TRAFICUL  DE  INFLUENŢĂ

DNA a început luni, 20 octombrie 2014, urmărirea penala împotriva deputatului PSD V.  H.   si a senatorului PSD D.  S. , pentru trafic de influenţă[1].  

De asemenea, in aceleaşi interceptări, multe ambientale,  cei doi vorbesc despre o posibila iniţiere a unei legi de amnistie si graţiere, senatorul precizând ca este obligatoriu acest lucru, dar si despre abrogarea art. 13 din Legea 78/2000.

In data de 17.10.2014, despre V.  H., membru al Comitetului Executiv Naţional al PSD, lider al grupului parlamentar PSD din Camera Deputaţilor si vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor, se afirmă că şi-a folosit influenţa faţă de un membru al aceluiaşi partid politic, în scopul de a-l determina să iniţieze o propunere legislativă privind amnistia şsi graţierea unor pedepse. Astfel pe parcursul unei întâlniri, cei doi au discutat în detaliu acuzaţiile aduse lui V. H.  în legătură cu reconstituirea unor suprafeţe de fond forestier, despre condiţiile de incriminare a acestor fapte şi despre riscul de a fi condamnat.

Pentru a evita ca o eventuala condamnare să fie pusă în executare, V.  H.   i-a cerut lui D.  S.   să îl asigure că va fi adoptată o lege de amnistie şi graţiere, solicitare pe care acesta a acceptat-o.

Din cuprinsul discuţiei, rezulta ca propunerea legislativa urmarea protejarea unor persoane  împrejurare care ar calica folosul ca necuvenit

In acelaşi context, D.  S.   a acceptat promisiunea lui V.  H.  că îl va sprijini sa obţină funcţia de preşedinte al partidului, în dauna contracandidaţilor  , pentru a-l determina pe ministrul justiţiei să iniţieze un proiect de lege având ca obiect abrogarea art. 13 din Legea nr. 78/2000.

Articolul  13 din Legea nr.78/2000 prevede că fapta persoanei care îndeplineşte o funcţie de conducere într-un partid, într-un sindicat sau patronat ori în cadrul unei persoane juridice fără scop patrimonial, de a folosi influenţa ori autoritatea sa în scopul obţinerii pentru sine ori pentru altul de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite, se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani.

Incriminarea este  doar o particularizare a faptei de trafic de influenţă , sancţionată în art. 291  din Noul Cod penal sau  de cumpărare de influenţă incriminată în art.  292, întrucât pretinderea, primirea ori acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, săvârşită de către o persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public şi care promite că îl va determina pe acesta să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani ( Art. 291 alin.  1).

Promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase, pentru sine sau pentru altul, direct ori indirect, unei persoane care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public, pentru a-l determina pe acesta să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi. ( Art. 292 alin.  1).

Prin funcţionar public se înţelege, în sensul legii penale, persoana care, cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără o remuneraţie:

a) exercită atribuţii şi responsabilităţi, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătoreşti;

b) exercită o funcţie de demnitate publică sau o funcţie publică de orice natură;

c) exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei regii autonome, al altui operator economic sau al unei persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat, atribuţii legate de realizarea obiectului de activitate al acesteia; de asemenea, este considerată funcţionar public, în sensul legii penale, persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autorităţile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public ( Art. 175 NCP ).

Legiuitorul a încercat să acopere întreaga zonă a valorilor ocrotite public de orice natură ar fi ele.

Obiectul juridic special al infracţiunii de trafic de influenţă îl constituie relaţiile sociale a căror formare şi dezvoltare se întemeiază pe încrederea şi prestigiul de care trebuie să se bucure orice persoană care exercită o însărcinare în serviciul unei persoane juridice.

În schimb, obiectul juridic special al infracţiunii de înşelăciune îl constituie relaţiile sociale privind strict patrimoniul unor persoane (fizice sau juridice) relaţii care iau naştere şi se desfăşoară pe baza bunei-credinţe a subiecţilor acestor raporturi, a încrederii ce şi-o acordă reciproc între ei fără a implica în mod real poziţia unor unităţi sau persoane juridice terţe (ca subiecte pasive subsidiare) de către ambii participanţi sau cel puţin de către subiectul activ al inducerii în eroare.

