SESIZAREA ORGANELOR DE URMĂRIRE PENALĂ ÎN NOUA LEGISLATIE

Noul  Cod  de procedură penală păstrează structura procedurii anterioare, într-o mai aleasă formulare.   Actele încheiate de alte organe de constatare prevăzute de lege sunt un mod de sine stătător de sesizare.  Ca atare, obligă,  practic , organul de cercetare penală sesizat legal să dispună,  imediat, prin ordonanță,  începerea urmăririi penale.  În 5 zile de la începerea urmăririi penale ordonanța este supusă confirmării procurorului.

O problemă ulterioară va fi aceea a efectelor depășirii termenului.  Nu credem că soluția este simplă dacă este lăsată la latitudinea camerei preliminare.  Procurorul, în exercitarea atribuţiei de a conduce şi supraveghează activitatea organelor de cercetare penală, veghează ca actele de urmărire penală să fie efectuate cu respectarea dispoziţiilor legale. Procurorul confirmă un act sau o măsură procesuală prin înscrierea acestei menţiuni şi a temeiului de drept pe actul în cauză(art.  286).

Organele de cercetare penală sunt obligate după sesizare să îl informeze pe procuror despre activităţile pe care le efectuează sau urmează să le efectueze (art.  300 alin.  2 din Codul nou de procedură penală ).

În exercitarea atribuţiei de a conduce activitatea de urmărire penală, procurorul ia măsurile necesare sau dă dispoziţii organelor de cercetare penală care iau aceste măsuri. Procurorul poate să asiste la efectuarea oricărui act de cercetare penală sau să îl efectueze personal.

În exercitarea atribuţiei de supraveghere a activităţii de urmărire penală, procurorul poate să ceară spre verificare orice dosar de la organul de cercetare penală, care este obligat să îl trimită de îndată, cu toate actele, materialele şi datele privitoare la fapta care formează obiectul cercetării. Procurorul poate reţine orice cauză în vederea efectuării urmăririi penale.  Obligația de a informa nu se calchiază pe aceea de a supune ordonanță de începere a urmăririi penale, în 5 zile confirmării procurorului.

Exemplificăm ca organe de constatare: organele inspecţiilor de stat, ale altor organe de stat, cât şi ale autorităţilor publice, instituţiilor publice sau ale altor persoane juridice de drept public (pentru infracţiunile care constituie încălcări ale dispoziţiilor şi obligaţiilor a căror respectare o controlează, potrivit legii); organele de control şi cele de conducere ale autorităţilor administraţiei publice, ale altor autorităţi publice, instituţii publice sau ale altor persoane juridice de drept public (pentru infracţiunile săvârşite în legătură cu serviciul de către cei aflaţi în subordinea ori sub controlul lor);  organele de ordine publică şi siguranţă naţională ( pentru infracţiunile constatate în timpul exercitării atribuţiilor prevăzute de lege) etc.

O altă noutate constă în înlăturarea dispozițiilor alin.  ultim al fostului  art.  221, care prevedea sesizarea organul de urmărire penală în cazul producerii unei pagube unei unități publice.

O primă observație de discutat este aceea dacă nu cumva se suprapun organele inspecţiilor de stat , cu organele de control ale altor persoane juridice de drept public.

Fostul art.  214 din Codul de procedură penală anterior, departaja persoanele între ele, adăugând ”ale altor unități la care se referă art. 145 din Codul penal.  .  .   ”.

Organele de control şi cele de conducere aveau obligații ”pentru infracţiunile săvârşite în legătură cu serviciul de cei aflaţi în subordine ori sub controlul lor”, în timp ce organele inspecţiilor de stat, alte organe de stat, precum şi ale unităţilor la care se referă art. 145 din Codul penal, aveau obligații pentru infracţiunile care constituie încălcări ale dispoziţiilor şi obligaţiilor a căror respectare o controlează potrivit legii.  Noua formulare, mai succintă poate crea probleme în practică.

Formularea art.  61 distinge deci între organe de conducere (propriu-zise) și organe ( cu atribuții strict) de control.

Organele de ordine publică şi siguranţă naţională  pot fi privite ca fiind alţi subiecţi procesuali (art. 34) în calitate de organe speciale de constatare pentru infracţiunile constatate în timpul exercitării atribuţiilor (generale  prevăzute de legea lor de organizare și funcționare).  Codul nu ne lămurește când exercitarea propriilor atribuții se transformă în obligații penale.

