu destinaţie agricolă şi înfiinţarea Agenţiei Domeniilor Statului[4] .

În norme (art. 45) se arată că acţiunile societăţilor comerciale se vor vinde la preţul de piaţă rezultat din raportul dintre cerere şi ofertă, fără să existe un preţ minim de vânzare.

Aceasta înseamnă că determinarea caracterului ilicit al faptei se poate realiza numai în cazul în care au fost încălcate exigenţele organului colectiv, în genere consiliului de administraţie. Astfel, în cazul în care, în urma negocierilor, preţul cel mai bun obţinut este sub preţul de ofertă al A.D.S., consiliul de administraţie poate decide asupra oportunităţii încheierii contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni la preţul oferit[5].

Valoarea de piaţă a unei imobilizări corporale reprezintă preţul care poate fi obţinut pe o piaţă activă, atunci când activele de pe piaţă sunt relativ omogene şi există cantităţi suficiente de asemenea active tranzacţionate, în aşa fel încât oricând pot fi găsiţi potenţiali cumpărători şi vânzători (anexa 1 la Norme privind reevaluarea imobilizărilor corporale, Hotărârea nr. 403 din 19 mai 2000 privind reevaluarea imobilizărilor corporale publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 252 din 7 iunie 2000).

Valoarea de piaţă a proprietăţii imobiliare este mai degrabă o reprezentare a utilităţii sale recunoscute de piaţă decât a stării sale pur fizice. Utilitatea activelor pentru o anumită întreprindere sau persoană poate fi diferită de utilitatea recunoscută de piaţă sau de un anumit domeniu economic. De aceea, este necesar ca evaluarea de active în scopul elaborării situaţiilor financiare, care reflectă efectele modificării preţurilor, să facă distincţia între valorile recunoscute pe piaţă, care ar trebui reflectate în situaţiile financiare şi tipurile de valoare nebazate pe piaţă.

Conceptul de valoare de piaţă reflectă percepţiile şi acţiunile colective de pe piaţă şi este baza pentru evaluarea majorităţii resurselor în economiile de piaţă. Deşi definiţiile pot fi diferite ca precizie, conceptul de valoare de piaţă este, de obicei, înţeles şi aplicat.

Valoarea de piaţă se defineşte ca fiind suma estimată pentru care o proprietate ar putea fi schimbată, la data evaluării, între un cumpărător decis şi un vânzător hotărât, într-o tranzacţie cu preţ determinat obiectiv, după o activitate de marketing adecvată, în care ambele părţi au acţionat în cunoştinţă de cauză, prudent şi fără constrângere.

O distincţie importantă care trebuie făcută în activitatea de evaluare este diferenţa între valoare şi preţ. Diferenţa între preţ şi valoare este dată de motivaţiile vânzătorului şi cumpărătorului, de raportul de forţe de pe piaţă, precum şi de unele criterii subiective.

Valoarea este un concept economic referitor la preţul cel mai probabil convenit de cumpărătorii şi vânzătorii unui bun sau serviciu, disponibil pentru cumpărare. Valoarea nu reprezintă un fapt ci o estimare a celui mai probabil preţ care va fi plătit pentru bunuri sau servicii, la o anumită dată, în conformitate cu o anumită definiţie a valorii. Conceptul economic de valoare reflectă optica investitorilor medii asupra beneficiilor generabilă de o anumită proprietate, la data evaluării[6].

Opinia evaluatorului este absolut subiectivă, fiind influenţată de cantitatea şi calitatea informaţiilor deţinute de acesta, ca şi de experienţa sa.

Valoarea dreptului de proprietate este extrinsecă bunurilor, apare în mintea investitorilor şi a altor participanţi la piaţă şi se formează ca o opinie raţională, argumentată şi susţinută în raportul evaluatorului profesionist.

Expresia valoare justă şi termenul valoare justă, aşa cum apare în mod uzual în standardele de contabilitate sunt, în general, compatibile, chiar dacă nu întotdeauna sunt exact echivalente.

Legislaţia românească suferă din lipsa unei rigori în definirea exactă a termenilor care includ referinţa „valoare” în domeniul evaluărilor. O explicaţia a conceptului, aplicabilă prin extensie şi domeniului privatizării considerăm că se poate întemeia pe dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994 privind despăgubirea pentru cauză de utilitate publică.

Astfel, în situaţia stabilirii contraprestaţiei datorate persoanelor expropriate, la calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa ţin seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, la care se adaugă daunele aduse proprietarului.

Textul de lege (art. 26, alin. 1) menţionează expres că despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptăţite.

În stabilirea valorii reale, art. 26 face referire la preţul cu care se vând în mod curent imobile de acelaşi fel în zona de situare a acestuia.

Evaluările efectuate în conformitate cu Standardele Internaţionale de Evaluare folosesc cu precădere abordarea prin comparaţie, însă metodele recomandate de standarde pot conduce la concluzii pertinente şi în situaţia unor bunuri pentru care nu există o piaţă activă capabilă să determine o previziune de preţ. Prin abordările prin costuri sau capitalizări de venituri, evaluările efectuate de experţii care folosesc standardele recomandate de ANEVAR conferă valorii recomandate o credibilitate sporită, fiecare dintre beneficiarii acestora fiind în măsură să aprecieze temeinicia raţionamentului de determinare a sumei estimate ca fiind cel mai probabil preţ.

Tipurile de valoare recunoscute la nivel internaţional au fost definite în cadrul Standardelor de Evaluare (IVS)[7]. Rolul declarat al standardelor de evaluare este, în principal, să instituie proceduri care să permită certificarea valorii în condiţii comparabile cu legislaţia internă şi internaţională, cu practica evaluării şi cu standardele contabile.

În conformitate cu standardul internaţional IVS 1, intrat în vigoare la data de 1 iulie 2000, definiţia valorii de piaţă este:

„Valoarea de piaţă este suma estimată pentru care o proprietate va fi schimbată, la data evaluării, între un vânzător decis şi un cumpărător hotărât, într-o tranzacţie cu un preţ determinat obiectiv, după o activitate de marketing corespunzătoare, în care părţile implicate au acţionat în cunoştinţă de cauză, prudent şi fără constrângeri”.

Ca regulă generală, valoarea de piaţă are niveluri diferite în funcţie de circumstanţele în care se face tranzacţia cu activul/proprietatea supusă evaluării.

În IVS 2 – Baze de evaluare diferite de valoarea de piaţă – sunt prezentate, definite şi completate un număr de 10 tipuri de valoare diferite de valoarea de piaţă (numite şi baze de evaluare):

– valoare de utilizare;

– valoare de investiţie sau subiectivă;

– valoarea de exploatare continuă;

– valoare de asigurare;

– valoare de impozitare sau de impunere

– valoare de recuperare;

– valoare de lichidare sau vânzare forţată;

– valoare specială;

– valoare de garantare a creditului ipotecar;

– costul de înlocuire net.

Tipul de valoare estimat de un evaluator care realizează un raport de evaluare la cererea clientului său este legat strict de scopul evaluării.

În România, Standardele Internaţionale de Evaluare au fost puse la dispoziţia utilizatorilor de Asociaţia Naţională a Evaluatorilor din România (ANEVAR[8]), asociaţie profesională nonprofit care are între obiectivele principale difuzarea pe plan naţional a principiilor, metodelor şi tehnicilor de evaluare, cuprinse în standardele de evaluare.

În cadrul activităţii de privatizare, în conformitate cu dispoziţiile art. 13 alin. (2) din O.U.G. nr. 88/1999, stabilirea preţului de ofertă se bazează pe raportul de evaluare:

Vânzarea se face pe baza raportului dintre cerere şi ofertă, la preţul de piaţă, indiferent de metoda de privatizare utilizată, în baza unui raport de evaluare, fără a exista un preţ minim de vânzare. În situaţia în care o societate comercială la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar este cotată la bursa de valori sau pe o altă piaţă organizată, Fondul Proprietăţii de Stat nu va întocmi, de regulă, raport de evaluare. În acest caz, preţul de ofertă va fi cel înregistrat în ultima zi de tranzacţie la bursele de valori sau pe alte pieţe organizate, naţionale sau internaţionale, anterior zilei în care se face vânzarea.

Corectitudinea unui raport de evaluare se probează în piaţă, atunci când valoarea estimată este acceptată de părţi. În determinarea unei valori cât mai apropiată de realitate, evaluatorul profesionist are în vedere atât proprietăţile bunurilor tangibile şi activelor tangibile, capacitatea acestora de a genera profit,  cât şi cunoaşterea tendinţelor pieţei, utilitatea bunurilor care determină intensitatea dorinţei de a vinde sau cumpăra.

Evaluările efectuate pe baza pieţei sunt realizate prin aplicarea abordărilor prin comparaţia vânzărilor, capitalizarea venitului şi prin cost. Informaţiile şi criteriile folosite, în fiecare dintre aceste abordări, trebuie să fie obţinute de pe piaţă.

Reţinem în mod esenţial faptul că acţiunile pot şi se vor vinde la preţul de piaţă rezultat din raportul dintre cerere şi ofertă, chiar dacă acest preţ este inferior celui rezultat din raportul de evaluare fără ca prin aceasta să se realizeze o diminuare a valorii.

În rapoartele de evaluare utilizate drept bază pentru stabilirea preţului de ofertă este definită şi estimată valoarea de piaţă.

Responsabilitatea pentru modul de determinare a valorii de ofertă (preţul de pornire a licitaţiei sau preţul de pornire a negocierii) revine instituţiei publice implicate care are în atribuţii verificarea raportului de evaluare şi aprobarea acestuia.

Condiţiile care permit vânzarea bunurilor aflate în patrimoniul societăţilor la care statul este acţionar chiar sub valoarea contabilă a acestora au în vedere principiile în baza cărora a fost creat cadrul juridic al procesului de privatizare:

a) asigurarea transparenţei tranzacţiilor;

b) stabilirea preţului de vânzare, în baza raportului dintre cerere şi ofertă;

c) asigurarea egalităţii de tratament între cumpărători.

Încălcarea unuia din aceste principii conduce la obţinerea în piaţă a unui preţ diferit semnificativ de valoarea justă sau valoarea de piaţă estimată de evaluator[9].

De asemenea, în verificarea unui raport de evaluare, persoana chemată să analizeze concluziile evaluatorului independent se va asigura că estimarea valorii de piaţă s-a făcut prin utilizarea metodelor şi tehnicilor adecvate.

Astfel, dacă, de pildă, la valoarea rezultată în urma aplicării abordărilor prin capitalizarea venitului şi prin cost evaluatorul aplică o corecţie nefundamentată credibil de 60-70% în minus, considerând că acţiunile întreprinderii nu au cerere pe piaţă, deşi în cuprinsul raportului evaluatorul a definit valoarea de piaţă, constatăm diminuarea forţată a valorii titlurilor prin nerespectarea Standardelor Internaţionale de Evaluare şi a Principiilor de Evaluare General Acceptate (GAVP).

