SUSPICIUNE REZONABILĂ
Codul de procedură penală, adoptat prin Legea nr. 135 din 1 iulie 2010, cu modificările ulterioare, a renunţat la terminologia de indicii temeinice în favoarea sintagmei de suspiciune rezonabilă. Astfel, noţiunea se regăseşte în redactarea: art. 61 când unele organe de constatare încheie acte de costatare ; a art.71, când imparţialitatea judecătorilor instanţei este afectată ; art. 124 alin.2, în cazurile speciale de audiere a martorului ; art. 125, în cazul în care viaţa, integritatea corporală, libertatea, bunurile sau activitatea profesională a martorului ori a unui membru de familie al acestuia ar putea fi puse în pericol; art. 139 alin.(1) lit.a) dispune supravegherea tehnică, cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni ; art. 140 alin.2, în procedura de emitere a mandatului de supraveghere tehnică ; art. 147 alin.1 lit.a) la reţinerea, predarea şi percheziţionarea trimiterilor poştale, cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni; art. 148 alin.1 lit.a) – Utilizarea investigatorilor sub acoperire sau cu identitate reală şi a colaboratorilor cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 7 ani sau mai mare ori dacă persoană este implicată în activităţi infracţionale ce au legătură cu aceste infracţiuni ; art. 150 alin.1 lit.a) , participarea autorizată la anumite activităţi cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 7 ani sau mai mare ori dacă persoană este implicată în activităţi infracţionale care au legătură cu aceste infracţiuni dacă măsura este necesară şi proporţională cu restrângerea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, date fiind particularităţile cauzei, importanţa informaţiilor sau a probelor ce urmează a fi obţinute ori gravitatea infracţiunii, iar probele nu ar putea fi obţinute în alt mod sau obţinerea lor ar presupune dificultăţi deosebite ce ar prejudicia ancheta ori un pericol pentru siguranţa persoanelor sau a unor bunuri de valoare ; art. 152, obţinerea datelor generate sau prelucrate de către furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice sau furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului, altele decât conţinutul comunicaţiilor, şi reţinute de către aceştia, cu privire la săvârşirea unei infracţiuni şi există temeiuri pentru a se crede că datele solicitate constituie probe, pentru categoriile de infracţiuni prevăzute de legea privind reţinerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice şi de furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului ; art. 154, conservarea datelor informatice cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni, în scopul strângerii de probe ori identificării făptuitorului, suspectului sau a inculpatului,, în cazul în care există pericolul pierderii sau modificării acestora ; art. 157 – cazurile şi condiţiile în care se poate dispune percheziţia domiciliară cu privire la săvârşirea unei infracţiuni de către o persoană ori la deţinerea unor obiecte sau înscrisuri ce au legătură cu o infracţiune şi se presupune că percheziţia poate conduce la descoperirea şi strângerea probelor cu privire la această infracţiune, la conservarea urmelor săvârşirii infracţiunii sau la prinderea suspectului ori inculpatului ; art. 158 alin.2 lit.b) – procedura de emitere a mandatului de percheziţie domiciliară cu indicarea probelor ori a datelor cu privire la săvârşirea unei infracţiuni sau cu privire la deţinerea obiectelor ori înscrisurilor ce au legătură cu o infracţiune; art. 159 – efectuarea percheziţiei domiciliare în legătură cu fapta pentru care se efectuează urmărirea penală. Obiectele sau înscrisurile a căror circulaţie ori deţinere este interzisă sau în privinţa cărora există suspiciunea că pot avea o legătură cu săvârşirea unei infracţiuni pentru care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu se ridică întotdeauna ; art. 165 alin.2 – cazurile şi condiţiile în care se efectuează percheziţia corporală dacă prin efectuarea unei percheziţii corporale vor fi descoperite urme ale infracţiunii, corpuri delicte ori alte obiecte ce prezintă importanţă pentru aflarea adevărului în cauză ; art. 170 – predarea obiectelor, înscrisurilor sau a datelor informatice cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni şi sunt temeiuri de a se crede că un obiect ori un înscris poate servi ca mijloc de probă în cauză, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate dispune persoanei fizice sau juridice în posesia căreia se află să le prezinte şi să le predea, sub luare de dovadă ; art. 185 – autopsia medico-legală dacă decesul a fost cauzat direct sau indirect printr-o infracţiune ori în legătură cu comiterea unei infracţiuni ; art. 202 – scopul, condiţiile generale de aplicare şi categoriile măsurilor preventive dacă o persoană a săvârşit o infracţiune şi dacă sunt necesare în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni ; art. 215 – conţinutul controlului judiciar şi art. 217 – conţinutul cauţiunii, dacă s-a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune pentru care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva sa[1] ; art. 218 alin.3 – condiţiile generale de luare a măsurii arestului la domiciliu dacă s-a săvârşit o infracţiune asupra unui membru de familie şi cu privire la inculpatul care a fost anterior condamnat definitiv pentru infracţiunea de evadare ; art. 221 alin. (11) – conţinutul măsurii arestului la domiciliu dacă a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune pentru care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale ; art. 223 alin.1 şi 2 – condiţiile şi cazurile de aplicare a măsurii arestării preventive numai dacă din probe rezultă că inculpatul a săvârşit o infracţiune în anumite situaţii,mai ales,dacă, după punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva sa, inculpatul a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune sau pregăteşte săvârşirea unei noi infracţiuni. De asemenea, dacă din probe rezultă că acesta a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani ori mai mare şi, pe baza evaluării gravităţii faptei, a modului şi a circumstanţelor de comitere a acesteia, a anturajului şi a mediului din care acesta provine, a antecedentelor penale şi a altor împrejurări privitoare la persoana acestuia, se constată că privarea sa de libertate este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică ; art. 293 alin. (2) – constatarea infracţiunii flagrante şi în cazul în care sunt prezente urme cum că s-ar fi săvârşit infracţiunea sau făptuitorul este surprins aproape de locul comiterii infracţiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de natură a-l presupune participant la infracţiune ; art. 326 – trimiterea cauzei la un alt parchet, dacă activitatea de urmărire penală este afectată din pricina împrejurărilor cauzei sau calităţii părţilor ori a subiecţilor procesuali principali ori există pericolul de tulburare a ordinii publice ; art. 493 – măsurile preventive , dacă există motive temeinice care justifică suspiciunea rezonabilă că persoana juridică a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi numai pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal.
Suspectul este persoana cu privire la care, din datele şi probele existente în cauză, rezultă bănuiala rezonabilă că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, având toate drepturile prevăzute de lege pentru inculpat (art.77, rap.la art.78).
Dar mai este folosită şi forma de indicii temeinice în art. 153 alin. (1) – obţinerea de date privind situaţia financiară a unei persoane cu privire la săvârşirea unei infracţiuni şi există temeiuri pentru a se crede că datele solicitate constituie probe ; art. 202 – scopul, condiţiile generale de aplicare şi categoriile măsurilor preventive ce pot fi dispuse dacă există probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi dacă sunt necesare în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni ; art. 231 – executarea mandatului de arestare preventivă emis în lipsa inculpatului , dacă există indicii temeinice din care să rezulte bănuiala rezonabilă că persoana din mandat se află în domiciliul sau reşedinţa respectivă ; art. 266 – Executarea mandatului de aducere dacă există indicii că se află cel căutat, în cazul în care acesta refuză să coopereze, împiedică executarea mandatului sau pentru orice alt motiv temeinic justificat şi proporţional cu scopul urmărit ; art. 305 – Începerea urmăririi penale când din datele şi probele existente în cauză rezultă indicii rezonabile că o anumită persoană a săvârşit fapta pentru care s-a început urmărirea penală.
Asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva unei persoane, în procedura penală, se uzita doar forma indicii temeinice. În sensul art. 681 din vechiul Cod procedură penală, există indicii temeinice atunci când, din examinarea datelor aflate la dosar, se desprinde insistent presupunerea rezonabilă că învinuitul a săvârşit fapta pentru care este urmărit.
Noţiunea de „presupunere rezonabilă” trebuie raportată la sensul dat în jurisprudenţa CEDO sintagmei de „suspiciune rezonabilă” respectiv, existenţa unor date, informaţii care să convingă un observator obiectiv şi imparţial că este posibil ca o persoană să fi săvârşit o infracţiune.
În interpretarea art.5 § 1 lit. c) CEDH se susţine că , în afară de diferenţe de ordin formal, semantic, ar exista şi deosebiri esenţiale, de fond, de ordin juridic în interpretarea sintagmei de raisons plausibles, soupçons plausibles[2] , reasonable suspicion, suspiciune rezonabilă, bănuială logică, bănuială rezonabilă, motive verosimile, motive temeinice, justificate, motive raţionale[3], indicii reyonabile, cauză probabilă[4].
În toate cazurile observăm că este vorba de raportare la existenţa unor date, informaţii care să convingă un observator obiectiv şi imparţial că este posibil ca o persoană să fi săvârşit o infracţiune.
În jurisprudența sa, Curtea a dezvoltat patru rațiuni fundamentale acceptabile pentru detenția provizorie a unui acuzat suspectat de a fi comis o infracțiune :
- pericol de fugă (Stögmuller c. Autriche, arrêt du 10 novembre 1969, série A no 9, § 15) Stögmüller a subliniat în mod întemeiat că, în perioada primei sale de eliberare provizorie (21 aprilie 1958 până la 25 august 1961), a făcut mai multe vizite în străinătate şi întotdeauna s-a întors în Austria. Ar fi fost suficientă măsura de a i se ridica pașaportul. În aceste condiţii, Curtea constată că, cel puţin de la această dată, pericolul de fugă nu a fost suficient pentru a justifica menţinerea în detenţie ;
- riscul ca acuzatul, odată pus în liberate, împiedică administrarea justiției (Wemhoff c. Allemagne, 27 juin 1968, § 14, série A no 7) dacă ar exista pericolul de a intra în comunicare cu persoane care ar putea fi implicate; Wemhoff este puternic suspectat de incitare la abuzul de încredere (Anstiftung zur Untreue, art. 266 şi 48 din Codul penal german): client al Băncii August-Thyssen din Berlin, ar fi determinat pe unii angajaţi să deturneze sume mari de bani, existând pericolul că ar încearcă să distrugă probele (art. 112 din Codul german de procedură penală), implicând persoane care nu sunt cunoscute de autorităţi;
- comiterea unei noi infracțiuni (Matzenetter c. Autriche, arrêt du 10 novembre 1969, série A no 10, § 9);
- tulburarea ordinii publice (Letellier C. Franței, 26 juin 1991, § 51, série A no 207 et Hendriks c. Pays-Bas (déc.), no 43701/04, 5 juillet 2007. Condamnată în final la trei ani închisoare pentru complicitate la asasinat, dna Letellier a acuzat încălcarea art. 5 § 3 din Convenție. Curtea recunoaște că un risc de presiune asupra martorilor poate să fi existat la început însă consideră că el s-a diminuat și chiar a dispărut de-alungul timpului. Riscul sustragerii petiționarei nu se poate aprecia numai pe baza gravității pedepsei la care se expune; el trebuie analizat în funcție de ansamblul de elemente pertinente proprii, dar riscul de fugă trebuie argumentat. Prin gravitatea lor deosebită și prin reacția publicului la săvârșirea faptei, anumite infracțiuni pot să suscite o tulburare socială de natură să justifice o detenție provizorie, dar acest element nu ar putea fi apreciat ca pertinent și suficient decât dacă se arată în mod real, concret că ordinea publică este efectiv amenințată. Continuarea detenției nu poate servi pentru a anticipa o pedeapsă privativă de libetate[5].
Suspiciune rezonabilă (Reasonable suspicion) este un standard legal de probă în dreptul american, care este mai puţin decât aşa-numita cauză probabilă (probable cause) , standardul pentru arestări și mandate juridice, dar mai mult decât o suspiciune incipientă și neparticularizată sau o simplă bănuială (hunch)[6]; trebuie să se bazeze pe ” fapte specifice și articulabile ” (specific and articulable facts), ” luate împreună cu concluzii raționale din aceste fapte ” (taken together with rational inferences from those facts)[7], ducând în mod rezonabil la o concluzie că o persoană a fost sau este pe cale să se angajeze în activități criminale; aceasta depinde de totalitatea circumstanțelor; în cazul în care poliția are în plus suspiciune rezonabilă că o persoană oprită este înarmată si prezintă un pericol public, ea poate controla persoana dacă deţine arme[8].