Mai  amintim că  art. 291 face vorbire de sesizările făcute de persoane cu funcţii de conducere într-o unitate publică  şi de alte persoane cu atribuţii de control, care au luat cunoştinţă de săvârşirea în acea unitate a unei infracţiuni pentru care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, și care este obligată să sesizeze de îndată organul de urmărire penală şi să ia măsuri să nu dispară urmele infracţiunii, corpurile delicte şi orice alte mijloace de probă. Se ridică întrebarea dacă și pentru alte persoane cu atribuţii de control este necesară condiția funcționării într-o unitate publică  .  Vorbind de ” acea unitate” s-ar putea crede la o interpretare de text că este vorba doar de o unitate  publică.  În acest fel s-ar restrânge sfera fostului art.  227 din Codul de procedură penală:

Referitor la sesizări făcute de persoane cu funcţii de conducere şi de alţi funcţionari , art. 227 din Codul penal anterior ( Art. 227 alin. 2 şi denumirea marginală au fost modificate prin Legea nr. 281/2003.  ) se refera la orice persoană cu funcţie de conducere într-o unitate la care se referă art. 145 din Codul penal sau cu atribuţii de control, care a luat cunoştinţă de săvârşirea unei infracţiuni în acea unitate, este obligată să sesizeze de îndată pe procuror sau organul de cercetare penală şi să ia măsuri să nu dispară urmele infracţiunii, corpurile delicte şi orice alte mijloace de probă.

Obligaţiile prevăzute în alin. (1) revin şi oricărui funcţionar care a luat cunoştinţă despre săvârşirea unei infracţiuni în legătură cu serviciul în cadrul căruia îşi îndeplineşte sarcinile.  Acest alin.  2 nu mai apare în noua formulare.  În art.  291 rămâne sigur doar referirea la atribuţii de control.

Mai observăm că fostul  cod  penal  sancționa omisiunea sesizării organelor judiciare ca fiind fapta funcţionarului public care, luând cunoştinţă de săvârşirea unei infracţiuni în legătură cu serviciul în cadrul căruia îşi îndeplineşte sarcinile, omite sesizarea de îndată a procurorului sau a organului de urmărire penală, potrivit legii de procedură penală, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 5 ani.

Dacă fapta este săvârşită de către un funcţionar public cu atribuţii de conducere sau de control, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 7 ani ( Art. 263).

Omisiunea sesizării este sancționată în   art. 267 alin. (1) din noul Cod penal limitând obligația la funcţionarul public care, luând cunoştinţă de săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală în legătură cu serviciul în cadrul căruia îşi îndeplineşte sarcinile, omite sesizarea de îndată a organelor de urmărire penală se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă.

În alin. (2) se  incriminează omisiunea sesizării din culpă.

Funcţionar public, în sensul legii penale (art.  175), este persoana care, cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără o remuneraţie: exercită atribuţii şi responsabilităţi, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătoreşti;  exercită o funcţie de demnitate publică sau o funcţie publică de orice natură;  exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei regii autonome, al altui operator economic sau al unei persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat ori al unei persoane juridice declarate ca fiind de utilitate publică, atribuţii legate de realizarea obiectului de activitate al acesteia. De asemenea, este considerată funcţionar public, în sensul legii penale, persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autorităţile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public.

În concluzie, raportându-ne și la art. 267 alin. (1) din noul Cod penal și , respectiv,  la art. 175  din noul Cod penal , socotim că și pentru alte persoane cu atribuţii de control este necesară condiția exercitării unei funcţii publice de orice natură, mai corect spus decât ”funcționării într-o unitate publică ”.   Va fi sarcina jurisprudenței să cantoneze o explicație.

Potrivit art.  288 alin.  (3)  din Codul nou de procedură penală,  în cazul infracţiunilor săvârşite de militari, sesizarea comandantului este necesară numai în ceea ce priveşte infracţiunile prevăzute la art. 413–417 din Codul penal.  Elementul de noutate constă în faptul că nu mai este necesară informarea comandantului.

Regândirea etapei urmăririi penale aduce ca element de noutate faptul că urmărirea penală se desfăşoară în două faze distincte: faza de investigare a faptei şi faza de investigare a persoanei.

