STATUTUL JUDECĂTORILOR ŞI PROCURORILOR
Legea nr. 303 din 28 iunie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 576 din 29 iunie 2004 şi modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 124/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.168 din 9 decembrie 2004, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 300 din 11 aprilie 2005, a fost republicată în temeiul art. XII al titlului XVII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005, dându-se textelor o noua numerotare[1].
Titlul IV reglementează răspunderea judecătorilor şi procurorilor . Potrivit art. 94, judecătorii şi procurorii răspund civil, disciplinar şi penal, în condiţiile legii. Judecătorii, procurorii şi magistraţii-asistenţi pot fi percheziţionaţi, reţinuţi, arestaţi la domiciliu sau arestaţi preventiv numai cu încuviinţarea secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii. În caz de infracţiune flagrantă, judecătorii, procurorii şi magistraţii-asistenţi pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei potrivit legii, Consiliul Superior al Magistraturii fiind informat de îndată de organul care a dispus reţinerea sau percheziţia [art. 95. alin. (1) al art. 95 a fost modificat prin pct. 13 al art. 71 din Legea nr. 255 din 19 iulie 2013[2]].
În Capitolul I al Titlului IV din Legea nr. 303/2004 se stabilesc regulile generale aplicabile în cazul răspunderii judecătorilor sau procurorilor, adăugânu-se că statul răspunde, în condiţiile legii, pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, ceea ce nu înlătură răspunderea judecătorilor sau procurorilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau cu gravă neglijenţă. Curtea Constituțională constată că principala critică de neconstituţionalitate priveşte imposibilitatea justiţiabililor de a se îndrepta împotriva judecătorilor, “în mod direct”, “pe cale civilă”, pentru repararea prejudiciilor materiale şi morale suferite. Or, sub acest aspect, Curtea s-a pronunţat, de exemplu, prin Decizia nr. 1.052 din 13 noiembrie 2007[3], constatând că răspunderea magistraţilor stabilită în condiţiile legii nu înlătură răspunderea acestora pentru exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, precum şi că răspunderea statului nu mai este limitată doar la erorile judiciare săvârşite în materie penală, ci priveşte toate erorile judiciare, indiferent de natura cauzelor în care au fost săvârşite, lărgindu-se astfel garanţia constituţională a acestei răspunderi. De asemenea, de exemplu, prin Decizia nr. 633 din 24 noiembrie 2005[4], Curtea a observat că problema erorilor judiciare se ridică în principal sub aspectul reparaţiilor pe care societatea este datoare să le acorde celui care a suferit în mod injust de pe urma erorilor comise în sistemul judiciar, prevederile constituţionale cuprinse în art. 52 alin. (3) consacrând principiul răspunderii obiective a statului în asemenea împrejurări[5].
Dispoziţiile art. 95 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, potrivit cărora judecătorii, procurorii şi magistraţii-asistenţi pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi preventiv numai cu încuviinţarea secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii, dau expresie unei atribuţii a acestui organism, stabilite prin legea sa organică, “în realizarea rolului său de garant al independenţei justiţiei”, aşadar sunt în concordanţă cu dispoziţiile art. 133 alin. (1) şi art. 134 alin. (4) din Constituţie. Nu poate fi reţinută nici încălcarea prevederilor art. 21 şi art. 124 din Legea fundamentală, întrucât dispoziţiile art. 95 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 nu stabilesc nicio obligaţie pentru judecătorii învestiţi cu soluţionarea cererilor la care textul legal face referire, de natură să ştirbească în vreun fel independenţa acestora, consfinţită prin dispoziţiile art. 124 alin. (3) din Constituţie, potrivit cărora “Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii”.Cât priveşte dispoziţiile art. 148 alin. 1 lit. f) C. pr. pen., acestea sunt criticate pentru faptul că sunt interpretabile, întrucât omit să stabilească situaţiile în care poate dispune arestarea unor persoane, “lăsând aceasta la arbitrariul judecătorului”. Or, o asemenea împrejurare nu constituie în sine o încălcare a dispoziţiilor constituţionale, întrucât rolul instanţei judecătoreşti este tocmai acela de a interpreta actul normativ şi de a-l aplica la o speţă concretă[6].
Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea judecătorilor şi procurorilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.
Răspunderea magistraţilor, stabilită în condiţiile legii, nu înlătură răspunderea acestora pentru exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, iar răspunderea statului nu este limitată doar la erorile judiciare săvârşite în materie penală, ci priveşte toate erorile judiciare, indiferent de natura cauzelor în care au fost săvârşite, lărgindu-se astfel garanţia constituţională a acestei răspunderi[7]. Curtea Constituțională a observat că problema erorilor judiciare se ridică în principal sub aspectul reparaţiilor pe care societatea este datoare să le acorde celui care a suferit în mod injust de pe urma erorilor comise în sistemul judiciar, prevederile constituţionale cuprinse în art. 52 alin. (3) consacrând principiul răspunderii obiective a statului în asemenea împrejurări[8].
Cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procese penale sunt stabilite de Codul de procedura penală (art. 96).
Capitolul VI din Titlul IV – Proceduri speciale – al Părții speciale a Codului de procedură penală reglementează procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară sau în caz de privare nelegală de libertate ori în alte cazuri.
Persoana care a fost condamnată definitiv, indiferent dacă pedeapsa aplicată sau măsura educativă privativă de libertate a fost sau nu pusă în executare, are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite în cazul în care, în urma rejudecării cauzei, după anularea sau desfiinţarea hotărârii de condamnare pentru un fapt nou sau recent descoperit care dovedeşte că s-a produs o eroare judiciară, s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare. Aceste dispoziţii se aplică şi în cazul redeschiderii procesului penal cu privire la condamnatul judecat în lipsă, dacă după rejudecare s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare. Aceștia nu vor fi însă îndreptăţite să ceară repararea de către stat a pagubei suferite dacă, prin declaraţii mincinoase ori în orice alt fel, au determinat condamnarea, în afara cazurilor în care au fost obligate să procedeze astfel. De asemenea, nu este îndreptăţită la repararea pagubei nici persoana condamnată căreia îi este imputabilă în tot sau în parte nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut sau recent descoperit (Art. 538 C. pr. pen. – Dreptul la repararea pagubei în caz de eroare judiciară).
Are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată nelegal de libertate. Privarea nelegală de libertate trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară, precum şi prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanţei de judecată învestită cu judecarea cauzei ( Art. 539 – Dreptul la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate).