Preţul este o sumă concretă rezultată în urma unei tranzacţii, apare între vânzător şi cumpărător (preţul este solicitat de vânzător şi acceptat de cumpărător) şi este diferit de valoare, care este o mărime estimată cu o doză de subiectivism.

De asemenea, avem în vedere faptul că preţul este termenul utilizat pentru o sumă cerută, oferită sau plătită pentru un bun sau serviciu. Preţul de vânzare este un fapt istoric, indiferent dacă a fost făcut public sau dacă a fost confidenţial.

Datorită capacităţii financiare, motivaţiilor sau intereselor speciale ale unui vânzător sau cumpărător, preţul plătit pentru bunuri sau servicii poate avea sau nu legătură cu valoarea care ar putea fi atribuită de către alţii acelor bunuri sau servicii. Totuşi, preţul constituie, în general, o indicaţie asupra valorii relative date bunurilor sau serviciilor de către un anumit cumpărător şi/sau vânzător, în anumite situaţii particulare[10].

Concluzionând, reţinem că preţul se raportează la schimbul curent al bunului sau serviciului, iar valoarea reprezintă cel mai probabil preţ convenit între cumpărătorii şi vânzătorii unui bun sau serviciu, care este disponibil pentru cumpărare.

Este important de subliniat că estimarea profesionistă a valorii de piaţă este o evaluare obiectivă a drepturilor de proprietate asupra unor anumite bunuri, la o anumită dată. În această definiţie apare implicit conceptul de piaţă în ansamblu, care reflectă mai degrabă activitatea şi motivaţia mai multor participanţi decât imaginea sau interesul preconceput ale unui anumit participant.

O proprietate individuală poate avea o valoare adiţională sau specială, peste valoarea sa privită ca entitate separată, ca rezultat al asocierii sale fizice sau funcţionale cu o proprietate deţinută de alţii sau al atractivităţii pentru un cumpărător care are interese speciale. Mărimea unei astfel de valori adiţionale sau speciale este, în general, raportată în mod distinct de valoarea de piaţă.

Utilitatea este măsurată dintr-o perspectivă pe termen lung, de obicei pe durata normală de utilizare a unei proprietăţi sau unui grup de proprietăţi. Totuşi, sunt momente când o anumită proprietate poate deveni temporar excedentară, scoasă în afara exploatării, adaptată pentru o utilizare sau o funcţionare alternativă, sau uneori pur şi simplu pusă în conservare pentru a anumită perioadă de timp. În alte cazuri, circumstanţele externe ale pieţei, economice sau politice, pot dicta limitarea producţiei pentru o perioadă nedefinită de timp. Evaluările în astfel de situaţii necesită competenţă şi o experienţă deosebită şi raportările se vor efectua în concordanţă cu Standardele Internaţionale de Evaluare. Este deosebit de important ca evaluatorul să prezinte explicit definiţia valorii, informaţiile pe care se bazează evaluarea, ipotezele şi condiţiile limitative (dacă există) referitoare la evaluare.

În mod similar, este posibil ca proprietăţile să nu aibă un grad de utilitate perceptibil la data evaluării, datorită factorilor externi sau economici, cum ar fi proprietăţi situate în regiuni îndepărtate, în ţări cu o economie în tranziţie, în ţări care nu au o economie de piaţă sau în ţări în care au loc schimbări în sistemul economic.

Conform art. 2 din H.  G.  nr. 746/1991[11], valoarea de patrimoniu a terenurilor societăţilor comerciale agricole cu capital de stat nu se poate folosi în tranzacţiile privind vânzarea – cumpărarea terenurilor. Valorile astfel calculate nu erau valori de circulaţie,  ci valori tehnice ale terenurilor respective.

Dispoziţiile H.  G. nr. 834/1991 au fost folosite pentru stabilirea valorii unor terenuri cuprinse în H.  G.   nr. 1333 din 27 decembrie 2001, cum este cea referitoare la trecerea unui teren de 15.000 m.p. din domeniul public al statului şi din administrarea Universităţii Transilvania Braşov în domeniul privat al statului şi în patrimoniul Companiei Naţionale „ROMARM”[12].

În general, evaluările de piaţă se bazează pe informaţiile referitoare la proprietăţi comparabile. Procesul de evaluare cere ca evaluatorul se efectueze o cercetare adecvată şi relevantă, să efectueze analize competente şi să tragă concluzii informate şi bine susţinute. În acest proces, evaluatorii nu pot accepta orice informaţii, ci trebuie să ia în considerare toate evidenţele pertinente asupra pieţei, tendinţele, tranzacţiile comparabile, şi alte informaţi[13].

Valoarea specială ar fi fost determinată, de exemplu, de poziţionarea loturilor lângă alte două cazărmi, schimbul reprezentând baza de pornire pentru a se ajunge la circa 100 hectare necesare obiectivului de la Ş.   şi , respectiv, dispoziţia terenurilor, pe culoarul de zbor al avioanelor de pe aeroportul Băneasa, existenţa unor şosele practicabile, sursele de energie electrică şi gaze, existenţa unor construcţii inclusiv cele subterane, dar şi aspectul vegetaţiei, care oferea posibilităţi naturale de mascare etc.

Abuzul în serviciu. Prin termenul public, se înţelege tot ceea ce priveşte autorităţile publice, instituţiile publice, instituţiile sau alte persoane juridice de interes public, administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate publică, serviciile de interes public, precum şi bunurile de orice fel care, potrivit legii, sunt desemnate, nominalizate, arătate ca fiind de interes public[14].

Aceasta înseamnă că activităţile civile sau comerciale nu reprezintă o activitate de interes public decât în măsura în care activitatea societăţilor comerciale este declarată potrivit legii ca interesând un interes public, întrucât prin definiţie, societăţile comerciale nu sunt persoane juridice de interes public.

Aceasta nu înseamnă absolut deloc că o persoană juridică de drept privat nu poate desfăşura activităţi de interes public.

Credem că prin interes public, în sensul art.145 Cod penal se înţelege un drept recunoscut de lege reflectând o necesitate socială ce impune instituirea de activităţi de servicii de utilitate colectivă de către autorităţile publice prin mijloace de drept administrativ, în organizarea unor servicii la nivel statal, răspunzând unor nevoi comunitare, sau uzului public, în serviciul statului şi al societăţii civile.

Considerăm referirea la instituţii ca inutilă, aceste entităţi operând în regim de autorităţi publice, de autorităţi autonome ale administraţiei locale sau în regim de regii autonome sau de societăţi comerciale.

În dreptul interbelic, legea incrimina şi pedepsea sub denumirea generală de abuz de putere orice activitate ilegală a funcţionarului public, care ar consista, fie din uzurparea unei atribuţii, fie dintr-un abuz al puterii sale legale, fie dintr-un exces de competenţă, ori abătându-se în orice mod de la îndatoririle inerente funcţiei sale printr-o activitate pe care legea nu o considera infracţiune şi care ar fi fost săvârşită în scopul de a procura cuiva pe nedrept un folos sau a-i cauza o pagubă. Aceeaşi pedeapsă se aplică şi când asemenea activităţi ar fi fost îndeplinite în scopul de a constrânge pe nedrept o persoană să facă sau să nu facă sau să sufere ceva.

În toate aceste cazuri subiectul activ al infracţiunii nu putea fi decât funcţionarul public, de orice categorie, administrativ sau judecătoresc.

În ultima formulare a art.246 C. pen., după modificarea sa prin Legea nr.140/1996[15], abuzul în serviciu este fapta funcţionarului public care, în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o vătămare intereselor legale ale unei persoane.

Prin Decizia nr.   832 din 2 octombrie 2007[16], Curtea a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate, reţinând că infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice, prevăzută de art. 248 din Codul penal, este o infracţiune de serviciu, şi nu o infracţiune contra patrimoniului. Valoarea socială ocrotită prin norma incriminatoare este, în principal, bunul mers al activităţii unităţilor indicate în art. 145 din Codul penal.

Totodată, Curtea a mai statuat că această infracţiune reprezintă cea mai gravă formă a abuzului în serviciu, deoarece este fapta unui funcţionar public şi lezează activitatea unei persoane juridice de interes public, producând fie o tulburare deosebit de gravă a activităţii acesteia, fie o pagubă adusă patrimoniului ei. Tulburarea însemnată a bunului mers al unui organ sau al unei autorităţi publice, instituţii publice ori al altei persoane juridice de interes public sau producerea unei pagube patrimoniului acesteia are, de regulă, consecinţe sociale negative mai mari, fapt care justifică un regim sancţionator mai sever. Sancţionarea mai severă a abuzului în serviciu contra intereselor publice reprezintă o opţiune de politică penală, de competenţa exclusivă a legiuitorului[17].

În cadrul larg al gestiunii de afaceri, se creează obligaţii pentru ambele părţi implicate în operaţie. Garantul trebuie să depună grija deosebită “ca un bun tată de familie” şi să dea socoteală de gestiunea sa. În dreptul civil această problemă este analizată ca o faptă juridică voluntară. Delimitarea de delictul civil se face, în principiu, în funcţie de elementul subiectiv al acţiunii[18].  Raporturile dintre proprietar (patron, acţionari), – indiferent natura proprietăţii (publică sau privată, concesionată sau închiriată) şi salariat (şi de fapt, în relaţii de mandat sau cel puţin de gestiune de afaceri) sunt raporturi de drept civil (respectiv de dreptul muncii).

Problema răspunderii este o problemă de responsabilitate civilă contractuală sau delictuală, nu de drept penal (în măsura în care, prin legi speciale, ale acestor domenii de activitate nu există incriminări specifice sau în măsura în care nu priveşte o infracţiune privind proprietatea publică, subminarea economiei naţionale etc. Dar, în principiu, nu se poate admite ideea că funcţionarii (alţii decât funcţionari publici) ar fi excluşi ca subiecţi ai infracţiunilor de serviciu, infracţiuni (subsidiare) care privesc activităţi de interes public.

În consecinţă, interesul public priveşte orice persoană juridică altele decât societăţile comerciale în relaţii civile sau comerciale.

În concluzie, FAPTA FUNCŢIONARULUI, CARE ÎN EXERCIŢIUL ATRIBUŢIILOR SALE DE SERVICIU CU ŞTIINŢĂ NU ÎNDEPLINEŞTE UN ACT SAU ÎL ÎNDEPLINEŞTE ÎN MOD DEFECTUOS ŞI, PRIN ACEASTA, CAUZEAZĂ O VĂTĂMARE INTERESELOR PRIVATE ALE UNEI PERSOANE (FIZICE SAU JURIDICE DE DREPT PRIVAT – INCLUSIV STATULUI, ATUNCI CÂND ACESTA INTRĂ ÎN RELAŢII DE DREPT PRIVAT, CUM AR FI RELAŢII COMERCIALE) NU REPREZINTĂ UN ABUZ ÎN SERVICIU (SAU O OMISIUNE FRAUDULOASĂ, O NEGLIJENŢĂ ÎN SERVICIU)[19] .

