SECHESTRU ASIGURĂTOR ÎN TIMPUL INSTRUCŢIEI PENALE
Vîntu și Luca sunt acuzaţi ca au falimentat controlat compania Petrom Service, aceasta fiind păgubita cu peste 83 milioane de euro, iar bugetul consolidat al statului cu aproximativ 98 milioane de euro.
In vederea recuperării prejudiciului, procurorii Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie si Justiţie au instituit sechestru asigurator asupra a aproximativ 81 imobile, dintre care 46 terenuri intravilane si extravilane, 5 apartamente, clădiri cu destinaţie de hotel, restaurant, alte spatii comerciale, un bloc de 8 etaje, autoturisme, ambarcaţiuni, conturi bancare.
Procurorii motivează propunerea de arestare preventiva prin “valoarea extrem de ridicata a prejudiciului produs, care a determinat intrarea S.C. Petromservice S.A. in stare de insolvență”, dar si prin “numărul foarte mare al persoanelor prejudiciate prin faptele inculpaţilor, aproximativ 72.000 de membri ai Asociaţiei Salariaţilor din SNP Petrom S.A. si 7.000 de acţionari persoane fizice”. Sursa: Ziare.com, 11 Noiembrie 2011
Măsurile asigurătorii sunt definite ca fiind „măsuri de constrângere reală care constau în indisponibilizarea, până la soluţionarea definitivă a cauzei, a bunurilor şi veniturilor aparţinând învinuitului, inculpatului sau părţii responsabile civilmente, în vederea asigurării reparării pagubelor cauzate prin infracţiune, precum şi pentru garantarea executării pedepselor pecuniare” [1].
Prin reglementarea acestor instituţii se asigură executarea obligaţiilor de natură patrimonială care decurg din rezolvarea acţiunii penale şi a acţiunii civile.
Fiind măsuri procesuale, nu au cum să constituie prin ele însele o reparare a pagubei, garantând doar acoperirea acesteia.
Potrivit art. 163 C. pr,. pen.[2] , măsurile asigurătorii se iau în cursul procesului penal de procuror sau de instanţa de judecată şi constau în indisponibilizarea prin instituirea unui sechestru a bunurilor mobile şi imobile, în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune, precum şi pentru garantarea executării pedepsei amenzii , până la concurenţa valorii probabile a pagubei.
Măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei se pot lua la cererea părţii civile[3] sau din oficiu.
Luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie[4] doar în cazul în care cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă.
Ordonanţa de luare a măsurii asigurătorii se aduce la îndeplinire de către organul de urmărire penală care a luat măsura. Textul trebuie raportat la prevederea legală anterioară, potrivit căreia luarea măsurii putea fi dispusă şi de organul de cercetare penală .
Încheierea instanţei judecătoreşti prin care s-a dispus luarea măsurii asigurătorii se aduce la îndeplinire prin executorul judecătoresc. De altfel, toate regulile sechestrului sunt regulile privitoare la executarea silită, care se aplică în mod corespunzător (art. 593 C.pr.civ. ).
Măsurile asigurătorii dispuse de procuror sau de instanţa de judecată pot fi aduse la îndeplinire şi prin organele proprii de executare ale unităţii păgubite în cazul în care aceasta este una din cele la care se referă art.145 din Codul penal.
În cazurile în care urmărirea penală se efectuează de către procuror, acesta poate dispune ca măsura asiguratorie luată să fie adusă la îndeplinire de către secretarul parchetului.
Articolul 3732 C. pr. civ. dispune că atunci când se consideră necesar, organele de poliţie, jandarmerie sau alţi agenţi ai forţei publice, după caz, sunt obligaţi să acorde concursul la îndeplinirea efectivă a procedurii, după regulile de la executare.
La cererea instanţei de executare sau a executorului judecătoresc cei care datorează sume de bani debitorului urmărit ori deţin bunuri ale acestuia, supuse urmăririi potrivit legii, au datoria să dea informaţiile necesare pentru efectuarea executării.
De asemenea, la cererea instanţei de executare sau a executorului judecătoresc instituţiile, băncile şi orice alte persoane sunt obligate să-i comunice de îndată, în scris, datele şi informaţiile necesare realizării executării silite, chiar dacă prin legi speciale se dispune altfel. La cererea executorului sau a părţii interesate instanţa de executare poate lua măsurile prevăzute de art. 1081 alin. 1 pct. 2 lit. f) şi de art. 1083.
Instanţa de executare şi executorul judecătoresc sunt obligaţi să asigure secretul informaţiilor primite, dacă legea nu prevede altfel.
Ordonanţa de luare a măsurii asigurătorii se aduce la îndeplinire de către organul de urmărire penală care a luat măsura, în cazul nostru procurorul.
Potrivit art. 10 alin. (3) din O. U. nr. 43/2002, ofiţerii de poliţie judiciară efectuează actele de cercetare penală sub directa conducere, supraveghere şi controlul nemijlocit al procurorilor din Direcția Naţională Anticorupţie, cu excepţia actelor care sunt de competenţa exclusivă a procurorului[5].