La stabilirea întinderii reparaţiei se ţine seama de durata privării nelegale de libertate, precum şi de consecinţele produse asupra persoanei, asupra familiei celui privat de libertate ori asupra celui aflat în situaţia de a cere repararea pagubei în caz de eroare judiciară.
Reparaţia constă în plata unei sume de bani sau în constituirea unei rente viagere ori în obligaţia ca, pe cheltuiala statului, cel reţinut sau arestat nelegal să fie încredinţat unui institut de asistenţă socială şi medicală. La alegerea felului reparaţiei şi la întinderea acesteia se va ţine seama de situaţia celui îndreptăţit la repararea pagubei şi de natura daunei produse. Persoanelor care înainte de privarea de libertate ori de încarcerare ca urmare a punerii în executare a unei pedepse ori măsuri educative privative de libertate erau încadrate în muncă, li se calculează, la vechimea în muncă stabilită potrivit legii, şi timpul cât au fost private de libertate.
În toate cazurile reparaţia va fi suportată de stat, prin Ministerul Finanţelor Publice ( cf art. 540 din Codul de procedură penală – Felul şi întinderea reparaţiei).
Acţiunea pentru repararea pagubei poate fi pornită de persoana îndreptăţită, iar după moartea acesteia poate fi continuată sau pornită de către persoanele care se aflau în întreţinerea sa la data decesului. Ea poate fi introdusă în termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei de judecată, precum şi a ordonanţei sau încheierilor organelor judiciare, prin care s-a constatat eroarea judiciară, respectiv privarea nelegală de libertate. Pentru obţinerea reparării pagubei, persoana îndreptăţită se poate adresa tribunalului în a cărei circumscripţie domiciliază, chemând în judecată civilă statul, care este citat prin Ministerul Finanţelor Publice. Acţiunea este scutită de taxa judiciară de timbru (Art. 541 – Acţiunea pentru repararea pagubei). Personal nu văd motivul limitării acestui termen, deși codul poate avea în vedere situații de repunere în termen.
În cazul în care repararea pagubei a fost acordată direct de o instanţă, precum şi în situaţia în care statul român a fost condamnat de către o instanţă internaţională pentru vreunul dintre cazurile de eroare judiciară sau de privare nelegală de libertate, acţiunea în regres pentru recuperarea sumei achitate poate fi îndreptată ulterior împotriva magistratului care, cu rea-credinţă sau din culpă gravă, a provocat situaţia generatoare de daune sau împotriva instituţiei la care acesta este asigurat pentru despăgubiri în caz de prejudicii provocate în exerciţiul profesiunii.
Asigurarea malpraxis a fost creată pentru a-i proteja pe cei ce desfășoară o activitate ce ar putea afecta alte persoane și are drept scop acoperirea prejudiciilor pe care aceștia le pot cauza din culpă, datorită unor erori, din cunostinte profesionale insuficiente sau din neglijență în exercitarea profesiei [9]. În practica asigurărilor nu poate exista o garantare pentru ceea ce în penal desemnăm prin sintagma „rea-credinţă”. Argumentarea constă în ideea de acoperire a riscului statistic, întâmplător. De aceea, textul trebuie citit ca referindu-se doar la asigurarea culpei.
Codul de procedură penală repetă faptul că Statul trebuie să dovedească în cadrul acţiunii în regres, prin ordonanţa procurorului sau hotărâre penală definitivă, că cel asigurat pentru despăgubiri în exerciţiul profesiunii a produs cu rea-credinţă sau din culpă gravă profesională eroarea judiciară sau privarea nelegală de libertate cauzatoare de prejudicii ( Art. 542 – Acţiunea în regres) . Textul trebuie citit ca desemnând acțiunea în regres a statului împotriva magistratului, asigurat sau nu, ori a instituției care l-a asigurat pe magistrat pentru despăgubiri în exerciţiul profesiunii, dacă a produs pagube din culpă gravă, și neapărat, culpa să fi fost o culpă gravă profesională, ca eveniment asigurat.
Conchidem că legea de procedură cere întotdeauna ca temei al răspunderii civile pentru magistrat, existența unei rele credinţe sau măcar a unei culpe grave profesionale.
Nu poate fi antrenată răspunderea civilă sau disciplinară a unui judecător pentru modul de interpretare a legii, apreciere a faptelor sau evaluare a probelor, cu excepţia cazurilor de rea-credinţă şi gravă neglijenţă. Principiul este statuat în Recomandarea CM/Rec(2010)12 a Comitetului Miniştrilor către statele membre cu privire la judecători: independenţa, eficienţa şi responsabilităţile, adoptată de Comitetul Miniştrilor în 17 Noiembrie 2010,la cea de-a 1098-a întâlnire a delegaţilor miniştrilor[10].
Dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârşite în alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o fapta săvârşită în cursul judecăţii procesului (şi dacă aceasta fapta este de natură să determine o eroare judiciară).
Curtea Constituțională constată că dispoziţiile art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 – raportate la aceleaşi prevederi constituţionale ca şi cele invocate în cauza de faţă – au mai făcut obiect al controlului de constituţionalitate, Curtea pronunţându-se prin Decizia nr. 182/2008[11]. Cu acel prilej, Curtea a statuat că, potrivit art. 52 alin. (3) din Constituţie, statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, răspundere stabilită în condiţiile legii şi care nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă. Totodată, la revizuirea Constituţiei din 2003, această răspundere a statului nu a mai fost limitată doar la erorile judiciare săvârşite în materie penală, ci priveşte în prezent toate erorile judiciare, indiferent de natura cauzelor în care au fost săvârşite, lărgindu-se astfel garanţia constituţională a acestei răspunderi.De asemenea, potrivit art. 52 alin. (2) din Legea fundamentală, statul răspunde în condiţiile legii, legiuitorul reglementând, prin art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004, cerinţele în care se stabileşte această răspundere, printre care se află şi aceea a existenţei unei hotărâri definitive de stabilire a răspunderii penale sau disciplinare a judecătorului sau procurorului. Astfel, dispoziţiile criticate stabilesc modalităţile şi condiţiile în care angajarea acestei răspunderi urmează a se face prin acordarea şi plata despăgubirilor cuvenite.În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate raportată la prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie, Curtea a constatat că şi aceasta este neîntemeiată, deoarece textul de lege atacat se aplică în egală măsură tuturor persoanelor la care se referă ipoteza normei prevăzute de acest text.Referitor la critica de neconstituţionalitate privind încălcarea prevederilor art. 21 din Constituţie, Curtea a constatat că aceasta este neîntemeiată, deoarece dispoziţiile de lege criticate nu îngrădesc accesul la justiţie, ci, dimpotrivă, stabilesc condiţiile în care se poate exercita dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârşite în alte procese decât cele penale[12].