DACĂ FAPTA PRIVEŞTE O AUTORITATE PUBLICĂ, O INSTITUŢIE PUBLICĂ, O PERSOANĂ JURIDICĂ DE INTERES PUBLIC, UN SERVICIU PUBLIC, PRECUM ŞI O ACTIVITATE PRIVATĂ,  DAR DE UTILITATE PUBLICĂ (DE EXEMPLU, O ACTIVITATE BANCARĂ) SAU DE UZ PUBLIC VOM FI ÎN FAŢA UNUI ABUZ ÎN SERICIU[20].

Potrivit art.245 din Codul penal Carol al II-lea, funcţionarul public care, uzurpând o atribuţiune, sau abuzând de puterea sa legală, sau depăşind limitele competenţei sale, ori abătându-se în orice alt mod de la îndatoririle inerente funcţiunii sale, săvârşeşte un act pe care legea nu-l consideră infracţiune, în scopul de a procura cuiva, pe nedrept, vreun folos sau de a-i cauza o păgubire de orice fel comitea delictul de abuz de putere.

Legea incrimina şi pedepsea sub denumirea generală de abuz de putere orice activitate ilegală a funcţionarului public, care ar consista, fie din uzurparea unei atribuţii, fie dintr-un abuz al puterii sale legale, fie dintr-un exces de competenţă, ori abătându-se în orice mod de la îndatoririle inerente funcţiei sale printr-o activitate pe care legea nu o considera infracţiune şi care ar fi fost săvârşită în scopul de a procura cuiva pe nedrept un folos sau a-i cauza o pagubă. Aceeaşi pedeapsă se aplică şi când asemenea activităţi ar fi fost îndeplinite în scopul de a constrânge pe nedrept o persoană să facă sau să nu facă sau să sufere ceva1.

În toate aceste cazuri subiectul activ al infracţiunii nu putea fi decât funcţionarul public, de orice categorie, administrativ sau judecătoresc.

În ultima formulare a art.246 C. pen., după modificarea sa prin Legea nr.140/19962, abuzul în serviciu este fapta funcţionarului public care, în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o vătămare intereselor legale ale unei persoane.

Dacă vom corobora acest text cu cel al art.258, de asemenea modificat prin Legea nr.140/1996, vom observa că legiuitorul extinde această incriminare – ca de altfel şi celelalte dispoziţii prevăzute în art.257-250 C. pen. – privitoare la funcţionarii publici şi celorlalţi funcţionari, caz în care pedeapsa este între 6 luni şi 1 an şi jumătate.

În cele ce urmează încercăm să definim noul cadru propus de legiuitor al incriminărilor primului capitol al titlului VI al părţii speciale, întrucât sintagma activităţi de interes public va deschide o amplă dezbatere ştiinţifică asupra obiectului juridic al acestor incriminări.

Din perspectivă istorică, observăm că titlul secţiunii V “Abuzul de putere” al Codului penal antebelic a fost înlocuită cu “Abuzul de serviciu”, pentru a se pune de acord titlul secţiunii cu denumirea infracţiunii3.

În 1950, textul privind pe funcţionarul public a fost modificat prin eliminarea atributului public4.

În acest fel, ceea ce caracteriza în principal subgrupa infracţiunilor de serviciu, inclusiv în Codul din 1968 era bunul mers al activităţilor organizaţiilor de stat şi a celor obşteşti (şi implicit, apărarea intereselor legale ale particularilor), ca valoare socială apărată5.

Ne amintim că din punct de vedere penal prin termenul obştesc se înţelegea tot ce interesa organizaţiile de stat, organizaţiile obşteşti sau orice organizaţii care desfăşura o activitate utilă din punct de vedere social şi care funcţiona potrivit legii.

Doctrina şi jurisprudenţa au extins – pe aceeaşi linie de gândire – înţelesul noţiunii nu numai la avutul patrimonial al organizaţiilor socialiste, ci la tot ceea ce interesa obştea (organizaţii sindicale, politice, de tineret, sportive, ştiinţifice, de masă, bisericile, comitetele de părinţi, asociaţiile locatarilor etc.)6.

Astăzi, prin termenul public se înţelege tot ceea ce priveşte autorităţile publice, instituţiile publice, instituţiile sau alte persoane juridice de interes public, administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate publică, serviciile de interes public, precum şi bunurile de orice fel care, potrivit legii, sunt desemnate, nominalizate, arătate ca fiind de interes public.

Aceasta înseamnă că activităţile civile sau comerciale nu reprezintă o activitate de interes public decât în măsura în care activitatea societăţilor comerciale este declarată potrivit legii ca interesând un interes public, întrucât prin definiţie, societăţile comerciale nu sunt persoane juridice de interes public.

Aceasta nu înseamnă absolut deloc că o persoană juridică de drept privat nu poate desfăşura activităţi de interes public.

Un prim argument este acela că, deşi titlul IV limitează ocrotirea juridică la activităţi de interes public, textele incriminărilor menţin extinderea justificată, credem noi, la orice funcţionar, chiar al unei persoane juridice de drept privat.

Prin funcţionar, în sensul codului nostru penal, se înţelege persoana funcţionarului public, dar şi orice salariat care exercită o însărcinare în serviciul oricărei persoane juridice (de drept public sau de drept privat)7.

Astfel, noţiunea de funcţionar în sens penal, o conţine pe aceea de funcţionar public. După cum arătam, funcţionarul public nu este limitat numai la un salariat. Sensul noţiunii de funcţionar public este definit prin extensie şi către orice persoană care exercită, permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent de forma de învestire, o însărcinare de orice natură, evident, în serviciul unei unităţi dintre cele la care se referă art.145 Cod penal.

În cadrul larg al gestiunii de afaceri, se creează obligaţii pentru ambele părţi implicate în operaţie. Garantul trebuie să depună grija deosebită “ca un bun tată de familie” şi să dea socoteală de gestiunea sa. În dreptul civil această problemă este analizată ca o faptă juridică voluntară. Delimitarea de delictul civil se face, în principiu, în funcţie de elementul subiectiv al acţiunii[21].

În schimb, funcţionarul, altul decât funcţionarul public, trebuie să fie întotdeauna un salariat, adică o persoană aflată într-un raport juridic de muncă, pe baza unui contract de muncă.

Este posibil ca nu aceasta să fi fost intenţia legiuitorului (de a schimba sensul larg al termenului). Dar cum orice interpretare este (chiar raţională) dar de strictă interpretare, nici noi nu putem adăuga la textul legii.

Persoana despre care este vorba în alin.1, la care face trimitere alin.2 al art.147 Cod penal este persoana cu toate caracteristicile, atributele şi delimitările indicate în text.

Credem că prin interes public, în sensul art.145 Cod penal se înţelege un drept recunoscut de lege reflectând o necesitate socială ce impune instituirea de activităţi de servicii de utilitate colectivă de către autorităţile publice prin mijloace de drept administrativ, în organizarea unor servicii la nivel statal, răspunzând unor nevoi comunitare, sau uzului public, în serviciul statului şi al societăţii civile.

Considerăm referirea la instituţii ca inutilă, aceste entităţi operând în regim de autorităţi publice, de autorităţi autonome ale administraţiei locale sau în regim de regii autonome sau de societăţi comerciale11.

În consecinţă, interesul public priveşte orice persoană juridică altele decât societăţile comerciale în relaţii civile sau comerciale.

Dar este posibil ca un funcţionar al unei persoane juridice de drept privat să fie subiectul unei traficări a funcţiei: este cazul actelor ce dobândesc regim de acte publice.

Astfel, actele comerciale întocmite în vederea impozitării, vămuirii înaintate (sau care trebuiesc prezentate) unei autorităţi publice pot fi obiect al traficului funcţiei (de exemplu, prin falsificări).

De asemenea, actele de dreptul muncii încheiate de funcţionarul privat pot privi administraţii publice, cum ar fi cele în domeniul protecţiei sociale, al asigurărilor sociale etc. (de exemplu, se trafichează întocmirea unui act fals de pensii, de alocaţii, de şomaj etc.).

Acesta este sensul larg al interesului public de care trebuie să se aibă în vedere la corecta încadrare juridică a unor manopere frauduloase.

Proprietatea statului, fie că este publică, fie că este privată, este în întregime de interes public pentru motivul de nimeni contestat că statul însuşi cu toate atributele sale – teritoriu, populaţie, bunuri -, este o entitate de drept public şi reprezintă, din ordinul legii, interes public. Dar atunci când intră în relaţii comerciale (în circuitul civil), adică de drept privat, statul apare pe picior de egalitate cu orice altă persoană.

Prin recunoaşterea caracterului de bunuri de interes public a obiectelor aflate în proprietatea privată a statului, nu se produce o discriminare între formele de proprietate, prin ocrotirea preferenţială a proprietăţii private a statului, ci o ocrotire specială – în condiţiile stabilite de lege – a interesului public.

A admite teza contrară nu înseamnă  a lăsa nepedepsite cazurile asemănătoare celor de faţă,  nu înseamnă a lăsa fără protecţie juridică eficientă indiscutabilul interes public .  Ceea ce se cere magistratului este de a proba vinovăţia făptuitorului.  În cazul abuzului în serviciu, se cere îndeplinită trăsătura esenţială a infracţiunii, şi anume existenţa unei pagube (sau a unei perturbări însemnate).

O altă problemă este aceea a subiecților activi , în situația în care s-ar reține ca existent un abuz.

Potrivit art. 2 din Legea nr. 39 din 13 decembrie 1990 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării[22], publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.   142 din 13 decembrie 1990, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării are, printre altele, atribuţiile de C. a analiza şi de a aproba […]rapoartele prezentate de conducători ai organelor administraţiei de stat cu atribuţii în domeniile apărării naţionale şi siguranţei statului şi a dispune aplicarea măsurilor ce se impun (lit. k).

Terenurile pot face obiectul dreptului de proprietate privată sau al altor drepturi reale, având ca titulari persoane fizice sau juridice, ori pot aparţine domeniului public sau domeniului privat.

Domeniul public poate fi de interes naţional, caz în care proprietatea asupra sa, în regim de drept public, aparţine statului, sau de interes local, caz în care proprietatea, de asemenea, în regim de drept public, aparţine comunelor, oraşelor, municipiilor sau judeţelor.

Administrarea domeniului de interes public naţional se face de către organele prevăzute de lege, iar administrarea domeniului public de interes local se face de către primării sau, după caz, de către prefecturi.