In Terry v. Ohio , Curtea Supremă a SUA a decis că o persoană poate fi oprită și reținută scurt timp de către un ofițer de poliție bazat pe o suspiciune rezonabilă, de implicare într-o infracțiune. Dacă ofițerul are suspiciuni rezonabile, el poate efectua o căutare în îmbrăcămintea exterioară a persoanei pentru arme. O astfel de detenție nu încalcă al Patrulea Amendament (Fourth Amendment to the United States Constitution[9]), care interzice căutări nerezonabile și sechestru (unreasonable searches and seizures), chiar de scurtă durată. Suspiciunea rezonabilă singură NU oferă motive pentru arestare; cu toate acestea, o arestare se poate face în cazul în care faptele descoperite în timpul detenției duc la o cauza probabilă[10] că suspectul a comis o crimă.
In cauza Hiibel v A Şasea Curte Districtuală din Nevada s-a stabilit de asemenea, că un stat poate impune, prin lege, ca o persoană să se identifice în faţa unui ofițer de poliţie în timpul unei opriri de investigaţie[11].
Servciul US Customs poate face căutări de rutină la frontiera (inclusiv vama aeroportului), şi fără o suspiciune rezonabilă (without a warrant or probable cause.). Aceasta include chiar și căutări complexe, cum ar fi demontarea rezervorului de benzină al unui automobil[12] . Cu toate acestea, există câteva tipuri mai intruzive de căutări, cum ar fi cavitatea corpului unui suspect înghițitor al unui balon (cu droguri) , dar care necesita o suspiciune rezonabilă[13].
O scurtă oprire non-privativă de libertate a traficului (a traffic stop) trebuie să fie susținută (cel puţin) de suspiciune rezonabilă sau (mai mult, chiar) de o cauză probabilă. Anchetatorul trebuie să cântărească totalitatea circumstanțelor pentru a stabili dacă există suficiente fapte obiective pentru a crea suspiciuni rezonabile că șoferul, de exemplu, este angajat în activități criminale. În cazul în care conducătorul auto comite o încălcare de trafic, aceasta constituie, în general, suspiciune rezonabilă pentru poliţist de a opri vehiculul. Ofițerul de poliţie poate reține apoi șoferului și pasagerii vehiculului pentru suficient timp în a confirma suspiciunile sale.
În consecinţă, în dreptul american, suspiciunea rezonabilă este un pas mai puţin decât o cauză probabilă. La suspiciune rezonabilă, se pare că o infracțiune poate să fi fost comisă. Situația escaladează la cauza probabilă atunci când devine evident – cel mai probabil – că o infracțiune a fost comisă[14].
Drepturile şi libertăţile cetăţenilor sunt interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte, având prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
În dreptul nostru procesual, noi trebuie să ne raportăm, indiferent de formulările folosite, la Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului. În originalul în limba engleză, în art. 5 § 1 lit. c) se foloseşte sintagma de reasonable suspicion:
“Article 5 – Right to liberty and security
1. Everyone has the right to liberty and security of person. No one shall be deprived of his liberty save in the following cases and in accordance with a procedure prescribed by law:
…(c) the lawful arrest or detention of a person effected for the purpose of bringing him before the competent legal authority on reasonable suspicion of having committed an offence …;
În textul franţuzesc se vorbeşte de des raisons plausibles:
l’article 5 § 1 de la Convention « 1. Toute personne a droit à la liberté et à la sûreté. Nul ne peut être privé de sa liberté, sauf dans les cas suivants et selon les voies légales : (…)
…c) s’il a été arrêté et détenu en vue d’être conduit devant l’autorité judiciaire compétente, lorsqu’il y a des raisons plausibles de soupçonner qu’il a commis une infraction ou qu’il y a des motifs raisonnables de croire à la nécessité de l’empêcher de commettre une infraction ou de s’enfuir après l’accomplissement de celle-ci ; (…) »
Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului amintește că existența „motivelor verosimile de a bănui” săvîrșirea unei infracțiuni presupune existența unor fapte și informații care să convingă un observator obiectiv că persoana în cauză ar fi putut să săvîrșească o infracțiune (Erdagöz c. Turciei, 22 octombrie 1997, § 51, Culegere de hotărîri și decizii 1997‑VI[15], și Fox, Campbell și Hartley c. Regatului Unit, 30 august 1990, § 32, seria A nr. 182). Aprecierea ca fiind „verosimil” depinde de ansamblul circumstanțelor cauzei (Fox, Campbell și Hartley). Curtea europeană reamintește că lit. c) a art. 5 § 1 din Convenție nu cere ca organele de urmărire penală să acumuleze suficiente dovezi pentru a putea înainta o acuzare la momentul reținerii. Astfel, faptele care dau naștere acestor suspiciuni nu trebuie să fie de aceeași forță precum cele necesare pentru a justifica condamnarea sau pentru punerea sub acuzare, aspecte[16] ce intervin la o fază ulterioară a procesului penal (Murray c. Regatului Unit, 28 octombrie 1994, § 55, seria A nr. 300‑A, și Korkmaz și alții c. Turciei, nr. 35979/97, § 26, 21 martie 2006).
În acest sens, Curtea reamintește că în cauza Labita c. Italiei (MC, nr. 26772/95, § 159, CEDO 2000‑IV) a fost statuat că declarațiile unui informator (pentito) pot sta, în faza inițială, la baza detenției unui bănuit[17].
Întorcându-ne la situaţia din Marea Britanie, pe bună dreptate, Curtea admite că arestarea şi detenția fiecăruia dintre cei trei inculpat, în cauză, se întemeia pe suspiciuni de bona fide, cum că aceştia ar fi teroriști și ca ei fuseseră interogați în timpul detenției cu privire la actele concrete de terorism pentru care au fost suspectați. Cu toate acestea, în opinia majorității acestă ultima circumstanță confirma o date în plus ca polițiștii aveau faţă de ei suspiciuni autentice, reale, chiar dacă aceste suspiciuni nu echivalau cu o suspiciune rezonabilă, în sensul art.5 CEDH . „Rezonabilitatea” suspiciunilor pe care trebuie să se bazeze o arestare constituie un element esenţial al protecţiei oferite de articolul 5 § 1 c) contra privărilor arbitrare de libertate. În raportul său adresat la vremea respectivă Parlamentului britanic, sir George Baker a subliniat caracterul „subiectiv” al criteriului utilizat potrivit articolului 11 din legea engleză, dar el a considerat că acolo unde legea cere prezenţa suspiciunilor rezonabile, se fixează un criteriu obiectiv, care însă trebuie să fie verificat de instanţe[18]. În acord cu Guvernul şi Comisia, Curtea estimă că existenţa suspiciunilor rezonabile presupune prezenţa unor fapte sau date susceptibile să convingă un observator obiectiv că persoana în cauză ar fi putut comite infracţiunea (Fox, Campbell și Hartley § 32).
Cu toate acestea, necesitatea de a combate criminalitatea teroristă nu ar putea justifica extinderea noţiunii de „rezonabilitate” până la atingerea în substanţă a garanţiei asigurate de articolul 5 § 1 c) (art. 5-1-c) (a se vedea mutatis mutandis , hotărârea Brogan şi alţii, Seria A, nr. 145-B, p. 32-33, § 59). Potrivit poziţiei Guvernului, dificultăţile inerente cercetării şi urmăririi infracţiunilor legate de terorismul în Irlanda de Nord împiedică aprecierea întotdeauna, potrivit aceloraşi criterii obligatorii pentru infracţiunile de tip clasic, a „rezonabilităţii” suspiciunilor care motivează atare arestări. Potrivit opiniei majoritare a Comisiei, Guvernul nu a furnizat nici o precizare de natură să admită concluzia că suspiciunile contra reclamanţilor, la momentul reţinerii lor, erau „rezonabile” în sensul articolului 5 § 1 c) sau că arestarea lor nu rezulta numai din suspiciuni oneste cerute de legislaţia nord-irlandeză. Guvernul a răspuns că nu poate divulga elementele foarte delicate pe care s-au bazat aceste suspiciuni, fără a le dezvălui originea şi a crea un risc pentru viaţa şi securitatea terţilor (§ 33).
În mod cert, nu se admite aplicarea articolului 5 § 1 c) într-un mod de natură să provoace dificultăţi excesive autorităţilor poliţieneşti în combaterea prin măsuri adecvate a terorismului organizat (a se vedea mutatis mutandis , hotărârea Klass şi alţii din 6 septembrie 1978, Seria A, nr. 28, pp.27 şi 30-31, §§ 58 şi 68). Prin urmare, statelor nu li se poate cere stabilirea rezonabilităţii suspiciunilor care ar motiva arestarea unui prezumat terorist, dezvăluind sursele confidenţiale ale informaţiilor în suportul acesteia sau chiar faptele care ar contribui la descoperea sau identificarea acelora. Cu toate acestea, Curtea trebuie să poată determina dacă substanţa garanţiei oferite de articolul 5 § 1 c) nu a fost afectată. În consecinţă, Guvernului reclamat îi aparţine obligaţia de a furniza cel puţin unele fapte sau informaţii de natură să convingă Curtea că existau motive rezonabile de a suspecta persoana arestată de comiterea infracţiunii. Condamnările care fuseseră aplicate anterior dlui Fox şi dnei Campbell ca urmare a actelor teroriste legate de I.R.A. puteau consolida suspiciunile asociindu-le cu infracţiunile teroriste, dacă nu constituiau bază exclusivă a suspiciunilor care ar justifica arestarea lor şapte ani mai târziu, în 1986. Faptul că toţi reclamanţii au fost interogaţi în timpul detenţiei lor cu privire la acte concrete de terorism, confirmă o dată în plus că poliţia îi suspecta în mod real de implicare în asemenea acte, dar nu convinge un observator obiectiv că reclamanţii ar fi putut comite aceste acte. În ceea ce le priveşte, elementele precitate nu au fost suficiente pentru a constata existenţa suspiciunilor rezonabile. Dat fiind faptul că Guvernul nu a furnizat alte indicii care ar întemeia suspiciunile contra reclamanţilor, explicaţiile sale nu întrunesc condiţiile minimale ale articolului 5 § 1 c) în materia rezonabilităţii suspiciunilor care ar motiva arestarea unui individ (§ 34).
. Reclamanţii au afirmat, în schimb, că nu au fost arestaţi şi deţinuţi în temeiul unor motive „rezonabile” susceptibile de ai face suspectaţi de vreo infracţiune. Articolul 11 § 1 din legea britanică din anul 1978 autoriza „orice agent de poliţie să aresteze fără mandat orice persoană pe care o bănuieşte de terorism”. În opinia lor, acest articol este în sine contrar articolului 5 § 1 c) , prin faptul că nu prevedea nici o condiţie a rezonabilităţii. În conformitate cu articolul 11 § 1 din legea din 1978, pentru o arestare legală sunt suficiente prezenţa suspiciunilor oneste, potrivit interpretării date de Camera Lorzilor în cauza McKee c. Chief Constable for Northern Ireland .
Curtea a estimat că a existat o încălcare a articolului 5 § 1[19].
Într-o altă cauză, Curtea reaminteşte că o bănuială rezonabilă că a fost săvârşită o infracţiune presupune existenţa faptelor sau a informaţiilor care ar convinge un observator obiectiv că persoana în cauză ar fi putut săvârşi infracţiunea (Erdagöz v. Turkey, 22 octombrie 1997, § 51, Reports of Judgments and Decisions 1997‑VI; Fox, Campbell and Hartley v. the United Kingdom hotărârea din 30 august 1990, Seria A nr. 182, pp. 16-17, § 32). Totuşi, ceea ce poate fi considerat „rezonabil” va depinde de toate circumstanţele unei anumite cauze ( se spusese în Fox, Campbell and Hartley, § 32). De asemenea Curtea reiterează că faptele care creează suspiciunea nu trebuie să fie de acelaşi grad ca cele necesare pentru a justifica o condamnare, sau chiar pentru înaintarea învinuirii, care reprezintă următorul pas al procesului de urmărire penală (a se vedea Brogan and Others v. the United Kingdom, hotărârea din 29 noiembrie 1988, Seria A nr. 145-B, p. 29, § 53, şi Murray v. the United Kingdom, hotărârea din 28 octombrie 1994, Seria A nr. 300-A, p. 27, § 55).