Textele constituţionale considerate a fi încălcate sunt cele ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil şi ale art. 52 privind dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică. Examinând excepţia de neconstituţionalitate se constată că, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională s-a mai pronunţat asupra constituţionalităţii aceluiaşi text de lege, în raport de aceleaşi prevederi din Legea fundamentală[13]. Curtea a constatat că dispoziţiile art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 sunt constituţionale.
În ce priveşte eroarea judiciară din procesele penale, dispoziţiile legale criticate – art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 – au făcut trimitere la dispoziţiile din Codul de procedură penală, iar în ce priveşte eroarea judiciară ce a izvorât din alte procese, aceleaşi norme – art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 – au instituit dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciului după ce în prealabil a fost pronunţată o hotărâre definitivă (penală sau disciplinară) împotriva judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârşită în cursul judecării procesului cu condiţia ca aceasta să fi fost de natură să determine eroarea. Este firesc să fie aşa, deoarece numai în procesele penale eroarea judiciară reprezintă o evidenţă în măsura în care, după condamnarea definitivă prin hotărâre, s-a pronunţat o nouă hotărâre definitivă de achitare[14].
Capitolul IV – Răspunderea civilă , din Titlul II – Izvoarele obligațiilor al Cărții a V-a – Despre obligații a Codului civil reglementează Condiţiile răspunderii: Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă (Art. 1357). Față de răspunderea reglementată în Legea nr. 303/2004, Codul civil statornicește principiul răspunderii nelimitate pentru fapta proprie. În cazul răspunderii comitenţilor pentru prepuşi, comitentul este obligat să repare prejudiciul cauzat de prepuşii săi ori de câte ori fapta săvârşită de aceştia are legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate.
Este comitent cel care,( în virtutea unui contract sau) în temeiul legii, exercită direcţia, supravegherea şi controlul asupra celui care îndeplineşte anumite funcţii sau însărcinări în interesul său ori al altuia.
Comitentul nu răspunde dacă dovedeşte că victima cunoştea sau, după împrejurări, putea să cunoască, la data săvârşirii faptei prejudiciabile, că prepusul a acţionat fără nicio legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate (Art. 1373 C. civ. ).
Art. 1384 din cod reglementează dreptul de regres, astfel încât cel care răspunde pentru fapta altuia se poate întoarce împotriva aceluia care a cauzat prejudiciul, cu excepţia cazului în care acesta din urmă nu este răspunzător pentru prejudiciul cauzat.
Când cel care răspunde pentru fapta altuia este statul, Ministerul Finanţelor Publice se va întoarce în mod obligatoriu, pe cale judiciară, împotriva aceluia care a cauzat prejudiciul, în măsura în care acesta din urmă este răspunzător, limitat, potrivit legii speciale, pentru producerea acelui prejudiciu. În cazul nostru, legea specială este Legea nr. 303/2004, care limitează răspunderea magistratului. Obligația statului de a răspunde civil este totală, înscrisă în art. 1357 din Codul civil.
Dacă prejudiciul a fost cauzat de mai multe persoane, cel care, fiind răspunzător pentru fapta uneia dintre ele, a plătit despăgubirea se poate întoarce şi împotriva celorlalte persoane care au contribuit la cauzarea prejudiciului sau, dacă va fi cazul, împotriva celor care răspund pentru acestea. În toate cazurile, regresul va fi limitat la ceea ce depăşeşte partea ce revine persoanei pentru care se răspunde şi nu poate depăşi partea din despăgubire ce revine fiecăreia dintre persoanele împotriva cărora se exercită regresul.
În toate cazurile, cel care exercită regresul nu poate recupera partea din despăgubire care corespunde propriei sale contribuţii la cauzarea prejudiciului.
Magistratul răspunde în limita cantonată de rea-credinţă sau de culpă gravă profesională. Astfel, prin Decizia nr. 1.307 din 2 decembrie 2008[15], Curtea Constituțională a reţinut că răspunderea magistraţilor este stabilită în condiţiile legii speciale, în timp ce răspunderea statului nu mai este limitată doar la erorile judiciare săvârşite în materie penală, și priveşte toate erorile judiciare[16].
Într-un caz , nemulţumirea autorului excepţiei izvorăşte din aceea că un procuror a emis un rechizitoriu care nu s-a fundamentat pe fapte care să întrunească elementele constitutive ale vreunor infracţiuni. Pentru a fi pusă în discuţie o eventuală reparare de prejudicii, ar trebui să existe o eroare judiciară în materie penală. Or, eroarea judiciară constă atât potrivit dispoziţiilor art. 504 din Codul de procedură penală din 1968 (actualul art. 538 ), într-o condamnare definitivă şi pentru care, în urma rejudecării, s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare. Prin urmare, nu poate fi pus semnul egalităţii între un rechizitoriu care doar dispune trimiterea în judecată şi o hotărâre definitivă de condamnare, deoarece, potrivit dispoziţiilor art. 23 alin. (11) din Constituţie, “Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată”, prezumţie care nu poate fi înlăturată de existenţa unui act de trimitere în judecată, care, de altfel, poate fi supus cenzurii, partea interesată având posibilitatea “de a arăta judecătorului în ce constă nelegalitatea comisă”[17]. Curtea Constituțională constată că poate exista o eroare judiciară, dar nu fundamentată pe tipul de eroare din procesele penale, ci pe tipul de eroare ce izvorăşte din alte procese. Astfel, în măsura în care un procuror îşi exercită atribuţiile specifice cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, acesta poate fi răspunzător disciplinar în condiţiile art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, putând fi sesizată, aşa cum s-a arătat anterior, Inspecţia Judiciară din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, întrucât potrivit art. 991 din aceeaşi lege “există rea-credinţă atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane”, şi “există gravă neglijenţă atunci când judecătorul sau procurorul nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual.” Prin urmare, în acord cu dispoziţiile art. 134 alin. (2) din Constituţie, competenţa de a se pronunţa în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor şi de a identifica în concret existenţa unei erori judiciare în alte cauze decât cele penale revine în exclusivitate Consiliului Superior al Magistraturii care, în astfel de situaţii, îndeplineşte rol de instanţă de judecată, Curţii Constituţionale nefiindu-i atribuită o astfel de posibilitate. Totodată, în măsura în care, în exercitarea atribuţiilor specifice, un magistrat săvârşeşte o infracţiune, atunci hotărârea penală de condamnare a acestuia poate constitui temei al acţiunii directe împotriva statului pentru prejudiciile cauzate unei persoane prin acea faptă dacă s-a stabilit că fapta comisă a fost de natură să determine o eroare judiciară. Prin urmare, şi acest tip de fapte generatoare de prejudicii poate intra sub incidenţa erorii judiciare, fiind vorba aşadar de răspunderea statului în condiţiile instituite de art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004, iar identificarea erorii judiciare în astfel de situaţii reprezintă atributul exclusiv al instanţelor de drept comun, ţinând de specificitatea fiecărui caz în parte. În consecință, nu poate fi primită critica referitoare la încălcarea art. 16 alin. (1) din Constituţie, deoarece, pe de o parte, situaţia juridică a cetăţenilor care au fost vătămaţi printr-o eroare judiciară nu este identică cu cea a celor care au fost vătămaţi de conduita magistraţilor în alte cazuri decât cele la care se referă art. 96 din Legea nr. 303/2004 şi, pe de altă parte, spre deosebire de faptele ilicite cauzatoare de prejudicii săvârşite de alţi cetăţeni (de exemplu, răspunderea medicului pentru culpa medicală) care pot fi chemaţi direct în judecată, pentru magistraţi, Constituţia, şi nu legea, consacrând principiul răspunderii directe a statului, a instituit cu titlu de excepţie răspunderea subsidiară a acestora[18].