Dacă faza de investigare a faptei începe, aşa cum am arătat mai sus, prin sesizarea organelor judiciare competente, faza de investigare a persoanei (care devine inculpat) este marcată imediat ce aceasta este cunoscută, prin actul de punere în mişcare a acţiunii penale.

În lumina Constituției României, apreciem textul ca fiind profund neconstituțional.

Conform art.  53 alin.  (1) din Constituție, exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.

Trebuie să remarcăm faptul că noul cod nu se acordă cu textul constituțional ce se referă la instrucția penală, de care face vorbire art. 53 din textul fundamental.  A trecut suficient  timp din 1991, pentru a respecta această cerință constituțională.   Chiar dacă nu avem un judecător de instrucție, funcția judiciară (de dispoziţie asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei în faza de urmărire penală,  funcţia de verificare a legalităţii trimiterii sau netrimiterii în judecată) aceasta înseamnă, și nu aceea stalinistă de urmărire penală.  Este inadmisibil ca executivul să înainteze către legislativ o formă opusă legii fundamentale.  În practică se vor ridica imediat excepții de neconstituționalitate.

În cazul infracţiunilor săvârşite de militari, altele decât infracţiunile prevăzute la art. 413–417 , informarea comandantului   nu se mai regăsește în text, putând trage concluzia că a devenit o obligație a suspectului/inculpatului, ca alt drept ce urmează a fi prevăzut de lege, conform art.  83 lit.  h).  Prin  lege nu putem înțelege regulamentele interne militare, întrucât textul face referire la un drept al suspectului/inculpatului, și nu la o obligație a acestuia.

Mai trebuie să amintim aici o observație legată de ocrotirea proprietății.        Articolul 44  din legea fundamentală reglementează  dreptul de proprietate privată .  Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Dar proprietatea este publică sau privată (cf art. 136 din Constituție).  Proprietatea publică este garantată şi ocrotită prin lege şi aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale. Dacă proprietatea privată trebuie garantată în mod egal de lege, nimic nu împiedica ca  ocrotirea proprietății publice să fie prioritară.

Plângerea este încunoştinţarea făcută de o persoană fizică sau juridică, referitoare la o vătămare ce i s-a cauzat prin infracţiune.

Elementul de noutate se află în alin.  (5) al art.  289 din Codul nou de procedură penală: Plângerea în formă electronică îndeplineşte condiţiile de formă numai dacă este certificată prin semnătură electronică, în conformitate cu prevederile legale.

Certificatul reprezintă o colecţie de date în formă electronică ce atestă legătura dintre datele de verificare a semnăturii electronice şi o persoană, confirmând identitatea acelei persoane; de aceea credem că legiuitorul a vrut să spună   certificat calificat , care reprezintă un certificat care satisface condiţiile prevăzute la art. 18 din Legea nr.  455/2001 şi care este eliberat de un furnizor de servicii de certificare ce satisface condiţiile prevăzute la art. 20 din aceeași lege.

Înscrisul în formă electronică, căruia i s-a încorporat, ataşat sau i s-a asociat logic o semnătură electronică extinsă, bazată pe un certificat calificat nesuspendat sau nerevocat la momentul respectiv şi generată cu ajutorul unui dispozitiv securizat de creare a semnăturii electronice, este asimilat, în ceea ce priveşte condiţiile şi efectele sale, cu înscrisul sub semnătură privată.

În cazurile în care, potrivit legii, forma scrisă este cerută ca o condiţie de probă sau de validitate a unui act juridic, un înscris în formă electronică îndeplineşte această cerinţă dacă i s-a încorporat, ataşat sau i s-a asociat logic o semnătură electronică extinsă, bazată pe un certificat calificat şi generată prin intermediul unui dispozitiv securizat de creare a semnăturii.

Potrivit art. 8 din Legea nr. 455/2001,  în cazul în care una dintre părţi nu recunoaşte înscrisul sau semnătura, instanţa va dispune întotdeauna ca verificarea să se facă prin expertiză tehnică de specialitate.

În acest scop, expertul sau specialistul este dator să solicite certificate calificate, precum şi orice alte documente necesare, potrivit legii, pentru identificarea autorului înscrisului, a semnatarului ori a titularului de certificat.