Acest text nu are aplicare, nefiind vorba de acte de cercetare penală, dar socotim că numai procurorul aduce la îndeplinire luare a măsurii asigurătorii , acesta putând dispune ca măsura asiguratorie luată să fie adusă la îndeplinire de către secretarul parchetului (grefierul şef al parchetului, al secţiei din care face parte procurorul). Ofiţerii de poliţie judiciară participă, sunt obligaţi să acorde concursul la îndeplinirea efectivă a procedurii, după regulile de la executare, ca agenţi ai forţei publice.
În acord cu textele constituţionale , art. . 3841 C. pr. civ. arată că în vederea executării unei hotărâri judecătoreşti, executorul judecătoresc poate intra în încăperile ce reprezintă domiciliul, reşedinţa sau sediul unei persoane, precum şi în orice alte locuri, cu consimţământul acesteia, iar, în caz de refuz, cu forţa publică.
În cazul altor titluri executorii decât hotărârile judecătoreşti, la cererea executorului judecătoresc, instanţa de executare va autoriza, prin hotărâre, intrarea în locurile menţionate la alin. 1. Instanţa se pronunţă de urgenţă în camera de consiliu, fără citarea părţilor, prin hotărâre irevocabilă şi executorie.
De aceea, – în consonanţă cu textele constituţionale – credem că procurorul care aduce la îndeplinire măsura asigurătorie, în caz de refuz, trebuie să ceară instanţei de executare a autoriza , prin hotărâre, intrarea în încăperile ce reprezintă domiciliul, reşedinţa sau sediul unei persoane, precum şi în orice alte asemenea locuri.
Organul care procedează la aplicarea sechestrului este obligat să identifice şi să evalueze bunurile sechestrate, putând recurge în caz de necesitate şi la experţi.
Bunurile perisabile, obiectele din metale sau pietre preţioase, mijloacele de plată străine, titlurile de valoare interne, obiectele de artă şi de muzeu, colecţiile de valoare, precum şi sumele de bani care fac obiectul sechestrului, vor fi ridicate în mod obligatoriu.
Credem că bunurile perisabile se predau oricăror societăţi comerciale, potrivit profilului activităţii, care – odată ce le-a primit – vor proceda la valorificarea lor, ca orice bun gospodar.
Metalele sau pietrele preţioase ori obiectele confecţionate cu acestea şi mijloacele de plată străine se depun la cea mai apropiată instituţie bancară competentă.
Titlurile de valoare interne, obiectele de artă sau de muzeu şi colecţiile de valoare se predau spre păstrare instituţiilor de specialitate.
Obiectele sechestrate se păstrează sub sigiliu, până la ridicarea sechestrului.
Sumele de bani rezultate din valorificare , precum şi sumele de bani ridicate, se consemnează, după caz, pe numele învinuitului, inculpatului sau persoanei responsabile civilmente, la dispoziţia organului care a dispus instituirea sechestrului, căruia i se predă recipisa de consemnare a sumei, în termen de cel mult 3 zile de la ridicarea banilor ori de la valorificarea bunurilor.
Numai dacă există pericol de înstrăinare, celelalte bunuri mobile sechestrate vor fi puse sub sigiliu sau ridicate, putându-se numi un custode. Amintim , cu acest prilej că sechestrul este un depozit, nu un gaj[6].
Administratorul-sechestru va putea face toate actele de conservare şi administrare, va încasa orice venituri şi sume datorate şi va putea plăti datorii cu caracter curent, precum şi cele constatate prin titlu executoriu. De asemenea, el va putea sta în judecată în numele părţilor litigante cu privire la bunul pus sub sechestru, dar numai cu autorizarea prealabilă a instanţei care l-a numit.
Dacă administrator-sechestru a fost numită o altă persoană decât deţinătorul, instanţa va fixa, pentru activitatea depusă, o sumă drept remuneraţie, stabilind totodată şi modalităţile de plată.
Organul care aplică sechestrul încheie proces-verbal despre toate actele efectuate, descriind amănunţit bunurile sechestrate, cu indicarea valorii lor. În procesul-verbal se arată bunurile exceptate de lege de la urmărire, găsite la persoana căreia i s-a aplicat sechestru. De asemenea, se consemnează obiecţiile părţilor sau ale altor persoane interesate.
Un exemplar de pe procesul-verbal se lasă persoanei căreia i s-a aplicat sechestrul, iar în lipsă, celor cu care locuieşte, administratorului, portarului, ori celui care în mod obişnuit îl înlocuieşte sau unui vecin. În cazul când parte din bunuri ori totalitatea lor au fost predate unui custode, se lasă acestuia o copie de pe procesul-verbal. Un exemplar se înaintează şi organului care a dispus luarea măsurii asigurătorii, în termen de 24 de ore de la încheierea procesului-verbal.