Potrivit art. 132 din Constituţie, procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, imparţialităţii şi a controlului ierarhic sub autoritatea ministrului justiţiei, sens în care toate actele întocmite de aceştia, în funcţie de faza procesuală în care au fost emise, sunt supuse cenzurii procurorului ierarhic superior ori instanţelor judecătoreşti stabilite de lege care, în acord cu art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală, alături de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, înfăptuiesc justiţia. Totodată, o astfel de critică nu poate fi primită nici din perspectiva magistratului judecător, deoarece acesta, în procesul de înfăptuire a actului de justiţie, nu este titular de drepturi subiective proprii a căror exercitare abuzivă poate genera încălcarea drepturilor altor persoane. Câtă vreme judecătorul aparţine puterii judecătoreşti, el pronunţă hotărâri nu numai în numele legii, ci şi în cel al statului pe care îl reprezintă, stat de la care emană legea căreia i se supune. Şi din această perspectivă este firesc ca, în situaţia în care s-a produs o eroare judiciară, persoana interesată să se îndrepte direct împotriva statului şi nu împotriva judecătorului, acesta din urmă nefiind decât un reprezentat al primului.
Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului dezvoltată pe marginea noţiunii de eroare judiciară consacrată de art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenţie relevă faptul că aceasta este, ca regulă generală, asociată materiei penale şi decurge din ideea de eroare de fapt săvârşită de instanţa care, fiind chemată să se pronunţe asupra temeiului unei acuzaţii penale, pronunţă condamnarea unei persoane nevinovate. Referindu-se la noţiunea de “eroare judiciară”, instanţa europeană a statuat că simpla considerare a faptului că investigaţia în cazul reclamantului era “incompletă şi părtinitoare” nu poate prin ea însăşi, în absenţa erorilor judiciare sau a unor încălcări serioase a procedurilor judecătoreşti, a unor abuzuri de putere ori a unor erori evidente în aplicarea dreptului material sau a oricărui alt motiv important ce rezultă din interesul justiţiei, să indice prezenţa unei erori judiciare în procedura anterioară. De aceea, s-a statuat că ceea ce prevalează cu privire la eroarea judiciară comisă de către instanţele inferioare, adică a greşelilor din administrarea justiţiei, constă în imposibilitatea neutralizării sau corectării sale în alt fel[19].
De altfel, referindu-se la principiul răspunderii statului cu privire la încălcarea normelor Uniunii Europene prin hotărâri judecătoreşti, Curtea de la Luxemburg a statuat că persoanele particulare trebuie să aibă posibilitatea de a obţine în faţa unei instanţe naţionale repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea drepturilor lor în urma unei hotărâri, cu condiţia ca aceasta să fie pronunţată în faţa unei instanţe de ultim grad de jurisdicţie, iar încălcarea să fie suficient de gravă. Această din urmă condiţie se apreciază în funcţie de nivelul de claritate şi precizie al normei, de caracterul intenţionat al încălcării şi de împrejurarea că eroarea nu poate fi scuzabilă[20] . Or, în prezenta cauză supusă cenzurii Curţii Constituţionale, emiterea incorectă a unui rechizitoriu putea fi neutralizată de către instanţele de judecată competente să se pronunţe asupra dezlegării pricinii, fapt care, de altfel, s-a întâmplat; deci nu poate fi pusă în discuţie existenţa hotărâri judecătoreşti vătămătoare.
În consecință, o încălcare gravă a unei norme de drept de către un judecător prin care a produs o eroare judiciară trebuie mai întâi constatată de o instanţă naţională în condiţiile unui proces echitabil, ca efect al antrenării răspunderii statului, stat care, la rândul său, are o acţiune în regres împotriva judecătorului, dacă se stabileşte, tot în cadrul unui proces echitabil, că acesta este cel care a încălcat norma de drept cu gravă neglijenţă sau rea-credinţă[21].
Nu este îndreptăţită la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului, a contribuit în orice mod la săvârşirea erorii judiciare de către judecător sau procuror.
Am îndrăzni o părere personală: dreptul la repararea pagubei există chiar dacă persoana, în cursul procesului, a contribuit în orice mod la săvârşirea erorii judiciare de către judecător sau procuror; ceea ce credem noi că va exista este o limitare a întinderii cuantumului prejudiciului, deci a pagubei, ce trebuie cantonată corespunzător gradului de vinovăție a fiecăruia, nefiind vorba, în principiu, de a exonerare totală de răspundere. Textul ar trebui să se refere la “a determina”, și nu la “a contribui”. Poate fi vorba de o exonerare de răspumdere determinată de o faptă exclusivă, și de o limitare a cuantumului răspunderii pe măsura gradului de vină a fiecăruia la producerea prejudiciului.
În cazul în care victima a contribuit cu intenţie sau din culpă la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau în parte, deşi putea să o facă, – cu valoare de principiu – cel chemat să răspundă va fi ţinut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o.
