Aștept ordonanțele Dumneavoastră!

Marin Preda[1]

Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de CEDH trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație (art.  14 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale –  Interzicerea discriminării).

Articolul    93 al Constituției reglementează măsurile excepționale ce se pot lua în raport cu principiile dreptului internațional. (1)Președintele României instituie, potrivit legii, starea de asediu sau starea de urgență în întreaga țară ori în unele unități administrativ-teritoriale și solicită Parlamentului încuviințarea măsurii adoptate, în cel mult 5 zile de la luarea acesteia. (2) Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă de drept în cel mult 48 de ore de la instituirea stării de asediu sau a stării de urgență și funcționează pe toată durata acestora.

Articolul 15 al CDEH reglementează derogarea în caz de stare de urgență.

În caz de război sau de alt pericol public ce amenință viată națiunii, orice stat membru poate lua masuri care deroga de la obligațiile prevăzute în CEDH, cu condiția existenței unei situații speciale socotită că ar impune acest lucru   și dacă aceste masuri  nu sunt in contradicție cu alte obligații care decurg din dreptul internațional (§1.).

Nu se permite nicio derogare de la articolul 2 al convenției , cu excepția cazului de deces rezultând din acte licite de război, și nici de la articolele 3, 4 §§1 și 7 (vizând dreptul la viată, interzicerea torturii, interzicerea sclaviei, respectiv principiul legalității incriminării . Orice stat ce exercita acest drept de derogare  informează pe deplin Consiliul Europei  prin Secretarul General cu privire la măsurile luate și la motivele care le-au determinat. El trebuie, de asemenea, să informeze Secretarul General al Consiliului Europei și asupra datei la care aceste măsuri au încetat a fi în vigoare și asupra dispozițiilor Convenției ce devin din nou deplin aplicabile (§3).

Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării (Art. 61 din Constituție – Rolul și structura monopolul legislativ al Parlamentului )

  Prevederile art. 61 alin. (1) teza a doua din Constituție conferă Parlamentului calitatea de unică autoritate legiuitoare a țării, iar în virtutea acestui monopol legislativ, Parlamentul este singura autoritate publică care adoptă legi.

Conceputul de “lege” se definește prin raportare la două criterii: cel formal sau organic și cel material. Potrivit primului criteriu, legea se caracterizează ca fiind un act al autorității legiuitoare, ea identificându-se prin organul chemat să o adopte și prin procedura ce trebuie respectată în acest scop. Această concluzie rezultă din coroborarea dispozițiilor art. 61 alin. (1) teza a doua din Constituție, cu prevederile art. 67, 76, 77 și 78, potrivit cărora Camera Deputaților și Senatul adoptă legi, care sunt supuse promulgării de către Președintele României și care intră în vigoare la trei zile după publicarea lor în Monitorul Oficial al României, Partea  

 Criteriul material are în vedere conținutul reglementării, definindu-se în considerarea obiectului normei, respectiv a naturii relațiilor sociale reglementate, sub acest aspect Parlamentul având plenitudine de legiferare.[2]

Având în vedere persistența, în domeniul managementului prevenirii și gestionării situațiilor de urgență, a unui sistem instituțional parțial închegat, cu funcționare temporară și care se activează abia la momentul producerii situațiilor de urgență – incapabil să asigure un răspuns adecvat noilor provocări la adresa securității naționale, pentru a asigura instituirea, în cel mai scurt timp, a unui cadru legal modern și a unor mecanisme manageriale perfecționate, menite să asigure, în mod unitar și profesionist, apărarea vieții și sănătății populației, a mediului înconjurător, a valorilor materiale și culturale importante, pe timpul producerii unor situații de urgență, care să permită restabilirea rapidă a stării de normalitate, și ținând seama de necesitatea accelerării procesului de integrare a României în structurile europene și euroatlantice, în temeiul art. 115 alin. (4) din Constituția României, republicată, Guvernul României a adoptat Ordonanța de urgență   nr. 21 din 15 aprilie 2004 privind Sistemul Național de Management al Situațiilor de Urgență[3].

Sistemul Național se organizează și funcționează pentru prevenirea și gestionarea situațiilor de urgență, asigurarea și coordonarea resurselor umane, materiale, financiare și de altă natură necesare restabilirii stării de normalitate.

Sistemul Național este organizat de autoritățile administrației publice și se compune dintr-o rețea de organisme, organe structuri abilitate în managementul situațiilor de urgență, constituite pe niveluri sau domenii de competență

Situația de urgență,   prin art. 2 din  O.U.G.nr.  21/2004, este definită ca fiind o stare de criză,  un  „eveniment excepțional, cu caracter nonmilitar, care prin amploare și intensitate amenință viața și sănătatea populației, mediul înconjurător, valorile materiale și culturale importante, iar pentru restabilirea stării de normalitate sunt necesare adoptarea de măsuri și acțiuni urgente, alocarea de resurse suplimentare și managementul unitar al forțelor și mijloacelor implicate”.[4]

Pe durata situațiilor de urgență se stabilesc și se întreprind acțiuni și măsuri,  activități cu caracter de execuție.  

Potrivit art. 4 din O.U.G. nr. 21/2004,  (1) Pe durata situațiilor de urgență sau a stărilor potențial generatoare de situații de urgență se întreprind, în condițiile legii, după caz, acțiuni și măsuri,  ca activități cu caracter ADMINISTRATIV. .  

Acțiunile și măsurile prevăzute la alin. (1), (2) și (3) se stabilesc în regulamente, planuri, programe sau în documente operative aprobate prin decizii, ordine ori dispoziții emise conform reglementărilor stricte în vigoare (alin. 4).

Într-o speță, reclamantul solicita anularea Hotărârii Consiliului Județean nr. 121 din 22 martie 2011. El preciza că managementul situațiilor de urgență  este un domeniu cu reglementări stricte si cu legislație specifică din care rezultă un ansamblu de  norme de drept cu caracter imperativ si care nu pot fi reglementate de către autoritățile publice locale sau județene prin acte administrative, cum este cazul de față. Prin hotărârea contestată s-a aprobat o Comisie de evaluare și analiză a riscului nuclear la nivelul județului  fără atribuții și fără regulament de funcționare.

Reclamantul susținea că actul administrativ contestat a fost adoptat cu încălcarea prevederilor legale în materie, întrucât are loc o substituire  organismelor înființate la nivelul județului si chiar la nivel național prin atribuțiile conferite iar persoanele nominalizate în această hotărâre  nu fac dovada că și-au dat acordul legal pentru a face parte dintr-un grup de inițiativă, respectiv nu fac dovada că sunt specialiști în evaluarea unei situații de urgență generală generată de un accident nuclear la nivelul județului 

Potrivit art. 22 din O.U.G. nr. 21/2004, intimatul-pârât Comitet Județean pentru Situații de Urgență  are următoarele atribuții principale în domeniul situațiilor de urgență: analizează și avizează planurile județene pentru asigurarea resurselor umane, materiale și financiare necesare gestionării situațiilor de urgență; informează Consiliul Național _ și consiliul județean asupra activității desfășurate; pe durata situațiilor de urgență sau a stărilor potențial generatoare de situații de urgență se întreprind, în condițiile legii, după caz, acțiuni și măsuri : a) avertizarea populației, instituțiilor și agenților economici din zonele de pericol; b) declararea stării de alertă în cazul iminenței amenințării sau producerii situației de urgență; c) punerea în aplicare a măsurilor de prevenire și de protecție specifice tipurilor de risc și, după caz, hotărârea evacuării din zona afectată sau parțial afectată; d) intervenția operativă cu forțe și mijloace special constituite, în funcție de situație, pentru limitarea și înlăturarea efectelor negative; e) acordarea de ajutoare de urgență; f) instituirea regimului stării de urgență, în condițiile prevăzute de art. 93 din Constituția României; g) solicitarea sau acordarea de asistență internațională; h) acordarea de despăgubiri persoanelor juridice și fizice; i) alte măsuri prevăzute de lege[5].