Pentru bunurile imobile sechestrate, organul care a dispus instituirea sechestrului cere organului competent luarea inscripţiei ipotecare asupra bunurilor sechestrate, anexând copii de pe actul prin care s-a dispus sechestrul şi un exemplar al procesului-verbal de sechestru.
Sumele de bani datorate cu orice titlu învinuitului, inculpatului sau părţii responsabile civilmente de către o a treia persoană, ori de către cel păgubit, sunt poprite în mâinile acestora şi în limitele prevăzute de lege, de la data primirii actului prin care se înfiinţează sechestrul. Aceste sume vor fi consemnate de debitori, după caz, la dispoziţia organului care a dispus poprirea sau a organului de executare, în termen de 5 zile de la scadenţă, recipisele urmând a fi predate aceluiaşi organ în 24 de ore de la consemnare.
În contra măsurii asigurătorii luate şi a modului de aducere la îndeplinire a acesteia, orice persoană interesată se pot plânge procurorului sau instanţei de judecată, în orice fază a procesului penal.
Hotărârea instanţei de judecată poate fi atacată separat cu recurs. Recursul nu suspendă executarea.
După soluţionarea definitivă a procesului penal, dacă nu s-a făcut plângere împotriva aducerii la îndeplinire a măsurii asigurătorii, se poate face contestaţie potrivit legii civile.
Potrivit art. 20 din Legea nr. 78 din 8 mai 2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie[7], în cazul în care s-a săvârşit o infracţiune dintre cele prevăzute în această lege, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie.
În doctrină[8] s-a apreciat că, faţă de dispoziţiile cu caracter general ale procedurii penale, art. 20 din Legea nr. 78/2000 reglementează o situaţie specială potrivit căreia luarea măsurilor asigurătorii ar fi obligatorie în cazurile în care s-a săvârşit o infracţiune din cele prevăzute de lege.
Credem că o asemenea afirmaţie este depăşită.
Prin decizia 191 din 2 octombrie 2000 a Curţii Constituţionale[9] s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 163 alin. (6) lit. a) C. pr. pen. astfel încât, potrivit dispoziţiilor comune măsurile asigurătorii sunt obligatorii numai pentru protejarea intereselor persoanelor lipsite de capacitate sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă.
Critica de neconstituţionalitate priveşte dispoziţiile art. 163 alin. 6 lit. a) din Codul de procedură penală, potrivit cărora, la data hotărârii , luarea măsurilor asigurătorii era obligatorie:
a) în cazul în care prin infracţiune s-a adus o pagubă uneia din unităţile la care se referă art. 145 din Codul penal, fără deosebire, dacă este sau nu parte civilă constituită.
Autorul excepţiei consideră că acest text contravine prevederilor art. 41 alin. (2) din Constituţie, care prevăd: “Proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Cetăţenii străini şi apatrizii nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor.” Curtea a constatat că în cauză este incidentă doar prima teză a normei constituţionale citate.
Analizând argumentele invocate de autorul excepţiei în lumina acestui text constituţional, Curtea reţine că luarea diferenţiată a măsurii asigurătorii, în vederea reparării pagubei cauzate prin infracţiune unei persoane fizice sau juridice în funcţie de persoana păgubită prin infracţiune, în mod obligatoriu şi din oficiu sau doar la cererea părţii civile, aşa cum dispune art. 163 alin. 6 lit. a) din Codul de procedură penală, reprezintă o ocrotire diferenţiată, discriminatorie a proprietăţii private, contrară prevederilor art. 41 alin. (2) teza întâi din Constituţie.
În acelaşi sens, dar cu referire la condiţiile cerute de Codul penal pentru punerea în mişcare a acţiunii penale în cazul unor infracţiuni contra patrimoniului, Curtea Constituţională, prin decizia nr. 177 din 15 decembrie 1998[10], a statuat că stabilirea de condiţii diferite, în funcţie de titularul proprietăţii private, înseamnă o ocrotire discriminatorie a acestei proprietăţi şi, prin urmare, dispoziţiile legale respective sunt neconstituţionale.
Luarea măsurii asigurătorii, indiferent dacă este sau nu constituită parte civilă, reprezintă un act de exercitare din oficiu a acţiunii civile, posibilitate prevăzută anterior la art. 17 alin. 1 şi 3 din Codul de procedură penală, dispoziţii legale constatate, de asemenea, ca fiind neconstituţionale prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 80 din 20 mai 1999 [11].
Considerentele ce au stat la baza soluţiilor anterioare , pronunţate în cauze similare, dar cu referire la alte dispoziţii legale, fiind valabile şi în această cauză,
Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 163 alin. 6 lit. a) din Codul de procedură penală .
Textul art. 163 C. pr. pen. a fost , de aceea, modificat expres prin Legea nr. 161.