Aceste dispoziţii se aplică şi în cazul în care la cauzarea prejudiciului au contribuit atât fapta săvârşită de autor, cu intenţie sau din culpă, cât şi forţa majoră, cazul fortuit ori fapta terţului pentru care autorul nu este obligat să răspundă ( spune Art. 1371 C. civ.,care reglementează Vinovăţia comună. Pluralitatea de cauze).
Pentru repararea prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acţiune numai împotriva statului, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice.
Nici cu această limitare nu am îndrăzni să fim de acord. Nu văd de ce un reclament nu ar avea beneficiul de discuțiune. Potrivit acestui text de lege aș chema la directă răspundere solidară, atât a Ministerului Finanţelor Publice, cât și a magistratului. Este latitudinea ministerului să arate directul vinovat și răspunzător. Nu vedem de ce indivizibilitatea ar fi stipulată , întrucât obiectul obligaţiei este, prin natura sa, susceptibil de divizare materială sau intelectuală. Limitativ, Ministerul Finanţelor Publice, fiind singurul desemnat direct prin lege, nu vedem de ce nu ar chema în garanție în acelașIi proces, și pe magistrat. După ce prejudiciul [având un singur obiect, una res vertitur ] a fost acoperit integral de stat în temeiul [acestei legi, ce ni se pare că stipulează expres solidatitatea] hotărârii irevocabile date, statul se poate îndrepta cu o acţiune în despăgubiri împotriva judecătorului sau procurorului care, cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, a săvârşit eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii. Credem că statul este obligat a se îndrepta cu o acţiune în despăgubiri împotriva judecătorului sau procurorului care, cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, a săvârşit eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii. Această târzie acțiune nu profită statului (sed non ad argentum obligationem), și nu îndeamnă pe magistrat la prudență. Este pur și simplu superfluă. Este evident că statul răspunde pentru tot,obiectiv, iar magistratul limitat, numai pentru intenție sau culpă gravă profesională.
Termenul de prescripţie a dreptului la acţiune în toate cazurile prevăzute de prezentul articol este de un an (art. 96 din Legea nr. 303/2004).
Statul răspunde patrimonial, în condiţiile legii, pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, această normă constituţională consacrând principiul răspunderii obiective a statului, astfel cum aceasta a fost caracterizată în jurisprudenţa Curţii Constituţionale[22].
Curtea constată că, în acest caz, este vorba de o răspundere care nu este bazată pe culpă, fiind fundamentată pe rolul statului de garant al activităţii autorităţii judecătoreşti, însă este condiţionată de existenţa unei hotărâri definitive de atragere a răspunderii penale sau de sancţionare disciplinară a judecătorului sau a procurorului, pentru o faptă săvârşită în cursul judecării procesului, şi care a fost de natură a determina eroarea judiciară, condiţie reglementată de textul de lege criticat.Existenţa hotărârii definitive de constatare a răspunderii penale sau disciplinare a judecătorului pentru o faptă săvârşită în cursul judecăţii procesului este o condiţie prealabilă pentru exercitarea dreptului la despăgubiri din partea statului pentru prejudiciile materiale cauzate prin erori judiciare. După acoperirea prejudiciului de către stat, acesta din urmă poate[23] formula acţiunea în regres împotriva magistratului, în măsura în care respectiva eroare judiciară a fost cauzată de exercitarea cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă a funcţiei, caz în care intervine răspunderea civilă a judecătorului sau procurorului, în raport cu statul.Autoarea excepţiei este nemulţumită, în esenţă, de lipsa posibilităţii de a formula acţiune împotriva statului pentru repararea prejudiciului produs prin eroarea judiciară, independent de stabilirea prealabilă atât a faptei care a determinat eroarea judiciară, cât şi a vinovăţiei autorului acesteia, arătând că în acest mod este încălcat principiul constituţional al accesului liber la justiţie.În legătură cu aceste susţineri, Curtea reţine că, în vederea protejării independenţei judecătorului şi a evitării supunerii activităţii acestuia unor presiuni nejustificate, în cazul reparării prejudiciilor cauzate prin erori judiciare nu poate fi angajată răspunderea personală şi directă a judecătorului pentru fapte săvârşite în exerciţiul funcţiei publice, în aceste situaţii intervenind răspunderea statului, în virtutea rolului acestuia de garant al activităţii autorităţii judecătoreşti. Aşadar, răspunderea judecătorului sau procurorului care şi-a exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă este subsidiară răspunderii statului şi indirectă, statul având drept de regres împotriva magistraţilor, care se exercită ulterior acţiunii în despăgubiri formulate de parte.De altfel, raportarea criticilor de neconstituţionalitate la dispoziţiile constituţionale referitoare la accesul liber la justiţie, formulate cu privire la acţiunea în despăgubiri pe care partea îndreptăţită o poate formula împotriva statului, este neîntemeiată. În acest sens, Curtea reţine că exerciţiul niciunui drept fundamental recunoscut de Constituţie sau de tratatele internaţionale privind drepturile omului nu trebuie absolutizat, astfel încât instituirea prin lege a unor condiţii procesuale de valorificare a respectivului drept, cum este, în speţă, obţinerea unei hotărâri de angajare a răspunderii penale sau disciplinare a magistratului care a determinat eroarea judiciară, prealabile dreptului la acţiune pentru repararea prejudiciului produs prin eroarea judiciară, nu este incompatibilă cu exigenţele constituţionale care se circumscriu principiului liberului acces la justiţie.În acord cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale, condiţionarea dreptului la acţiune pentru repararea prejudiciului produs prin eroarea judiciară de pronunţarea unei hotărâri prealabile prin care să se atragă răspunderea penală sau disciplinară a magistratului nu constituie o încălcare a principiului constituţional al liberului acces la justiţie, ci reprezintă, dimpotrivă, o normă favorabilă persoanei îndreptăţite la repararea prejudiciului, contribuind la valorificarea dreptului la despăgubire, prin uşurarea sarcinii probei în cadrul acţiunii pentru repararea prejudiciului. În cursul judecării acţiunii în pretenţii formulate împotriva statului, persoana îndreptăţită la repararea prejudiciului este ţinută să probeze numai existenţa unei erori judiciare, fără a mai proba existenţa faptei săvârşite de judecător sau procuror în cursul judecării procesului sau vinovăţia acestuia, aceste aspecte fiind stabilite în mod definitiv prin hotărârea prealabilă de constatare a răspunderii penale sau disciplinare a magistratului[24].