Terenurile din domeniul public sunt cele afectate unei utilităţi publice, spune art.  4 al Legii fondului funciar nr. 18 din 19 februarie 1991, republicată[23] .

Aparţin domeniului public terenurile pe care sunt amplasate construcţii de interes public, pieţe, căi de comunicaţii, reţele stradale şi parcuri publice, porturi şi aeroporturi, terenurile cu destinaţie forestieră, albiile râurilor şi fluviilor, cuvetele lacurilor de interes public, fundul apelor maritime interioare şi al mării teritoriale, ţărmurile Mării Negre, inclusiv plajele, terenurile pentru rezervaţii naturale şi parcuri naţionale, monumentele, ansamblurile şi siturile arheologice şi istorice, monumentele naturii, terenurile pentru nevoile apărării sau pentru alte folosinţe care, potrivit legii, sunt de domeniul public ori care, prin natura lor, sunt de uz sau interes public.

Terenurile care fac parte din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile. Ele nu pot fi introduse în circuitul civil decât dacă, potrivit legii, sunt dezafectate din domeniul public.

Terenurile pe care sunt amplasate reţele stradale şi parcuri publice, terenurile pentru rezervaţii naturale şi parcuri naţionale, monumentele, ansamblurile şi siturile arheologice şi istorice, monumentele naturii nu pot fi dezafectate din domeniul public decât în cazuri de excepţie pentru lucrări de interes naţional (art. 5).

Domeniul privat al statului şi, respectiv, al comunelor, oraşelor, municipiilor şi judeţelor este alcătuit din terenurile dobândite de acestea prin modurile prevăzute de lege, precum şi din terenurile dezafectate, potrivit legii, din domeniul public. El este supus dispoziţiilor de drept comun, dacă prin lege nu se prevede altfel (art. 6)..

Fondul funciar şi, în mod corespunzător, dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale trebuie înregistrate în documentele de evidenţă funciară şi de publicitate imobiliară prevăzute de lege.

Fapta funcţionarului public, care, în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau al unei instituţii de stat ori al unei alte unităţi din cele la care se referă art. 145 sau o pagubă patrimoniului acesteia se pedepseşte(art. 7 al legii)..

Dacă există o ilegalitate, ea aparține tuturor persoanelor implicate în luarea unei decizii administative privind proprietatea – dacă considerăm hotărârea ca fiind ilegală. Nu există nici o explicație pentru trimiterea în judecată numai a unor anumite persoane. Teoretic, toți care au propus, avizat sau hotărât sunt infractori, relativ la infracțiunea de abuz.

În temeiul art.2 lit.C k) din Legea nr.39/1990, printr-o  hotărâre din 17 ianuarie 1997, semnata de fostul preşedinte al tarii Emil Constantinescu , Consiliul Suprem de Apărare a Tarii a aprobat “Programul de pregătire operativa a teritoriului pentru apărare, în perioada 1997-2000”. Cu aceasta ocazie CSAT a aprobat includerea în strategia Programului obiectivul de la Ş.  (Punctul de comanda).

Amintim că CSAT are în compunere şefii serviciilor de informaţii, şeful consilierilor prezidenţiali, consilierul prezidenţial pentru securitate, mai mulţi miniştri, cărora li se adaugă secretarul CSAT .

Din momentul în care obiectivul a fost înscris în strategia de apărare, M.Ap.N. avea obligaţia sa treacă la executarea lucrărilor.

„Schimburile de terenuri s-au efectuat pentru extinderea perimetrului cazărmii . . . , inclus în Programul de pregătire a teritoriului pentru apărare în perioada 1997 – 2000, aprobat de CSAT prin Hotărârea nr. 9 din 17 ianuarie 1997” [24] .

În cazul coautoratului, legătura subiectivă se stabileşte anterior sau concomitent săvârşirii infracţiunii. În cazul în care legătura subiectivă se stabileşte posterior consumării infracţiunii, nu mai există coautorat. În jurisprudenţă s-a apreciat că fapta unei persoane, care în urma unei înţelegeri ulterioare săvârşirii unei infracţiuni de furt, ajută pe autor să scoată bunurile sustrase din casa liftului, primind ca recompensă a parte din aceste bunuri constituie o infracţiune de sine stătătoare de tăinuire[25] .

Complice este persoana care, cu intenţie, înlesneşte sau ajută în orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. Este de asemenea complice persoana care promite, înainte sau în timpul săvârşirii faptei, că va tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă după săvârşirea faptei promisiunea nu este îndeplinită (Art. 26  C.  pen. ).

Hotărârea de condamnare trebuie să se întemeieze pe probe certe de vinovăţie, prin probele administrate.  Între ceea ce se afirmă în considerentele hotărârii de condamnare şi concluzia pe care probele administrate o impune, respectiv cum acestea au fost percepute şi analizate,trebuie să nu există neconcordante[26].

În ceea ce priveşte infracţiunea de abuz în serviciu prevăzută în art. 248 C.  pen.   raportat la art. 17 lit. d) din Legea nr. 78/2000, respectiv complicitate la această infracţiune, intenţia caracterizată de scop, ca element constitutiv al faptei, rezultă din modalitate conştientă în care inculpaţii au acţionat în sensul îndeplinirii defectuoase a unor acte, în exerciţiul atribuţiilor de serviciu şi cu încălcarea acestora, cauzând prin aceasta un prejudiciu, o pagubă materială unei unităţi la care se referă la art. 145 C.   pen. [27].

Soluţia de achitare pronunţată de instanţă pentru infracţiunea de luare de mita de către B. V. şi complicitate la luare de mita a inculpatei B. I. este temeinică şi legală.

Articolul 4 alin. 4 şi art. 5 alin. 1 din Legea fondului funciar nr. 18/1991[28] stabileşte competenta M.Ap.N. pentru a se pronunţa cu privire la natura juridica a terenului, dar şi ca terenurile nu pot fi incluse în domeniul public, sa fie folosite „pentru nevoile aparerii sau pentru alte folosinţe care, potrivit legii, sunt de domeniul public ori care, prin natura lor, sunt de uz şi interes public”.

Potrivit legii, criteriile de apartenenţa la domeniul public sunt :

– declaraţia legii;

– afectaţiunea bunului respectiv, adică uzul sau interesul public căruia ii este destinat un anumit bun.

În cazul în care terenul face parte din domeniul public, acesta nu poate face obiectul unui schimb.

In situaţia în care terenul respectiv nu face parte din domeniul public, acesta este susceptibil de a face obiectul unui schimb în condiţiile dreptului comun privind circulaţia juridica a terenurilor, prevăzuta în Legea nr. 54/1998.

Legea nr. 54/1998 a abrogat capitolul 5 din Legea nr. 18/1991 si, în aceasta situaţie legislativa, în temeiul art. 12 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 54/1998, reglementarea este următoarea: schimburile de terenuri intre persoane fizice sau intre persoane juridice private ori intre persoane fizice şi persoane juridice private se face cu acordul parţilor contractante, nemaifiind necesara avizarea din partea Ministerului Agriculturii.

Potrivit  art. 10 alin.  (2)[29] din Legea nr. 213 din 17 noiembrie 1998, privind bunurile proprietate publică, trecerea din domeniul public în domeniul privat se face, după caz, prin hotărâre a Guvernului, a consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a consiliului local, dacă prin Constituţie sau prin lege nu se dispune altfel.

Hotărârea de trecere a bunului în domeniul privat poate fi atacată în condiţiile art. 8 alin. (2) din aceeaşi lege.

Guvernul României a adoptat  Hotărârea nr. 645 din 20 iunie 2002 privind transmiterea unui teren din proprietatea publică a statului şi din administrarea Ministerului Apărării Naţionale în proprietatea privată a comunei Ş, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.   468 din 1 iulie 2002.

În baza art. 1 , se aprobă transmiterea terenului din proprietatea publică a statului şi din administrarea Ministerului Apărării Naţionale în proprietatea privată a comunei Ş, având datele de identificare prevăzute în anexa care face parte integrantă din prezenta hotărâre.

Terenul prevăzut la art. 1din hotărâre va fi atribuit de Comisia locală a comunei Ş, pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor, persoanelor îndreptăţite potrivit prevederilor art. 15 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu dispoziţiile Legii nr. 42/1990 pentru cinstirea eroilor-martiri şi acordarea unor drepturi urmaşilor acestora, răniţilor precum şi luptătorilor pentru victoria Revoluţiei din Decembrie 1989, republicată.

Predarea-preluarea imobilului prevăzut la art. 1 se face pe bază de protocol încheiat între părţile interesate, în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei hotărâri.

Amintim art. 15 din Legea nr.  18/1991:

(1) Membrii cooperatori care, după caz, au părăsit cooperativa agricolă de producţie, nu au muncit în cooperativă sau nu locuiesc în localitatea respectivă, precum şi moştenitorii acestora pot primi terenurile din extravilan aduse sau preluate în orice mod în patrimoniul cooperativei.

(2) Dispoziţiile alineatului precedent se aplică şi persoanelor ale căror terenuri au trecut, cu sau fără titlu, în patrimoniul cooperativei agricole de producţie fără ca ele să fi dobândit calitatea de cooperatori, precum şi, după caz, moştenitorilor acestora.

(3) De prevederile alin. (2) beneficiază şi persoanele deţinătoare ale titlurilor de Cavaler al Ordinului “Mihai Viteazul”, “Mihai Viteazul cu Spadă” şi moştenitorii lor, care au optat şi cărora li s-a atribuit, la data împroprietăririi, teren arabil, cu excepţia celor care l-au înstrăinat.

(4) Dispoziţiile art. 14 alin. (2) şi (3) se aplică în mod corespunzător.

(5) Se vor atribui, la cerere, persoanelor care şi-au pierdut total sau parţial capacitatea de muncă şi moştenitorilor celor care au decedat – ca urmare a participării la lupta pentru victoria Revoluţiei din decembrie 1989 – în proprietate, terenuri în suprafaţă de 10.000 mp în echivalent arabil. Pentru terenurile atribuite, aceşti beneficiari nu datorează taxe sau impozite.

Legea nr. 213 din 17 noiembrie 1998 privind bunurile proprietate publică[30], dispune că fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.

Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.

Instanţele judecătoreşti sunt competente să stabilească valabilitatea titlului (art.  6).

Magistraţii nu trebuie să facă dovada   proprietarului, căci nu acesta este, deocamdată,  obiectul unui litigiu civil. Problema proprietăţii trebuie abordată doar sub aspectul existenţei trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii de abuz.

De asemenea, amintim că schimbul s-a realizat în condiţiile Legii nr. 54/1998[31].