Curtea a constatat în O’Hara v. the United Kingdom, nr. 37555/97, ECHR 2001‑X că informațiile comunicate în cadrul unui briefing al poliției, potrivit cărora informatorii l-au identificat pe reclamant ca fiind una dintre persoanele bănuite de participare la săvîrșirea unui anumit act terorist, au fost suficiente pentru a da naștere unor temeiuri verosimile de a bănui că reclamantul a săvîrșit o infracțiune. Avînd în vedere cele expuse mai sus, Curtea consideră că în cauză au existat informații suficiente pentru a da naștere unor motive verosimile de a se bănui că reclamantul a săvîrșit infracțiunea [20].
Curtea reiterează că, pentru ca o reţinere, în baza unei bănuieli rezonabile (reasonable suspicion), să fie justificată în sensul articolului 5 § 1 lit.c), nu este necesar ca poliţia să fi obţinut probe suficiente pentru a aduce acuzaţii fie la momentul reţinerii, fie în timp ce reclamantul se află în custodie (a se vedea Brogan and Others v. the United Kingdom, hotărâre din 29 noiembrie 1988, Seria A nr. 145-B, pp. 29-30, § 53). De asemenea, nu este necesar ca persoana deţinută să fie, eventual, acuzată sau adusă în faţa unei instanţe. Scopul urmărit prin reţinerea pentru interogare este desfăşurarea unei urmăriri penale prin care să fie confirmate sau infirmate bănuielile care constituie temei pentru arestare (by confirming or dispelling suspicions which provide the grounds for detention , a se vedea Murray v. the United Kingdom, hotărâre din 28 octombrie 1994, Seria A nr. 300-A, p. 27, § 55). Totuşi, cerinţa ca bănuiala să se bazeze pe motive rezonabile formează o parte esenţială a garanţiilor împotriva arestării şi detenţiei arbitrare (the suspicion must be based on reasonable grounds forms an essential part of the safeguard against arbitrary arrest and detention). Faptul că o bănuială este presupusă cu bună-credinţă este insuficient. Cuvintele bănuială rezonabilă presupun existenţa faptelor sau a informaţiilor care ar convinge un observator obiectiv că persoana în cauză ar fi putut săvârşi infracţiunea (reamintind Fox, Campbell and Hartley v. the United Kingdom, hotărârea din 30 august 1990, Seria A nr. 182, p. 16-17, § 32). Curtea subliniază în această privinţă că, în lipsa unei bănuieli rezonabile, reţinerea sau arestarea unei persoane nu trebuie impusă niciodată cu scopul de a o determina să-şi recunoască vina sau să dea declaraţii împotriva altor persoane sau pentru a obţine fapte sau informaţii, care ar putea constitui drept bază pentru bănuiala rezonabilă împotriva acesteia (may serve to ground a reasonable suspicion against him. § 48 )
Curtea reaminteşte că restrângerea dreptului la libertate impusă în temeiul articolului 5 § 1 (c) trebuie justificată prin scopul acestei prevederi. În această cauză, Guvernul nu a convins Curtea că a existat o bănuială rezonabilă precum că reclamantul a săvârşit o infracţiune şi, prin urmare, nu a existat o justificare pentru reţinerea şi arestarea acestuia. Curtea nu poate decât să conchidă că scopul real al urmăririi penale şi a reţinerii şi arestării reclamantului a fost de a exercita presiune asupra acestuia Prin urmare, ea constată că restrângerea dreptului reclamantului la liberate a fost aplicată cu un alt scop decât cel prevăzut în articolul 5 § 1 lit. c). Din aceste considerente, a avut loc o violare a art. 18 al Convenţiei combinat cu art. 5 § 1[21].
Curtea Europeană a Drepturilor Omului notează, într-o cauză, că, avînd în vedere efectele și modalitățile de executare, arestarea la domiciliu aplicată în privința reclamantului reprezintă o privare de libertate în sensul articolului 5 din Convenție, și, prin urmare, acesta este aplicabil (N.C. c. Italiei, nr. 24952/94, § 33, 11 ianuarie 2001, Nikolova c. Bulgariei (nr. 2), nr. 40896/98, §§ 60 și 74, 30 septembrie 2004, și Danov c. Bulgariei, nr. 56796/00, §§ 61 și 80, 26 octombrie 2006). Curtea reamintește că durata unei detenții este în principiu „legală” în sensul articolului 5 § 1 din Convenție dacă ea este bazată pe o hotărîre judecătorească (Mooren c. Germaniei [MC], nr. 11364/03, § 74, 9 iulie 2009). În acest sens, Curtea reamintește că a fost recunoscut, în special în contextul alineatelor c) și e) ale articolului 5 § 1, că celeritatea cu care jurisdicțiile naționale înlocuiesc o măsură preventivă sub formă de arest, care a expirat sau a fost considerată deficientă, constituie un alt factor pertinent pentru a aprecia dacă detenția unei persoane poate fi sau nu considerată ca arbitrară (Mooren, § 80)
La Cour est consciente des contraintes d’une enquête pénale et ne nie pas la complexité de la procédure engagée en l’espèce tenant à la nécessité d’une stratégie unitaire mise en œuvre par un seul procureur et au moyen d’actes accomplis en une seule journée, dans une affaire de grande envergure impliquant un nombre important de personnes. De même, elle ne conteste pas que la corruption constitue un fléau endémique qui sape la confiance des citoyens dans leurs institutions et elle conçoit que les autorités nationales fassent preuve de fermeté à l’égard des responsables. Cependant, la lutte contre ce fléau ne saurait justifier, en matière de liberté, le recours à l’arbitraire et l’existence de zones de non-droit dans les lieux où il y a privation de liberté[22].
Întrebarea care trebuie pusă este aceea dacă o persoană a fost lipsit de libertate „potrivit căilor legale“ în sensul art.5 § 1 . Termenii „potrivit căilor legale“ din această dispoziţie fac trimitere, în mod esenţial, la legislaţia naţională şi consacră obligaţia de a respecta normele de fond, precum şi cele de procedură. Deşi le revine, în primul rând, autorităţilor naţionale, în special instanţelor, sarcina de a interpreta şi de a aplica dreptul intern, situaţia este diferită atunci când nerespectarea acestuia poate atrage după sine o încălcare a convenţiei. Acesta este situaţia, în special, a cauzelor al căror obiect îl constituie art. 5 § 1, iar Curtea europeană trebuie astfel să exercite un anumit control pentru a examina dacă dreptul intern a fost respectat ( Baranowski c. Poloniei , nr. 28.358/95, pct. 50, CEDO 2000-III). Mai exact, este esenţial, în materie de lipsire de libertate, ca dreptul intern să definească clar condiţiile de detenţie şi ca legea să fie previzibilă în aplicarea sa ( Zervudacki c. Franţei , nr. 73.947/01, pct. 43, 27 iulie 2006).
Curtea observă, într-o cauză, în primul rând, că reclamantul a fost citat la P.N.A. pentru a da o declaraţie în cadrul unei proceduri penale, fără să i se ofere alte precizări cu privire la obiectul declaraţiei. Legislaţia naţională în materie impunea ca citaţia să precizeze calitatea în care o persoană este citată, precum şi obiectul cauzei (a se vedea art. 176 din Codul de procedură penală). Rezultă că reclamantul nu ştia că era citat în calitate de martor sau învinuit. În această privinţă, Curtea reaminteşte că, deşi nu se exclude posibilitatea autorităţilor de a folosi în mod legitim anumite stratageme, de exemplu, pentru a dejuca mai eficient activităţile infracţionale, în schimb, un comportament al administraţiei care încearcă să ofere încredere unor persoane în vederea arestării lor nu este scutit de critici în raport cu principiile generale formulate explicit sau implicit de convenţie ( Čonka c. Belgiei , nr. 51.564/99, pct. 41, CEDO 2002-I). În continuare, Curtea observă că Guvernul susţine că reclamantul a fost reţinut la sediul parchetului în interesul unei bune administrări a justiţiei, deoarece audierea sau confruntările cu diverse persoane prezente s-ar fi putut dovedi necesare în orice moment, ţinând seama de circumstanţele cauzei. În această privinţă, se bazează pe declaraţia procurorului VD din 17 ianuarie 2011, potrivit căreia reclamantul şi colegii săi au fost citaţi la parchet în calitate de „făptuitori“ („presupuşi autori ai faptelor“ sau „suspecţi“, într-un stadiu anterior începerii urmăririi penale). Curtea observă că reclamantul nu avea calitate oficială de învinuit la momentul primei declaraţii, dată pe coală albă, pe care i se solicitase să o dea încă de la intrarea în sediul P.N.A. Potrivit versiunii faptelor prezentate de Guvern, în jurul orei 12, când s-a terminat de scris declaraţiile, procurorul a revenit în sală şi a informat că, în cazul respectiv, a fost începută urmărirea penală cei prezenţi, inclusiv reclamantul, aveau dreptul să aleagă un avocat sau, în caz contrar, li se va repartiza unul din oficiu. Curtea observă că, la momentul primei sale declaraţii, reclamantul nu avea cunoştinţă de statutul său juridic şi de garanţiile subsecvente. Chiar dacă, în aceste condiţii, se îndoieşte de compatibilitatea dintre art. 5 § 1 din convenţie şi situaţia reclamantului în primele 3 ore petrecute la sediul parchetului, Curtea nu intenţionează să se pronunţe asupra acestei chestiuni din moment ce este evident că cel puţin începând cu ora 12 statutul penal al reclamantului s-a clarificat, în urma începerii urmăririi penale. Începând din acel moment, reclamantul a avut incontestabil calitatea de învinuit, astfel încât legalitatea lipsirii sale de libertate trebuie examinată cu începere din acel moment, din perspectiva art.5 § 1.
În dreptul român, exista numai două măsuri preventive privative de libertate: reţinerea şi arestarea preventivă. Pentru a decide una sau alta, este necesar să existe probe sau indicii temeinice (preuves ou indices raisonnables) că fapta interzisă a fost săvârşită [art. 143 alin.(1) 58], adică date din care rezultă presupunerea rezonabilă că persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală a săvârşit fapta imputată [art.143 alin. (3) din Codul de procedură penală]. Însă niciuna dintre aceste măsuri nu a fost luată împotriva reclamantului la 16 iulie 2003 înainte de ora 22.
Curtea este conştientă de constrângerile unei anchete penale şi nu neagă complexitatea procedurii declanşate în speţă având de a face cu necesitatea unei strategii unitare puse în aplicare de către procuror şi prin intermediul unor acte realizate într-o singură zi, într-o cauză de mare amploare, care implică un număr semnificativ de persoane.
Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că, cel puţin începând cu ora 12, procurorul avea bănuieli suficient de solide, susceptibile să justifice lipsirea de libertate a reclamantului (de soupçons suffisamment solides susceptibles de justifier la privation de liberté) în legătură cu ancheta, şi că dreptul român prevedea măsurile necesare în acest sens, şi anume reţinerea sau arestarea preventivă. În consecinţă, Curtea consideră că lipsirea de libertate căreia ia căzut victimă reclamantul în data de 16 iulie 2003, cel puţin între orele 12 şi 22, nu avea temei legal în dreptul intern şi că, prin urmare, constituie o încălcare a art.5[23].
Măsura reţinerii poate fi luată de procuror ori de organul de cercetare penală faţă de învinuit sau inculpat, numai după ascultarea acestuia în prezenţa apărătorului, dacă sunt probe sau indicii temeinice că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală [art. 143 alin. (1) din Codul anterior de procedură penală]. Prin probe, în sensul dat de Codul de procedură penală anterior (art. 63-64) se înțeleg elementele de fapt care provin dintr-unul dintre mijloacele de probă prevăzute de lege; pentru indicii temeinice s-a dat explicația în art. 681 din vechiul Cod de procedură penală, prin existența unor date din care rezultă presupunerea rezonabilă ca persoana față de care se efectuează acte premergătoare sau acte de urmărire penală a săvârșit fapta; așadar, în sensul legii, sunt indicii temeinice elementele de fapt care provin din alte izvoare decât din mijloace legale de probă, cum ar fi o plângere, un denunț, un raport informative, surprinderea apropierea locului faptei etc. Noua formulare a indiciilor temeinice pune accentul pe o presupunere “rezonabilă” că învinuitul a săvârșit fapta, ceea ce implică o atenție sporită în apaliza datelor existente în cauză în ce privește sursa lor de încredere ce li se poate acorda[24] .