Referitor la dispoziţiile art. 17 alin. 1 şi 3 şi ale art. 18 alin. 2 din Codul de procedură penală, prin Decizia nr. 80 din 20 mai 1999[12], Curtea Constituţională a constatat că pornirea şi exercitarea acţiunii civile de către procuror sau de către instanţă din oficiu, în cazul în care partea vătămată este o unitate administrativ-teritorială, în lipsa solicitării autorităţii administraţiei publice locale respective sau chiar contrar voinţei explicite a acesteia, încalcă principiul autonomiei administraţiei publice locale, consacrat în art. 119 din Constituţie, precum şi principiul autonomiei consiliului local şi a primarului, ca autorităţi administrative autonome, reprezentând totodată o subrogare nejustificată în atribuţiile exclusive ale acestor autorităţi.
După cum s-a arătat şi în punctul de vedere al Guvernului, instanţa judecătorească, în cadrul soluţionării procesului penal, este îndreptăţită să se pronunţe şi asupra aspectelor civile legate de fapta penală, dacă “a fost legal sesizată”.
Sesizarea legală pentru exercitarea acţiunii civile poate fi făcută, potrivit principiului constituţional mai sus menţionat, numai de către persoana îndreptăţită să pretindă despăgubiri pentru paguba suferită, singura excepţie putând viza doar persoana lipsită de capacitate de exerciţiu şi de reprezentant legal.
Curtea constată însă că dispoziţiile art. 17 alin. 1 şi 3 şi ale art. 18 alin. 2 din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale şi sub un alt aspect, respectiv pentru încălcarea principiului consacrat în art. 41 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia “Proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular”.
Curtea Constituţională, având de soluţionat excepţii de neconstituţionalitate referitoare la condiţiile cerute de Codul penal pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, în cazul unor infracţiuni contra patrimoniului, a statuat că stabilirea de condiţii diferenţiate – din oficiu sau doar la plângerea prealabilă a persoanei vătămate -, în funcţie de titularul proprietăţii private, înseamnă o ocrotire discriminatorie a acestei proprietăţi şi, prin urmare, dispoziţiile legale respective sunt neconstituţionale[13].
Faţă de cele arătate Curtea Constituţională constată că, prin dispoziţiile art. 17 alin. 1 şi 3 şi ale art. 18 alin. 2 din Codul de procedură penală, se face o diferenţiere neconstituţională între protecţia proprietăţii private a statului şi protecţia proprietăţii private a altor subiecte de drept, atunci când se precizează că “Acţiunea civilă se porneşte şi se exercită din oficiu, când persoana vătămată este o unitate dintre cele la care se referă art. 145 din Codul penal”; “instanţa este obligată să se pronunţe din oficiu asupra reparării pagubei, chiar dacă unitatea păgubită nu este constituită parte civilă”; “când persoana vătămată este o unitate dintre acelea la care se referă art. 145 din Codul penal, … procurorul, când participă la judecată, este obligat să susţină interesele civile ale acesteia, chiar dacă nu este constituită parte civilă”. Aceste dispoziţii contravin art. 41 alin. (2) din Constituţie, care asigură o egală ocrotire a proprietăţii aparţinând persoanelor fizice ori juridice de drept privat şi a proprietăţii private a statului. Aşa fiind, în privinţa exercitării din oficiu sau a susţinerii acţiunii civile de către procuror, când persoana vătămată este o unitate dintre cele la care se referă art. 145 din Codul penal, statul nu poate beneficia de o ocrotire judiciară diferită de aceea a persoanelor fizice sau persoanelor juridice de drept privat.
În consecinţă, în cauză, Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 17 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale.
Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate ridicată de acelaşi autor şi constată că dispoziţia “când persoana vătămată este o unitate dintre cele la care se referă art. 145 din Codul penal, … procurorul, când participă la judecată, este obligat să susţină interesele civile ale acesteia, chiar dacă nu este constituită parte civilă” din art. 18 alin. 2 din Codul de procedură penală este neconstituţională.
Ordonanţă de urgenţă nr. 138 din 14 septembrie 2000[14] a modificat şi a completat Codului de procedură civilă, astfel încât astăzi, principiul disponibilităţii acţiunii civile este general valabil, câştigat dreptului românesc, nefiind admisă nici o excepţie.
Ministerul Public poate porni acţiunea civilă ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor, precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege. În cazul în care procurorul a pornit acţiunea, titularul dreptului la care se referă acţiunea va fi introdus în proces. El se va putea folosi de dispoziţiile prevăzute în art. 246, 247 şi 271 – 273, iar în cazul în care procurorul şi-ar retrage cererea, va putea cere continuarea judecăţii.
Procurorul poate pune concluzii în orice proces civil, în oricare fază a acestuia, dacă apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.
În cazurile anume prevăzute de lege, participarea şi punerea concluziilor de către procuror sunt obligatorii.
Procurorul poate, în condiţiile legii, să exercite căile de atac împotriva oricăror hotărâri, iar în cazurile prevăzute de alin. 1 poate să ceară punerea în executare a hotărârilor pronunţate în favoarea persoanelor prevăzute la acel alineat (art. 45 C. pr. civ. ).