Potrivit Anexei la Legea nr.213/1998, care cuprinde cu  caracter exemplificativ Lista unor bunuri care alcătuiesc domeniul public al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale , domeniul public al statului este alcătuit şi din  ( pct.     23) terenurile destinate exclusiv instrucţiei militare.  După părerea noastră discuţia este excedentară.

În fapt, deposedarea proprietarilor s-a făcut prin Legea nr. 139/1940 privind rechiziţiile.

Terenul schimbat în iunie 1999 a aparţinut, prin rechiziţionare, unor persoane  fizice ( adresa nr. 16.110 din 9 martie 2005).

Rechiziţiile au fost realizate în 1947. Potrivit ordinelor de încartiruire,    terenurile care au constituit Ferma Roşia au fost trecute în proprietatea statului şi ulterior, în 1984, în administrarea M.Ap.N.

Articolul  6 a Legii nr.139/1940 dispune imperativ că „imobilele nu se pot rechiziţiona decât în folosinţă”.

Ca atare, prin rechiziţie s-a pierdut temporar de către proprietar folosinţa bunului rechiziţionat.

Dreptul de proprietate asupra bunului rechiziţionat rămâne în continuare asupra titularului dreptului de proprietate la momentul rechiziţiei. Titularul dreptului de folosinţă este statul[32].  În sens larg, doctrinal, un drept, un bun al statului, aparţine domeniului public.  Doctrina face distincţia cuvenită între domeniu şi patrimoniu[33].  Criteriul apartenenţei unui bun/drept  la domeniul public este acela al afectaţiunii, al destinaţiei,  astfel cum rezultă din voinţa legiuitorului,  sau, pur şi simplu, din natura bunului/dreptului.

Dispoziţiile Legii nr. 10/2001, prin titlul actului normativ „privitor la regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada martie 1945 – decembrie 1989”, arată că este vorba de imobilele  ( considerate) preluate abuziv.

Această prevedere se referă la „imobilele preluate de stat în baza Legii nr.139/1940 asupra rechiziţiilor şi care nu au fost restituite ori pentru care proprietarii nu au primit compensaţii echitabile”.

În consecinţă,  referitor la rechiziţiile din 1947, legiuitorul  a consacrat în mod expres caracterul abuziv al acestor rechiziţii.

După noi, în speţă, nu trebuie discutată natura dreptului statului, fiind indiferent dacă   Statul   a dobândit sau nu dreptul de proprietate sau ar trebui sau nu să se discute despre titularul dreptului de proprietate.

Deţinerea   a fost  şi este nelegitimă şi “s-a fondat pe o conduită abuzivă”.

Conduita abuzivă are semnificaţia unui act de violenţă prelungit în timp, iar statul, prin organele sale, a devenit un posesor de rea credinţă[34] .

Problemele legate de întinderea drepturilor de proprietate, respectiv a dreptului de folosinţă se discută cu ocazia litigiului privind retrocedarea proprietăţii.

În orice caz, dacă există o infracţiune trebuie rezolvată pe cale incidentă şi problema prejudiciului.  Neîndoielnic, în tot cazul, caracterul prejudiciului este acela de cert existând elemente incontestabile pentru stabilirea anticipată a cuantumului său.  Trebuie să facem distincţia cuvenită între noţiunea de prejudiciu viitor dar cert, de o simplă pagubă eventuală ,  imposibil de stabilit,  ori care  nu este susceptibilă de a fi  evaluată în prezent.  În tot cazul, există un drept actual la reparaţie.  Dreptul este de natură civilă, şi nu penală.  Acordarea unui anume cuantum nu este încă actuală.  Valoarea prejudiciului nu se poate determina in abstracto. Nu avem un obiect material al acestei infracţiuni.

De asemenea, Guvernul României a adoptat  Hotărârea nr. 994 din 10 septembrie 2002 privind transmiterea unui imobil din proprietatea publică a statului şi din administrarea Ministerului Apărării Naţionale în proprietatea publică a comunei V. şi în administrarea Consiliului Local al Comunei  V., judeţul Ilfov, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.   679 din 13 septembrie 2002

În temeiul prevederilor art. 107 din Constituţia României, precum şi ale art. 9 alin. (1) şi ale art. 12 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, se aprobă transmiterea unui imobil, situat în comuna  V., judeţul Ilfov, având datele de identificare prevăzute în anexa care face parte integrantă din prezenta hotărâre, din proprietatea publică a statului şi din administrarea Ministerului Apărării Naţionale în proprietatea publică a comunei  V. şi în administrarea Consiliului Local al Comunei  V., judeţul Ilfov.

Predarea-preluarea imobilului transmis potrivit art. 1 se face pe bază de protocol încheiat între părţile interesate, în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei hotărâri.

Pe data preluării imobilului transmis potrivit art. 1 Consiliul Local al Comunei  V. va prelua şi toate procesele Ministerului Apărării Naţionale aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, precum şi notificările care au ca obiect acest imobil, depuse în baza Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare.

Acest inventar a fost aprobat prin H.  G. nr. 1045 din 6 noiembrie 2000, în care a fost cuprinsă suprafaţa de teren de 30,9647 ha, care a constituit imobilul nr. 5275, preluat prin schimb .

Ratificarea este un act juridic unilateral, indivizibil şi irevocabil.

În cele din urmă, are semnificaţia aprobării inventarului bunurilor din domeniul public aflate la acel moment în administrarea M.Ap.N. şi, pe cale de consecinţă, a ratificat schimbul de terenuri din 4 iunie 1999. Terenul primit la schimb de la B. este inclus în proprietatea statului, dar nu şi parte din terenul de la Ferma Roşia dat la schimb de M.Ap.N. [35]

Oricum,  contractul de schimb din 4 iunie 1999 a dobândit deplină eficacitate şi opozabilitate faţă de statul român, precum şi faţă de contractant, fiind curăţat cu efect retroactiv de orice viciu care ar fi existat la data încheierii sale. Acesta a devenit un contract pe deplin valabil, erga omnes. Altfel spus, ca urmare a acestei ratificări de către statul român, schimbul de terenuri săvârşit de M.Ap.N. şi G. B.   la 4 iunie 1999, schimb care include un teren proprietate de stat, este pe deplin legal cu toate consecinţele ce decurg de aici .

Referirea la producerea unei pagube în patrimoniul subiectelor pasive ale infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice sau de abuz în serviciu în formă calificată nu are semnificaţia înzestrării acesteia cu o dublă natură juridică, şi anume cea de infracţiune de serviciu şi cea de infracţiune contra patrimoniului, fapta rămânând, evident, o infracţiune de serviciu sau în legătură cu serviciul, ci descrie una dintre cele două urmări imediate alternative prevăzute de lege – prima fiind “o tulburare însemnată a bunului mers” al organului, instituţiei sau unităţii – pentru ca fapta să constituie infracţiune. De altfel, chiar admiţând că prin art. 248 din Codul penal se urmăreşte şi apărarea proprietăţii, se constată că textul nu face nicio diferenţiere între proprietatea publică şi cea privată, abuzul funcţionarului public pedepsindu-se la fel, indiferent dacă are ca urmare producerea unei pagube în patrimoniul public sau în proprietatea privată a unei unităţi dintre cele prevăzute de art. 145 din Codul penal[36].

În rechizitoriu se invocă   contractul de schimb cu încheiere de autentificare nr. 1215 din 4 iunie 1999, folosul necuvenit realizat prin încheierea contractului de schimb între M.Ap.N. şi   B.   G.  , fiind de cca. 3.000 USD, reprezentând diferenţa între valoarea terenului stabilită prin expertiză şi preţul achitat.

În rechizitoriu DNA a susţinut că Statul român ar fi fost proprietarul terenului dat la schimb de M.Ap.N. ca făcând parte din domeniul public al statului.

Chiar dacă Statul român nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra terenurilor în discuţie, el este îndreptăţit să primească despăgubiri. Direcţia Domenii şi Construcţii Militare a avizat favorabil schimbul de terenuri având în vedere utilitatea schimbului, cu respectarea Legii nr. 54/1998.

Potrivit hotărârilor de Guvern în orice moment administraţia locală trebuie să cheme în garanţie M.Ap.N. dacă i se va solicita despăgubiri din partea proprietarilor iniţiali. 

Sentinţa recurată cuprinde şi opinia separată a unui judecător  privind, în primul rând, temeiul achitării inculpaţilor B.   şi C., susţinând că este incident ca temei al achitării cazul prevăzut de art. 10 lit. e) C.pr.pen. cu referire la art. 51, care defineşte eroarea de fapt ca o cauză care înlătură caracterul penal al faptei.

Autorul acestei opinii arată că rapoartele de expertiză, documentele emise de Ministerul Justiţiei şi Ministerul Agriculturii,  precum şi documentaţiile elaborate de structurile interne de specialitate ale M.Ap.N. „au fost de natură să contribuie la convingerea inculpaţilor B. şi C.   că sunt îndeplinite toate condiţiile formale de legalitate pentru încheierea contractelor de schimb, inclusiv condiţia cu privire la raportul dintre valorile terenurilor oferite de coschimbaşi”.

Echitatea unei proceduri se apreciază în raport cu ansamblul acesteia. Dispoziţiile art. 6 § 3 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului  exprimă necesitatea acordării unei atenţii deosebite notificării “acuzaţiei” aduse persoanei în cauză. Actul sesizării joacă un rol determinant în urmărirea penală: după notificare, persoana pusă trimisă în judecată este oficial înştiinţată în scris cu privire la baza juridică şi factuală a acuzaţiilor care i se aduc. Art. 6 § 3 lit. a) îi recunoaşte acuzatului dreptul de a fi informat nu doar cu privire la cauza acuzaţiei, adică la faptele materiale de care este acuzat şi pe care se bazează acuzaţia, dar şi încadrarea juridică a faptelor, şi aceasta în mod detaliat [Pélissier şi Sassi împotriva Franţei (GC), nr. 25444/94, pct. 51, CEDO 1999-II].

Sfera de aplicare a acestei dispoziţii trebuie apreciată, în special, în lumina celui mai general drept la un proces echitabil garantat la art. 6 § 1 din Convenţie. În materie penală, o informare precisă şi completă cu privire la acuzaţiile aduse unui acuzat, şi deci cu privire la încadrarea juridică pe care instanţa o poate reţine împotriva sa, este o condiţie esenţială a echităţii procedurii. Dispoziţiile art. 6 § 3 lit. a) nu impun nicio formă deosebită de informare a acuzatului cu privire la natura şi cauza acuzaţiei care i se aduce. În sfârşit, există o legătură între lit. a) şi b) de la art. 6 § 3, iar dreptul de a fi informat cu privire la natura şi cauza acuzaţiei trebuie analizat în lumina dreptului acuzatului de a-şi pregăti apărarea (Pélissier şi Sassi,  pct. 52-54).