Conceptul de „acuzație” trebuie înțeles în sensul Convenției. Prin urmare, acesta poate fi definit drept „notificarea oficială, din partea autorității competente, privind suspiciunea referitoare la comiterea unei fapte penale”, definiție care depinde, de asemenea, de existența sau absența unor „repercusiuni importante asupra situației (suspectului)” (Hotărârea din 27 februarie 1980 pronunțată în Cauza Deweer c. Belgiei, § 46; Hotărârea din 15 iulie 1982 pronunțată în Cauza Eckle c. Germaniei, § 73).
Măsura controlului judiciar este una neprivativă de libertate, care poate fi dispusă de procuror, de judecătorul de cameră preliminară sau de instanța de judecată și care presupune îndeplinirea unor condiții expres reglementate referitoare la existența unor probe sau indicii temeinice din care să rezulte suspiciunea rezonabilă că persoana în cauză a săvârșit o infracțiune și că aplicarea măsurii este necesară pentru buna desfășurare a procesului penal sau pentru a-l împiedica pe suspect sau inculpat să comită noi infracțiuni sau să se sustragă de la urmărirea penală sau de la judecată.
Concluzia este că procesul penal presupune existenţa unor condiții expres reglementate prin lege, referitoare la existența unor probe sau indicii temeinice din care să rezulte suspiciunea rezonabilă că persoana în cauză v/a săvârși/t o infracțiune sau se/va sustrage de la urmărirea penală sau de la judecată. Reţinerea sau arestarea unei persoane nu trebuie impusă niciodată cu scopul de a o determina să-şi recunoască vina sau să dea declaraţii împotriva altor persoane sau pentru a obţine fapte sau informaţii, care ar putea constitui drept bază pentru bănuiala rezonabilă împotriva acesteia.
25 mai 2015
[1] Sub excepţia de neconstituţionalitate arătată de Curtea Constituţională, prin decizia nr. 712/2014
[2] Grande Chambre, Affaire Creanga c. Roumanie, (Requête no 29226/03), Arrêt, 23 février 2012.
[3]Al.Puiu, Lectia profesorului Birsan despre “suspiciunile rezonabile” – Fostul judecator roman la CEDO, la seminarul “Jurisprudenta CEDO in materia procedurilor penale”, organizat de Zamfirescu Racoti & Partners
http://www.luju.ro/dezvaluiri/evenimente/lectia-profesorului-birsan-despre-suspiciunile-rezonabile
[4] Terry v. Ohio , 392 US 1, 27 (1968)
[5] Vincent Berger, Jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului, ed. a 5-a, IRDO, 2005, p. 125, Cauza Jiga c. României, §75, Cauza Ninescu c. Republicii Moldova, (Cererea nr. 47306/07), Hotărîre, 15 iulie 2014, Definitivă la 15.11.2014 §§ 48-65.
[6] În Cauza Terry v. Ohio , 392 US 1, 27 (1968), the US Supreme Court ruled that a person can be stopped and briefly detained by a police officer based on a reasonable suspicion of involvement in a punishable crime.
[7] Idem, http://en.m.wikipedia.org/wiki/Reasonable_suspicion.,
[8] Dar nu și pentru contrabandă cu droguri Ybarra v. Illinois , 444 US 85, 91 (1979).
[9] The right of the people to be secure in their persons, houses, papers, and effects, against unreasonable searches and seizures, shall not be violated, and no Warrants shall issue, but upon probable cause, supported by Oath or affirmation, and particularly describing the place to be searched, and the persons or things to be seized.
[10] In United States criminal law , probable cause is the standard by which persons acting under the color of law has the grounds to obtain a warrant for, or as an exception to the warrant requirements for, making an arrest or conducting a personal or property search, etc. when criminal charges are being considered.
[11]Hiibel v.Sixth Judicial District Court of Nevada , 542 US 177 (2004). some states (eg, Colorado require that a person detained provide additional information (Colo. Rev. Stat. §16-3-103, US Const. modifică. IV , V , Nev. Rev. Stat. § 171.123 (3), www. lexisnexis legal resurses
[12] http://en.m.wikipedia.org/wiki/Reasonable_suspicion.,
[13] Idem. În acest sens, O’Connor v. Ortega , 480 US 709 (1987), Statele Unite v. Flores-Montano , 541 US 149 (2004), Statele Unite v. Montoya De Hernandez , 473 US 531 (1985), Statele Unite ale Americii v. Arvizu , 534 US 266 (2002), Illinois v. Caballes , 543 US 405, 411 (2005), Michigan Departamentul de Poliție de stat v. Sitz , 496 US 444 (1990) etc.
[14] Sau care urma a fi săvârşită. http://www.ehow.com/facts_5003941_definitions-cause-vs_-reasonable-suspicion.
[15] S’agissant des « raisons plausibles de soupçonner », qui sont évoquées à l’article 5 § 1 c) de la Convention, la Cour rappelle que l’absence d’inculpation et de renvoi en jugement n’implique pas nécessairement qu’une privation de liberté ne poursuit pas un objectif conforme à l’article 5 § 1 c). L’existence d’un tel but doit s’envisager indépendamment de sa réalisation et l’alinéa c) de l’article 5 § 1 ne présuppose pas que la police ait rassemblé des preuves suffisantes pour porter des accusations, soit au moment de l’arrestation, soit pendant la garde à vue (arrêts Erdagöz c. Turquie du 22 octobre 1997, Recueil 1997-VI, p. 2314, § 51, et Brogan et autres c. Royaume-Uni du 29 novembre 1988, série A n° 145-B, pp. 29-30, § 53).
Pour que des soupçons soient plausibles, il doit exister des faits ou renseignements propres à persuader un observateur objectif que l’individu en cause peut avoir accompli l’infraction (arrêts Erdagöz précité, p. 2314, § 51 in fine, et Fox, Campbell et Hartley c. Royaume-Uni du 30 août 1990, série A n° 182, pp. 16-17, § 32).
[16] Similar unei cause probabile (probable cause) în dreptul american.
[17] La persistance de raisons plausibles de soupçonner la personne arrêtée d’avoir commis une infraction est une condition sine qua non de la régularité du maintien en détention. Par ailleurs, au bout d’un certain temps, elle ne suffit plus. La Cour doit dans ce cas établir si les autres motifs adoptés par les autorités judiciaires continuent à légitimer la privation de liberté. Quand ceux-ci se révèlent « pertinents » et « suffisants », elle cherche de surcroît si les autorités nationales compétentes ont apporté une « diligence particulière » à la poursuite de la procédure (voir notamment, mutatis mutandis, les arrêts Contrada c. Italie du 24 août 1998, Recueil 1998-V, p. 2185, § 54, et I.A. c. France du 23 septembre 1998, Recueil 1998-VII, pp. 2978-2979, § 102). Pour décider de prolonger la détention provisoire, elles invoquèrent le danger d’altération des preuves et la dangerosité des prévenus, outre la complexité de l’affaire et les nécessités de l’instruction, notamment la nécessité de mener des enquêtes bancaires très complexes.
La Cour rappelle que la liste des exceptions au droit à la liberté figurant à l’article 5 § 1 revêt un caractère exhaustif et que seule une interprétation étroite cadre avec le but de cette disposition : assurer que nul ne soit arbitrairement privé de sa liberté (voir, notamment, les arrêts Giulia Manzoni c. Italie du 1er juillet 1997, Recueil 1997-IV, p. 1191, § 25, et Quinn c. France du 22 mars 1995, série A n° 311, pp. 17-18, § 42).
S’il est vrai que la détention justifiée au sens de l’article 5 § 1 c) prend fin « le jour où il est statué sur le bien-fondé de l’accusation » (paragraphe 147 ci-dessus), et que, par conséquent, la détention d’un individu après son acquittement ne saurait plus être couverte par ladite disposition, la Cour accepte qu’« un certain délai pour l’exécution d’une décision de mise en liberté est souvent inévitable, encore qu’il doive être réduit au minimum » (arrêt Giulia Manzoni précité, p. 1191, § 25 in fine).
La Cour observe cependant qu’en l’occurrence le retard dans la libération du requérant n’a été provoqué que partiellement par la nécessité d’accomplir les formalités administratives liées à la remise en liberté. En effet, la prorogation de la détention de l’intéressé entre minuit vingt-cinq et le matin du 13 novembre 1993 fut provoquée par l’absence de l’employé du bureau de matricule. Ce n’est qu’au retour de ce fonctionnaire que l’on put vérifier si le requérant devait être détenu pour une autre cause et que furent commencées les autres formalités administratives nécessaires à la remise en liberté. Cauza Tripăduș c. Republicii Moldova (Cererea nr. 34382/07), Hotărîre, 2 aprilie 2014, Definitivă, 22.07.2014, § 104. În speță, Curtea observă că reclamantul a fost reținut în temeiul informațiilor obținute în rezultatul „măsurilor de investigații” efectuate de organele de urmărire penală. Curtea notează că aceste informații au fost coroborate cu plîngerea penală a lui S.F (§105.).
[18] Recomandări Sir George Baker, enumărate într-un raport publicat în aprilie 1984 (Command Paper, Cmnd. 9222), § 280. , cit. apud http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/pages/search.aspx?i=001-153908#{“fulltext”:[“suspiciune rezonabilă.
[19] Cauza Fox, Campbell și Hartley v Marea Britanie , 12244/86 12245/86 12383/86 , Hotărâre , (Camera) , 30/08/1990. Dovezile din auzite (zvonuri) pot justifica suspiciunile rezonabile, dar nu sunt suficiente pentru o întemeia o inculpare. 18. Competenţele de arestare şi de detenţie definite în articolul 11 din legea din 1978 constituiau la origine un element al sistemului detenţiei provizorie, instituite prin legea din 1973 pentru a înlocui internarea (hotărârea Irlanda c. Marii Britanii, Seria A, nr.25, pp. 38-39, § 88). Dar art. l 11 (din legea din 1978) nu prevedea nimic dintre garanţiile art. 5 şi chiar nu necesită prezenţa unei infracţiuni.
[20] Suspiciunile rezonabile nu sunt în sine suficiente pentru un constitui un început de probă (prima facie case). Cauza Ignatenco c. Moldovei, (Cererea nr. 36988/07 ), Hotărâre, 8 februarie 2011, Definitiva, §§ 58-59. Curtea observă că reclamantul a fost arestat în baza „informaţiei de investigare”, . Curtea de asemenea observă că această „informaţie de investigare” a fost confirmată de plângerea cu caracter penal care ar fi suficientă pentru a justifica arestarea reclamantului în baza legislaţiei naţionale.
[21] Cauza Cebotari c. Moldovei, (Cererea nr. 35615/06), Hotărâre, 13 noiembrie 2007. În speță, Curtea observă că, la 8 august 2007, judecătorul de instrucție al Judecătoriei Buiucani mun. Chișinău a dispus prelungirea duratei termenului arestării la domiciliu în privința reclamantului pînă la 28 august 2007, orele 11.55 (paragraful 26 supra). Această încheiere a judecătorului de instrucție nu a fost contestată și a constituit un temei legal pentru arestarea la domiciliu a reclamantului în perioada 23 – 28 august 2007, orele 11.55. 57. Curtea relevă că demersul procurorului privind prelungirea duratei termenului măsurii preventive a fost depus la 22 august 2007, în termenul prevăzut de lege (paragraful 28 supra) și că ședința de judecată în fața judecătorului de instrucție a demarat la 28 august 2007, la ora 10.00 (paragraful 29 supra), adică pînă la expirarea termenului stabilit în încheierea precedentă privind prelungirea termenului măsurii preventive. De asemenea, Curtea notează că pe parcursul celor cinci ore menționate, reclamantul era obligat să participe, de altfel, el a participat, la ședința de judecată care a avut loc la Judecătoria Buiucani mun. Chișinău. În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că privarea de libertate a reclamantului la 28 august 2007, între orele 11.55 și 17.00 nu a avut un caracter arbitrar. Prin urmare, acest capăt de cerere, de asemenea, este vădit nefondat. Astfel, acesta trebuie să fie respins ca inadmisibil, în conformitate cu articolul 35 §§ 3 și 4 din Convenție (§58 ).