Pe durata situațiilor de urgență sau a stărilor potențial generatoare de situații de urgență se întreprind, în condițiile legii, după caz, acțiuni și măsuri vizând limitări ale drepturilor  sau libertăți fundamentale referitoare, după caz, la libera circulație, inviolabilitatea domiciliului, interzicerea muncii forțate, dreptul de proprietate privată ori la protecția socială a muncii, aflate în strânsă relație de cauzalitate cu situația produsă și cu modalitățile specifice de gestionare a acesteia (Art. 4 alin. 1).

(3)Măsurile de restrângere a exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți prevăzute la alin. (2) trebuie să fie proporționale cu situațiile care le-au determinat și se aplică cu respectarea condițiilor și limitelor prevăzute de lege (Art. 4 alin. 3)..

Acțiunile și măsurile prevăzute la alin. (1), (2) și (3) se stabilesc în regulamente, planuri, programe sau în documente operative aprobate prin decizii, ordine ori dispoziții emise conform reglementărilor în vigoare (Art. 4 alin.4).

În cauză, nu au fost luate astfel de măsuri ori întreprinse acțiuni în acest sens, respectiv nu există regulamente, planuri, programe sau documente operative aprobate prin decizii, ordine ori dispoziții prin care să se fi stabilit în sarcina sa îndepărtarea grindului de balast existent în zona malului drept cu depunerea volumului de balast pe malul stâng al MHC Caralița.

Odată ce prin lege organică s-a stabilit obligația celui care are în exploatare lucrări hidrotehnice de a întreține malurile, cuvetele si albiile în zonele amenajate, nicio entitate publică și nici utilizatorii nu pot conveni contrariul și nici măcar limita/modifica obligația așa cum este aceasta stabilită prin lege.

Aceasta obligație este stabilită de către legiuitor in sarcina societății H. SA in scopul prevenirii unor efecte negative asupra mediului înconjurător.

Prin urmare, obligația de a păstra în condiții bune albia minoră din zona afectată de lucrări hidrotehnice nu este condiționată de nicio justificare tehnică subiectivă.

Atâta timp cât cursul de apă, pe acel sector, este întreținut prin îndepărtarea depunerilor de aluviuni, orice situație potențial generatoare de situații de urgență, dispare sau se diminuează, acesta fiind și scopul pentru care legiuitorul a instituit o astfel de obligație[6].

Curtea Constituțională a analizat obiecțiile de neconstituționalitate invocate cu privire la legea menționată, stabilind,  prin decizia nr. 872 din 25 iunie 2010, că dispozițiile art. 1 – 8 și cele ale art. 10 – 17 din Legea privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar sunt constituționale.

În ceea ce privește critica ce vizează neconstituționalitatea diminuării cuantumului salariului personalului bugetar, Curtea Constituțională a constatat că aceasta este neîntemeiată  

Cu referire la critica de neconstituționalitate care vizează pretinsa încălcare a art. 41 din Constituție, instanța de contencios constituțional a reținut că, în jurisprudența sa, de exemplu prin Decizia nr. 1.221 din 12 noiembrie 2008[7], a stabilit expressis verbis că dreptul la muncă este un drept complex care include și dreptul la salariu.

Astfel, salariul este o componentă a dreptului la muncă și reprezintă contraprestația angajatorului în raport cu munca prestată de către angajat în baza unor raporturi de muncă. Efectele raporturilor de muncă stabilite între angajat și angajator se concretizează în obligații de ambele părți, iar una dintre obligațiile esențiale ale angajatorului este plata salariului angajatului pentru munca prestată.

Întrucât dreptul la salariu este corolarul unui drept constituțional, și anume dreptul la muncă, s-a constatat că diminuarea sa se constituie într-o veritabilă restrângere a exercițiului dreptului la muncă. O atare măsură se poate realiza numai în condițiile strict și limitativ prevăzute de art. 53 din Constituție.

Pentru ca restrângerea menționată să poată fi justificată trebuie întrunite, în mod cumulativ, cerințele expres prevăzute de art. 53 din Constituție, și anume: să fie prevăzută prin lege; să se impună restrângerea sa; restrângerea să se circumscrie motivelor expres prevăzute de textul constituțional, și anume pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav; să fie necesară într-o societate democratică; să fie proporțională cu situația care a determinat-o; să fie aplicată în mod nediscriminatoriu; să nu aducă atingere existenței dreptului sau a libertății.

Astfel, Curtea a reținut că diminuarea cu 25% a cuantumului salariului/indemnizației/soldei, ca un corolar al dreptului la muncă, este prevăzută prin legea criticată și se impune pentru reducerea cheltuielilor bugetare.

De asemenea, soluția legislativă cuprinsă în art. 1 din legea criticată a fost determinată de apărarea securității naționale, astfel cum rezultă din expunerea de motive a Guvernului. Este evident că securitatea națională nu implică numai securitatea militară, deci domeniul militar, ci are și o componentă socială și economică. Astfel, nu numai existența unei situații manu militari atrage aplicabilitatea noțiunii de “securitate națională” din textul art. 53, ci și alte aspecte din viața statului – precum cele economice, financiare, sociale – care ar putea afecta însăși ființa statului prin amploarea și gravitatea fenomenului.

În acest sens, prin Decizia nr. 1.414 din 4 noiembrie 2009[8], Curtea a statuat că situația de criză financiară mondială ar putea afecta, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a țării și, implicit, securitatea națională.

De asemenea, Curtea[9] a analizat constituționalitatea O.U.G.  nr. 71/2009, care suspenda executarea unor hotărâri judecătorești și eșalona plata sumelor de bani rezultate din acestea, pornind tocmai de la premisa situației de criză economică avută în vedere prin Decizia nr. 1.414 din 4 noiembrie 2009.

În consecință, Curtea a trebuit să stabilească dacă se menține în continuare existența unei amenințări la adresa stabilității economice a țării, deci, implicit, la adresa securității naționale.

Astfel, Curtea Constituțională a constatat că în expunerea de motive a legii criticate se arată că, potrivit evaluării Comisiei Europene, “activitatea economică a României rămâne slabă și, contrar așteptărilor inițiale, cel mai probabil, creșterea economică s-a menținut negativă în primul trimestru al anului 2010. […] Până la sfârșitul anului 2010, se așteaptă ca inflația să scadă în continuare la aproximativ 3,75% datorită cererii interne slabe și implementării unei politici monetare prudente. Redresarea mai slabă a cererii interne a diminuat importurile, prognozându-se acum un deficit de cont curent de circa 5% din PIB pentru 2010, comparativ cu 5,5% inițial”.

S-a mai arătat că “din misiunea de evaluare efectuată de serviciile Comisiei împreună cu experții FMI și ai Băncii Mondiale în perioada 26 aprilie – 10 mai 2010, pentru a analiza progresele înregistrate în ceea ce privește condițiile specifice atașate tranșei a treia în valoare de 1,15 miliarde de euro în cadrul programului de asistență financiară, a rezultat faptul că, în condițiile politicilor curente, ținta de deficit fiscal pentru 2010, de 6,4% din PIB, nu va putea fi îndeplinită, din cauza unor deteriorări ale condițiilor economice, a unor dificultăți în colectarea veniturilor și derapajelor pe partea de cheltuieli. Guvernul României și-a asumat angajamentul de a lua măsuri compensatorii suplimentare ce trebuie adoptate și implementate înainte de eliberarea de către Comisie a celei de-a treia tranșe din împrumutul UE. […] De asemenea, se precizează faptul că, în cazul în care aceste acțiuni nu sunt implementate până în iunie 2010 sau nu conduc la consolidarea anticipată, vor fi implementate acțiuni suplimentare de majorare a veniturilor la buget, inclusiv măsuri de majorare a cotelor de impunere, pentru a se elimina orice diferență bugetară anticipată”.

În consecință, Curtea a constatat că această amenințare la adresa stabilității economice continuă să se mențină, astfel încât Guvernul este îndrituit să adopte măsuri corespunzătoare pentru combaterea acesteia. Una dintre aceste măsuri este reducerea cheltuielilor bugetare, măsură concretizată, printre altele, în diminuarea cuantumului salariilor/indemnizațiilor/soldelor cu 25%.