Partea care invocă înaintea instanţei o semnătură electronică extinsă trebuie să probeze că aceasta îndeplineşte condiţiile prevăzute la art. 4 pct. 4.

Semnătura electronică extinsă, bazată pe un certificat calificat eliberat de un furnizor de servicii de certificare acreditat, este prezumată a îndeplini condiţiile prevăzute la art. 4 pct. 4.

Partea care invocă înaintea instanţei un certificat calificat trebuie să probeze că furnizorul de servicii de certificare care a eliberat respectivul certificat îndeplineşte condiţiile prevăzute la art. 20.

Certificatul calificat va cuprinde următoarele menţiuni:

a) indicarea faptului că certificatul a fost eliberat cu titlu de certificat calificat;

b) datele de identificare a furnizorului de servicii de certificare, precum şi cetăţenia acestuia, în cazul persoanelor fizice, respectiv naţionalitatea acestuia, în cazul persoanelor juridice;

c) numele semnatarului sau pseudonimul acestuia, identificat ca atare, precum şi alte atribute specifice ale semnatarului, dacă sunt relevante, în funcţie de scopul pentru care este eliberat certificatul calificat;

d) codul personal de identificare a semnatarului;

e) datele de verificare a semnăturii, care corespund datelor de creare a semnăturii aflate sub controlul exclusiv al semnatarului;

f) indicarea începutului şi sfârşitului perioadei de valabilitate a certificatului calificat;

g) codul de identificare a certificatului calificat;

h) semnătura electronică extinsă a furnizorului de servicii de certificare care eliberează certificatul calificat;

i) dacă este cazul, limitele utilizării certificatului calificat sau limitele valorice ale operaţiunilor pentru care acesta poate fi utilizat;

j) orice alte informaţii stabilite de autoritatea de reglementare şi supraveghere specializată în domeniu.

La eliberarea certificatelor calificate furnizorii de servicii de certificare au obligaţia de a verifica identitatea solicitanţilor exclusiv pe baza actelor de identitate.

La eliberarea fiecărui certificat calificat furnizorii au obligaţia să emită două copii de pe acesta, pe suport de hârtie, dintre care un exemplar este pus la dispoziţie titularului, iar celălalt este păstrat de către furnizori o perioadă de 10 ani.

A apărut o nouă obligație, subsidiară pentru organele de cercetare penală de a preîntâmpina contestarea identității, a caracterului personal, în genere, a existenței legale a unei astfel de plângeri.

Denunţul este încunoştinţarea făcută de către o persoană fizică sau juridică despre săvârşirea unei infracţiuni.

Apreciem ca redundant textul alin.  (2) al art. 290 , potrivit căruia  denunţul se poate face numai personal, dispoziţiile art. 289 alin. (2), (4)-(6) şi (8)-(10) aplicându-se în mod corespunzător.

Se exclude astfel un denunț făcut printr-un mandatar special, a cărui procură ar rămâne atașată.

Constatarea infracţiunii flagrante

Este flagrantă infracţiunea descoperită în momentul săvârşirii sau imediat după săvârşire. Ea nu mai este reglementată ca o procedură specială.

Ne punem întrebarea dacă și când anume organele   de siguranţă naţională pot fi privite ca devenind alţi subiecţi procesuali (art. 34) , în calitate de organe speciale de constatare pentru infracţiunile constatate în timpul exercitării atribuţiilor (generale  prevăzute de legea lor de organizare și funcționare).  Codul nu ne lămurește când exercitarea propriilor atribuții se transformă în obligații penale.   În cazul art.  293, al   infracțiunii considerate flagrante ( al cărei făptuitor, imediat după săvârşire, este urmărit de organele de ordine publică şi de siguranţă naţională, de persoana vătămată, de martorii oculari sau de strigătul public ori prezintă urme care justifică suspiciunea rezonabilă că ar fi săvârşit infracţiunea sau este surprins aproape de locul comiterii infracţiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de natură a-l presupune participant la infracţiune),  credem că fiind în timpul exercitării atribuţiilor lor legale, organele se transformă în alţi subiecţi procesuali (art. 34) , în momentul în care întocmesc un proces-verbal, în care consemnează toate aspectele constatate şi activităţile desfăşurate, pe care îl înaintează de îndată procurorului. O problemă ce se va ridica este aceea a corpului delict, precum şi a obiectelor şi înscrisurilor ridicate cu ocazia constatării infracţiunii , ele fiind puse la dispoziţia procurorului. Cât timp îl reprezintă ”ocazia constatării infracţiunii”.  Având în vedere caracteristicile infracțiunii considerate flagrante ( al cărei făptuitor, imediat după săvârşire, este urmărit de organele de ordine publică şi de siguranţă naţională, de persoana vătămată, de martorii oculari sau de strigătul public ori prezintă urme care justifică suspiciunea rezonabilă că ar fi săvârşit infracţiunea sau este surprins aproape de locul comiterii infracţiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de natură a-l presupune participant la infracţiune),  legea nu reglementează aici situația altor probe anterioare flagranței; alineatul (4) se referă exclusiv la probe obținute imediat după săvârşire, și nu la probe anterioare.