[22] Grande Chambre, Affaire Creanga c. Roumanie, (Requête No 29226/03), Arrêt, 23 février 2012,§ 108
[23] Idem §108
[24] Gr. Gr. Theodoru, Tratat de drept procesual penal, Editura Hamangiu, 2007, pp. 431-432 , https://dorin.ciuncan.com /wp
SUSPICIUNE REZONABILĂ
Codul de procedură penală, adoptat prin Legea nr. 135 din 1 iulie 2010, cu modificările ulterioare, a renunţat la terminologia de indicii temeinice în favoarea sintagmei de suspiciune rezonabilă. Astfel, noţiunea se regăseşte în redactarea: art. 61 când unele organe de constatare încheie acte de costatare ; a art.71, când imparţialitatea judecătorilor instanţei este afectată ; art. 124 alin.2, în cazurile speciale de audiere a martorului ; art. 125, în cazul în care viaţa, integritatea corporală, libertatea, bunurile sau activitatea profesională a martorului ori a unui membru de familie al acestuia ar putea fi puse în pericol; art. 139 alin.(1) lit.a) dispune supravegherea tehnică, cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni ; art. 140 alin.2, în procedura de emitere a mandatului de supraveghere tehnică ; art. 147 alin.1 lit.a) la reţinerea, predarea şi percheziţionarea trimiterilor poştale, cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni; art. 148 alin.1 lit.a) – Utilizarea investigatorilor sub acoperire sau cu identitate reală şi a colaboratorilor cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 7 ani sau mai mare ori dacă persoană este implicată în activităţi infracţionale ce au legătură cu aceste infracţiuni ; art. 150 alin.1 lit.a) , participarea autorizată la anumite activităţi cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 7 ani sau mai mare ori dacă persoană este implicată în activităţi infracţionale care au legătură cu aceste infracţiuni dacă măsura este necesară şi proporţională cu restrângerea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, date fiind particularităţile cauzei, importanţa informaţiilor sau a probelor ce urmează a fi obţinute ori gravitatea infracţiunii, iar probele nu ar putea fi obţinute în alt mod sau obţinerea lor ar presupune dificultăţi deosebite ce ar prejudicia ancheta ori un pericol pentru siguranţa persoanelor sau a unor bunuri de valoare ; art. 152, obţinerea datelor generate sau prelucrate de către furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice sau furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului, altele decât conţinutul comunicaţiilor, şi reţinute de către aceştia, cu privire la săvârşirea unei infracţiuni şi există temeiuri pentru a se crede că datele solicitate constituie probe, pentru categoriile de infracţiuni prevăzute de legea privind reţinerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice şi de furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului ; art. 154, conservarea datelor informatice cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni, în scopul strângerii de probe ori identificării făptuitorului, suspectului sau a inculpatului,, în cazul în care există pericolul pierderii sau modificării acestora ; art. 157 – cazurile şi condiţiile în care se poate dispune percheziţia domiciliară cu privire la săvârşirea unei infracţiuni de către o persoană ori la deţinerea unor obiecte sau înscrisuri ce au legătură cu o infracţiune şi se presupune că percheziţia poate conduce la descoperirea şi strângerea probelor cu privire la această infracţiune, la conservarea urmelor săvârşirii infracţiunii sau la prinderea suspectului ori inculpatului ; art. 158 alin.2 lit.b) – procedura de emitere a mandatului de percheziţie domiciliară cu indicarea probelor ori a datelor cu privire la săvârşirea unei infracţiuni sau cu privire la deţinerea obiectelor ori înscrisurilor ce au legătură cu o infracţiune; art. 159 – efectuarea percheziţiei domiciliare în legătură cu fapta pentru care se efectuează urmărirea penală. Obiectele sau înscrisurile a căror circulaţie ori deţinere este interzisă sau în privinţa cărora există suspiciunea că pot avea o legătură cu săvârşirea unei infracţiuni pentru care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu se ridică întotdeauna ; art. 165 alin.2 – cazurile şi condiţiile în care se efectuează percheziţia corporală dacă prin efectuarea unei percheziţii corporale vor fi descoperite urme ale infracţiunii, corpuri delicte ori alte obiecte ce prezintă importanţă pentru aflarea adevărului în cauză ; art. 170 – predarea obiectelor, înscrisurilor sau a datelor informatice cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni şi sunt temeiuri de a se crede că un obiect ori un înscris poate servi ca mijloc de probă în cauză, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate dispune persoanei fizice sau juridice în posesia căreia se află să le prezinte şi să le predea, sub luare de dovadă ; art. 185 – autopsia medico-legală dacă decesul a fost cauzat direct sau indirect printr-o infracţiune ori în legătură cu comiterea unei infracţiuni ; art. 202 – scopul, condiţiile generale de aplicare şi categoriile măsurilor preventive dacă o persoană a săvârşit o infracţiune şi dacă sunt necesare în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni ; art. 215 – conţinutul controlului judiciar şi art. 217 – conţinutul cauţiunii, dacă s-a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune pentru care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva sa[1] ; art. 218 alin.3 – condiţiile generale de luare a măsurii arestului la domiciliu dacă s-a săvârşit o infracţiune asupra unui membru de familie şi cu privire la inculpatul care a fost anterior condamnat definitiv pentru infracţiunea de evadare ; art. 221 alin. (11) – conţinutul măsurii arestului la domiciliu dacă a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune pentru care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale ; art. 223 alin.1 şi 2 – condiţiile şi cazurile de aplicare a măsurii arestării preventive numai dacă din probe rezultă că inculpatul a săvârşit o infracţiune în anumite situaţii,mai ales,dacă, după punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva sa, inculpatul a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune sau pregăteşte săvârşirea unei noi infracţiuni. De asemenea, dacă din probe rezultă că acesta a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani ori mai mare şi, pe baza evaluării gravităţii faptei, a modului şi a circumstanţelor de comitere a acesteia, a anturajului şi a mediului din care acesta provine, a antecedentelor penale şi a altor împrejurări privitoare la persoana acestuia, se constată că privarea sa de libertate este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică ; art. 293 alin. (2) – constatarea infracţiunii flagrante şi în cazul în care sunt prezente urme cum că s-ar fi săvârşit infracţiunea sau făptuitorul este surprins aproape de locul comiterii infracţiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de natură a-l presupune participant la infracţiune ; art. 326 – trimiterea cauzei la un alt parchet, dacă activitatea de urmărire penală este afectată din pricina împrejurărilor cauzei sau calităţii părţilor ori a subiecţilor procesuali principali ori există pericolul de tulburare a ordinii publice ; art. 493 – măsurile preventive , dacă există motive temeinice care justifică suspiciunea rezonabilă că persoana juridică a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi numai pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal.
Suspectul este persoana cu privire la care, din datele şi probele existente în cauză, rezultă bănuiala rezonabilă că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, având toate drepturile prevăzute de lege pentru inculpat (art.77, rap.la art.78).
Dar mai este folosită şi forma de indicii temeinice în art. 153 alin. (1) – obţinerea de date privind situaţia financiară a unei persoane cu privire la săvârşirea unei infracţiuni şi există temeiuri pentru a se crede că datele solicitate constituie probe ; art. 202 – scopul, condiţiile generale de aplicare şi categoriile măsurilor preventive ce pot fi dispuse dacă există probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi dacă sunt necesare în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni ; art. 231 – executarea mandatului de arestare preventivă emis în lipsa inculpatului , dacă există indicii temeinice din care să rezulte bănuiala rezonabilă că persoana din mandat se află în domiciliul sau reşedinţa respectivă ; art. 266 – Executarea mandatului de aducere dacă există indicii că se află cel căutat, în cazul în care acesta refuză să coopereze, împiedică executarea mandatului sau pentru orice alt motiv temeinic justificat şi proporţional cu scopul urmărit ; art. 305 – Începerea urmăririi penale când din datele şi probele existente în cauză rezultă indicii rezonabile că o anumită persoană a săvârşit fapta pentru care s-a început urmărirea penală.
Asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva unei persoane, în procedura penală, se uzita doar forma indicii temeinice. În sensul art. 681 din vechiul Cod procedură penală, există indicii temeinice atunci când, din examinarea datelor aflate la dosar, se desprinde insistent presupunerea rezonabilă că învinuitul a săvârşit fapta pentru care este urmărit.
Noţiunea de „presupunere rezonabilă” trebuie raportată la sensul dat în jurisprudenţa CEDO sintagmei de „suspiciune rezonabilă” respectiv, existenţa unor date, informaţii care să convingă un observator obiectiv şi imparţial că este posibil ca o persoană să fi săvârşit o infracţiune.
În interpretarea art.5 § 1 lit. c) CEDH se susţine că , în afară de diferenţe de ordin formal, semantic, ar exista şi deosebiri esenţiale, de fond, de ordin juridic în interpretarea sintagmei de raisons plausibles, soupçons plausibles[2] , reasonable suspicion, suspiciune rezonabilă, bănuială logică, bănuială rezonabilă, motive verosimile, motive temeinice, justificate, motive raţionale[3], indicii reyonabile, cauză probabilă[4].
În toate cazurile observăm că este vorba de raportare la existenţa unor date, informaţii care să convingă un observator obiectiv şi imparţial că este posibil ca o persoană să fi săvârşit o infracţiune.
În jurisprudența sa, Curtea a dezvoltat patru rațiuni fundamentale acceptabile pentru detenția provizorie a unui acuzat suspectat de a fi comis o infracțiune :
- pericol de fugă (Stögmuller c. Autriche, arrêt du 10 novembre 1969, série A no 9, § 15) Stögmüller a subliniat în mod întemeiat că, în perioada primei sale de eliberare provizorie (21 aprilie 1958 până la 25 august 1961), a făcut mai multe vizite în străinătate şi întotdeauna s-a întors în Austria. Ar fi fost suficientă măsura de a i se ridica pașaportul. În aceste condiţii, Curtea constată că, cel puţin de la această dată, pericolul de fugă nu a fost suficient pentru a justifica menţinerea în detenţie ;
- riscul ca acuzatul, odată pus în liberate, împiedică administrarea justiției (Wemhoff c. Allemagne, 27 juin 1968, § 14, série A no 7) dacă ar exista pericolul de a intra în comunicare cu persoane care ar putea fi implicate; Wemhoff este puternic suspectat de incitare la abuzul de încredere (Anstiftung zur Untreue, art. 266 şi 48 din Codul penal german): client al Băncii August-Thyssen din Berlin, ar fi determinat pe unii angajaţi să deturneze sume mari de bani, existând pericolul că ar încearcă să distrugă probele (art. 112 din Codul german de procedură penală), implicând persoane care nu sunt cunoscute de autorităţi;
- comiterea unei noi infracțiuni (Matzenetter c. Autriche, arrêt du 10 novembre 1969, série A no 10, § 9);
- tulburarea ordinii publice (Letellier C. Franței, 26 juin 1991, § 51, série A no 207 et Hendriks c. Pays-Bas (déc.), no 43701/04, 5 juillet 2007. Condamnată în final la trei ani închisoare pentru complicitate la asasinat, dna Letellier a acuzat încălcarea art. 5 § 3 din Convenție. Curtea recunoaște că un risc de presiune asupra martorilor poate să fi existat la început însă consideră că el s-a diminuat și chiar a dispărut de-alungul timpului. Riscul sustragerii petiționarei nu se poate aprecia numai pe baza gravității pedepsei la care se expune; el trebuie analizat în funcție de ansamblul de elemente pertinente proprii, dar riscul de fugă trebuie argumentat. Prin gravitatea lor deosebită și prin reacția publicului la săvârșirea faptei, anumite infracțiuni pot să suscite o tulburare socială de natură să justifice o detenție provizorie, dar acest element nu ar putea fi apreciat ca pertinent și suficient decât dacă se arată în mod real, concret că ordinea publică este efectiv amenințată. Continuarea detenției nu poate servi pentru a anticipa o pedeapsă privativă de libetate[5].
Suspiciune rezonabilă (Reasonable suspicion) este un standard legal de probă în dreptul american, care este mai puţin decât aşa-numita cauză probabilă (probable cause) , standardul pentru arestări și mandate juridice, dar mai mult decât o suspiciune incipientă și neparticularizată sau o simplă bănuială (hunch)[6]; trebuie să se bazeze pe ” fapte specifice și articulabile ” (specific and articulable facts), ” luate împreună cu concluzii raționale din aceste fapte ” (taken together with rational inferences from those facts)[7], ducând în mod rezonabil la o concluzie că o persoană a fost sau este pe cale să se angajeze în activități criminale; aceasta depinde de totalitatea circumstanțelor; în cazul în care poliția are în plus suspiciune rezonabilă că o persoană oprită este înarmată si prezintă un pericol public, ea poate controla persoana dacă deţine arme[8].