De asemenea, Curtea a observat că autorii obiecției pornesc de la o ipoteză greșită, și anume că pentru aplicarea restrângerii menționate ar fi trebuit declarată starea de urgență, asediu sau necesitate, instituții prevăzute la art. 93 din Constituție. Or, chiar dacă instituirea stării de urgență sau de asediu poate avea drept consecință restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți, sfera de aplicare a art. 53 nu se circumscrie numai situațiilor prevăzute de art. 93 din Constituție. În consecință, Curtea a constatat că, în situația de speță, art. 53 teza referitoare la securitatea națională este aplicabil și, în același timp, se constituie într-un temei pentru justificarea măsurilor preconizate.

Curtea a reținut că restrângerea prevăzută de legea criticată este necesară într-o societate democratică tocmai pentru menținerea democrației și salvgardarea ființei statului.

Cu privire la proporționalitatea situației care a determinat restrângerea, Curtea a constatat că există o legătură de proporționalitate între mijloacele utilizate (reducerea cu 25% a cuantumului salariului/indemnizației/soldei) și scopul legitim urmărit (reducerea cheltuielilor bugetare/reechilibrarea bugetului de stat) și că există un echilibru echitabil între cerințele de interes general ale colectivității și protecția drepturilor fundamentale ale individului.

Curtea a constatat totodată că măsura legislativă criticată este aplicată în mod nediscriminatoriu, în sensul că reducerea de 25% se aplică tuturor categoriilor de personal bugetar în același cuantum și mod.

Curtea a reținut că legea criticată nu aduce atingere substanței dreptului, din moment ce condițiile prevăzute la art. 53 din Constituție, analizate anterior, sunt respectate. Curtea Constituțională a observat, de asemenea, că măsura criticată are un caracter temporar, tocmai pentru a nu se afecta substanța dreptului constituțional protejat. Astfel, este evident că restrângerea exercițiului unui drept trebuie să dureze numai atât timp cât se menține amenințarea în considerarea căreia această măsură a fost edictată.

În acest sens, Curtea a constatat că măsura criticată are o durată limitată în timp, și anume până la data de 31 decembrie 2010. Cu privire la invocarea faptului că art. 17 alin. (2) din lege acordă o posibilitate nelimitată Guvernului sau Parlamentului de a aplica, după data de 31 decembrie 2010, diminuarea cu 25% a salariilor, Curtea a constatat că această critică nu este reală, întrucât astfel cum rezultă din textul de lege menționat, începând cu data de 1 ianuarie 2011 se revine la cuantumul salariilor/indemnizațiilor și soldelor de dinainte de adoptarea acestor măsuri de diminuare, în condițiile încadrării în politicile sociale și de personal, care, la rândul lor, trebuie să se încadreze în nivelul cheltuielilor bugetare. Astfel, în urma aplicării măsurilor criticate se va menține în plată același cuantum al salariilor/indemnizațiilor și al soldelor ca cel de dinaintea reducerilor operate prin legea criticată. Este o obligație de rezultat pe care și-o impune legiuitorul pentru că, în caz contrar, s-ar ajunge la încălcarea caracterului temporar al restrângerii exercițiului drepturilor; or, tocmai acest caracter temporar al restrângerii exercițiului drepturilor este de esența textului art. 53 din Constituție.

Ca urmare, față de aceste considerații ale instanței de contencios constituțional, s-a mai reținut că măsura diminuării salariilor reclamanților a fost adoptată tocmai ca urmare a aplicării unor prevederi ale căror dispoziții au fost constatate ca fiind constituționale printr-o decizie a Curții Constituționale.

Analizând și concordanța Legii nr. 118/2010 cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, tribunalul a arătat că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Textul prevede că dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor.

Astfel fiind, rezultă că actul normativ în temeiul căruia au fost luate măsurile de diminuare a salariilor a fost adoptat din necesități de natura celor prevăzute de art. 1 alin. 2 din Primul protocol adițional, respectiv din considerente de interes general, arătate în lege și apreciate în consecință prin deciziile Curții Constituționale.

Statul se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea politicilor sale în domeniul prestațiilor sociale. Curtea Europeană a constatat că nu este rolul său de a verifica în ce măsură existau soluții legislative mai adecvate pentru atingerea obiectivului de interes public urmărit, cu excepția situațiilor în care aprecierea autorităților este vădit lipsită de orice temei[10]  .

Tribunalul a apreciat totodată că o altă interpretare este de natură a lipsi de efecte juridice un act normativ aflat în vigoare la data adoptării măsurilor contestate.

S-a mai reținut faptul că în această cauză nu se poate aplica direct Convenția Europeană a Dreptului Omului, întrucât dreptul la un anumit cuantum a venitului de completare nu constituie un ,,bun” în accepțiunea art.1 din Protocolul nr.1[11].

Legea nr. 330 din 5 noiembrie 2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice reglementează stabilirea unui sistem unitar de salarizare pentru personalul din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului, începând cu data intrării în vigoare, în tot sau în parte, a acestei legi, drepturile salariale ale personalului la care actul normativ se referă sunt și rămân în mod exclusiv cele prevăzute de această lege. Ca urmare, salariile personalului bugetar se stabilesc prin lege, iar prin contractele individuale de muncă nu pot acorda drepturi mai mari decât cele menționate în legile de salarizare.

Ca urmare, nu se poate aprecia ca nelegală decizia contestată și măsura diminuării salariilor reclamanților luată de angajator, această măsură fiind adoptată tocmai pentru aplicarea unor dispoziții legale, iar angajatorul nu poate fi obligat la plata diferențelor salariale.

Având în vedere aceste considerente, s-a respins acțiunea astfel cum a fost formulată, ca fiind nefondată.

O ingerință în dreptul la respectarea bunurilor trebuie să păstreze un „echilibru just” între cerințele de interes general ale comunității și cele de protecție a drepturilor fundamentale ale individului. În mod special, trebuie să existe un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit prin orice măsură de natură a priva o persoană de proprietatea sa. Curtea, controlând respectarea acestei cerințe, recunoaște statului o largă marjă de apreciere în a alege modalitățile de punere în aplicare și pentru a stabili dacă și consecințele lor sunt justificate de interesul public, de scopul realizării obiectivului legii în cauză. Curtea a amintit că a fost deja chemată să hotărască dacă o intervenție legislativă urmărind a reforma un sector al economiei din motive de justiție socială[12]  sau pentru a corecta erorile unei legi anterioare, în interes public[13]  respecta „echilibrul” între interesele concurente în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1.

În lumina principiilor stabilite în jurisprudența sa, Curtea a observat că  măsurile criticate de reclamanți nu i-au determinat să suporte o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor garantat de articolul 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Curtea a considerat că statul român  nu a depășit marja sa de apreciere și nu a rupt justul echilibru între cerințele de interes general ale colectivității și protecția drepturilor fundamentale ale individului. Plângerile au fost respinse, în temeiul art. 35 par. 3 și 4 din Convenție.

Soluția Curții Europene a Drepturilor Omului este deosebit de importantă pentru instanțele interne și este de natură să pună capăt controversei legate de respectarea drepturilor fundamentale ale omului în contextul reducerii cu 25% a salariilor, ca urmare a aplicării Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a confirmat interpretările succesive ale Curții Constituționale,  dar și pe acelea ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, într-un recurs în interesul legii. Astfel, începând cu decizia nr. 872 din 25 iunie 2010 și decizia nr. 874 din 25 iunie 2010, Curtea Constituțională a constatat că este neîntemeiată critica de neconstituționalitate a dispozițiilor legale privind diminuarea cuantumului salariului personalului bugetar.

Instanța urmează să respingă recursul declarat[14].

S-a mai susținut ca, recunoscând marja de apreciere a statelor in materia legislației sociale, CEDO a subliniat obligația autorităților publice de a menține un just echilibru intre interesul general si imperativele protecției drepturilor fundamentale ale persoanei, echilibru care nu este menționat ori de cate ori, prin diminuarea drepturilor patrimoniale, persoana trebuie sa suporte o sarcina excesivă si disproporționată. Într-o astfel de situație există o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, determinată de încălcarea caracterului rezonabil si proporțional al diminuării drepturilor patrimoniale[15],  astfel ca plasarea măsurilor de austeritate sub auspiciile securității naționale, obliga la respectarea procedurii instituirii si încetării stării de urgenta, astfel cum este reglementată de cap. II din  O.U.G. nr. 1/1999. Așadar, Guvernul nu se poate substitui atribuțiilor Președintelui si Parlamentului pentru a lua masuri de austeritate implicând securitatea naţională decât prin încălcarea art. 53 si art. 93 din Constituție.