Ori de câte ori în cuprinsul codului, se face vorbire de organe de siguranţă naţională, ele nu pot fi privite decât ca alţi subiecţi procesuali , și nu  ca alte organe ale statului.

La primirea sesizării organul de urmărire penală procedează la verificarea competenţei sale, iar în cazul prevăzut la art. 48 alin. (2) înaintează procurorului cauza împreună cu propunerea de trimitere a sesizării organului competent.

În cazul în care procurorul apreciază propunerea întemeiată, dispune, prin ordonanţă, clasarea.

După examinarea sesizării, când constată că nu au fost strânse probele necesare potrivit dispoziţiilor art. 285, procurorul, la propunerea organului de urmărire penală sau din oficiu, soluţionează cauza prin ordonanţă, dispunând  clasarea.

Noul text vorbește de ”punerea în mișcare”, și nu ”exercitarea acțiunii penale”.

Procurorul întocmeşte o singură ordonanţă chiar dacă lucrările dosarului privesc mai multe fapte ori mai mulţi suspecţi sau inculpaţi şi chiar dacă se dau acestora rezolvări diferite ( art. 314).

Clasarea se dispune când:  nu se poate începe urmărirea penală întrucât nu sunt întrunite condiţiile de fond şi formă esenţiale ale sesizării ori există unul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) sau  nu se poate pune în mişcare acţiunea penală sau aceasta nu mai poate fi exercitată întrucât există unul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1).

Ordonanţa de clasare cuprinde menţiunile prevăzute la art. 286 alin. (2), precum şi dispoziţii privind:

a) ridicarea sau menţinerea măsurilor asigurătorii;

b) confiscarea sau restituirea bunurilor ridicate;

c) sesizarea instanţei civile competente cu privire la desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris;

d) cheltuielile judiciare;

e) sesizarea judecătorului de drepturi şi libertăţi în vederea confiscării sau restituirii cauţiunii, după caz.

În ordonanţă se va face menţiune şi cu privire la încetarea de drept a măsurii preventive dispuse în cauză.

Ordonanţa de clasare se comunică în copie persoanei care a făcut sesizarea, suspectului, inculpatului sau persoanelor interesate, care au solicitat comunicarea soluţiei.

Apreciem ca fiind obligatorie comunicarea soluţiei, atât timp cât este vorba cel puțin de ridicarea măsurilor asigurătorii, de restituirea bunurilor ridicate, de sesizarea instanţei civile competente cu privire la desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris, de

cheltuielile judiciare, de sesizarea judecătorului de drepturi şi libertăţi în vederea restituirii cauţiunii.  Sunt fapte care afectează grav dreptul de proprietate.

Actele premergătoare

Simplificarea etapei de urmărire penală s-a realizat și prin reglementarea unei proceduri rapide de verificare a sesizării adresate organelor de urmărire penală, ce permite ca, atunci când din cuprinsul acesteia rezultă faptul că s-a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi nu există vreunul din cazurile care împiedică exercitarea acţiunii penale organul de urmărire penală să dispună începerea urmăririi penale cu privire la faptă, prin declanşarea fazei de investigare a faptei fiind conturat cadrul procesului penal.

În acest mod s-a eliminat etapa actelor premergătoare care, ilegal,  se prelungea până la stabilirea identităţii făptuitorului şi presupunea activităţi similare administrării probelor în procesul penal fără asigurarea tuturor garanţiilor specifice acestuia.