În ceea ce priveşte examinarea probelor, CEDO reaminteşte că nu este competentă să examineze o cerere referitoare la erorile de fapt sau de drept pretins comise de o instanţă internă, cu excepţia cazului şi în măsura în care aceste erori pot să fi generat o atingere adusă drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie. Pe de altă parte, deşi Convenţia garantează la art. 6 dreptul la un proces echitabil, aceasta nu reglementează şi admisibilitatea probelor sau examinarea acestora, materie care intră în primul rând sub incidenţa dreptului intern şi a instanţelor naţionale [a se vedea, Garcia Ruiz împotriva Spaniei (GC), nr. 30544/96, pct. 28, CEDO 1999-I]. Curtea nu poate aprecia ea însăşi elementele de fapt care au condus o instanţă naţională la adoptarea unei astfel de decizii, şi nu a alteia, altfel aceasta ar acţiona ca o instanţă de gradul trei sau patru şi ar încălca limitele misiunii sale [Kemmache împotrva Franţei (nr. 3), hotărârea din 24 noiembrie 1994, pct. 44, seria A nr. 296-C]. Prin urmare, în absenţa oricărui indiciu de arbitrar, Curtea consideră că examinarea probelor de către Curtea Supremă de Justiţie nu poate duce la o încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie[37] .

În media s-a apreciat că soluţia de condamnare a lui G.   B.   a fost luata cu 3 la 2. Paradoxal, deşi judecătorii care au dat achitarea iniţială la fond sunt de la Înalta Curte (Completul de 3) şi au acelaşi grad profesional cu cei din Completul de 5 care au pronunţat condamnarea definitiva, un simplu calcul aritmetic arata următoarele:

– 5 judecători ICCJ s-au pronunţat pentru achitare (3 de la fond şi doi din recurs)

– doar 3 judecători ICCJ au decis condamnarea[38].

Aceasta este o simplă găselniţă jurnalistică, pornind de la o reală critică a normelor de competenţă. La vremea respectivă, s-a susţinut cu îndreptăţire că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ar trebui să fie doar o instanţă de Casaţie,  şi nu şi una de Justiţie[39].

Potrivit art.29 din Codul penal,  Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie:

1. judecă în primă instanţă:

a) infracţiunile săvârşite de senatori, deputaţi şi europarlamentari;

b) infracţiunile săvârşite de membrii Guvernului;

c) infracţiunile săvârşite de judecătorii Curţii Constituţionale;

d) infracţiunile săvârşite de membrii Consiliului Superior al Magistraturii;

e) infracţiunile săvârşite de judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi de procurorii de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;

f) infracţiunile săvârşite de mareşali, amirali, generali şi chestori;

g) alte cauze date prin lege în competenţa sa;

2. ca instanţă de recurs, judecă:

a) recursurile împotriva hotărârilor penale pronunţate, în primă instanţă, de curţile de apel şi Curtea Militară de Apel;

b) recursurile împotriva hotărârilor penale pronunţate, ca instanţe de apel, de curţile de apel şi Curtea Militară de Apel;

c) recursurile împotriva hotărârilor penale pronunţate, în primă instanţă, de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi alte cazuri prevăzute de lege;

3. judecă recursurile în interesul legii;

4.   Abrogat[40]

5. soluţionează:

a) conflictele de competenţă în cazurile în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţa superioară comună;

b) cazurile în care cursul justiţiei este întrerupt;

c) [41]cererile de strămutare, în cazurile prevăzute de lege;

d) alte cazuri anume prevăzute de lege.

Articolul  III din Legea nr. 202 din 25 octombrie 2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.    714 din 26 octombrie 2010 dispune ca  Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează:

1. La articolul 19, alineatul (2) se modifică şi va avea următorul cuprins:

“(2) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este organizată în 4 secţii – Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, Secţia penală, Secţia comercială, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, 4 complete de 5 judecători şi Secţiile Unite, cu competenţă proprie.”

2. Articolul 24 se modifică şi va avea următorul cuprins:

“Art. 24 – Completele de 5 judecători soluţionează recursurile şi cererile în cauzele judecate în primă instanţă de Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi judecă şi alte cauze date în competenţa lor prin lege, precum şi ca instanţă disciplinară.”

3. După articolul 24 se introduce un nou articol, articolul 241, cu următorul cuprins:

“Art. 241 – Completul de 5 judecători examinează admisibilitatea recursului în camera de consiliu, fără citarea părţilor. În cazul în care constată că cererea de recurs este formulată împotriva unei hotărâri care nu este supusă niciunei căi de atac, a unei încheieri care nu se atacă decât odată cu fondul, a unei hotărâri pronunţate în recurs sau în contestaţie în anulare, dispune, prin încheiere, respingerea cererii ca inadmisibilă.”

4. La articolul 25, litera a) se abrogă.

5. Articolul 32 se modifică şi va avea următorul cuprins:

“Art. 32 – (1) La începutul fiecărui an, în materie penală se stabilesc două complete de 5 judecători formate numai din judecători din cadrul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

(2) În alte materii decât cea penală se stabilesc la începutul fiecărui an două complete de 5 judecători.

(3) În compunerea completelor prevăzute la alin. (2) intră, de regulă, judecători specializaţi, în funcţie de natura cauzei.

(4) Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie aprobă compunerea completelor de 5 judecători. Judecătorii care fac parte din aceste complete sunt desemnaţi de preşedintele sau, în lipsa acestuia, de vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Schimbarea membrilor completelor se face în mod excepţional, pe baza criteriilor obiective stabilite de Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

(5) Completul de 5 judecători este prezidat de preşedintele sau vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. În lipsa acestora, completul poate fi prezidat de un preşedinte de secţie desemnat în acest scop de preşedintele sau, în lipsa acestuia, de vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

(6) Cauzele care intră în competenţa completelor prevăzute la alin. (1) şi (2) vor fi repartizate aleatoriu în sistem informatizat.”

6. La articolul 33, alineatul (1) se modifică şi va avea următorul cuprins:

“Art. 33 – (1) Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau, în lipsa acestuia, vicepreşedintele prezidează Secţiile Unite, Completul de 5 judecători, iar în cadrul secţiilor orice complet, când participă la judecată.”

7. La articolul 33, alineatul (2) se abrogă.

8. La articolul 55, alineatul (1) se modifică şi va avea următorul cuprins:

“Art. 55 – (1) Completul pentru soluţionarea în primă instanţă a cauzelor privind conflictele de muncă şi asigurări sociale se constituie dintr-un judecător şi 2 asistenţi judiciari.”

9. La articolul 55, alineatul (3) se abrogă.

Art. XXV – (1) În termen de 15 zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi se va modifica în mod corespunzător Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat.

(2) Referirile la completul de 9 judecători cuprinse în actele normative în vigoare se consideră a fi făcute la completele de 5 judecători.

(3) Procesele în curs de judecată la completul de 9 judecători la data intrării în vigoare a prezentei legi vor continua să fie judecate de acest complet.

(4) Dispoziţiile art. 55 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu cele aduse prin prezenta lege, se aplică şi proceselor în curs de judecată la data intrării în vigoare a prezentei legi.

Curtea Constituţională a statuat prin numeroase decizii[42], că prevederile art. 281 pct. 1 lit. b), art. 29 pct. 2 lit. b), precum şi ale art. 361 alin. 1 lit. c) din Codul de procedură penală sunt constituţionale. Cu acele prilejuri, Curtea a constatat că stabilirea competenţei, inclusiv a celei după calitatea persoanei, precum şi instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, deci şi reglementarea căilor de atac, este de competenţa exclusivă a legiuitorului. Acesta este sensul art. 129 din Constituţie, text care face referire la “condiţiile legii”, atunci când reglementează exercitarea căilor de atac, ca de altfel şi art. 126 alin. (2) din Constituţie, care, referindu-se la competenţa instanţelor judecătoreşti şi la procedura de judecată, stabileşte că acestea “sunt prevăzute numai de lege”.

Referitor la încălcarea principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, Curtea Constituţională a statuat că nu este contrară principiului egalităţii instituirea unor reguli speciale, inclusiv în ceea ce priveşte căile de atac, atât timp cât ele asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în utilizarea lor.

De asemenea, Curtea a mai reţinut că prevederile de lege criticate nu încalcă nici dreptul la un proces echitabil, reglementat de prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţie, întrucât nu înlătură posibilitatea inculpaţilor de a beneficia de drepturile şi garanţiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces public, judecat de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită prin lege, într-un termen rezonabil, condiţii care sunt asigurate şi în situaţia judecării cauzelor în primă instanţă de către curţile de apel. Totodată textele criticate asigură dreptul la două grade de jurisdicţie (judecata în primă instanţă şi judecata în recurs) în materie penală, reglementat de art. 2 din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Curtea a reţinut totodată că dispoziţiile de lege criticate nu contravin nici prevederilor art. 124 alin. (2) din Legea fundamentală, contrar celor susţinute de autorul excepţiei. Astfel, stabilirea de către legiuitor, în temeiul prerogativelor conferite acestuia de dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţie, a unor reguli procedurale privind competenţa curţilor de apel şi a sentinţelor ce pot fi atacate cu apel nu este de natură să aducă atingere principiului constituţional ce consacră unicitatea, egalitatea şi imparţialitatea justiţiei, atât timp cât aceste reguli se aplică în mod egal tuturor persoanelor aflate în situaţii identice sau similar[43].

Soluţia a fost întrezărită în doctrină şi amintită în presă.

In privinţa problemelor din sistemul judiciar român , cea mai importată este cea legată de independenţa şi imparţialitatea Justiţiei. Pentru că nu trebuie omis faptul că judecătorii judecă în baza rechizitoriilor emise de procurori, ceea ce înseamnă că este important  a fi garantată independenţa şi imparţialitatea magistraţilor[44]. Deocamdată, din păcate ne aflam de multe ori în situaţia de a poziţiona anumiţi magistraţi anchetatori în sfera politicului, altfel o serie de dosare prin care au sesizat instanţele nu ar mai primi achitare pe linie. Asta dovedeşte ori neprofesionalism ori ele sunt construite pe baza unor interese politice sau de alta natura, care nu au legătura cu interesul Justiţiei şi care nu servesc Justiţia. în ultimul timp, dosarele se bazează doar pe simple prezumţii sau suspiciuni, iar procurorii se folosesc excesiv de informaţii culese de servicii specializate, pe care le ridica la rangul de probe, ceea ce este inacceptabil.  Este necesară intrarea cât mai degrabă în vigoare a noului Cod de procedură penală care, parţial, rezolvă problema prin eliminarea recursului din sistemul cailor de atac ordinare şi transformarea acestuia intr-o cale de atac extraordinara. Acesta poate fi un lucru foarte bun numai daca instrumentul acesta se va corobora cu maniera profesionala şi responsabila a instanţelor judecătoreşti care vor trebui sa se concentreze deopotrivă pe calitatea actului de justiţie, dar şi pe celeritate, ambele fiind condiţii indispensabile obţinerii unui proces echitabil, insa cu precizarea ca celeritatea nu trebuie niciodată sa primeze în defavoarea calităţii actului de justiţie.