Pensiile de serviciu au fost stabilite inițial pentru anumite categorii socio-profesionale, fiind alcătuite din doua componente – pensia contributiva plătită din bugetul de stat din bugetul asigurărilor de stat (stabilita prin raportare la contribuția efectiva plătită de salariat) si pensie suplimentara suportata din bugetul de stat, fără plata unei contribuții.

Prin acordarea pensiei suplimentare nu a fost instituit un privilegiu în favoarea unor categorii socio-profesionale, ci o măsură instituita de stat, ce poate fi oricând modificata pe cale legislativa din rațiuni de ordin economico-financiare si de politica economica a statului, funcție de resursele financiare avute la dispoziție.

În conformitate cu principiul contributivității prevăzut de Legea nr. 19/2000, principiu mentinut în Legea nr. 263/2010, (act normativ ce abroga legea nr. 19/2000), în procesul de recalculare a pensiilor, fiecarei persoane i se determina si i se atribuie un punctaj mediu anual ce determina cuantumul pensiei, corespunzator stagiului efectiv de cotizare si prin raportare la contributie efectiv achitata de asigurat.

Prin Decizia nr. 871/2010 a Curtii Constitutionale, referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a Legii nr. 119/2010 (prin care s-a recalculat initial pensia contestatorului), s-a statuat ca prevederile acestui act normativ sunt constitutionale, nefiind discriminatorii, ele aplicându-se tuturor pensiilor speciale si, totodata ca acest act normativ nu prevede discriminari si diferentieri procentuale pentru diferitele categorii de persoane carora li se adreseaza.

Totodata prin Decizia nr. 873/2010 Curtea Constitutionala a statuat, în argumentarea respingerii exceptiei de neconstitutionalitate a Legii nr. 119/2010, ca, acordarea pensiei suplimentare nu se subsumeaza dreptului constitutional la pensie, asa cum a fost reglementat în cuprinsul art. 42 alin. 2 din Constitutie, aratând ca în conceptul de “drepturi câstigate” pot intra doar prestatiile deja realizate pâna la intrarea în vigoare a noii reglementari. De altfel, sub acest aspect legea nu retroactiveaza, întrucât urmareste o recalculare echitabila a dreptului de pensie, avându-se în vedere ca unic principiu, cel al contributivitatii.

Pe de altă parte, aplicarea principiului drepturilor câstigate, după intrarea în vigoare a noilor reglementari ar conduce la inechități vădite între categoriile de personal stabilite de noul act normativ și cele pensionate anterior intrarii în vigoare a acestei legi, creându-se o veritabilă stare de discriminare.

Legea nr. 119/2010 și, ulterior,  O.U.G. nr. 59/2011 nu încalcă principiul retroactivitățiii consacrat de art. 15 alin. 2 din Constituție, asa cum s-a statuat în cuprinsul Deciziei nr. 375/2005 a Curtii  Constituționale, întrucât nu se refera la o recalculare retroactiva a dreptului de pensie, legea dispunând numai pentru viitor.

În acest sens, neacordarea pensiei suplimentare raportat la resursele financiare aflate la dispozitia statului la un moment dat nu poate fi considerata o încalcare a prevederilor art. 20 din  Constituție, raportat la art. 1 din Protocolul CEDO, întrucât masura recalcularii și a revizuirii nu echivaleaza cu o privare cu o privare de proprietate, întrucât nu afecteaza contributiile efective ale beneficiarului pensiei.

De altfel, în cauza Muller/Austria, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat ca textul art. 1 din Protocolul 1 din CEDO nu poate fi interpretat în sensul  că  o persoana ar avea dreptul la o pensie într-un anumit cuantum.

Pe de alta parte, notiunea de “bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1 și jurisprudenta CEDO a avut ca punct de vedere principiul garantarii dreptului de proprietate, protectia instituita de Conventie fiind extinsa și la valori patrimoniale.

Institutiile Conventiei au statuat  că  plata unor contributii la sistemul de securitate sociala, duce la nasterea unui drept cu valoare patrimoniala protejat de art. 1 din Protcolul nr. 1 aditional la Conventie, însa  că  acest drept sa se nas că , el trebuie sa se nas că  și sa fie recunoscut, cel interesat trebuie sa îndeplineas că  toate conditiile prevazute de legislatia nationala în materie.

În cauza de față,contestatorului i s-a recunoscut dreptul la pensia de serviciu în baza legii speciale, iar aceasta categorie de pensie intra sub sfera de aplicare a articolului 1 din Protocolul 1 la Conventie, iar recalcularea și revizuirea acestei categorii de pensie reprezinta o ingerinta a statului, ce trebuie, însa, sa se subordoneze celor 3 limitari impuse de primul paragraf ala art. 1 din Protocolul aditional nr. 1 la Conventie, respectiv sa fie prevazuta de lege, sa aiba un scop legitim și să existe un raport de proportionalitate între mijloacele folosite și scopul urmarit. Se constată  că  această măsură este prevazută de lege (Legea  nr. 119/2010 și  O.U.G.  59/2011), scopul recalcularii și revizuirii pensiei este legitim (având în vedere  că  se urmareste diminuarea efectelor crizei economice și financiare ce afecteaza în prezent România), iar în cauza de fata tribunalul apreciaza  că  se pastreaza un raport rezonabil de proportionalitate între mijlocul ales și interesul individual, și nu a fost instituita o sarcina impunatoare și excesiva pentru contestator, întrucât cuantumul pensiei revizuite este de 2.299 lei, cuantum ce depaseste în mod semnificativ nivelul pensiei medii pe tara și relativ apropriate de salariul mediu net pe economie.

În concluzie, tribunalul considera  că  ingerinta statului în recalcularea și revizuirea pensiei contestatorului a avut loc cu respectarea celor trei limitari impuse de primul paragraf al art. 1 din Protocolul 1 aditional al Conventiei existând atât un scop legitim cât și un raport rezonabil de proportionalitate între mijloacele folosite și scopul urmarit, motiv pentru care contestatia va fi respinsa  că  neîntemeiată[16].

În art. 53 al Constituției este reglementată Restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți. (1)Exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. (2)Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății.

Prin adresa cu nr. 6786 din 15 aprilie 2020,  Avocatul Poporului contestă că președintele României poate să legifereze „în domenii pentru care Constituția cere intervenția legiuitorului primar sau a celui delegat prin modificarea unor legi organice și prin restrângerea efectivă a exercițiului drepturilor omului”.

În sesizarea către Curtea Constituțională, Avocatul Poporului susține că exigențele statului de drept impun ca garanțiile juridice ale drepturilor prevăzute de Constituție în beneficiul cetățenilor să fie utilizate potrivit scopului pentru care au fost instituite.

Renate Weber susține că sunt neconstituționale articolul 9, o parte din articolul 14 și articolul 28 din Ordonanța de urgență nr. 1/1999 , dar și O.U.G. nr. 34/2020 (care stabilește sancțiuni mai dure pentru încălcarea unor prevederilor din O.U.G. nr.  1/1999)[17].

Restrangerea drepturilor fundamentale s-a realizat intr-o proportie si de o gravitate fara precedent de la  căderea comunismului. Fara indoiala, vremurile de criza impun solutii exceptionale, insa restrangerea drepturilor fundamentale poate fi facuta doar cu respectarea limitelor impuse de art. 53 din Constituție[18]

O serie de juriști se întreabă dacă este constituțional ca prin ordonanțe militare sau prin decretul de instituire a stării de urgență  să fie restranse drepturi și libertati fundamentale.

O alta problemă ridicată este denumirea lor. De ce se numesc „ordonanțe militare” când acestea sunt emise de un minister civil? România nu este în razboi și nu e atacată militar, pentru a justifica denumirea de „ordonanțe militare”.