În cazul infracţiunii de trafic de influenţă subiectul pasiv este persoana juridică, iar în subsidiar funcţionarul determinat în a cărui atribuţie de serviciu intră îndeplinirea unui act anumit sau un funcţionar care poate fi determinat prin precizarea actului pentru a cărei îndeplinire urmează a se exercita influenţa: chiar dacă nu a fost indicat expres subiectul pasiv subsidiar este suficientă determinarea actului, a sferei de atribuţii unui funcţionar anume, singurul care are asemenea atribuţii, şi deci făcându-se posibilă indicarea (chiar mediată) a funcţionarului.

Interesul cumpărătorului de trafic intră în conflict cu interesele sociale, “publice”; în lipsa unui interes real, legitim sau chiar nelegitim, fapta va constitui o înşelăciune sau, eventual, un şantaj, în funcţie de manoperele folosite, respectiv de metodele folosite de autor în scopul obţinerii folosului material injust[2].

Primirea unor foloase, dar nu pentru a determina un funcţionar să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu, ci într-un scop licit, constituie temei pentru achitare în baza art. 10 alin. (1) lit. d C. pr. pen., din lipsa unui element constitutiv al infracţiunii, iar nu în temeiul art. 10 alin. (1) lit.a), pentru inexistenţa faptei, de vreme ce fapta, primirea de foloase, există în materialitatea ei, dar nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii[3].

Nu constituie infracţiunea de trafic influenţa afirmată de infractor asupra unor activităţi ce intră în sfera atribuţiilor legale ale altor organe[4], sau după ce funcţionarul, în cadrul atribuţiilor sale legale, îndeplinise deja actul[5].

În asemenea situaţii, faptele pot constitui infracţiunea de înşelăciune, dacă cumpărătorul de trafic nu a avut cunoştinţă de neconcordanţa dintre relatările traficantului şi realitate, şi deci a fost indus în eroare (şi a suferit un prejudiciu)[6].

Ne apropiem astfel de elementul determinant de delimitare a celor două infracţiuni, şi anume crearea unei stări de pericol pentru activitatea persoanei juridice în serviciul căreia se află subiectul pasiv subsidiar (vizat de traficant indicat nominal sau determinat implicit), stare de pericol ce constă în atingerea adusă prin expunerea reputaţiei şi corectitudinii anumitor funcţionari şi a unor persoane juridice determinate la neîncredere şi suspiciuni[7].

Ori de câte ori se constată că o persoană care are influenţa sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar primeşte ori pretinde foloase sau acceptă promisiuni pentru a-l determina pe acel funcţionar să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu, vom fi în prezenţa cel puţin a unui trafic de influenţă.

Spunem, cel puţin, întrucât traficul influenţei poate coexista cu alte infracţiuni, în concurs.

Astfel, în cazul în care traficantul cumpără favoarea unui funcţionar pentru îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu, el se face vinovat şi de infracţiunea de dare de mită[8].

Activitatea inculpatului întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită, şi nu ale celei de trafic de influenţă dacă solicitarea de acordare a creditului, fără garanţii, i-a fost adresată direct inculpatului, în calitatea sa de vicepreşedinte al băncii şi de preşedinte al Comitetului de credit şi risc, calităţi în care i-au permis să dispună persoanelor din subordine, întocmirea urgentă a tuturor actelor în felul în care s-a procedat şi obţinerea rapidă a creditului. Aceste calităţi ale inculpatului conţin, în structura atribuţiilor sale şi prerogative de control, ceea ce explică şi justifică reţinerea formei calificate a infracţiunii de luare de mită[9].

Interesul cumpărătorului de trafic intră în conflict cu interesele sociale, “publice”; în lipsa unui interes real, legitim sau chiar nelegitim, fapta va constitui o înşelăciune sau, eventual, un şantaj, în funcţie de manoperele folosite, respectiv de metodele folosite de autor în scopul obţinerii folosului material injust[10] .

Dacă traficantul intervine efectiv pe lângă funcţionar pentru a-l determina la o acţiune ilicită, ne aflăm în faţa unui concurs între un trafic de influenţă şi o instigare la infracţiunea de abuz în serviciu[11].

De asemenea, traficul de influenţă trebuie sancţionat în concurs cu infracţiunea de înşelăciune dacă traficarea reprezintă un mijloc de amăgire pentru o inducere în eroare[12].

După cum arătam, infracţiunea aduce atingere unor  activităţi de interes public, fără a defini interesul decât prin trimitere la alte texte .