În ceea ce priveşte susţinerile privind neconstituţionalitatea art. 96 alin. (8) din Legea nr. 303/2004, Curtea reţine că dispoziţiile art. 96 din Legea nr. 303/2004, reglementând termenul de prescripţie de un an al dreptului la acţiune pentru repararea prejudiciului produs prin eroarea judiciară, nu prevede şi momentul de la care curge termenul de prescripţie a dreptului la acţiune, însă acest moment se stabileşte în conformitate cu regula generală a începutului cursului prescripţiei extinctive, şi anume art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă[25], care leagă momentul începutului cursului prescripţiei de data naşterii dreptului la acţiune şi, respectiv, art. 2.523 din Codul civil, în temeiul căruia momentul începutului cursului prescripţiei este reprezentat de data la care titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau trebuia să cunoască naşterea lui.În acelaşi sens, în materia acţiunii în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită, art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, respectiv art. 2.528 din Codul civil, reglementează începutul cursului prescripţiei extinctive ca fiind acela al datei la care cel prejudiciat a cunoscut sau trebuia să cunoască atât prejudiciul, cât şi pe cel care răspunde de producerea lui. Astfel, în prezenta cauză, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie de un an reglementat de art. 96 alin. (8) din Legea nr. 303/2004, nu poate fi decât acela al rămânerii definitive a hotărârii de stabilire a răspunderii penale sau de constatare a răspunderii disciplinare a judecătorului sau procurorului, moment în care, în mod obiectiv, este stabilită atât existenţa faptei prejudiciabile, cât şi vinovăţia autorului acesteia.Prin urmare, începutul termenului de prescripţie a dreptului la acţiune este întotdeauna ulterior obţinerii hotărârii judecătoreşti prealabile exercitării dreptului la acţiune pentru repararea prejudiciului, astfel încât susţinerile autoarei excepţiei referitoare la încălcarea dreptului constituţional la un proces echitabil, prin imposibilitatea obţinerii unei hotărâri de angajare a răspunderii magistratului înaintea împlinirii termenului de prescripţie a dreptului la acţiune pentru repararea prejudiciului, sunt lipsite de obiect[26].
Într-o excepţie invocată într-o cauză având ca obiect apelul declarat împotriva Sentinţei civile nr. 37 din 28 februarie 2013, pronunţată de Tribunalul Gorj autorul susţine că art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 contravine prevederilor constituţionale ale art. 16 şi 21. În acest sens, arată, în esenţă, că “durata unui proces nu este strict limitată de normele de procedură, dar pentru exercitarea acţiunii pentru repararea prejudiciilor materiale este prevăzut termenul de un an, cât şi termenul de prescripţie al faptelor. Dreptul la un proces echitabil prevede şi egalitatea părţilor, or, dacă pentru o faptă este prevăzut un termen, acelaşi termen trebuie prevăzut şi pentru acţiunea în repararea prejudiciilor şi pentru soluţionarea cauzelor”.
Curtea a stabilit că, “în ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate raportată la prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie, aceasta este neîntemeiată, deoarece textul de lege atacat se aplică în egală măsură tuturor persoanelor la care se referă ipoteza normei prevăzute de acest text“[27].
În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate raportată la art. 21 alin. (1) şi (3) din Legea fundamentală[28], Curtea a statuat că “dispoziţiile de lege criticate nu îngrădesc accesul la justiţie, ci, dimpotrivă, stabilesc condiţiile în care se poate exercita dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârşite în alte procese decât cele penale”. Prin urmare, tocmai dispoziţiile legale criticate constituie cadrul legal pentru exercitarea dreptului la despăgubiri din partea statului pentru prejudiciile materiale cauzate prin erori judiciare, exercitare care este condiţionată de existenţa unei hotărâri judecătoreşti prealabile prin care să se fi angajat răspunderea penală sau disciplinară a judecătorului pentru o faptă săvârşită în cursul judecăţii procesului şi dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară[29].
Legea stipulează că orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanţelor ori ai parchetelor, în legătura cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligaţiilor profesionale în raporturile cu justiţiabilii ori săvârşirea de către aceştia a unor abateri disciplinare. Exercitarea acestui drept nu poate pune în discuţie soluţiile pronunţate prin hotărârile judecătoreşti, care sunt supuse căilor legale de atac (art. 97).
Referitor la imposibilitatea justiţiabililor de a se îndrepta împotriva judecătorilor, “în mod direct”, “pe cale civilă”, pentru repararea prejudiciilor materiale şi morale suferite, Curtea Constituțională s-a mai pronunţat, de exemplu, prin Decizia nr. 1.052 din 13 noiembrie 2007[30], subliniind extinderea garanţiei constituţionale a acestei răspunderi. De asemenea, Curtea a observat că prevederile constituţionale cuprinse în art. 52 alin. (3) consacră principiul răspunderii obiective a statului în asemenea împrejurări[31].
Capitolul II al Legii nr. 303/2004 reglementează Răspunderea disciplinară a judecătorilor şi procurorilor. Magistrații răspund disciplinar pentru abaterile de la îndatoririle de serviciu, precum şi pentru faptele care afectează prestigiul justiţiei.