“Un stat condus de procurori. Ministrul Justiţiei, premierul, preşedinta CSM sunt toţi foşti procurori”. Totul e să nu existe rea-credinţă sau interese interpuse, care sa imixtioneze cele trei puteri în stat.

“Nu este normal ca o condamnare sa se sprijine pe aceleaşi probe care au stat la baza unei soluţii de achitare. Intr-o asemenea situaţie, daca o instanţa de recurs ar aprecia în urma analizei probelor administrate de instanţele anterioare ca ele nu pot justifica o achitare, soluţia nu ar putea fi decât una de casare cu trimitere spre rejudecare la instanţele de fond, pentru a da posibilitatea unei reaprecieri şi eventual a completării probelor atât în favoarea, cât şi în defavoarea inculpatului, în vederea stabilirii adevărului şi a pronunţării unei soluţii legale şi temeinice”[45] .

Magistraţii  se supun numai legii, dispunând soluţii în funcţie de probele administrate, interpretate potrivit propriei convingeri şi nici un magistrat nu poate fi tras la răspundere penală pentru raţionamentele logico-juridice pe care s-a bazat în adoptarea unei soluţii[46]

Nu trebuie  neglijat niciun aspect esenţial, respectiv dovada existenţei reale, actuale a   prejudiciului[47].  Dacă ministerul are de plătit pentru restituirea proprietăţii terenurilor în cauză, către proprietarii rechiziţionaţi, abia atunci vorbim de existenţa unui prejudiciu.

Complicitatea, în sensul dispoziţiilor art. 26 din Codul penal, implică existenţa unor acte de executare a unei infracţiuni săvârşită de către o altă persoană, la care se aduce o contribuţie prin acte exterioare acţiunii incriminate[48].

Va fi greu pentru instanţa finală să răspundă la toate îndoielile formulate .

Amintim că, în condiţiile de astăzi,  potrivit art. 12  din Legea nr. 165 din 16 mai 2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  278 din 17 mai 2013, în situaţia în care restituirea terenurilor agricole pe vechile amplasamente nu este posibilă, după validarea întinderii dreptului lor de proprietate de către comisiile judeţene de fond funciar sau, după caz, de către Comisia de Fond Funciar a Municipiului Bucureşti, fostului proprietar sau moştenitorilor acestuia li se va atribui un teren pe un alt amplasament, în următoarea ordine:

a) pe terenurile din rezerva comisiei locale de fond funciar;

b) pe izlazul comunal;

c) pe terenul proprietate publică, trecut în condiţiile legii în proprietatea privată a statului, sau pe terenul proprietate privată a statului, care a fost administrat pe raza unităţii administrativ-teritoriale de institute, staţiuni de cercetare şi alte instituţii publice;

d) pe terenul proprietate publică, trecut în condiţiile legii în proprietatea privată a statului, sau pe terenul proprietate privată a statului, care a fost administrat de institute, staţiuni de cercetare şi instituţii publice pe raza localităţilor învecinate, aflate în acelaşi judeţ.

Pentru terenul prevăzut la alin. (1) lit. b), regimul juridic şi categoria de folosinţă se pot schimba numai cu avizul prealabil al Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale şi cu acordul populaţiei cu drept de vot din unitatea administrativ-teritorială, acord exprimat în urma organizării unui referendum, în termenul prevăzut la art. 6 alin. (1) din lege.

Atribuirea terenurilor de către comisia locală se face în ordinea de înregistrare a cererilor iniţiale de restituire, cu respectarea strictă a ordinii categoriilor de teren prevăzute la alin. (1). Fostul proprietar sau moştenitorii acestuia pot refuza terenul din rezerva comisiei locale de fond funciar sau din izlazul comunal, propus în vederea restituirii.

Fapta funcţionarului, care în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu cu ştiinţă nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte în mod defectuos şi, prin aceasta, cauzează o vătămare intereselor private ale unei persoane (fizice sau juridice de drept privat – inclusiv statului, atunci când acesta intră în relaţii de drept privat, cum ar fi relaţii comerciale) nu reprezintă o infracţiune de abuz în serviciu.

Dacă există o ilegalitate, ea aparține tuturor persoanelor implicate în luarea unei decizii administative privind proprietatea – dacă considerăm hotărârea ca fiind ilegală. Nu există nici o explicație pentru trimiterea în judecată numai a unor anumite persoane. Teoretic, toți care au propus, avizat sau hotărât sunt infractori, relativ la infracțiunea de abuz.

Complicitatea implică existenţa unor acte de executare a unei infracţiuni săvârşită de către o altă persoană, la care se aduce o contribuţie prin acte exterioare acţiunii incriminate[49].

Va fi greu pentru instanţa finală să răspundă la toate aceste îndoieli formulate .


[1] Abrogată prin Legea nr. 415 din 27 iunie 2002 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  494 din 10 iulie 2002, modificată prin O.U.G. nr. 224/30.12.2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.   899/31.12.2008.

[2] Curtea Constituţională, Decizia nr.  832 din 2 octombrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 730 din 29 octombrie 2007, Curtea Constituţională, Decizia nr. 174 din 10 februarie 2009 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 248 şi art. 2481 din Codul penal , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.    160 din 16 martie 2009.

[3] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 299 din 7 iunie 2001. Valoarea de piaţă a unei imobilizări corporale reprezintă preţul care poate fi obţinut pe o piaţă activă, atunci când activele de pe piaţă sunt relativ omogene şi există cantităţi suficiente de asemenea active tranzacţionate, în aşa fel încât oricând pot fi găsiţi potenţiali cumpărători şi vânzători (anexa 1 la Norme privind reevaluarea imobilizărilor corporale,     Hotărârea nr. 403 din 19 mai 2000 privind reevaluarea imobilizărilor corporale publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 252 din 7 iunie 2000).

[4] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 390 din 17 iulie 2001.

[5] Vezi, pe larg, S.  Fusea, D.  Ciuncan, Privatizarea în România, Aspecte tehnice-consecinţe juridice, Universul Juridic, Bucureşti, 2008, pp.  110 sqq.

[6] S. Fusea ,D.Ciuncan, Privatizarea în România., pp.  110 sqq

[7] Internal Valuation Standards Committee, ediţia a VI-a, 2003, pp. 95 sqq .  Vezi şi S. Fusea ,D.Ciuncan, Privatizarea în România, cit.  supra, pp.  110 sqq.

[8] Prin H.G. nr. 1447 din 9 septembrie 2004, ANEVAR a fost recunoscută ca fiind de utilitate publică. Membrii ANEVAR sunt obligaţi prin Statutul ANEVAR să utilizeze numai tipurile de valoare conţinute în Standardele ANEVAR. Dacă prin contract li se solicită calcularea unui alt tip de valoare decât tipurile înscrise în standarde, evaluatorul trebuie să precizeze clar că a făcut o deviere de la standarde şi să explice influenţa acelei devieri asupra valorii estimate.

[9] S. Fusea ,D.Ciuncan, Privatizarea în România, cit.  supra, pp.  110 sqq.

[10] Standardele Internaţionale de Evaluare, Ediţia a 8-a, 2007, p.  25

[11]Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  143 din 25 iunie 1992.

[12] Din concluziile depuse în instanţă de avocatul V.  Spânu, formulate pentru inculpatul intimat B.   V.  , luju.ro, Elena Dumitrache ,  G. Tarata , Exclusiv ,  24 mai 2013 ,  lumeajustitiei.ro.  , Hotărârea a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  259 din 20 decembrie 1991, modificată prin Hotărârea nr. 107 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  87 din 4 februarie 2008.

[13] S. Fusea ,D.Ciuncan, Privatizarea în România. Aspecte tehnice, consecinţe juridice, Universul Juridic, Bucureşti, 2008, pp.  110 sqq.

[14] Cu privire la domeniul public a se vedea L. Giurgiu, Domeniul public, Editura tehnică, Bucureşti, 1997, pp. 69 sqq. D.  Ciuncan, Abuz în serviciu. Comparaţii,  „R.D.P.” nr.  1/2001, p.76

Cu privire la serviciile publice a se vedea A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Nemira, Bucureşti 1996, p.103 şi p.106.

Subliniem că institutele de cercetări sunt organizate ca servicii publice (de învăţământ – institute pedagogice conform Decretului nr.228/1976; de medicină legală – Decretul nr.446/1966); ca persoane juridice (fundaţii) pe baza Legii persoanei juridice din 1924; cele mai multe, ca R.A. în cadrul sau sub coordonarea unor interese (Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare Clinico-Farmaceutică, potrivit H.G. nr.1314/1996); iar cele mai multe ca societăţi comerciale (a se vedea H.G. nr.1284/1990; H.G. nr.100/1991 modificată prin O.G. nr.25/1995). Până la reorganizarea lor vor avea, generic, regimul R.A.

[15] Publicată  în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 289 din 14 noiembrie 1996.

[16] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 730 din 29 octombrie 2007.

[17]Curtea Constituţională, Decizia nr.  497 din 19 aprilie 2011 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 248 din Codul penal , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.   497 din 12 iulie 2011.    În acelaşi sens sunt şi Decizia nr.  294 din 8 iulie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 571 din 8 august 2003, Decizia nr.  299 din 29 martie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 26 aprilie 2007, şi Decizia nr.  174 din 10 februarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 160 din 16 martie 2009. Curtea Constituţională, Decizia nr.  832 din 2 octombrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.   730 din 29 octombrie 2007.

[18] A se vedea T.R. Popescu-Brăila, Drept civil, Bucureşti, 1993, pp. 48 sqq .

[19] Nu pot constitui nici infracţiunea prevăzută în art. 165 C. pen. la care subiectul pasiv îl constituie tot o unitate de interes public.

[20] A se vedea şi A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Nemira, Bucureşti, 1996, vol. I, p.107, 324 şi 327.

1 I.Ionescu-Dolj, Comentare, în “Codul penal Carol al II-lea adnotat”, vol. II, Partea specială, I, Socec, Bucureşti, 1937, pp.129 sqq.

2 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  289 din 14 noiembrie 1996.

3 De asemenea, amintim că titlul III al codului privea infracţiunile contra administraţiei publice.

4 Decretul nr.192, publicat în B. Of. nr.67 din 5 august 1950.

5 A se vedea V. Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice … vol. IV, pp.75 sqq.

6 Şt.Daneş, Comentariu în Colectiv, “Codul penal al R.S.R. comentat şi adnotat”, Partea generală, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972,  p.698-700.