De altfel, Ordonanţă de urgenţă nr. 138 din 14 septembrie 2000 este ulterioară Legii nr. 78 din 8 mai 2000, şi deci a modificat implicit orice dispoziţie contrară.
Dar limitele dreptului la sechestru pot fi privite şi sub alt aspect.
Luarea măsurii asigurătorii se face numai în cadrul unui proces penal – prin ipoteză – în faza urmăririi penale nefiind însă condiţionată de punerea în mişcare a acţiunii penale.
Dispunerea măsurii este condiţionată de următoarele cerinţe:
– existenţa unui prejudiciu material,
– prejudiciul să fi fost cauzat printr-o infracţiune din cele prevăzute de Legea nr. 78/2000,
– să fi început urmărirea penală pentru o astfel de infracţiune.
În raport de modificările aduse prin Legea nr. 161/2003 este discutabilă obligativitatea instituirii sechestrului asigurător pentru a garanta restituirea banilor/valorilor/bunurilor date de mituitorul sau cumpărătorul de influenţă care denunţă fapta autorităţilor mai înainte ca organele de urmărire penală să se fi sesizat. În astfel de situaţii, ideea de „prejudiciu” are o altă conotaţie fiind consecinţa unei atitudini imputabile (de cele mai multe ori) chiar celui „păgubit”.
Afirmarea unui punct de vedere nu trebuie neapărat legată de opiniile divergente exprimate în doctrină cu privire la existenţa obiectului material în cazul acestor infracţiuni.
Se impune a fi reamintit faptul că unii autori[15] consideră că bunurile date pentru coruperea funcţionarului/cumpărarea influenţei constituie obiect material al infracţiunii, pe când alţi autori[16] consideră că aceste infracţiuni sunt lipsite de obiect material (această opinie fiind majoritară).
Pentru ca dreptul victimei la reparaţii să ia naştere, pe lângă existenţa unui prejudiciu şi a unei fapte ilicite trebuie să existe un raport de cauzalitate între delict şi paguba presupusă, adică fapta ilicită de care legea leagă răspunderea trebuind să fie cauza pagubei pricinuite.
Judecătorul are de stabilit orice condiţie concretă în lipsa căreia rezultatul nu s-ar fi produs – este condiţia sine qua non[17], adăugând faptul că răspunderea se întinde şi la daunele neprevăzute, dacă se va putea imputa debitorului un dol. Or, întotdeauna un infractor, autor al unui delict civil , este socotit în culpă.
De aceea, cauzalitatea nu poate fi pusă la îndoială dacă ea îşi găseşte expresia în acel element obiectiv care este de eo quod plerumque fit, adică ceea ce se întâmplă, în mod normal[18].
De îndată ce s-a stabilit că o faptă ilicită care precede prejudiciul sau infracţiunea este o condiţie sine qua non a acestui rezultat negativ, se naşte o prezumţie legală de cauzalitate iuris tantum, lăsată la aprecierea omului că suntem în prezenţa fie a unei împrejurări cauzale, fie a unei condiţii care favorizează naşterea, dezvoltarea şi acţiunea împrejurării cauzale, alcătuind împreună cu aceasta, în ceea ce priveşte răspunderea, un tot cauzal indivizibil.
Fiind o prezumţie iuris tantum, ea va putea fi înlăturată dovedindu-se că rezultatul socialmente negativ nu este un produs normal, firesc al faptei, nu decurge direct sau indirect din aceasta , şi deci nu există raport de cauzalitate.
De asemenea, dacă paguba a fost cauzată de o altă faptă – act sau delict civil – în primul caz nu avem o răspundere delictuală, iar în celălalt caz putem constata că delictul nu este legat de prejudiciu. De exemplu, o pagubă contractuală nu antrenează niciodată o răspundere pentru mită, sau un fals nu reprezintă o corupţie. Putem avea un comision, dar nu o mită, şi nu întotdeauna un împrumut al unui funcţionar este o faptă de corupţie.
De cele mai multe ori, luarea măsurii sechestrului asigurător presupune pătrunderea în domiciliul unei persoane fizice.
Din această perspectivă, în doctrină au fost analizate condiţiile în care se poate realiza pătrunderea în domiciliu. Ne raliem opiniei potrivit căreia pătrunderea NU se poate realiza împotriva voinţei persoanei fizice fiind întotdeauna necesară o autorizaţie prealabilă ca în cazul percheziţiei.
Legea de procedură nu prevede obligaţia de a solicita o astfel de autorizaţie, dar Constituţia afirmă ritos, în art. 27, inviolabilitatea domiciliului.
Domiciliul şi reşedinţa sunt inviolabile. Nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul ori în reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia.
De la prevederile alineatului (1) al art. 27 se poate deroga prin lege pentru următoarele situaţii:
a) executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătoreşti;
b) înlăturarea unei primejdii privind viaţa, integritatea fizică sau bunurile unei persoane;
c) apărarea securităţii naţionale sau a ordinii publice;
d) prevenirea răspândirii unei epidemii.