Constituie abateri disciplinare:
a) manifestările care aduc atingere onoarei sau probităţii profesionale ori prestigiului justiţiei, săvârşite în exercitarea sau în afara exercitării atribuţiilor de serviciu;
b) încălcarea prevederilor legale referitoare la incompatibilităţi şi interdicţii privind judecătorii şi procurorii;
c) atitudinile nedemne în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu faţă de colegi, celălalt personal al instanţei sau al parchetului în care funcţionează, inspectori judiciari, avocaţi, experţi, martori, justiţiabili ori reprezentanţii altor instituţii;
d) desfăşurarea de activităţi publice cu caracter politic sau manifestarea convingerilor politice în exercitarea atribuţiilor de serviciu;
e) refuzul nejustificat de a primi la dosar cererile, concluziile, memoriile sau actele depuse de părţile din proces;
f) refuzul nejustificat de a îndeplini o îndatorire de serviciu;
g) nerespectarea de către procuror a dispoziţiilor procurorului ierarhic superior, date în scris şi în conformitate cu legea;
h) nerespectarea în mod repetat şi din motive imputabile a dispoziţiilor legale privitoare la soluţionarea cu celeritate a cauzelor ori întârzierea repetată în efectuarea lucrărilor, din motive imputabile;
i) nerespectarea îndatoririi de a se abţine atunci când judecătorul sau procurorul ştie că există una din cauzele prevăzute de lege pentru abţinerea sa, precum şi formularea de cereri repetate şi nejustificate de abţinere în aceeaşi cauză, care are ca efect tergiversarea judecăţii;
j) nerespectarea secretului deliberării sau a confidenţialităţii lucrărilor care au acest caracter, precum şi a altor informaţii de aceeaşi natură de care a luat cunoştinţă în exercitarea funcţiei, cu excepţia celor de interes public, în condiţiile legii;
k) absenţe nemotivate de la serviciu, în mod repetat sau care afectează în mod direct activitatea instanţei ori a parchetului;
l) imixtiunea în activitatea altui judecător sau procuror;
m) nerespectarea în mod nejustificat a dispoziţiilor ori deciziilor cu caracter administrativ dispuse în conformitate cu legea de conducătorul instanţei sau al parchetului ori a altor obligaţii cu caracter administrativ prevăzute de lege sau regulamente;
n) folosirea funcţiei deţinute pentru a obţine un tratament favorabil din partea autorităţilor sau intervenţiile pentru soluţionarea unor cereri, pretinderea ori acceptarea rezolvării intereselor personale sau ale membrilor familiei ori ale altor persoane, altfel decât în limita cadrului legal reglementat pentru toţi cetăţenii;
o) nerespectarea în mod grav sau repetat a dispoziţiilor privind distribuirea aleatorie a cauzelor;
p) obstrucţionarea activităţii de inspecţie a inspectorilor judiciari, prin orice mijloace;
q) participarea directă sau prin persoane interpuse la jocurile de tip piramidal, jocuri de noroc sau sisteme de investiţii pentru care nu este asigurată transparenţa fondurilor;
r) lipsa totală a motivării hotărârilor judecătoreşti sau a actelor judiciare ale procurorului, în condiţiile legii;
s) utilizarea unor expresii inadecvate în cuprinsul hotărârilor judecătoreşti sau al actelor judiciare ale procurorului ori motivarea în mod vădit contrară raţionamentului juridic, de natură să afecteze prestigiul justiţiei sau demnitatea funcţiei de magistrat;
ş) nerespectarea deciziilor Curţii Constituţionale ori a deciziilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor în interesul legii;
t) exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă. ( Art. 99 a fost modificat de pct. 3 al art. I din Legea nr. 24 / 2012[32]).
Legea nr. 24 din 17 ianuarie 2012 a introdus prin pct. 4 al art. I un nou articol, 991 care stipulează că există rea-credinţă atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane. Există gravă neglijenţă atunci când judecătorul sau procurorul nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual.
Sancţiunile disciplinare care se pot aplica judecătorilor şi procurorilor de secţiile Consiliului Superior al Magistraturii[33], proporţional cu gravitatea abaterilor, sunt: a) avertismentul; b) diminuarea indemnizaţiei de încadrare lunare brute cu până la 20% pe o perioadă de până la 6 luni; c) mutarea disciplinară pentru o perioadă de până la un an la o altă instanţă sau la un alt parchet, situate în circumscripţia altei curţi de apel ori în circumscripţia altui parchet de pe lângă o curte de apel; d) suspendarea din funcţie pe o perioadă de până la 6 luni;e) excluderea din magistratură (Art. 100 a fost modificat prin pct. 5 al art. I din Legea nr. 24/2012 )[34].
Capitolul Responsabilitate şi proceduri disciplinare din Recomandarea CM/Rec(2010)12 a Comitetului Miniştrilor către statele membre cu privire la judecători: independenţa, eficienţa şi responsabilităţile este deosebit de succint:
66. Nu poate fi antrenată răspunderea civilă sau disciplinară a unui judecător pentru modul de interpretare a legii, apreciere a faptelor sau evaluare a probelor, cu excepţia cazurilor de rea-credinţă şi gravă neglijenţă.
67. Numai statul, în caz că a plătit o compensaţie, poate să încerce să stabilească răspunderea civilă a unui judecător, prin acţiune în justiţie.
68. Nu poate fi antrenată răspunderea penală a unui judecător pentru modul de interpretare a legii, apreciere a faptelor sau evaluare a probelor, cu excepţia cazurilor de rea-credinţă.
69. Procedurile disciplinare pot fi demarate în cazul în care judecătorii nu reuşesc să îşi îndeplinească obligaţiile într-o manieră eficientă şi adecvată. Aceste proceduri ar trebui să fie efectuate de către o autoritate independentă sau o instanţă judecătorească, cu toate garanţiile unui proces echitabil şi care să îi asigure judecătorului dreptul de a contesta decizia şi sancţiunea. Sancţiunile disciplinare trebuie să fie proporţionale cu abaterea comisă.
70. Judecătorii nu trebuie să fie responsabili personal în cazul în care decizia lor este infirmată sau modificată într-o cale de atac.
71. Atunci când nu exercită funcţii judiciare, judecătorii sunt responsabili civil, penal sau administrativ potrivit dreptului comun[35].
Această recomandare este valabilă și pentru magistrații-procurori sau magistrații asistenți.
În concluzie, chiar dacă reglementarea poate fi înbunătățită, considerăm că ea este suficient de clară, întreagă și lămuritoare. Așa, de exemplu, exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă poate fi uneori abatere disciplinară , dar acest fapt nu împiedică antrenarea răspunderii.
Orice fel de presiune asupra legiuitorului excede cadrul administrativ, trecând în sfera presiunilor politice.
19/11/2016
[1] http:// just. ro
[2] M. Of. nr. 515 din 14 august 2013
[3] M. Of. nr. 869 din 19 decembrie 2007
[4] M. Of. nr. 1.138 din 15 decembrie 2005
[5] Curtea Constituțională , dec. nr. 1.307 din 2 decembrie 2008, M. Of. nr. 886 din 29 decembrie 2008
[6] Curtea Constituțională, dec. nr. 281 din 18 martie 2010, M. Of. nr. 262 din 22 aprilie 2010
[7] Curtea Constituțională , dec. nr. 543 din 9 aprilie 2009, M. Of. nr. 499 din 20 iulie 2009
[8] De exemplu, dec. nr. 633 din 24 noiembrie 2005, nr. 1.138 din 15 decembrie 2005, dec. nr. 1.528 din 17 noiembrie 2009 , M. Of. nr. 85 din 9 februarie 2010
[9] https://www.vivendis.ro. Nu se acordă despagubiri pentru prejudicii produse de asigurat sau de către persoanele de care acesta răspunde potrivit legii, cu intenție sau ca urmare a încalcarii grave a reglementarilor privind exercitarea profesiei, a obligațiilor asumate în conditiile practicării profesiei pentru care, în conformitate cu prevederile legale, nu este autorizat/abilitat. Deasemenea, nu se acordă despagubiri pentru comiterea unor fapte incriminate ca infracțiuni săvârșite cu intentie, sau pentru producerea unor prejudicii în timp ce se afla sub influenta –voluntară, am adăuga noi – bauturilor alcoolice, drogurilor sau substantelor excitante de orice fel.