7 În doctrină şi în jurisprudenţă a fost consacrată noţiunea de “gestionar de fapt”, considerându-se că gestionarul de fapt poate fi subiect al infracţiunii de delapidare. A se vedea doctrina la O.Loghin; T. Toader, Drept penal român, Partea specială, “Şansa”, Bucureşti, 1996,  p.292-293. Jurisprudenţa se află în Colectiv, Practică judiciară penală, vol. III, p.149, cu comentariul V. Papadopol. Prin gestionar de fapt se înţelegea persoana care îndeplinea, în fapt, activităţile pe care le desfăşura, ca atribuţie principală de serviciu, un gestionar. Aceasta însemna o lărgire deosebită dată subiectului activ al infracţiunii de delapidare, sferă care se menţine în principiu şi astăzi, cu limitele pe care le observăm mai jos.

[21] A se vedea T.R. Popescu-Brăila, Drept civil, Bucureşti, 1993, pp. 48 sqq.

11 Cu privire la domeniul public a se vedea L. Giurgiu, Domeniul public, Editura tehnică, Bucureşti, 1997, pp. 69 sqq.

[22] Abrogată prin Legea nr. 415 din 27 iunie 2002 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  494 din 10 iulie 2002, modificată prin O.U.G. nr. 224/30.12.2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.   899 din 31.12.2008.

[23] Modificată prin Legea nr.  165/16.05.2013 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  278/17.05.2013.  Republicată în temeiul art. VII din Legea nr. 169 din 27 octombrie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 299 din 4 noiembrie 1997.

Legea nr. 18 din 19 februarie 1991 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 37 din 20 februarie 1991 şi a mai fost modificată prin Legea nr. 29 din 21 martie 1991, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 22 martie 1991, prin Ordonanţa Guvernului nr. 23 din 21 august 1992, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 213 din 28 august 1992 (aprobată prin Legea nr. 114 din 18 noiembrie 1992, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 30 noiembrie 1992), prin Ordonanţa Guvernului nr. 46 din 12 august 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 241 din 29 august 1994 (aprobată prin Legea nr. 132 din 22 decembrie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 359 din 23 decembrie 1994), prin Ordonanţa Guvernului nr. 20 din 4 august 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 184 din 15 august 1995 (aprobată prin Legea nr. 104 din 16 noiembrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 270 din 21 noiembrie 1995), prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 5 din 31 august 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 207 din 2 septembrie 1996 (aprobată prin Legea nr. 47 din 4 aprilie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 58 din 8 aprilie 1997) şi prin Ordonanţa Guvernului nr. 57 din 28 august 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 225 din 30 august 1997

[24] Din concluziile depuse în instanţa de avocatul V. Spânu, formulate pentru inculpatul intimat B.   V.  , luju.ro, Elena Dumitrache ,  George Tarata , Exclusiv ,  24 mai 2013 ,  lumeajustitiei.ro.

[25] Trib. Jud. Timiş, Decizia penală nr. 521/1075, în “R.R.D.” nr. 2/1976, p.68, A. Boroi, Drept penal şi drept procesual penal, p. 125.

[26] Vezi, de exemplu, referitor la Modalitate ilicită de creare a aparenţei constituirii dreptului de proprietate asupra unui teren Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, Dosar nr. 29627/3/2010, Decizia nr.  492 din 21 februarie 2012.

[27] Infracţiuni de corupţie. Luare de mită. Fals în înscrisuri sub semnătură privată. Complicitate la abuz în serviciu contra intereselor publice. Reţinerea dispoziţiilor din legea specială. Modalităţi agravate ale infracţiunilor determinate de poziţia subiectivă caracterizată de intenţie calificată de scop. Vezi    Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, Dosar Nr. 6988/1/2007, Decizia nr.  124 din 16 ianuarie 2008.  Din probatoriul aflat la dosarul cauzei, rezultă că întocmirea în fals a unui nou contract şi a documentaţiei aferente selecţiei de ofertă, respectiv al procesului-penal de adjudecare a ofertelor 429/16.01.2003 şi a procesului-verbal de recepţie datat cu 12.07.2003 a fost făcută în scopul ascunderii luării de mită, astfel că înlăturarea dispoziţiei art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 de către instanţa de apel, nu se justifică.

[28] Legea fondului funciar, nr. 18 din 19 februarie 1991, republicată  în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  1 din 5 ianuarie 1998

[29] Alineatul (1) al art.  10 a fost abrogat prin L. nr. 71/2011.   În forma iniţială alineatul prevedea că dreptul de proprietate publică încetează, dacă bunul a pierit ori a fost trecut în domeniul privat. Legea nr. 71 din 3 iunie 2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 10 iunie 2011, modificată prin Legea nr. 54 din 14 martie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 145 din 19 martie 2013

[30] Modificată prin Legea nr. 71 din 3 iunie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  409 din 10.06.2011.

[31] Abrogată prin Legea nr. 247 din 19 iulie 2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente. Art. 1 din  Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 4 aprilie 2005, se modifică şi dispune că imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi nerestituite, se restituie, în natură, în condiţiile prezentei legi.

[32] V.  Stoica, Drept civil, Drepturile reale principale, Humanitas, 2004, pp.  351 sqq

[33] V.  Stoica, op.  cit.  , pp.  407 sqq

[34] Decizia nr.   232 din 8 iunie 1993 a Curţii Supreme de Justiţie, Secţia Comercială, publicată în anul 1995 în C. Crişu ş.a.,Repertoriul de doctrină şi jurisprudenţă română (1989 – 1994), Editura. Argessis, , din care cităm:

„Imobilul a fost rechiziţionat succesiv şi preluat din posesia proprietarilor, urmând să le fie restituit la data de 10 septembrie 1947. Deşi rechiziţionarea avusese numai un caracter temporar, la expirarea termenului …. autorităţile administrative …. au continuat să deţină în continuare imobilul şi au refuzat să-l restituie adevăraţilor proprietari”.

„Începând din luna septembrie 1947, dată la care a expirat termenul până la care fusese făcută rechiziţia, deţinerea în continuare a imobilului de către autorităţile administrative a fost nelegitimă şi s-a fondat pe conduita abuzivă a acestora”.

„Această conduită abuzivă a autorităţilor administrative a avut semnificaţia unui act de violenţă ce s-a prelungit apoi în timp, ceea ce învederează că, …. statul, prin organele sale, a fost în aceste împrejurări, un posesor de rea credinţă, întrucât a stăpânit un bun asupra căruia cunoştea că nu are niciun titlu pentru a-l deţine”.

„Intrarea în posesie a avut loc pe baza unui act administrativ de rechiziţie care, însă, a conferit ca titlu numai o detenţie precară”.

35] Din concluziile depuse în instanţa de avocatul V.  Spânu, formulate pentru inculpatul intimat B.   V.  , luju.ro, Elena Dumitrache ,  George Tarata , Exclusiv ,  24 mai 2013 ,  lumeajustitiei.ro

[36] De exemplu, Decizia nr.   767 din 24 iunie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 574 din 30 iulie 2008, Curtea Constituţională, Decizia nr.   170 din 2 martie 2010 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11, art. 13 alin. (1) lit. a) şi art. 13 alin. (12) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, precum şi a dispoziţiilor art. 248 şi art. 2481 din Codul penal , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.   171 din 17 martie 2010

[37] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Secţia a treia, Hotărârea din 12 aprilie 2011 în cauza Adrian Constantin împotriva României, §§ 18-20,   csm1909.

[38] Adina A. Stancu,  R. Savaliuc , Înalta Curte încalcă dreptul la un grad dublu de jurisdicţie – Becali a fost condamnat de judecători egali în grad cu cei care l-au achitat la fond, cu sfidarea Protocolului nr. 7 al CEDO, care obliga la controlul unei instanţe superioare. Completul  a respins excepţia avocatului, fapt pentru care s-a ajuns la aberaţia judiciara ca B. sa fie condamnat de 3 judecători, în vreme ce alţi 5 egali în grad au decis achitarea (Exceptia), luju.ro, 21 mai 2013 .

[39] Vezi şi  Expunerea de motive (cdep.  ro), avizul Consiliului Legislativ şi avizul CSM (anexă la Hotărârea CSM nr.  661 din 22 iulie 2010) privind proiectul Legii nr.  202/2010

[40] Prin Legea nr. 576/2004 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  1.223 din 20 decembrie 2004.

[41] Dispoziţiile referitoare la strămutare, astfel cum au fost modificate prin L. nr. 2/2013, se aplică numai cererilor de strămutare cu care instanţele au fost sesizate după data de 15 februarie 2013. (a se vedea art. II alin. (2) din L. nr. 2/2013)

[42] Precum Decizia nr.  176 din 18 iunie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 542 din 24 iulie 2002, Decizia nr.  77 din 20 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 198 din 27 martie 2003, Decizia nr.  156 din 17 aprilie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 357 din 26 mai 2003,

[43] Curtea Constituţională, Decizia nr. 460 din 28 octombrie 2004 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 281, art. 29 şi art. 361 alin. 1 lit. c) din Codul de procedură penală , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.   1.153 din 7 decembrie 2004 De asemenea, conform art. 40 alin. 1 din Codul de procedură penală, când competenţa instanţei este determinată de calitatea inculpatului, instanţa rămâne competentă să judece chiar dacă inculpatul, după săvârşirea infracţiunii, nu mai are acea calitate, în cazurile când:a) fapta are legătură cu atribuţiile de serviciu ale făptuitorului; b) s-a dat o hotărâre în primă instanţă. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, Dosar nr. 12190/2/2009, Decizia nr.  1.048 din 18 martie 2010 referitor la rezoluţia prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale împotriva unor persoane care îndeplinesc funcţia de judecător la o curte de apel şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie .

[44] http://m.antena3.ro/romania/romania-tara-condamnarilor-fara-probe-documente, Adina A. Stancu , R. Savaliuc, Interviu – Avocatul Gheorghita Mateut, luju.ro ,   21 mai 2013.

[45] http://m.antena3.ro/romania/romania-tara-condamnarilor-fara-probe-documente, Adina A. Stancu , R. Savaliuc, Interviu – Avocatul Gheorghita Mateut: “In ultimul timp, dosarele penale se bazează doar pe simple prezumţii sau suspiciuni, iar procurorii se folosesc excesiv de informaţii culese de servicii specializate, pe care le ridica la rangul de probe, ceea ce este inacceptabil!”  luju.ro ,   21 mai 2013.

[46] Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, Dosar nr. 371/64/2010, Decizia nr. 3.691 din 20 octombrie 2010.

[47] Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, Dosar nr. 5553/100/2007, Decizia nr.  3.061 din 8 septembrie 2010.

[48] Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, Dosar nr. 6088/2004, Decizia nr.  656 din 27 ianuarie 2005

[49] Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, Dosar nr. 6088/2004, Decizia nr.  656 din 27 ianuarie 2005

Leave a Reply