In Terry v. Ohio , Curtea Supremă a SUA a decis că o persoană poate fi oprită și reținută scurt timp de către un ofițer de poliție bazat pe o suspiciune rezonabilă, de implicare într-o infracțiune. Dacă ofițerul are suspiciuni rezonabile, el poate efectua o căutare în îmbrăcămintea exterioară a persoanei pentru arme. O astfel de detenție nu încalcă al Patrulea Amendament (Fourth Amendment to the United States Constitution[9]), care interzice căutări nerezonabile și sechestru (unreasonable searches and seizures), chiar de scurtă durată. Suspiciunea rezonabilă singură NU oferă motive pentru arestare; cu toate acestea, o arestare se poate face în cazul în care faptele descoperite în timpul detenției duc la o cauza probabilă[10] că suspectul a comis o crimă.
In cauza Hiibel v A Şasea Curte Districtuală din Nevada s-a stabilit de asemenea, că un stat poate impune, prin lege, ca o persoană să se identifice în faţa unui ofițer de poliţie în timpul unei opriri de investigaţie[11].
Servciul US Customs poate face căutări de rutină la frontiera (inclusiv vama aeroportului), şi fără o suspiciune rezonabilă (without a warrant or probable cause.). Aceasta include chiar și căutări complexe, cum ar fi demontarea rezervorului de benzină al unui automobil[12] . Cu toate acestea, există câteva tipuri mai intruzive de căutări, cum ar fi cavitatea corpului unui suspect înghițitor al unui balon (cu droguri) , dar care necesita o suspiciune rezonabilă[13].
O scurtă oprire non-privativă de libertate a traficului (a traffic stop) trebuie să fie susținută (cel puţin) de suspiciune rezonabilă sau (mai mult, chiar) de o cauză probabilă. Anchetatorul trebuie să cântărească totalitatea circumstanțelor pentru a stabili dacă există suficiente fapte obiective pentru a crea suspiciuni rezonabile că șoferul, de exemplu, este angajat în activități criminale. În cazul în care conducătorul auto comite o încălcare de trafic, aceasta constituie, în general, suspiciune rezonabilă pentru poliţist de a opri vehiculul. Ofițerul de poliţie poate reține apoi șoferului și pasagerii vehiculului pentru suficient timp în a confirma suspiciunile sale.
În consecinţă, în dreptul american, suspiciunea rezonabilă este un pas mai puţin decât o cauză probabilă. La suspiciune rezonabilă, se pare că o infracțiune poate să fi fost comisă. Situația escaladează la cauza probabilă atunci când devine evident – cel mai probabil – că o infracțiune a fost comisă[14].
Drepturile şi libertăţile cetăţenilor sunt interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte, având prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
În dreptul nostru procesual, noi trebuie să ne raportăm, indiferent de formulările folosite, la Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului. În originalul în limba engleză, în art. 5 § 1 lit. c) se foloseşte sintagma de reasonable suspicion:
“Article 5 – Right to liberty and security
1. Everyone has the right to liberty and security of person. No one shall be deprived of his liberty save in the following cases and in accordance with a procedure prescribed by law:
…(c) the lawful arrest or detention of a person effected for the purpose of bringing him before the competent legal authority on reasonable suspicion of having committed an offence …;
În textul franţuzesc se vorbeşte de des raisons plausibles:
l’article 5 § 1 de la Convention « 1. Toute personne a droit à la liberté et à la sûreté. Nul ne peut être privé de sa liberté, sauf dans les cas suivants et selon les voies légales : (…)
…c) s’il a été arrêté et détenu en vue d’être conduit devant l’autorité judiciaire compétente, lorsqu’il y a des raisons plausibles de soupçonner qu’il a commis une infraction ou qu’il y a des motifs raisonnables de croire à la nécessité de l’empêcher de commettre une infraction ou de s’enfuir après l’accomplissement de celle-ci ; (…) »
Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului amintește că existența „motivelor verosimile de a bănui” săvîrșirea unei infracțiuni presupune existența unor fapte și informații care să convingă un observator obiectiv că persoana în cauză ar fi putut să săvîrșească o infracțiune (Erdagöz c. Turciei, 22 octombrie 1997, § 51, Culegere de hotărîri și decizii 1997‑VI[15], și Fox, Campbell și Hartley c. Regatului Unit, 30 august 1990, § 32, seria A nr. 182). Aprecierea ca fiind „verosimil” depinde de ansamblul circumstanțelor cauzei (Fox, Campbell și Hartley). Curtea europeană reamintește că lit. c) a art. 5 § 1 din Convenție nu cere ca organele de urmărire penală să acumuleze suficiente dovezi pentru a putea înainta o acuzare la momentul reținerii. Astfel, faptele care dau naștere acestor suspiciuni nu trebuie să fie de aceeași forță precum cele necesare pentru a justifica condamnarea sau pentru punerea sub acuzare, aspecte[16] ce intervin la o fază ulterioară a procesului penal (Murray c. Regatului Unit, 28 octombrie 1994, § 55, seria A nr. 300‑A, și Korkmaz și alții c. Turciei, nr. 35979/97, § 26, 21 martie 2006).
În acest sens, Curtea reamintește că în cauza Labita c. Italiei (MC, nr. 26772/95, § 159, CEDO 2000‑IV) a fost statuat că declarațiile unui informator (pentito) pot sta, în faza inițială, la baza detenției unui bănuit[17].
Întorcându-ne la situaţia din Marea Britanie, pe bună dreptate, Curtea admite că arestarea şi detenția fiecăruia dintre cei trei inculpat, în cauză, se întemeia pe suspiciuni de bona fide, cum că aceştia ar fi teroriști și ca ei fuseseră interogați în timpul detenției cu privire la actele concrete de terorism pentru care au fost suspectați. Cu toate acestea, în opinia majorității acestă ultima circumstanță confirma o date în plus ca polițiștii aveau faţă de ei suspiciuni autentice, reale, chiar dacă aceste suspiciuni nu echivalau cu o suspiciune rezonabilă, în sensul art.5 CEDH . „Rezonabilitatea” suspiciunilor pe care trebuie să se bazeze o arestare constituie un element esenţial al protecţiei oferite de articolul 5 § 1 c) contra privărilor arbitrare de libertate. În raportul său adresat la vremea respectivă Parlamentului britanic, sir George Baker a subliniat caracterul „subiectiv” al criteriului utilizat potrivit articolului 11 din legea engleză, dar el a considerat că acolo unde legea cere prezenţa suspiciunilor rezonabile, se fixează un criteriu obiectiv, care însă trebuie să fie verificat de instanţe[18]. În acord cu Guvernul şi Comisia, Curtea estimă că existenţa suspiciunilor rezonabile presupune prezenţa unor fapte sau date susceptibile să convingă un observator obiectiv că persoana în cauză ar fi putut comite infracţiunea (Fox, Campbell și Hartley § 32).
Cu toate acestea, necesitatea de a combate criminalitatea teroristă nu ar putea justifica extinderea noţiunii de „rezonabilitate” până la atingerea în substanţă a garanţiei asigurate de articolul 5 § 1 c) (art. 5-1-c) (a se vedea mutatis mutandis , hotărârea Brogan şi alţii, Seria A, nr. 145-B, p. 32-33, § 59). Potrivit poziţiei Guvernului, dificultăţile inerente cercetării şi urmăririi infracţiunilor legate de terorismul în Irlanda de Nord împiedică aprecierea întotdeauna, potrivit aceloraşi criterii obligatorii pentru infracţiunile de tip clasic, a „rezonabilităţii” suspiciunilor care motivează atare arestări. Potrivit opiniei majoritare a Comisiei, Guvernul nu a furnizat nici o precizare de natură să admită concluzia că suspiciunile contra reclamanţilor, la momentul reţinerii lor, erau „rezonabile” în sensul articolului 5 § 1 c) sau că arestarea lor nu rezulta numai din suspiciuni oneste cerute de legislaţia nord-irlandeză. Guvernul a răspuns că nu poate divulga elementele foarte delicate pe care s-au bazat aceste suspiciuni, fără a le dezvălui originea şi a crea un risc pentru viaţa şi securitatea terţilor (§ 33).
În mod cert, nu se admite aplicarea articolului 5 § 1 c) într-un mod de natură să provoace dificultăţi excesive autorităţilor poliţieneşti în combaterea prin măsuri adecvate a terorismului organizat (a se vedea mutatis mutandis , hotărârea Klass şi alţii din 6 septembrie 1978, Seria A, nr. 28, pp.27 şi 30-31, §§ 58 şi 68). Prin urmare, statelor nu li se poate cere stabilirea rezonabilităţii suspiciunilor care ar motiva arestarea unui prezumat terorist, dezvăluind sursele confidenţiale ale informaţiilor în suportul acesteia sau chiar faptele care ar contribui la descoperea sau identificarea acelora. Cu toate acestea, Curtea trebuie să poată determina dacă substanţa garanţiei oferite de articolul 5 § 1 c) nu a fost afectată. În consecinţă, Guvernului reclamat îi aparţine obligaţia de a furniza cel puţin unele fapte sau informaţii de natură să convingă Curtea că existau motive rezonabile de a suspecta persoana arestată de comiterea infracţiunii. Condamnările care fuseseră aplicate anterior dlui Fox şi dnei Campbell ca urmare a actelor teroriste legate de I.R.A. puteau consolida suspiciunile asociindu-le cu infracţiunile teroriste, dacă nu constituiau bază exclusivă a suspiciunilor care ar justifica arestarea lor şapte ani mai târziu, în 1986. Faptul că toţi reclamanţii au fost interogaţi în timpul detenţiei lor cu privire la acte concrete de terorism, confirmă o dată în plus că poliţia îi suspecta în mod real de implicare în asemenea acte, dar nu convinge un observator obiectiv că reclamanţii ar fi putut comite aceste acte. În ceea ce le priveşte, elementele precitate nu au fost suficiente pentru a constata existenţa suspiciunilor rezonabile. Dat fiind faptul că Guvernul nu a furnizat alte indicii care ar întemeia suspiciunile contra reclamanţilor, explicaţiile sale nu întrunesc condiţiile minimale ale articolului 5 § 1 c) în materia rezonabilităţii suspiciunilor care ar motiva arestarea unui individ (§ 34).
. Reclamanţii au afirmat, în schimb, că nu au fost arestaţi şi deţinuţi în temeiul unor motive „rezonabile” susceptibile de ai face suspectaţi de vreo infracţiune. Articolul 11 § 1 din legea britanică din anul 1978 autoriza „orice agent de poliţie să aresteze fără mandat orice persoană pe care o bănuieşte de terorism”. În opinia lor, acest articol este în sine contrar articolului 5 § 1 c) , prin faptul că nu prevedea nici o condiţie a rezonabilităţii. În conformitate cu articolul 11 § 1 din legea din 1978, pentru o arestare legală sunt suficiente prezenţa suspiciunilor oneste, potrivit interpretării date de Camera Lorzilor în cauza McKee c. Chief Constable for Northern Ireland .
Curtea a estimat că a existat o încălcare a articolului 5 § 1[19].
Într-o altă cauză, Curtea reaminteşte că o bănuială rezonabilă că a fost săvârşită o infracţiune presupune existenţa faptelor sau a informaţiilor care ar convinge un observator obiectiv că persoana în cauză ar fi putut săvârşi infracţiunea (Erdagöz v. Turkey, 22 octombrie 1997, § 51, Reports of Judgments and Decisions 1997‑VI; Fox, Campbell and Hartley v. the United Kingdom hotărârea din 30 august 1990, Seria A nr. 182, pp. 16-17, § 32). Totuşi, ceea ce poate fi considerat „rezonabil” va depinde de toate circumstanţele unei anumite cauze ( se spusese în Fox, Campbell and Hartley, § 32). De asemenea Curtea reiterează că faptele care creează suspiciunea nu trebuie să fie de acelaşi grad ca cele necesare pentru a justifica o condamnare, sau chiar pentru înaintarea învinuirii, care reprezintă următorul pas al procesului de urmărire penală (a se vedea Brogan and Others v. the United Kingdom, hotărârea din 29 noiembrie 1988, Seria A nr. 145-B, p. 29, § 53, şi Murray v. the United Kingdom, hotărârea din 28 octombrie 1994, Seria A nr. 300-A, p. 27, § 55).