Percheziţia se dispune de judecător şi se efectuează în condiţiile şi în formele prevăzute de lege.
Percheziţiile în timpul nopţii sunt interzise, în afară de cazul infracţiunilor flagrante.
Articolul 27 din Constituţie enumerând limitativ cazurile în care se poate deroga de la dispoziţiile privind inviolabilitatea domiciliului (fără a indica şi acest caz) , absenţa acordului persoanei fizice face ilegală, inoperantă măsura.
Potrivit art. 53 din Constituţie restrângerea dreptului (privind inviolabilitatea domiciliului) este posibilă, printre altele, în scopul desfăşurării instrucţiei penale cu condiţia să nu se aducă atingere existenţei dreptului în sine, dar aici se pune problema unei acţiuni civile alăturate celei penale, instrucţia penală – procesual penală – constituind doar punctul de plecare al acţiunii – alăturate[19].
Am ajuns aproape de capătul analizei, apreciind că numai pe baza unei hotărâri judecătoreşti se poate institui un sechestru. Chiar dacă nu s-ar admite un asemenea punct de vedere, ministerul public poate porni o acţiune civilă ori de câte ori este necesar doar pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor, precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege. Or, cazul prevăzut la lit. a) alin. 6 din art. 163 C. pr. pen. a fost abrogat în mod expres. Ca atare, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie doar în acest unic caz.
Încă sub vechiul regim s-a făcut propunerea de lege ferenda[20] potrivit căreia ordonanţa de luare a măsurii asigurătorii ar trebui să fie supusă confirmării (judecătorului) . Cu atât mai mult astăzi nu putem accepta ideea unei ingerinţe administrative în contra principiului disponibilităţii.
Alte cazuri pot fi expres prevăzute de lege, dar ele trebuiesc subsumate principiului egalităţii armelor, al disponibilităţii. Nu cunoaştem cazuri în care nu am avea constituire de parte civilă sau ar exista declaraţia ritoasă că nu există pagubă, că societatea , persoana juridică nu a înregistrat pagubă, sau că ea va uzita o cale civilă, iar organul de urmărire penală, din oficiu, să aplice sechestru. De altfel, în cazul în care procurorul a pornit acţiunea, titularul dreptului va trebui totuşi introdus în proces. El se va putea folosi de dispoziţiile prevăzute în art. 246, 247 şi 271 – 273 C. pr. civ. , iar în cazul în care procurorul şi-ar retrage cererea, doar acela va putea cere continuarea judecăţii. Reclamantul poate renunţa oricând la judecată , iar părţile se pot înfăţişa oricând în cursul judecăţii, chiar fără să fi fost citate, pentru a cere să se dea hotărâre care să consfinţească învoiala lor [21].
Un „alt caz expres prevăzut de lege” îl constituie garantarea executării pedepsei. Aici principiul nu este acela al asigurării accesorii a acţiunii civile, ci al acoperirii unei pagube aduse proprietăţii publice. Credem că suntem în prezenţa unei ocrotiri aparte a proprietăţii publice, lucru ce este interzis de lege în cazul discriminării proprietăţii private a statului. Este vorba de privilegiile tezaurului public (art. 1725 alin. 1 C. civ. ), întrucât respublica creditrix omnibus creditoribus chirographariis proefertur (Digeste, 42, 5). Atragem atenţia că şi într-un asemenea caz se aplică prior temporis.
Potrivit art. 2.336 alin. (1) din noul Cod civil, rangul privilegiilor între ele se stabileşte prin lege.
Preferinţa acordată statului şi unităţilor administrativ-teritoriale pentru creanţele lor nu va fi opozabilă terţilor înainte de momentul la care a fost făcută publică prin înregistrarea în registrele de publicitate. O asemenea preferinţă va dobândi rang de prioritate de la momentul la care preferinţa a fost făcută publică (Art. 153 din Legea nr. 71/2011).
Întrucât, în lipsa acceptului deţinătorului, pătrunderea într-un domiciliu nu poate fi operată decât printr-o hotărâre judecătorească, potrivit Constituţiei, nici în acest caz, şi nici pentru ocrotirea incapabililor, procurorul nu are cum aduce la îndeplinire punerea sigiliului pentru o garanţie civilă.
De lege ferenda, este necesar a se prevedea expres că în toate cazurile în care este vorba de ocrotirea proprietăţii publice, procurorul să poată introduce acţiune civilă, pentru ocrotirea unui drept principal sau accesoriu, pentru apărarea unui drept real sau de creanţă.
Într-o egalitate a armelor, pentru a pune de acord textele şi pentru a crea organului de urmărire penală posibilitatea reală a sechestrului se impune ca ordonanţa de luare a măsurii asigurătorii – în cazurile în care aceasta a fost dispusă legal – să fie supusă confirmării imediate a unui judecător pentru a putea pătrunde într-un domiciliu sub încuviinţarea justiţiei, pentru a preîntâmpina un eventual refuz, şi deci a permite înstrăinarea bunului.