Articolul  27 al O.U.G. nr. 1/1999 modificat prin Legea nr. 453 arată că încălcarea prevederilor prezentei ordonanțe de urgență sau a dispozițiilor ordonanțelor militare ori a ordinelor emise pe timpul stării de asediu și al stării de urgență atrage răspunderea disciplinară, civilă, contravențională sau penală, după caz.

            Formularea vorbește atât de prevederi ale O.U.G. ,  cât și de prevederi ale ordonanțelor militare ori ale ordinelor. Aceasta înseamnă că ele pot coexista atât în timpul stării de asediu ,   cât și al stării de urgență. Sintagma „după caz” se referă  la natura răspunderii antrenate. Caracterul militar vine din natura  acțiunilor și măsurilor luate pe fond militar ce se întreprind (art. 4 din O.U.G. nr. 21/2004).

Dacă situația a impus o intervenție legislativă,  aceasta a intervenit întotdeauna într-un cadru legal,  adică numai prin intervenenția unei ordonanțe de urgență,   dar nu printr-un ordin sau ordonanțe  militare într-o stare de urgență, adică, „în condițiile legii, după caz” (art. 4 din O.U.G. nr. 21/2004)

Probleme juridice ridică și decretul Președintelui de institutire a stării de urgență, precum și cel de prelungire a acestei stări. De exemplu, o serie de prevederi din aceste decrete pot fi privite ca reprezentând dispozitii pur legislative, când singura autoritate legislativa a tarii – spune Constituția – este Parlamentul.

In acest context s-a ridicat intrebarea daca prerogativele constituționale ale Presedintelui permit acestuia, în situația stării de urgență, să emită decrete ce conțin dispoziții pur legislative.

Constituția nu prevede însă ca în starea de urgență sau de asediu prerogativele constitutionale ale autorităților s-ar modifica [19].

Art. 1 din Ordonanța de urgență nr. 1/1999 arăta că Starea de asediu și starea de urgență privesc situații de criză ce impun măsuri excepționale care se instituie în cazuri determinate de apariția unor pericole grave la adresa apărării țării și securității naționale, a democrației constituționale ori pentru prevenirea, limitarea sau înlăturarea urmărilor unor dezastre.
Starea de asediu reprezintă ansamblul de măsuri excepționale de natură politică, militară, economică, socială și de altă natură aplicabile pe întreg teritoriul țării ori în unele unități administrativ-teritoriale, instituite pentru adaptarea capacității de apărare a țării la pericole grave, actuale sau iminente, care amenință suveranitatea, independența, unitatea ori integritatea teritorială a statului, în cazul instituirii stării de asediu se pot lua măsuri excepționale aplicabile pe întreg teritoriul țării ori în unele unități administrativ-teritoriale.
Art. 2 a fost modificat de art. I, pct 2  din Legea nr. 453/2004.  Forma anterioră prevedea că Starea de asediu reprezintă ansamblul de măsuri cu caracter politic, militar, economic și social, care se instituie în anumite zone sau pe întregul teritoriu al țării, în scopul creșterii capacității de apărare a țării, în situația iminenței unei acțiuni sau inacțiuni îndreptate împotriva suveranității, independenței, unității statului sau integrității teritoriale (Art. 2).

            Potrivit art. 3 al ordonanței,  Starea de urgență reprezintă ansamblul de măsuri excepționale de natură politică, economică și de ordine publică aplicabile pe întreg teritoriul țării sau în unele unități administrativ-teritoriale care se instituie în următoarele situații: a)existența unor pericole grave actuale sau iminente privind securitatea națională ori funcționarea democrației constituționale; b)iminența producerii ori producerea unor calamități care fac necesară prevenirea, limitarea sau înlăturarea, după caz, a urmărilor unor dezastre.
            Articolul  3 fusese modificat de art. I, pct.  3. din Legea nr.  453/2004 . Forma anterioară prevedea că Starea de urgență reprezintă ansamblul de măsuri cu caracter politic, economic, social și de ordine publică, instituit în întreaga țară sau în anumite zone ori în unele unități administrativ – teritoriale, în următoarele situații: a)existența unor amenințări la adresa siguranței naționale sau democrației constituționale, ceea ce face necesare apărarea instituțiilor statului de drept și menținerea sau restabilirea stării de legalitate; b)iminența producerii ori producerea unor dezastre, ceea ce face necesare prevenirea, limitarea și înlăturarea efectelor acestora.

Pe durata stării de asediu sau a stării de urgență, exercițiul unor drepturi și libertăți fundamentale poate fi restrâns, cu excepția drepturilor omului și libertăților fundamentale prevăzute la art. 32, numai în măsura în care situația o cere și cu respectarea art. 53 din Constituția României, republicată (Art. 4).

  Articolul  4 fusese modificat de art. I, pct. 5. din Legea nr. 453/2004 . Forma anterioară prevedea că pe durata stării de asediu și a stării de urgență, proporțional cu gravitatea situației ce a determinat instituirea acestora și numai dacă este necesar, poate fi restrâns exercițiul unor drepturi sau libertăți fundamentale înscrise în Constituție, cu acordul ministrului justiției.

Conducătorii autorităţilor publice, ai celorlalte persoane juridice, precum şi persoanele fizice au obligaţia să respecte şi să aplice toate măsurile stabilite în prezenta ordonanţă de urgenţă, în actele normative conexe, precum şi în ordonanţele militare sau în ordine, specifice stării instituite .

 Conducătorii autorităţilor publice şi administratorii operatorilor economici care asigură servicii de utilitate publică în domeniile energetic, sănătate, agricultură şi alimentaţie, alimentare cu apă, comunicaţii şi transporturi au obligaţia de a asigura continuitatea furnizării serviciilor esenţiale pentru populaţie şi pentru forţele destinate apărării.
(Art. 9 din Ordonanța de urgență nr. 1/1999[20]).

            Potrivit art. 28,  (1)Nerespectarea acestor prevederi (ale art. 9) constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă de la 2.000 lei la 20.000 lei, pentru persoane fizice, şi de la 10.000 lei la 70.000 lei, pentru persoane juridice. (2) Pe lângă sancţiunea contravenţională principală prevăzută la alin. (1), în funcţie de natura şi gravitatea faptei, se pot aplica şi una sau mai multe dintre următoarele sancţiuni contravenţionale complementare, prevăzute în ordonanţele militare: a)confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenţie; b)interzicerea accesului prin aplicarea sigiliului de către organele abilitate; c)suspendarea temporară a activităţii; d)desfiinţarea unor lucrări; e)refacerea unor amenajări[21].

Ordonanţă de urgenţă nr. 48 din 9 aprilie 2020 privind unele măsuri financiar-fiscale (Monitorul Oficial nr.  319 din   16 aprilie 2020) a modificat prevederea anterioră, O.U.G. nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu şi regimul stării de urgenţă, ( Monitorul Oficial nr. 22 din 21 ianuarie 1999), introducând un nou articol, articolul 28⁵, cu următorul cuprins:”Art. 28⁵. . . (5) Produsele accizabile confiscate sau rechiziţionate definitiv care nu pot fi valorificate în condiţiile prevăzute la alin. (1) şi (3) se distrug în condiţiile prevăzute în reglementările referitoare la modul şi condiţiile de valorificare a bunurilor intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului.

Ordonanța de urgență aparține Guvernului,  deci nu vedem per se  un abuz direct al intervenției Președintelui.  Formularea vagă[22] a art. 9 ( despre obligaţia să respecte şi să aplice toate măsurile stabilite în prezenta ordonanţă de urgenţă, în actele normative conexe, precum şi în ordonanţele militare sau în ordine, specifice stării instituite) este mai mult decât criticabilă, prezentând carențe de tehnica legislativa,  dar nu le putem pune în sarcina Președintelui.  

Decizia nr. 65 din 20 iunie 1995, publicată în Monitorul Oficial nr. 129 din 28 iunie 1995, a statuat că situația extraordinară trebuie evaluată în raport cu “necesitatea și urgența reglementării unei situații care, datorită circumstanțelor sale excepționale, impune adoptarea de soluții imediate, în vederea evitării unei grave atingeri aduse interesului public”. Cu aceeași finalitate, a definirii cât mai precise a situației excepționale, Curtea, prin Decizia nr. 83 din 19 mai 1998, publicată în Monitorul Oficial nr. 211 din 8 iunie 1998, a precizat că de esența acesteia este caracterul obiectiv, “în sensul că existența sa nu depinde de voința Guvernului care, în asemenea împrejurări, este constrâns să reacționeze prompt pentru apărarea unui interes public pe calea ordonanței de urgență”.