Prin termenul public se înţelege tot ce priveşte autorităţile publice, instituţiile publice sau alte persoane juridice care administrează sau exploatează bunurile proprietate publică (Art. 176 NCP).

Credem că prin interes public, în sensul art. 176, ( fost art.  145) C. pen., se înţelege un drept recunoscut de lege reflectând o necesitate socială ce impune instituirea de activităţi de servicii de utilitate colectivă de către autorităţile publice prin mijloace de drept administrativ, în organizarea unor servicii la nivel statal, răspunzând unor nevoi comunitare, sau uzului public, în serviciul statului şi al societăţii civile.

Considerăm referirea la instituţii ca inutilă, aceste entităţi operând în regim de autorităţi publice, de autorităţi autonome ale administraţiei locale sau în regim de regii autonome sau de societăţi comerciale[13].

În consecinţă, interesul public priveşte orice persoană juridică, altele decât societăţile comerciale în relaţii civile sau comerciale.

Discuţia are importanţă dacă observăm că obiectul intervenţiei, interesul real al cumpărătorului influenţei priveşte un funcţionar, public sau privat[14].

Trebuie să interpretăm întotdeauna ca existând o singură accepţie legală,  chiar dacă uneori se face trimitere la bunuri proprietate publică (art.  176) iar alteori la interes public (art.  175). Sensul penal urmărit de legiuitor constă în ocrotirea umor valori publice.

Considerăm că soluţia unei evidente necorelări între “ocrotirea interesului public” şi “orice funcţionar” constă în ideea enunţată mai sus: nu orice intervenţie, chiar remuneratorie, este ilicită. Discreditarea funcţionarilor care acţionează în interes public poate privi nu numai pe funcţionarul unei autorităţi publice, ci şi pe orice persoana care exercită într-o societăţi comerciale un serviciu de interes public (care acţionează întotdeauna ca un mandatar al patronului), fiind supusă,   cel puţin unei supravegheri sau unui control administrativ ; condiţia suficientă este aceea a existenţei unui serviciu de interes public şi a unei persoane, remunerate sau nu,  care exercită o însărcinare (cel puţin delegată, desemnată nominal, generic responsabilă) în cadrul serviciului.

Pe de altă parte, este posibil ca un funcţionar al unei persoane juridice de drept privat să fie subiectul unei traficări a funcţiei: este cazul actelor ce dobândesc regim de acte publice.

Astfel, actele comerciale întocmite în vederea impozitării, vămuirii, înaintate (sau care trebuiesc ulterior prezentate) unei autorităţi publice pot fi obiect al traficului funcţiei (de exemplu, prin falsificări)[15].

De asemenea, actele de dreptul muncii încheiate de funcţionarul privat pot privi administraţii publice, cum ar fi cele în domeniul protecţiei sociale, al asigurărilor sociale etc. (de exemplu, se trafichează întocmirea unui act de asistenţă, de fals de pensii, de alocaţii, de şomaj etc.).

Acesta este sensul larg al interesului public care trebuie să se aibă în vedere la corecta încadrare juridică a unor manopere frauduloase.

Prevederile  codului penal referitoare la incriminarea infracţiunilor de corupţie se aplică şi funcţionarilor străini sau în legătură cu aceştia, dacă, prin tratatele internaţionale la care România este parte, nu se dispune altfel,  şi anume:

a) funcţionarilor sau persoanelor care îşi desfăşoară activitatea pe baza unui contract de muncă ori altor persoane care exercită atribuţii similare în cadrul unei organizaţii publice internaţionale la care România este parte;

b) membrilor adunărilor parlamentare ale organizaţiilor internaţionale la care România este parte;

c)  funcţionarilor sau persoanelor care îşi desfăşoară activitatea pe baza unui contract de muncă ori altor persoane care exercită atribuţii similare, în cadrul Uniunii Europene;

d) persoanelor care exercită funcţii juridice în cadrul instanţelor internaţionale a căror competenţă este acceptată de România, precum şi funcţionarilor de la grefele acestor instanţe;

e) funcţionarilor unui stat străin;

f) membrilor adunărilor parlamentare sau administrative ale unui stat străin;

g) juraţilor din cadrul unor instanţe străine (Art. 294 C.pen.)