Abia atunci sechestrul se va numi judiciar.
Articolul 249 din Codul nou de procedură penală reglementează condiţiile generale de luare a măsurilor asigurătorii.
Procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, din oficiu sau la cererea procurorului, în procedura de cameră preliminară ori în cursul judecăţii, poate lua măsuri asigurătorii, prin ordonanţă sau, după caz, prin încheiere motivată, atunci când există o suspiciune rezonabilă cu privire la existenţa unui pericol concret de ascundere, distrugere, înstrăinare sau sustragere de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracţiune.
Măsurile asigurătorii constau în indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile, prin instituirea unui sechestru asupra acestora.
Măsurile asigurătorii în vederea confiscării speciale şi pentru garantarea executării pedepsei amenzii se pot lua numai asupra bunurilor suspectului sau inculpatului.
Măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune şi pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente, până la concurenţa valorii probabile a acestora. Aceste măsuri asigurătorii se pot lua, în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară şi al judecăţii, şi la cererea părţii civile. Măsurile asigurătorii luate din oficiu de către organele judiciare pot folosi şi părţii civile.
Măsurile asigurătorii luate sunt obligatorii în cazul în care persoana vătămată este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă ori în alte cazuri expres prevăzute de lege.
Ordonanţa de luare a măsurii asigurătorii se aduce la îndeplinire de către organele de cercetare penală.
Nu pot fi sechestrate bunuri care aparţin unei autorităţi sau instituţii publice ori unei alte persoane de drept public, precum nici exceptate de lege.
Potrivit art. 44 din Constituție, dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului, sunt garantate. Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege.
Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular.
Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire. Sunt interzise naţionalizarea sau orice alte măsuri de trecere silită în proprietate publică a unor bunuri pe baza apartenenţei sociale, etnice, religioase, politice sau de altă natură discriminatorie a titularilor.
Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate numai în condiţiile legii.
Deci credem că nu ar trebui să poată fi sechestrate bunuri care aparţin unei autorităţi sau instituţii publice ori unei alte persoane de drept public, altele decât cele din proprietatea lor privată.
Sechestrul asigurător constă în indisponibilizarea bunurilor mobile sau imobile urmăribile ale debitorului aflate în posesia acestuia sau a unui terţ în scopul valorificării lor în momentul în care creditorul unei sume de bani va obţine un titlu executoriu.
Măsurile asigurătorii sunt reglementate în Titlul IV din Codul nou de procedură civilă.
Creditorul care nu are titlu executoriu, dar a cărui creanţă este constatată în scris şi este exigibilă, poate solicita înfiinţarea unui sechestru asigurător asupra bunurilor mobile şi imobile ale debitorului, dacă dovedeşte că a intentat cerere de chemare în judecată. El poate fi obligat la plata unei cauţiuni în cuantumul fixat de către instanţă. Acelaşi drept îl are şi creditorul a cărui creanţă nu este constatată în scris, dacă dovedeşte că a intentat acţiune şi depune, odată cu cererea de sechestru, o cauţiune de jumătate din valoarea reclamată.
Doar instanţa este cea care poate încuviinţa sechestrul asigurător chiar dacă creanţa nu este exigibilă, în cazurile în care debitorul a micşorat prin fapta sa asigurările date creditorului sau nu a dat asigurările promise ori atunci când este pericol ca debitorul să se sustragă de la urmărire sau să îşi ascundă ori să îşi risipească averea. În aceste cazuri, creditorul trebuie să dovedească îndeplinirea celorlalte condiţii prevăzute de lege şi să depună o cauţiune, al cărei cuantum va fi fixat de către instanţă (art. 940 din Codul nou de procedură civilă).
[1] Grigore Theodoru, Drept procesual penal, partea generală, Editura Cugetarea, Iaşi, 1996 p. 383.
[2] Art. 163 alin. 1 a fost modificat prin Legea nr. 281/2003. Textul anterior avea următorul cuprins: „Măsurile asigurătorii se iau în cursul procesului penal de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată şi constau în indisponibilizarea prin instituirea unui sechestru a bunurilor mobile şi imobile, în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune, precum şi pentru garantarea executării pedepsei amenzii.”
Art. 163 alin. 6 lit. a) a fost abrogată prin Legea nr. 281/2003. Textul anterior avea următorul cuprins: „a) în cazul în care prin infracţiune s-a adus o pagubă avutului uneia din unităţile la care se referă art. 145 din Codul penal, fără deosebire, dacă este sau nu parte civilă constituită;”
[3] Arătându-se, prin constituirea de parte civilă, voinţa de a intenta acţiune, alăturat (art. 591 alin. 2 C. civ. ). Voinţa personei vătămate se întâlneşte cu aceea a organului de urmărire penală numai pentru ordine publică. Altminteri, creditorul face bine să depună cauţiune
[4] Prin decizia nr. 191 din 12 octombrie 2000, (publicată în Monitorul Oficial nr. 665 din 16 decembrie 2000), Curtea Constituţională constată că dispoziţiile alin. 6 lit. a sunt neconstituţionale.