Având în vedere criticile invocate de autorii excepției în prezenta cauză, Curtea a precizat că existența unor “situații extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată” și care, potrivit art. 115 alin. (4) din Constituție, justifică emiterea unei ordonanțe de urgență, nu trebuie confundată cu existența unei “stări de urgență”, care se instituie de Președintele României și se încuviințează de Parlament, în temeiul art. 93 din Constituție, impunând o serie de măsuri reglementate de  O.U.G.  nr. 1/1999 [23].

De exemplu, art. 3² lit. d) din O.U.G. nr.  1/1999 prevede ca pe timpul stării de urgență este interzisă „restrângerea accesului liber la justiție”. Or  o serie de juriști[24] au ridicat problema dacă prevederile cu privire la justiție din decretele Presedintelui nu restrâng tocmai accesul liber la justiție al cetățenilor.

Paradoxul, în această situație cu adevarat exceptională, este că Guvernul nu a utilizat instrumentul ordonanțelor de urgență, perfect justificate în condițiile și limitele prevăzute de Constituție, preferându-l pe cel al ordonanțelor militare.

Mai amintim că,  potrivit art. 100 alin.  (2) din Constituție,  Decretele emise de Președintele României în exercitarea atribuțiilor sale prevăzute în articolul 93 alineatul (1)  (privind instituirea, potrivit legii, a stării de asediu sau a stării de urgență) se contrasemnează de primul-ministru. Natura juridică a oricăror asemenea acte este aceea de acte cu caracter  administrativ.

După terminarea stării de urgență, Parlamentul va trebui să efectueze o anchetă prin intermediul unei comisii parlamentare speciale. Parlamentul va trebui să se implice în tragerea la răspundere juridică a persoanelor vinovate de acte anticonstituționale[25]

Măsurile  excepționale pomenite în O.U.G. nr. 1/1999 sunt exclusiv  de natură politică, militară, economică, socială și de altă natură caracteristic administrative și nu legislative. Enumerarea privește starea de asediu ca determinând acțiuni   caracteristic administrative, legiuitorul ferindu-se a departeja după natura juridică cele două stări; dar acest lucru nu amestecă reglementarea constituțională cu una pur administrativă,   cu caracter militar. Acest lucru însemnă că putem lua în stare de urgență măsuri militare (prin ordine și ordonanțe militare),  dar niciodată măsuri legislative de valoare constituțională,  într-o stare de asediu.

O analiză ar trebui făcută pe pct. 5 al O.U.G.  nr. 34/2020. 5.După articolul 33 se introduc două noi articole, articolele 33¹ și 33², cu următorul cuprins: “Art. 33¹ Pe perioada stării de asediu sau a stării de urgență, normele legale referitoare la transparența decizională și dialogul social nu se aplică în cazul proiectelor de acte normative prin care se stabilesc măsuri aplicabile pe durata stării de asediu sau a stării de urgență ori care sunt o consecință a instituirii acestor stări.  

Soluția legislativă privind  suspendarea aplicării normelor legale referitoare la transparența decizională și dialogul social este criticabilă întrucât ea pornește „de la premisa că procedurile de transparență decizională în administrația publică  și  cele aferente dialogului social afecteaza celeritatea masurilor normative. Or, premisa de la care trebuie plecat este aceea că statul de drept, chiar  și  în perioada stării de urgență, consacra o serie de garanții menite să asigure respectarea drepturilor   și   a libertatilor cetatenilor, respectiv incadrarea autoritatilor publice in coordonatele dreptului. Exigentele statului de drept impun ca garantiile juridice ale drepturilor prevazute de Legea fundamentală in beneficiul cetățenilor să fie utilizate potrivit scopului pentru care au fost instituite. În felul acesta, se poate ajunge la consolidarea unei adevărate democrații constituționale”[26].

Atât timp cât activitatea va fi desfășurată cu bună credință,  nu avem de ce a o privi ca fiind abuzivă. Dar apar elemente  subiective sau discreționare.    Ca exemplu de măsuri criticabile desfășurate,  din acest punct de vedere,   apare Acțiunea Sparanghelul[27].

În consecință,  din analiza sumară a criticilor formulate,  unele îndrituite din punct de vedere juridic,  și lăsate a fi lămurite tehnic de forul constituțional,  rezultă nu doar exprimarea unor puncte de vedere cu caracter politic,  dar,  mai ales,  substratul unor influențe de un grad mult mai ridicat.

---

[1] Victor Petrini , în  Cel mai iubit dintre pământeni,  vol. I, Editura Cartea Românească,  ed. 1984

[2] Curtea Constituțională ,  Decizia nr. 63 din 8 februarie 2017 referitoare la cererile de soluționare a conflictelor juridice de natură constituțională dintre autoritatea executivă – Guvernul României, pe de o parte, și autoritatea legiuitoare – Parlamentul României, pe de altă parte, precum şi dintre autoritatea executivă – Guvernul României, pe de o parte, și autoritatea judecătorească – Consiliul Superior al Magistraturii, pe de altă parte, cereri formulate de președintele Consiliului Superior al Magistraturii, respectiv de Președintele României, cu opinie separată,  în  Monitorul Oficial nr.  145 din 27 februarie 2017,  § 88.    

[3] Monitorul Oficial cu numărul 361 din  26 aprilie 2004

[4] Curtea de Apel Constanța,  Secţia a II-a Civilă, Contencios Administrativ și Fiscal,   Decizia Civilă nr.930  din 26 Aprilie 2012,  https://idrept.ro/.  În opinia instanței, existenta Comitetului Județean pentru Situații de Urgenta nu este însă de natură a atrage nulitatea H. C. J. nr. 121/2011, în condiţiile în care prin constituirea şi a unei comisii la nivel județean cu atribuții asemănătoare celor prevăzute în O. U. G.  nr. 21/2004 nu se poate conchide în sensul încălcării legii speciale menționate.

[5] Curtea de Apel Bucureşti,  Secţia a VIII-a Contencios Administrativ și Fiscal,  Decizia civilă nr.721 din 9 februarie 2018. Contravențiilor prevăzute la art. 37 și 38 le sunt aplicabile prevederile Ordonanței nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările ulterioare (Art. 40).

[6] Curtea de Apel București  Secţia a VIII-a Contencios Administrativ și Fiscal,   Decizia civilă nr.721 din  9 februarie 2018

[7] publicată în Monitorul Oficial, nr. 804 din 2 decembrie 2008,

[8] publicată în Monitorul Oficial nr. 796 din 23 noiembrie 2009,

[9] prin deciziile nr. 188 și nr. 190 din 2 martie 2010, publicate în Monitorul Oficial nr. 237 din 14 aprilie 2010, respectiv nr. 224 din 9 aprilie 2010, și Decizia nr. 712 din 25 mai 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 416 din 22 iunie 2010, deciziile nr. 711 și nr. 713 din 25 mai 2010, Decizia nr. 823 din 22 iunie 2010.

[10] CEDO, cauza Wieczorek c. Poloniei din 8 decembrie 2009

[11] Astfel, CEDO face o distincţie esenţială între dreptul de a continua să primeşti în viitor un salariul într-un anumit cuantum și dreptul de a primi efectiv salariul câştigat pentru o perioadă în care munca a fost prestată (Lelas c. Croaţiei din 20 mai 2010).