Curtea a constatat în O’Hara v. the United Kingdom, nr. 37555/97, ECHR 2001‑X că informațiile comunicate în cadrul unui briefing al poliției, potrivit cărora informatorii l-au identificat pe reclamant ca fiind una dintre persoanele bănuite de participare la săvîrșirea unui anumit act terorist, au fost suficiente pentru a da naștere unor temeiuri verosimile de a bănui că reclamantul a săvîrșit o infracțiune. Avînd în vedere cele expuse mai sus, Curtea consideră că în cauză au existat informații suficiente pentru a da naștere unor motive verosimile de a se bănui că reclamantul a săvîrșit infracțiunea [20].
Curtea reiterează că, pentru ca o reţinere, în baza unei bănuieli rezonabile (reasonable suspicion), să fie justificată în sensul articolului 5 § 1 lit.c), nu este necesar ca poliţia să fi obţinut probe suficiente pentru a aduce acuzaţii fie la momentul reţinerii, fie în timp ce reclamantul se află în custodie (a se vedea Brogan and Others v. the United Kingdom, hotărâre din 29 noiembrie 1988, Seria A nr. 145-B, pp. 29-30, § 53). De asemenea, nu este necesar ca persoana deţinută să fie, eventual, acuzată sau adusă în faţa unei instanţe. Scopul urmărit prin reţinerea pentru interogare este desfăşurarea unei urmăriri penale prin care să fie confirmate sau infirmate bănuielile care constituie temei pentru arestare (by confirming or dispelling suspicions which provide the grounds for detention , a se vedea Murray v. the United Kingdom, hotărâre din 28 octombrie 1994, Seria A nr. 300-A, p. 27, § 55). Totuşi, cerinţa ca bănuiala să se bazeze pe motive rezonabile formează o parte esenţială a garanţiilor împotriva arestării şi detenţiei arbitrare (the suspicion must be based on reasonable grounds forms an essential part of the safeguard against arbitrary arrest and detention). Faptul că o bănuială este presupusă cu bună-credinţă este insuficient. Cuvintele bănuială rezonabilă presupun existenţa faptelor sau a informaţiilor care ar convinge un observator obiectiv că persoana în cauză ar fi putut săvârşi infracţiunea (reamintind Fox, Campbell and Hartley v. the United Kingdom, hotărârea din 30 august 1990, Seria A nr. 182, p. 16-17, § 32). Curtea subliniază în această privinţă că, în lipsa unei bănuieli rezonabile, reţinerea sau arestarea unei persoane nu trebuie impusă niciodată cu scopul de a o determina să-şi recunoască vina sau să dea declaraţii împotriva altor persoane sau pentru a obţine fapte sau informaţii, care ar putea constitui drept bază pentru bănuiala rezonabilă împotriva acesteia (may serve to ground a reasonable suspicion against him. § 48 )
Curtea reaminteşte că restrângerea dreptului la libertate impusă în temeiul articolului 5 § 1 (c) trebuie justificată prin scopul acestei prevederi. În această cauză, Guvernul nu a convins Curtea că a existat o bănuială rezonabilă precum că reclamantul a săvârşit o infracţiune şi, prin urmare, nu a existat o justificare pentru reţinerea şi arestarea acestuia. Curtea nu poate decât să conchidă că scopul real al urmăririi penale şi a reţinerii şi arestării reclamantului a fost de a exercita presiune asupra acestuia Prin urmare, ea constată că restrângerea dreptului reclamantului la liberate a fost aplicată cu un alt scop decât cel prevăzut în articolul 5 § 1 lit. c). Din aceste considerente, a avut loc o violare a art. 18 al Convenţiei combinat cu art. 5 § 1[21].
Curtea Europeană a Drepturilor Omului notează, într-o cauză, că, avînd în vedere efectele și modalitățile de executare, arestarea la domiciliu aplicată în privința reclamantului reprezintă o privare de libertate în sensul articolului 5 din Convenție, și, prin urmare, acesta este aplicabil (N.C. c. Italiei, nr. 24952/94, § 33, 11 ianuarie 2001, Nikolova c. Bulgariei (nr. 2), nr. 40896/98, §§ 60 și 74, 30 septembrie 2004, și Danov c. Bulgariei, nr. 56796/00, §§ 61 și 80, 26 octombrie 2006). Curtea reamintește că durata unei detenții este în principiu „legală” în sensul articolului 5 § 1 din Convenție dacă ea este bazată pe o hotărîre judecătorească (Mooren c. Germaniei [MC], nr. 11364/03, § 74, 9 iulie 2009). În acest sens, Curtea reamintește că a fost recunoscut, în special în contextul alineatelor c) și e) ale articolului 5 § 1, că celeritatea cu care jurisdicțiile naționale înlocuiesc o măsură preventivă sub formă de arest, care a expirat sau a fost considerată deficientă, constituie un alt factor pertinent pentru a aprecia dacă detenția unei persoane poate fi sau nu considerată ca arbitrară (Mooren, § 80)
La Cour est consciente des contraintes d’une enquête pénale et ne nie pas la complexité de la procédure engagée en l’espèce tenant à la nécessité d’une stratégie unitaire mise en œuvre par un seul procureur et au moyen d’actes accomplis en une seule journée, dans une affaire de grande envergure impliquant un nombre important de personnes. De même, elle ne conteste pas que la corruption constitue un fléau endémique qui sape la confiance des citoyens dans leurs institutions et elle conçoit que les autorités nationales fassent preuve de fermeté à l’égard des responsables. Cependant, la lutte contre ce fléau ne saurait justifier, en matière de liberté, le recours à l’arbitraire et l’existence de zones de non-droit dans les lieux où il y a privation de liberté[22].
Întrebarea care trebuie pusă este aceea dacă o persoană a fost lipsit de libertate „potrivit căilor legale“ în sensul art.5 § 1 . Termenii „potrivit căilor legale“ din această dispoziţie fac trimitere, în mod esenţial, la legislaţia naţională şi consacră obligaţia de a respecta normele de fond, precum şi cele de procedură. Deşi le revine, în primul rând, autorităţilor naţionale, în special instanţelor, sarcina de a interpreta şi de a aplica dreptul intern, situaţia este diferită atunci când nerespectarea acestuia poate atrage după sine o încălcare a convenţiei. Acesta este situaţia, în special, a cauzelor al căror obiect îl constituie art. 5 § 1, iar Curtea europeană trebuie astfel să exercite un anumit control pentru a examina dacă dreptul intern a fost respectat ( Baranowski c. Poloniei , nr. 28.358/95, pct. 50, CEDO 2000-III). Mai exact, este esenţial, în materie de lipsire de libertate, ca dreptul intern să definească clar condiţiile de detenţie şi ca legea să fie previzibilă în aplicarea sa ( Zervudacki c. Franţei , nr. 73.947/01, pct. 43, 27 iulie 2006).
Curtea observă, într-o cauză, în primul rând, că reclamantul a fost citat la P.N.A. pentru a da o declaraţie în cadrul unei proceduri penale, fără să i se ofere alte precizări cu privire la obiectul declaraţiei. Legislaţia naţională în materie impunea ca citaţia să precizeze calitatea în care o persoană este citată, precum şi obiectul cauzei (a se vedea art. 176 din Codul de procedură penală). Rezultă că reclamantul nu ştia că era citat în calitate de martor sau învinuit. În această privinţă, Curtea reaminteşte că, deşi nu se exclude posibilitatea autorităţilor de a folosi în mod legitim anumite stratageme, de exemplu, pentru a dejuca mai eficient activităţile infracţionale, în schimb, un comportament al administraţiei care încearcă să ofere încredere unor persoane în vederea arestării lor nu este scutit de critici în raport cu principiile generale formulate explicit sau implicit de convenţie ( Čonka c. Belgiei , nr. 51.564/99, pct. 41, CEDO 2002-I). În continuare, Curtea observă că Guvernul susţine că reclamantul a fost reţinut la sediul parchetului în interesul unei bune administrări a justiţiei, deoarece audierea sau confruntările cu diverse persoane prezente s-ar fi putut dovedi necesare în orice moment, ţinând seama de circumstanţele cauzei. În această privinţă, se bazează pe declaraţia procurorului VD din 17 ianuarie 2011, potrivit căreia reclamantul şi colegii săi au fost citaţi la parchet în calitate de „făptuitori“ („presupuşi autori ai faptelor“ sau „suspecţi“, într-un stadiu anterior începerii urmăririi penale). Curtea observă că reclamantul nu avea calitate oficială de învinuit la momentul primei declaraţii, dată pe coală albă, pe care i se solicitase să o dea încă de la intrarea în sediul P.N.A. Potrivit versiunii faptelor prezentate de Guvern, în jurul orei 12, când s-a terminat de scris declaraţiile, procurorul a revenit în sală şi a informat că, în cazul respectiv, a fost începută urmărirea penală cei prezenţi, inclusiv reclamantul, aveau dreptul să aleagă un avocat sau, în caz contrar, li se va repartiza unul din oficiu. Curtea observă că, la momentul primei sale declaraţii, reclamantul nu avea cunoştinţă de statutul său juridic şi de garanţiile subsecvente. Chiar dacă, în aceste condiţii, se îndoieşte de compatibilitatea dintre art. 5 § 1 din convenţie şi situaţia reclamantului în primele 3 ore petrecute la sediul parchetului, Curtea nu intenţionează să se pronunţe asupra acestei chestiuni din moment ce este evident că cel puţin începând cu ora 12 statutul penal al reclamantului s-a clarificat, în urma începerii urmăririi penale. Începând din acel moment, reclamantul a avut incontestabil calitatea de învinuit, astfel încât legalitatea lipsirii sale de libertate trebuie examinată cu începere din acel moment, din perspectiva art.5 § 1.
În dreptul român, exista numai două măsuri preventive privative de libertate: reţinerea şi arestarea preventivă. Pentru a decide una sau alta, este necesar să existe probe sau indicii temeinice (preuves ou indices raisonnables) că fapta interzisă a fost săvârşită [art. 143 alin.(1) 58], adică date din care rezultă presupunerea rezonabilă că persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală a săvârşit fapta imputată [art.143 alin. (3) din Codul de procedură penală]. Însă niciuna dintre aceste măsuri nu a fost luată împotriva reclamantului la 16 iulie 2003 înainte de ora 22.
Curtea este conştientă de constrângerile unei anchete penale şi nu neagă complexitatea procedurii declanşate în speţă având de a face cu necesitatea unei strategii unitare puse în aplicare de către procuror şi prin intermediul unor acte realizate într-o singură zi, într-o cauză de mare amploare, care implică un număr semnificativ de persoane.
Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că, cel puţin începând cu ora 12, procurorul avea bănuieli suficient de solide, susceptibile să justifice lipsirea de libertate a reclamantului (de soupçons suffisamment solides susceptibles de justifier la privation de liberté) în legătură cu ancheta, şi că dreptul român prevedea măsurile necesare în acest sens, şi anume reţinerea sau arestarea preventivă. În consecinţă, Curtea consideră că lipsirea de libertate căreia ia căzut victimă reclamantul în data de 16 iulie 2003, cel puţin între orele 12 şi 22, nu avea temei legal în dreptul intern şi că, prin urmare, constituie o încălcare a art.5[23].
Măsura reţinerii poate fi luată de procuror ori de organul de cercetare penală faţă de învinuit sau inculpat, numai după ascultarea acestuia în prezenţa apărătorului, dacă sunt probe sau indicii temeinice că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală [art. 143 alin. (1) din Codul anterior de procedură penală]. Prin probe, în sensul dat de Codul de procedură penală anterior (art. 63-64) se înțeleg elementele de fapt care provin dintr-unul dintre mijloacele de probă prevăzute de lege; pentru indicii temeinice s-a dat explicația în art. 681 din vechiul Cod de procedură penală, prin existența unor date din care rezultă presupunerea rezonabilă ca persoana față de care se efectuează acte premergătoare sau acte de urmărire penală a săvârșit fapta; așadar, în sensul legii, sunt indicii temeinice elementele de fapt care provin din alte izvoare decât din mijloace legale de probă, cum ar fi o plângere, un denunț, un raport informative, surprinderea apropierea locului faptei etc. Noua formulare a indiciilor temeinice pune accentul pe o presupunere “rezonabilă” că învinuitul a săvârșit fapta, ceea ce implică o atenție sporită în apaliza datelor existente în cauză în ce privește sursa lor de încredere ce li se poate acorda[24] .