Adina A.Stancu , R.Savaliuc, Din putul gandirii. Procurorul General al Romaniei e de acord cu raspunderea magistratilor, dar zice ca asigurarea de “malpraxis” sa fie suportata de stat, ca in cazul avocatilor si medicilor! Numai ca avocatii si medicii si-o platesc singuri! http://www.luju.ro/magistrati/parchete, 28 noiembrie 2011. “Exista rea credinta atunci cand judecatorul sau procurorul incalca, cu stiinta, normele de drept urmarind sau acceptand posibilitatea prejudicierii unei persoane” .
Asa cum, grava neglijenta se constata daca: “Judecatorul sau procurorul nesocoteste din culpa, in mod grav si nescuzabil, normele de drept material sau procesual” (sursa: Proiectul CSM) http://stirileprotv.ro/
Mai ramane o singura problema de rezolvat. De unde luam bani pentru linistea magistratilor? Oare de la Finante?”Daca ei vor accepta punctul nostru de vedere si ne vor prevedea in buget asemenea sume, putem discuta de o aplicare efectiva a dispozitiilor. Daca nu, vom avea o reglementare legislativa la inceputul anului si dupa o rectificare la mijlocul anului viitor putem discuta si despre o punere in practica”, a declarat Alina Bica, secretar de stat la Ministerul Justitiei.Ministerul Justitiei trebui sa afle si ce companie de asigurari ar putea fi interesata sa plateasca daune pentru erorile judecatorilor. Magistratii, trasi la raspundere pentru malpraxis? http://stirileprotv.ro/
[10] www.csm1909.ro/csm
[11] M. Of. nr. 255 din 1 aprilie 2008
[12] Curtea Constituțională , dec. nr. 889 din 16 iunie 2009 , M. Of. nr. 567 din 14 august 2009, dec. nr. 1.052 din 13 noiembrie 2007, M. Of. nr. nr. 869 din 19 decembrie 2007, şi dec. nr. 182 din 26 februarie 2008, M. Of. nr. nr. 255 din 1 aprilie 2008
[13] Prin mai multe decizii, ca de exemplu dec. nr. 1.052 din 13 noiembrie 2007, M. Of. nr. nr. 869 din 19 decembrie 2007, dec. nr. 182 din 26 februarie 2008, M. Of. nr. nr. 255 din 1 aprilie 2008, şi dec nr. 1.406 din 16 decembrie 2008, M. Of. nr. nr. 167 din 17 martie 2009
[14] Curtea Constituțională , dec. nr. 1269/2009, M. Of. nr. 755 din 5 noiembrie 2009
[15] M. Of. nr. nr. 886 din 29 decembrie 2008
[16] Curtea Constituțională, dec. nr. 996 din 30 iunie 2009, M. Of. nr. 575 din 18 august 2009
[17] Curtea Constituțională, dec. nr. 412 din 7 aprilie 2011, M. Of. nr. 393 din 3 iunie 2011
[18] Curtea Constituțională dec. nr. 263 din 23 aprilie 2015 , M. Of. nr. 415 din 11 iunie 2015
[19] CEDO , Hotărârea din 21 iunie 2011, pronunţată în Cauza Giuran c României, §§ 32, 40
[20] CEDO , Hotărârea din 30 septembrie 2003, Cauza C-224/01 – Kobler c Austriei §§ 36, 51, 53, 55
[21] Curtea Constituțională, dec. nr. 263 din 23 aprilie 2015 M. Of. nr. 415 din 11 iunie 2015
[22] Curtea Constituțională, dec. nr. 633 din 24 noiembrie 2005, M. Of. nr. 1.138 din 15 decembrie 2005
[23] Spune curtea, citând textul de lege!
[24] În acest sens, Curtea Constituţională s-a mai pronunţat şi prin Decizia nr. 633 din 24 noiembrie 2005.
[25] republicat în Buletinul Oficial nr. 11 din 15 iulie 1960
[26] Dec. nr. 60 din 11 februarie 2014 , M. Of. nr. 279 din 16 aprilie 2014
[27] Dec. nr. 1.052 din 13 noiembrie 2007, M. Of. nr. nr. 869 din 19 decembrie 2007
[28] Curtea Constituțională , dec. nr. 182 din 26 februarie 2oo8, M. Of. nr. 255 din 1 aprilie 2008
[29] Curtea Constituțională, dec. nr. 445 din 29 octombrie 2013 , M. Of. nr. 716 din 21 noiembrie 2013
[30] M. Of. 869 din 19 decembrie 2007
[31] Curtea Constituțională , dec. nr. 633 din 24 noiembrie 2005, M. Of. nr. 1.138 din 15 decembrie 2005, dec. nr. 543 din 9 aprilie 2009, M. Of. nr. 499 din 20 iulie 2009
[32] M. Of. nr. 51 din 23 ianuarie 2012
[33] . Consiliile judiciare sunt organisme independente, stabilite prin lege sau prin constituţie, care să garanteze independenţa puterii judecătoreşti şi a judecătorilor individual şi care să promoveze astfel funcţionarea eficientă a sistemului judiciar Recomandarea CM/Rec(2010)12 a Comitetului Miniştrilor către statele membre
cu privire la judecători: independenţa, eficienţa şi responsabilităţile, adoptată de Comitetul Miniştrilor în 17 Noiembrie 2010,la cea de-a 1098-a întâlnire a delegaţilor miniştrilor, www.csm1909.ro/csm
[34] În perioada 2005 – 2012 au fost sancţionaţi disciplinar de către CSM un număr de 75 de judecători şi 37 de procurori; de asemenea, au fost trimişi în judecată un număr de 57 de magistraţi, dintre care au fost condamnaţi definitiv 26 de judecători şi procurori pentru săvârşirea unor infracţiuni de corupţie. https://cristidanilet.files.wordpress.com
[35] Recomandarea CM/Rec(2010)12
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.