Prin urmare, toate activităţile desfăşurate de organele de poliţie vor fi efectuate în cadrul urmăririi penale, soluţie care este de natură a asigura atât respectarea drepturilor şi garanţiilor acordate persoanei cercetate, pe parcursul întregului proces penal, cât şi înlăturarea inconvenientelor constatate în practică, generate de extinderea nejustificată a categoriilor de acte de investigaţie care pot fi efectuate în această etapă.

Puțină istorie.  Potrivit art. 195¹ C. pr. pen. anterior datei de 1 ianuarie 1969, organele de urmărire penală puteau efectua în prealabil acte de urmărire penală în vederea strângerii datelor necesare pentru pornirea procesului penal.

De asemenea, puteau efectua acte prealabile de urmărire penală acei lucrători operativi din Ministerul Afacerilor interne, anume desemnaţi în acest scop, în vederea strângerii datelor necesare organelor de urmărire penală, pentru pornirea procesului penal.

Textul art. 195¹ C. pr. pen. anterior este reprodus astfel cum a fost modificat prin Decretul nr. 318, publicat în B.Of. nr. 27 din 21 iulie 1958. Menţionăm că art. 195¹ fusese introdus –cu puternice accente ale luptei pentru putere în acel timp – prin Decretul nr. 473, publicat în B. Of. nr. 26 din 30 septembrie 1957.

După 1990,  Curtea Constituţională constată, în legătură cu susţinerea potrivit căreia dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile art. 24 din Constituţie, că, dimpotrivă, atât art. 6 alin. (1), cât şi art. 172 alin. (1) C. pr. pen. transpun în norme procedurale, pentru inculpat, învinuit şi celelalte părţi ale procesului penal, pe tot parcursul acestuia, principiul constituţional al dreptului la apărare, precum şi dreptul acestora de a fi asistaţi de apărător.

Curtea constată, de asemenea, că, în conformitate cu dispoziţiile art. 2 alin. (1) C. pr. pen., „procesul penal se desfăşoară atât în cursul urmăririi penale,  cât şi în cursul judecăţii, potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege”. Art. 224 C. pr. pen. reglementează posibilitatea efectuării unor acte premergătoare începerii procesului penal. Faza actelor premergătoare nu este parte componentă a procesului penal şi nu este reglementată asigurarea exercitării dreptului la apărare. Normal ar fi fost ca Curtea Constituțională nici să nu considere ca fiind o fază efectuarea de acte în afara procesului.

Din analiza art. 224 alin. (3) din Codul de procedură penală  de la 1968, rezultă că, cu excepţia procesului-verbal, menţionat în textul citat, nu puteau fi efectuate alte acte care să constituie mijloace de probă în sensul art. 64 C. pr. pen. şi care să vizeze o anumită persoană, bănuită ca fiind autorul infracţiunii.

Începerea urmăririi penale se dispune, de principiu, in rem, atunci când există date cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, astfel cum prevede art. 228 alin. (1) C. pr. pen., potrivit căruia „organul de urmărire penală sesizat în vreunul din modurile prevăzute în art. 221 dispune prin rezoluţie începerea urmăririi penale, când din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor premergătoare efectuate nu rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzute în art. 10, cu excepţia celui de la lit. b¹).” Începerea urmăririi penale se dispune in personam numai dacă în acelaşi timp există suficiente date şi cu privire la persoana autorului infracţiunii.

Examinând această critică, Curtea reţine că art. 6 pct. 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale reglementează drepturile acuzatului. În sensul acestui articol, noţiunea „acuzat” priveşte persoana căreia i se impută, formal şi explicit sau implicit, prin efectuarea unor acte de urmărire penală îndreptate împotriva sa, săvârşirea unei infracţiuni.