Conceptul de „acuzație” trebuie înțeles în sensul Convenției. Prin urmare, acesta poate fi definit drept „notificarea oficială, din partea autorității competente, privind suspiciunea referitoare la comiterea unei fapte penale”, definiție care depinde, de asemenea, de existența sau absența unor „repercusiuni importante asupra situației (suspectului)” (Hotărârea din 27 februarie 1980 pronunțată în Cauza Deweer c. Belgiei, § 46; Hotărârea din 15 iulie 1982 pronunțată în Cauza Eckle c. Germaniei, § 73).
Măsura controlului judiciar este una neprivativă de libertate, care poate fi dispusă de procuror, de judecătorul de cameră preliminară sau de instanța de judecată și care presupune îndeplinirea unor condiții expres reglementate referitoare la existența unor probe sau indicii temeinice din care să rezulte suspiciunea rezonabilă că persoana în cauză a săvârșit o infracțiune și că aplicarea măsurii este necesară pentru buna desfășurare a procesului penal sau pentru a-l împiedica pe suspect sau inculpat să comită noi infracțiuni sau să se sustragă de la urmărirea penală sau de la judecată.
Concluzia este că procesul penal presupune existenţa unor condiții expres reglementate prin lege, referitoare la existența unor probe sau indicii temeinice din care să rezulte suspiciunea rezonabilă că persoana în cauză v/a săvârși/t o infracțiune sau se/va sustrage de la urmărirea penală sau de la judecată. Reţinerea sau arestarea unei persoane nu trebuie impusă niciodată cu scopul de a o determina să-şi recunoască vina sau să dea declaraţii împotriva altor persoane sau pentru a obţine fapte sau informaţii, care ar putea constitui drept bază pentru bănuiala rezonabilă împotriva acesteia.
25 mai 2015
[1] Sub excepţia de neconstituţionalitate arătată de Curtea Constituţională, prin decizia nr. 712/2014
[2] Grande Chambre, Affaire Creanga c. Roumanie, (Requête no 29226/03), Arrêt, 23 février 2012.
[3]Al.Puiu, Lectia profesorului Birsan despre “suspiciunile rezonabile” – Fostul judecator roman la CEDO, la seminarul “Jurisprudenta CEDO in materia procedurilor penale”, organizat de Zamfirescu Racoti & Partners
http://www.luju.ro/dezvaluiri/evenimente/lectia-profesorului-birsan-despre-suspiciunile-rezonabile
[4] Terry v. Ohio , 392 US 1, 27 (1968)
[5] Vincent Berger, Jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului, ed. a 5-a, IRDO, 2005, p. 125, Cauza Jiga c. României, §75, Cauza Ninescu c. Republicii Moldova, (Cererea nr. 47306/07), Hotărîre, 15 iulie 2014, Definitivă la 15.11.2014 §§ 48-65.
[6] În Cauza Terry v. Ohio , 392 US 1, 27 (1968), the US Supreme Court ruled that a person can be stopped and briefly detained by a police officer based on a reasonable suspicion of involvement in a punishable crime.
[7] Idem, http://en.m.wikipedia.org/wiki/Reasonable_suspicion.,
[8] Dar nu și pentru contrabandă cu droguri Ybarra v. Illinois , 444 US 85, 91 (1979).
[9] The right of the people to be secure in their persons, houses, papers, and effects, against unreasonable searches and seizures, shall not be violated, and no Warrants shall issue, but upon probable cause, supported by Oath or affirmation, and particularly describing the place to be searched, and the persons or things to be seized.
[10] In United States criminal law , probable cause is the standard by which persons acting under the color of law has the grounds to obtain a warrant for, or as an exception to the warrant requirements for, making an arrest or conducting a personal or property search, etc. when criminal charges are being considered.
[11]Hiibel v.Sixth Judicial District Court of Nevada , 542 US 177 (2004). some states (eg, Colorado require that a person detained provide additional information (Colo. Rev. Stat. §16-3-103, US Const. modifică. IV , V , Nev. Rev. Stat. § 171.123 (3), www. lexisnexis legal resurses
[12] http://en.m.wikipedia.org/wiki/Reasonable_suspicion.,
[13] Idem. În acest sens, O’Connor v. Ortega , 480 US 709 (1987), Statele Unite v. Flores-Montano , 541 US 149 (2004), Statele Unite v. Montoya De Hernandez , 473 US 531 (1985), Statele Unite ale Americii v. Arvizu , 534 US 266 (2002), Illinois v. Caballes , 543 US 405, 411 (2005), Michigan Departamentul de Poliție de stat v. Sitz , 496 US 444 (1990) etc.
[14] Sau care urma a fi săvârşită. http://www.ehow.com/facts_5003941_definitions-cause-vs_-reasonable-suspicion.
[15] S’agissant des « raisons plausibles de soupçonner », qui sont évoquées à l’article 5 § 1 c) de la Convention, la Cour rappelle que l’absence d’inculpation et de renvoi en jugement n’implique pas nécessairement qu’une privation de liberté ne poursuit pas un objectif conforme à l’article 5 § 1 c). L’existence d’un tel but doit s’envisager indépendamment de sa réalisation et l’alinéa c) de l’article 5 § 1 ne présuppose pas que la police ait rassemblé des preuves suffisantes pour porter des accusations, soit au moment de l’arrestation, soit pendant la garde à vue (arrêts Erdagöz c. Turquie du 22 octobre 1997, Recueil 1997-VI, p. 2314, § 51, et Brogan et autres c. Royaume-Uni du 29 novembre 1988, série A n° 145-B, pp. 29-30, § 53).
Pour que des soupçons soient plausibles, il doit exister des faits ou renseignements propres à persuader un observateur objectif que l’individu en cause peut avoir accompli l’infraction (arrêts Erdagöz précité, p. 2314, § 51 in fine, et Fox, Campbell et Hartley c. Royaume-Uni du 30 août 1990, série A n° 182, pp. 16-17, § 32).
[16] Similar unei cause probabile (probable cause) în dreptul american.
[17] La persistance de raisons plausibles de soupçonner la personne arrêtée d’avoir commis une infraction est une condition sine qua non de la régularité du maintien en détention. Par ailleurs, au bout d’un certain temps, elle ne suffit plus. La Cour doit dans ce cas établir si les autres motifs adoptés par les autorités judiciaires continuent à légitimer la privation de liberté. Quand ceux-ci se révèlent « pertinents » et « suffisants », elle cherche de surcroît si les autorités nationales compétentes ont apporté une « diligence particulière » à la poursuite de la procédure (voir notamment, mutatis mutandis, les arrêts Contrada c. Italie du 24 août 1998, Recueil 1998-V, p. 2185, § 54, et I.A. c. France du 23 septembre 1998, Recueil 1998-VII, pp. 2978-2979, § 102). Pour décider de prolonger la détention provisoire, elles invoquèrent le danger d’altération des preuves et la dangerosité des prévenus, outre la complexité de l’affaire et les nécessités de l’instruction, notamment la nécessité de mener des enquêtes bancaires très complexes.
La Cour rappelle que la liste des exceptions au droit à la liberté figurant à l’article 5 § 1 revêt un caractère exhaustif et que seule une interprétation étroite cadre avec le but de cette disposition : assurer que nul ne soit arbitrairement privé de sa liberté (voir, notamment, les arrêts Giulia Manzoni c. Italie du 1er juillet 1997, Recueil 1997-IV, p. 1191, § 25, et Quinn c. France du 22 mars 1995, série A n° 311, pp. 17-18, § 42).
S’il est vrai que la détention justifiée au sens de l’article 5 § 1 c) prend fin « le jour où il est statué sur le bien-fondé de l’accusation » (paragraphe 147 ci-dessus), et que, par conséquent, la détention d’un individu après son acquittement ne saurait plus être couverte par ladite disposition, la Cour accepte qu’« un certain délai pour l’exécution d’une décision de mise en liberté est souvent inévitable, encore qu’il doive être réduit au minimum » (arrêt Giulia Manzoni précité, p. 1191, § 25 in fine).
La Cour observe cependant qu’en l’occurrence le retard dans la libération du requérant n’a été provoqué que partiellement par la nécessité d’accomplir les formalités administratives liées à la remise en liberté. En effet, la prorogation de la détention de l’intéressé entre minuit vingt-cinq et le matin du 13 novembre 1993 fut provoquée par l’absence de l’employé du bureau de matricule. Ce n’est qu’au retour de ce fonctionnaire que l’on put vérifier si le requérant devait être détenu pour une autre cause et que furent commencées les autres formalités administratives nécessaires à la remise en liberté. Cauza Tripăduș c. Republicii Moldova (Cererea nr. 34382/07), Hotărîre, 2 aprilie 2014, Definitivă, 22.07.2014, § 104. În speță, Curtea observă că reclamantul a fost reținut în temeiul informațiilor obținute în rezultatul „măsurilor de investigații” efectuate de organele de urmărire penală. Curtea notează că aceste informații au fost coroborate cu plîngerea penală a lui S.F (§105.).
[18] Recomandări Sir George Baker, enumărate într-un raport publicat în aprilie 1984 (Command Paper, Cmnd. 9222), § 280. , cit. apud http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/pages/search.aspx?i=001-153908#{“fulltext”:[“suspiciune rezonabilă.
[19] Cauza Fox, Campbell și Hartley v Marea Britanie , 12244/86 12245/86 12383/86 , Hotărâre , (Camera) , 30/08/1990. Dovezile din auzite (zvonuri) pot justifica suspiciunile rezonabile, dar nu sunt suficiente pentru o întemeia o inculpare. 18. Competenţele de arestare şi de detenţie definite în articolul 11 din legea din 1978 constituiau la origine un element al sistemului detenţiei provizorie, instituite prin legea din 1973 pentru a înlocui internarea (hotărârea Irlanda c. Marii Britanii, Seria A, nr.25, pp. 38-39, § 88). Dar art. l 11 (din legea din 1978) nu prevedea nimic dintre garanţiile art. 5 şi chiar nu necesită prezenţa unei infracţiuni.
[20] Suspiciunile rezonabile nu sunt în sine suficiente pentru un constitui un început de probă (prima facie case). Cauza Ignatenco c. Moldovei, (Cererea nr. 36988/07 ), Hotărâre, 8 februarie 2011, Definitiva, §§ 58-59. Curtea observă că reclamantul a fost arestat în baza „informaţiei de investigare”, . Curtea de asemenea observă că această „informaţie de investigare” a fost confirmată de plângerea cu caracter penal care ar fi suficientă pentru a justifica arestarea reclamantului în baza legislaţiei naţionale.
[21] Cauza Cebotari c. Moldovei, (Cererea nr. 35615/06), Hotărâre, 13 noiembrie 2007. În speță, Curtea observă că, la 8 august 2007, judecătorul de instrucție al Judecătoriei Buiucani mun. Chișinău a dispus prelungirea duratei termenului arestării la domiciliu în privința reclamantului pînă la 28 august 2007, orele 11.55 (paragraful 26 supra). Această încheiere a judecătorului de instrucție nu a fost contestată și a constituit un temei legal pentru arestarea la domiciliu a reclamantului în perioada 23 – 28 august 2007, orele 11.55. 57. Curtea relevă că demersul procurorului privind prelungirea duratei termenului măsurii preventive a fost depus la 22 august 2007, în termenul prevăzut de lege (paragraful 28 supra) și că ședința de judecată în fața judecătorului de instrucție a demarat la 28 august 2007, la ora 10.00 (paragraful 29 supra), adică pînă la expirarea termenului stabilit în încheierea precedentă privind prelungirea termenului măsurii preventive. De asemenea, Curtea notează că pe parcursul celor cinci ore menționate, reclamantul era obligat să participe, de altfel, el a participat, la ședința de judecată care a avut loc la Judecătoria Buiucani mun. Chișinău. În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că privarea de libertate a reclamantului la 28 august 2007, între orele 11.55 și 17.00 nu a avut un caracter arbitrar. Prin urmare, acest capăt de cerere, de asemenea, este vădit nefondat. Astfel, acesta trebuie să fie respins ca inadmisibil, în conformitate cu articolul 35 §§ 3 și 4 din Convenție (§58 ).
[22] Grande Chambre, Affaire Creanga c. Roumanie, (Requête No 29226/03), Arrêt, 23 février 2012,§ 108
[23] Idem §108
[24] Gr. Gr. Theodoru, Tratat de drept procesual penal, Editura Hamangiu, 2007, pp. 431-432 , https://dorin.ciuncan.com /wp
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.