[5] Alineatul (3) avea următorul cuprins:
“(3) Ofiţerii de poliţie judiciară efectuează actele de cercetare penală sub directa conducere, supraveghere şi controlul nemijlocit al procurorilor din Parchetul Naţional Anticorupţie.”
[6] Reglementarea gajului comercial din Codul comercial a fost abrogată prin Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 236 din 27 mai 1999. Regimul juridic al garanţiilor reale mobiliare a fost reglementat în Titlul VI al acestei legi, modificat prin Legea nr. 161 din 19 aprilie 2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 21 aprilie 2003. Potrivit art. 230 din Legea nr. 71/2001 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 10 iunie 2011, la data intrării în vigoare a Codului civil , printre altele, se abrogă:
a) Codicele civil (sau Codul civil din 1864), publicat în Monitorul Oficial nr. 271 din 4 decembrie 1864, nr. 7 (supl.) din 12 ianuarie 1865, nr. 8 (supl.) din 13 ianuarie 1865, nr. 8 (supl.) din 14 ianuarie 1865, nr. 11 (supl.) din 16 ianuarie 1865, nr. 13 (supl.) din 19 ianuarie 1865, cu modificările şi completările ulterioare, cu excepţia dispoziţiilor art. 1.169 – 1.206, care se abrogă la data intrării în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă;
c) Codicele de comerţ din 1887, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 31 din 10 mai 1887, cu excepţia dispoziţiilor art. 46 – 55, 57, 58 şi 907 – 935, aplicabile în continuare în raporturile dintre profesionişti, care se abrogă la data intrării în vigoare a Legii nr. 134/2010, precum şi a cărţii a II-a “Despre comerţul maritim şi despre navigaţie”, care se abrogă la data intrării în vigoare a Codului maritim;
[7] publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 18 mai 2000, modificată prin Ordonanţa nr. 83 din 29 august 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 425 din 1 septembrie 2000 şi modificată şi completată prin Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, din 21 aprilie 2003
[8] Carmen Gâlcă, Sechestrul asigurător şi posibilitatea instituirii lui pe parcursul procesului penal, în P. N. A. , „Buletin documentar”nr. 1/2004, p. 56 sqq.
[9] Curtea Constituţională, decizia nr. 191 din 12 octombrie 2000 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 163 alin. 6 lit. a) din Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 665 din 16 decembrie 2000
[10] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 77 din 24 februarie 1999. Aceleaşi motive de neconstituţionalitate au fost reţinute şi în Decizia nr. 5 din 4 februarie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 95 din 5 martie 1999.
[11] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 333 din 14 iulie 1999
[12] Publicată în Monitorul Oficial nr. 333 din 14 iulie 1999
[13] Asemenea soluţii s-au pronunţat în cazul infracţiunii de abuz de încredere, prevăzută la art. 213 din Codul penal ( Decizia nr. 177 din 15 decembrie 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 77 din 24 februarie 1999), de gestiune frauduloasă, prevăzută la art. 214 din Codul penal ( Decizia nr. 5 din 4 februarie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 95 din 5 martie 1999) etc.
[14] Publicată în Monitorul Oficial nr. 479 din 2 octombrie 2000.
[15] O.A. Stoica, Drept penal – partea specială, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976, p. 247; Lucia Moldovan, Luarea de mită în Codul penal al R.S.R., Studia Universitatis – Babeş Boyai, Cluj, 1970, p. 88.
[16] V. Dongoroz, S. Kohane (colectiv) Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol. IV, Ed. Academiei, Bucureşti, 1972, p. 130; Aneta Grigorovici, Infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 89; V. Dobrinoiu , N. Conea, Drept penal român – partea specială, vol. II, Ed. Lumina Lex, 2000, p. 95; O. Loghin, Drept penal român, partea specială, vol. I.
[17] I. Träger, Der Kausalbegriff im Straff und Zivilrecht, ed. a II-a, 1929, cit. de G. Marty, La relation de cause à effect comme condition de la responsabilité civile. Etude comparativedes conceptions allemandes, anglaises et francaises, în „Revue trimestriale de droit civil” 1932, pp. 685 sqq
[18] M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Editura Academiei, Bucureşti, 1972, p. 130
[19] Exceptăm, prin ipoteză, problema garantării executării pedepsei.
[20] N. Conea , Gr.Theodoru, O propunere de lege ferenda în legătură cu luarea măsurii asigurătorii a sechestrului, „Revista română de drept” nr. 10/1976, pp. 42-45.
[21] Art. 3715 C. pr. civ. dispune că executarea silită încetează dacă:. . . c) creditorul a renunţat la executare;. . .
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.