„Garantarea dreptului la apărare nu se poate asigura în afara procesului penal, înainte de începerea urmăririi penale, când făptuitorul nu are calitatea procesuală de învinuit sau inculpat. […] Efectuarea de către organele de urmărire penală a unor acte premergătoare, anterior începerii urmăririi penale, în vederea strângerii datelor necesare declanşării procesului penal, nu reprezintă momentul începerii procesului penal şi se efectuează tocmai pentru a se constata dacă sunt sau nu temeiuri pentru începerea procesului penal”. S-a mai reţinut, pur declarativ, că, deşi „în conformitate cu prevederile art. 224 C. pr. pen., procesul-verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare poate constitui mijloc de probă, dreptul la apărare al învinuitului nu poate fi considerat ca fiind încălcat, pentru că acesta are posibilitatea de a-l combate cu alt mijloc de probă” (Curtea Constituţională, dec. nr. 210 din 26 octombrie 2000, publicată în Monitorul Oficial, nr. 110 din 5 martie 2001; vezi şi Curtea Constituţională, decizia nr. 141 din 5 octombrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 585 din 30 noiembrie 1999, idem, dec. 126, 128/2001 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 438 din 6 august 2001).

Noua legislație pune puțină ordine, se pare.

În practică, organele de urmărire penală efectuau mare parte din cercetare sub forma actelor premergătoare, pentru că nu exista o obligație formală, explicită, de consemnare a derulării urmăririi penale.

Prin desființarea formală a actelor premergătoare simțim nevoia obligării procedurale la momentul de început a urmăririi penale de a se consemna această dispoziție, de principiu, in rem, atunci când există date cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, Începerea urmăririi penale trebuie consemnată explicit imediat ce se dispune in personam dacă în acelaşi timp există suficiente date şi cu privire la persoana autorului infracţiunii.

Pentru realizarea obiectului urmăririi penale organele de cercetare penală au obligaţia ca, după sesizare, să caute şi să strângă datele ori informaţiile cu privire la existenţa infracţiunii şi identificarea persoanelor care au săvârşit infracţiuni, să ia măsuri pentru limitarea consecinţelor acestora, să obţină şi să administreze probele cu respectarea prevederilor legale.

Organele de cercetare penală au obligaţia de a efectua actele de cercetare care nu suferă amânare, chiar dacă privesc o cauză pentru care nu au competenţa de a efectua urmărirea penală (cf art. 306). Persoanei care a dobândit calitatea de suspect i se aduc la cunoştinţă, înainte de prima sa audiere, această calitate, fapta pentru care este suspectată, încadrarea juridică a acesteia și drepturile sale procesuale, încheindu-se în acest sens un proces-verbal.

Când actul de sesizare îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege şi se constată că nu există vreunul dintre cazurile care împiedică exercitarea acţiunii penale prevăzute la art. 16 alin. (1) din Codul nou de procedură penală , organul de urmărire penală dispune începerea urmăririi penale cu privire la faptă.

Ordonanţa de începere a urmăririi penale emisă de organul de cercetare penală este supusă confirmării prin efectuarea unei menţiuni pe aceasta de către procurorul care exercită supravegherea activităţii de cercetare penală, în termen de cel mult 5 zile de la data începerii urmăririi penale, organul de cercetare penală fiind obligat să prezinte totodată şi dosarul cauzei. Dar oare procurorul va verifica care este momentul la care se dispune începerea urmăririi penale cu privire la faptă și făptuitor, iar instanța este ea obligată să verifice de ce este acesta, și nu altul, anterior, momentul la care se exercită acţiunii penale?  Poate suspectul/inculpatul să conteste cu reale efecte/consecințe  momentul la care există date că o persoană a săvârșit fapta, respectiv la care trebuia pusă în mișcare acțiunea penală?

Momentul are puternice implicații. Astfel, potrivit art.  155 din Codul noul penal,  cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză.

După fiecare întrerupere începe să curgă un nou termen de prescripţie.  Întreruperea cursului prescripţiei produce efecte faţă de toţi participanţii la infracţiune, chiar dacă actul de întrerupere priveşte numai pe unii dintre ei.   Admiterea în principiu a cererii de redeschidere a procesului penal face să curgă un nou termen de prescripţie a răspunderii penale.

Faptul fusese dezbătut în doctrina mai veche: are caracterul unui act întrerupător de prescripţie numai acela care trebuie comunicat învinuitului: or, învinuitul nu poate fi decât persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală (229 C. pen.), nu şi persoana în raport cu care se efectuează acte premergătoare (Rodica Mihaela Stănoiu, Comentarii, în „Practica judiciară penală”, vol. II, p. 229; în sens contrar,  T.M. Bucureşti, dec. pen. 1060/1981 în Repertoriu..., p. 231).