[12] CEDO,   cauza James şi alţii c. Regatului Unit, 21 februarie 1986

[13] CEDO,   Cauza National & Provincial Building Society, Leeds Permanent Building Society et Yorkshire Building Society c. Regatului Unit, 23 octombrie 1997

[14] Curtea de Apel Brasov Decizia nr. 577/R din 8 februarie 2012

[15] CEDO, cauza Kjartan Asmundsson c Islanda 2004, cauza Moskal c Polonia 2009, cauza Bonfield c Regatul Unit,   2005,  https://hudoc.echr.coe.int

[16]  Tribunalul  Prahova,  Sectia I Civila,  Sentinta civila nr. 3059 din 23 noiembrie 2011

[17] https://www.realitatea.net/stiri/actual/puterile-lui-klaus-iohannis-din-timpul-starii-de-urgenta-contestate-la-curtea-constitutionala

[18] Alexandra Cruceru, Dana Gîrbovan, despre conducerea prin ‘ordonanțe militare’ în stare de urgență: Ridică din punct de juridic o serie de întrebări,     

 https://www.stiripesurse.ro/dana-girbovan-despre-conducerea-prin-ordonante-militare-in-stare-de-urgenta-ridica-din-punct-de-juridic-o-serie-de-intrebari, 17 aprilie 2020

[19] Ordonanta de urgenta nr. 1 din 21 ianuarie 1999 privind regimul starii de asediu și regimul starii de urgenta, Monitorul Oficial nr. 22 din 21 ianuarie 1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 453/2004,  Monitorul Oficial nr.  1052 din 12 noiembrie 2004. Au mai intervenit pe parcurs modificări: LEGE nr. 164 din 3 octombrie 2019 pentru modificarea și completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu şi regimul stării de urgenţă  Monitorul Oficial cu numărul 811 din data de 7 octombrie 2019 (de exemplu, 8.La art.  26 alin. l (1), după lit.  c) se introduce o nouă literă, lit.  d), cu următorul cuprins: “d) rechiziţionarea de bunuri, potrivit legii.” 9.La art.  26, alin.  (2) se modifică și va avea următorul cuprins: “(2) Pe durata stării de urgenţă, instituită în temeiul art. 3 lit. b), autorităţile și instituţiile publice, operatorii economici şi populaţia sunt obligate să respecte şi să aplice prevederile legale speciale pe domeniu, precum și măsurile dispuse de autorităţile competente.” Textele fac netă distincție între „prevederi legale” dispuse de autoritatea legislativa (Parlamentul  sau delegată -O.U.G. ) şi măsuri  dispuse „de autorităţile competente”,  fără a amesteca lucrurile. Întotdeauna,  prevederile legale speciale sunt enumerate distict de măsurile dispuse de autorităţile competente. O altă modificare  survenit prin O.U.G.  nr. 34 din 26 martie 2020 pentru modificarea și completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu şi regimul stării de urgenţă,  Monitorul Oficial nr.  268 din 31 martie 2020: Având în vedere evoluţia situaţiei epidemiologice internaţionale determinată de răspândirea coronavirusului SARS-CoV2, precum şi declararea “Pandemiei” de către Organizaţia Mondială a Sănătăţii la data de 11 martie 2020, văzând Hotărârea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării nr. 30/2020 privind necesitatea instituirii stării de urgenţă și planul de acţiune la instituirea stării de urgenţă, având în vedere instituirea stării de urgenţă pe întreg teritoriul României prin Decretul nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României, luând act de evoluţia situaţiei epidemiologice pe teritoriul României și de evaluarea riscului de sănătate publică pentru perioada imediat următoare, care indică o creştere a numărului de persoane infectate cu coronavirusul SARS-CoV-2, ţinând cont de faptul că nerespectarea sau neaplicarea măsurilor stabilite în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu şi regimul stării de urgenţă, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 453/2004, cu modificările și completările ulterioare, în actele normative conexe, în ordonanţele militare sau în ordine, specifice stării instituite, ar avea un impact deosebit de grav, în principal asupra dreptului la viaţă şi, în subsidiar, asupra dreptului la sănătate al persoanelor, contribuind la zădărnicirea eforturilor autorităţilor competente în combaterea răspândirii coronavirusului SARS-CoV-2, (de exemplu,   Art. 29¹ (1) Contravenientul poate achita, în termen de cel mult 15 zile de la data înmânării sau comunicării procesului-verbal, jumătate din cuantumul amenzii aplicate de agentul constatator pentru contravenţiile prevăzute la art. 28. (2) Sumele provenite din amenzile aplicate pentru contravenţiile prevăzute la art. 28 se fac venit integral la bugetul de stat.”- Sperând că o comunicare va veni după încetarea stării. ). O.U.G.  nr. 48 din 9 aprilie 2020 privind unele măsuri financiar-fiscale Monitorul Oficial nr.  319 din 16 aprilie 2020

[20] Art. 9  completat de Art. 1,  pct. 1. din Legea nr. 164/2019 

^[21] Art. 28   modificat de Art. I,  pct. 1. din O.U.G.  nr. 34/2020 . După articolul 28 s-au introdus,   prin Ordonanța de urgență nr. 34,   patru noi articole, articolele 281-284, cu următorul cuprins:”Art. 281Bunurile confiscate ca urmare a aplicării sancţiunilor contravenţionale prevăzute la art. 28, care sunt cuprinse în categoriile stabilite, potrivit art. 282 alin. (1), în Necesarul de bunuri în stare de urgenţă sau în Necesarul de bunuri în stare de asediu, se atribuie direct, cu titlu gratuit, şi nu se supun dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului nr. 14/2007 pentru reglementarea modului şi condiţiilor de valorificare a bunurilor intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Art. 282 (1) Pe perioada stării instituite, Ministerul Afacerilor Interne, respectiv Ministerul Apărării Naţionale întocmeşte Necesarul de bunuri în stare de urgenţă, respectiv Necesarul de bunuri în stare de asediu, care cuprinde lista categoriilor de bunuri aflate în cantităţi insuficiente punerii în aplicare a măsurilor dispuse în starea instituită. Documentele se comunică autorităţilor abilitate să asigure aplicarea și respectarea dispoziţiilor ordinelor şi/sau ordonanţelor militare. (2) Organul constatator care a dispus confiscarea bunurilor prevăzute de art. 281 transmite Ministerului Afacerilor Interne, respectiv Ministerului Apărării Naţionale, în cel mult 24 de ore de la data constatării faptei, în copie, procesul-verbal de constatare a contravenţiei şi aplicare a sancţiunii, împreună cu documentele de însoţire a bunurilor confiscate. (3) Ministrul afacerilor interne, respectiv ministrul apărării naţionale sau persoanele împuternicite de aceştia dispun prin ordin de distribuţie: a) atribuirea cu titlu gratuit a bunurilor confiscate, instituţiilor sau autorităţilor publice, în termen de cel mult 3 zile de la data primirii documentelor prevăzute la alin. (2); b) atribuirea bunurilor confiscate în vederea prelucrării voluntare unor operatori specializaţi, în situaţia în care acestea sunt materii prime și materiale care pot fi folosite pentru obţinerea unor produse necesare autorităţilor şi instituţiilor publice pentru punerea în aplicare a măsurilor dispuse pe perioada stării instituite. (4) Transportul bunurilor de la organul constatator la autorităţile şi instituţiile publice beneficiare sau/şi la operatorii specializaţi se asigură de către structuri publice specializate, desemnate prin ordinul de distribuţie prevăzut la alin. (3). Art. 283 (1) Produsele obţinute de operatorii prevăzuţi la art. 282 alin. (3) lit. b) sunt atribuite cu titlu gratuit autorităţilor și instituţiilor publice beneficiare stabilite prin ordin de distribuţie al ministrului afacerilor interne, respectiv al ministrului apărării naţionale sau al persoanelor împuternicite de către aceştia. (2) Condiţiile și termenii în care se realizează predarea-preluarea materiilor prime, materialelor ocazionate de transportul produselor către autorităţile şi instituţiile beneficiare sunt deductibile fiscal. (4) Taxa pe valoarea adăugată datorată potrivit Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, de către operatorii economici prevăzuţi la art. 282 alin. (3) lit. b) pentru produsele prevăzute la alin. (1), se suportă de către autorităţile şi instituţiile publice beneficiare.  Art. 284 (1) Plângerea formulată împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei şi de aplicare a sancţiunilor prevăzute la art. 28 nu suspendă executarea sancţiunilor contravenţionale complementare aplicate. (2) În caz de anulare sau de constatare a nulităţii procesului-verbal instanţa judecătorească dispune să se achite celui în drept o despăgubire care se stabileşte în raport cu valoarea de circulaţie a bunurilor la momentul confiscării şi care se asigură din bugetul autorităţilor şi instituţiilor publice beneficiare.” 3.După articolul 29 se introduce un nou articol, articolul 291, cu următorul cuprins: “Art. 291 (1) Contravenientul poate achita, în termen de cel mult 15 zile de la data înmânării sau comunicării procesului-verbal, jumătate din cuantumul amenzii aplicate de agentul constatator pentru contravenţiile prevăzute la art. 28. (2) Sumele provenite din amenzile aplicate pentru contravenţiile prevăzute la art. 28 se fac venit integral la bugetul de stat.” 4.Articolul 30 se modifică şi va avea următorul cuprins: “Art. 30 În măsura în care prezenta ordonanţă de urgenţă nu prevede altfel, contravenţiilor prevăzute la art. 28 le sunt aplicabile dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările ulterioare.” 5.După articolul 33 se introduc două noi articole, articolele 33¹ şi 33², cu următorul cuprins: “Art. 33¹ Pe perioada stării de asediu sau a stării de urgenţă, normele legale referitoare la transparenţa decizională şi dialogul social nu se aplică în cazul proiectelor de acte normative prin care se stabilesc măsuri aplicabile pe durata stării de asediu sau a stării de urgenţă ori care sunt o consecinţă a instituirii acestor stări. Art. 33² (1) Valabilitatea documentelor eliberate de instituţiile şi autorităţile publice se menţine pe toată perioada stării de asediu sau a stării de urgenţă, precum şi pentru o perioadă de 90 de zile de la încetarea acestor stări. (2) Prin excepţie de la alin. (1), în cazul dovezilor înlocuitoare ale permiselor de conducere – cu drept de circulaţie, se menţine numai valabilitatea celor emise în temeiul art. 111 alin. (1) lit. b) sau alin. (4) din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, cu modificările şi completările ulterioare, pe toată perioada stării de asediu sau a stării de urgenţă, precum şi pentru o perioadă de 10 zile de la încetarea acestor stări. Pentru aceleaşi perioade se menţine şi valabilitatea prelungirii dreptului de circulaţie dispusă de procuror sau de instanţa de judecată potrivit art. 111 alin. (6) din O.U.G.  nr. 195/2002, cu modificările şi completările ulterioare.” În cazul sancţiunilor contravenţionale aplicate potrivit art. 28 din O.U.G.nr. 1/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 453/2004, cu modificările şi completările ulterioare, nu sunt aplicabile prevederile art. VII din O.U.G. nr. 29/2020 privind unele măsuri economice şi fiscal-bugetare (Art. II al  O.U.G. nr.   34). Prin derogare de la prevederile art. 4 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare, dispoziţiile art. I pct. 1 intră în vigoare la 3 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României a prezentei ordonanţe de urgenţă (Art. III al  O.U.G. nr.   34). Vezi și  Ordinul 56/2020 privind desemnarea personalului competent să constate contravenții și să aplice sancțiuni contravenționale pe perioada stării de urgență pentru nerespectarea prevederilor art. 9 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu și regimul stării de urgență (M.Of. 264 din 31 martie 2020), precum şi a produselor obţinute se stabilesc de către Ministerul Afacerilor Interne, respectiv de către Ministerul Apărării Naţionale şi operatorii specializaţi prevăzuţi la art. 282 alin. (3) lit. b) prin protocol de predare-preluare. . .

 

[23] Curtea de Apel Bucureşti,  Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale,   decizia nr. 1590 din 11 mai 2015,   https://idrept.ro/.  În cauza Sporrong şi Lonnroth c Suediei (1982) Curtea a stabilit care sunt limitele ingerinţei statului în ceea ce priveşte dreptul de proprietate. Astfel, ingerinţa statului poate fi rezultatul unei măsuri luate de o autoritate publică, al unei hotărâri judecătoreşti sau a anumitor prevederi legale.

O măsura care reprezintă o ingerinţa în dreptul de proprietate trebuie, conform jurisprudenţei CEDO, 1. Să fie prevăzuta de lege, 2. Să fie justificată de o cauză de utilitate publică sau de un scop legitim de interes general şi 3. Să asigure un just echilibru între cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului (Sporrong şi Lonnroth c. Suediei). Statul dispune de o anumită marjă de apreciere, ca şi în alte domenii care extind garanţiile Convenţiei. Mai mult decât atât, noţiunea de “interes public” este, prin natura sa, extinsă. În mod special, decizia de a adopta legi cu privire la echilibrul dintre cheltuielile şi veniturile bugetului de stat implică de obicei luarea în considerare a aspectelor politice, economice şi sociale şi legiuitorul dispune de o marjă largă de apreciere pentru a desfăşura o politică economică şi socială. Preocuparea de a asigura un atare echilibru se reflecta în structura art. 1 din Protocolul 1 Adiţional în totalitate, aşadar şi în a doua teză care trebuie citită în conformitate cu principiul consacrat de prima. În special trebuie să existe un raport rezonabil de proporţionalitate intre scopul vizat şi mijloacele folosite (Pressos Compania Naviera S. A.  şi alţii c. Belgiei, 20 nov. 1995).  În ce priveşte ingerinţa reţinuta în cauza tribunalul apreciază, pe de o parte ca aceasta este prevăzuta prin lege şi pe de altă parte ca aceasta serveşte necesitaţii protejării unui interes general, asigurarea stabilităţii economice a ţării şi apărarea siguranţei naţionale fiind noţiuni care se circumscriu celor de „scop legitim de interes general” şi de „cauză de utilitate publică”.

[24] Cristian-Gabriel Winzer,  https://media.dcnews.ro/other/202004/amicus-curiae-ccr-winzer-oug-25-2020_04225500.pdf. Parlamentul nu  și -a exercitat rolul constitutional de control asupra administratiei publice, în cazul normelor manifest ilegale conținute în unele ordonanțte militare, prin care s-au decis limitări exceptionale ale drepturilor omului . SCA Piperea și Asociații,  Memoriu adresat Avocatului poporului pentru sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor din O.U.G. nr. 34/2020 prin care se aduc modificări O.U.G. nr. 1/1999 cu privire la faptele contravenționale și sancțiunile aplicabile în perioada stării de urgență,  https://www.piperea.ro/articol/memoriu-adresat-avocatului-poporului-pentru-sesizarea-curtii-constitutionale. Prin Ordonanțele militare nr. 1 – 7 s-au instituit o serie de restricții, precum: suspendarea anumitor tipuri de activități, suspendarea zborurilor în și dinspre anumite țări, interdicția circulației tuturor persoanelor în afara locuinței/gospodăriei, cu anumite excepții prevăzute expres, instituirea carantinei pentru anumite localități etc. Reglementarea instituită prin art. 28⁴ alin. (2) din O.U.G. nr. 1/1999 pare a constitui o formă mascată prin care statul poate rechiziționa în mod definitiv bunurile neconsumptibile, deoarece nu prevede posibilitatea celui păgubit de a obține restituirea în natură a bunului confiscat nelegal.

[25]V și https://m.luju.ro/parlamentul-s-a-facut-pres-in-fata-lui-iohannis. In loc să vegheze la apărarea principiilor constitutionale, parlamentarii au permis uzurparea puterii legiuitoare și suprimarea autorității judecătorești, prin votarea Decretului privind starea de urgență emis de Klaus Iohannis. Avocatul Corneliu-Liviu Popescu acuză: “Parlamentul a abdicat rușinos de la rolul său de primă instituție fundamentală a democrației constituționale”

[26]  sesizarea Renatei Weber, Avocatului Poporului,  nr. 6786 din 16 aprilie 2020,  adresată Curții Constituționale

[27] https://www.stiridecluj.ro/social/mii-de-oameni-la-aeroportul-cluj-pleaca-la-munca-in-germania. https://www.luju.ro/pentru-sclavi-virusul-nu-mai-e-ucigas-guvernul-meu-tine-in-casa-angajatii-firmelor-din-romania-dar-ii-lasa-sa-umble-in-grupuri-de-mii-de-persoane-pe-romanii-ceruti-la-export