La lit. a) şi c) se face trimitere la orice persoane  chiar nesalariate, care exercită atribuţii similare funcţionarilor din  cadrul instituţiilor Uniunii Europene.  În schimb.  legea penală se limitează la orice funcţionar al oricărui  stat străin, deci nu trimite la orice salariat (în sens de persoană cu contract de muncă).

Dar art. 308 din Codul penal adaugă faptul că dispoziţiile art. 289 – 292, 295, 297 – 301 şi 304 privitoare la funcţionarii publici se aplică în mod corespunzător şi faptelor săvârşite de către sau în legătură cu persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (2) ori în cadrul oricărei persoane juridice.

Într-o speţă s-a statuat că pentru existenţa infracţiunii de trafic de influenţă este necesară numai precizarea actului pentru a cărui îndeplinire urmează a se exercita influenţa făptuitorului iar, şi nu, implicarea persoanei asupra căreia influenţa urmează a fi exercitată, aşa cum se susţine în motivele de recurs. Deci, prin determinarea actului este determinată, implicit, şi persoana care îl va îndeplini, ca urmare a realei sau pretinsei influenţe a făptuitorului, şi anume funcţionarul sau alt salariat în a cărui atribuţie de serviciu intră îndeplinirea acelui act[16].

O altă instanţă a statuat că, la înşelăciune, cel ce dă banii este de bună-credinţă, iar infracţiunea de trafic de influenţă se deosebeşte de cea de înşelăciune prin obiectul său juridic care este alcătuit (relaţii sociale) categoria acelora de serviciu sau în legătură cu serviciul, în timp ce înşelăciunea vizează, exclusiv patrimoniul. În cazul infracţiunii de înşelăciune persoana care dă banii sau bunurile este de bună-credinţă, fiind indusă în eroare de către autor, pe când în cazul traficului de influenţă cel care dă banii sau bunurile este de rea-credinţă şi urmăreşte ca autorul să determine pe un funcţionar să facă sau să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu[17].

Pentru existenţa infracţiunii de trafic de influenţă instanţa supremă a statuat că nu este necesară nominalizarea funcţionarului asupra căruia traficantul are influenţă, fiind suficient ca el să se refere la pretinsa sau reala influenţă ce o are asupra funcţionarilor dintr-un serviciu în competenţa căruia intră rezolvarea solicitării traficului de influenţă[18].

Aceeaşi concluzie este exprimată de Înalta Curte şi într-o altă speţă, susţinând că, pentru existenţa cerinţei ca făptuitorul să invoce influenţa pe care o are asupra unui funcţionar, nu este necesar ca el să precizeze numele şi atribuţia specifică a acestuia; pentru existenţa infracţiunii este suficientă indicarea funcţiei şi autorităţii, respectiv a instituţiei având competenţa de a îndeplini un act în legătură cu atribuţiile de serviciu în discuţie.

Primirea de bani, cu promisiunea de a influenţa ofiţeri de poliţie spre a se obţine liberarea unui arestat sau pentru netrimiterea în judecată a învinuitului, satisface cerinţa prevăzută în fostul art. 257 C.pen., ca fapta să se refere la atribuţiile de serviciu ale funcţionarului asupra căruia făptuitorul pretinde că are influenţă, deoarece poliţistul, deşi nu are atribuţia de a revoca arestarea ori să soluţioneze cauza, poate acţiona în efectuarea cercetărilor în aşa fel încât să determine luarea unei atare măsuri sau adoptarea unei anumite soluţii de către procuror[19].

Într-o altă speţă se susţine că deosebirea între infracţiunile de trafic de influenţă şi înşelăciune constă în aceea că persoana înşelată este de bună-credinţă, fiind indusă în eroare de către făptuitor, câtă vreme beneficiarul traficului de influenţă urmăreşte obţinerea, cu rea-credinţă, a satisfacerii unui interes prin coruperea sau influenţarea în alt mod a unui funcţionar.

Această din urmă infracţiune subzistă şi în cazul în care făptuitorul se prevalează de un nume fictiv al funcţionarului asupra căruia pretinde a avea influenţă, fiind suficient să menţioneze atribuţiile acestuia de natură a fi apte să rezolve interesele celui care solicită intervenţia[20].

O altă instanţă a statuat că modul concret în care a acţionat inculpatul, uşurinţa cu care a indus în eroare pe partea vătămată, făcând-o să creadă tot timpul că are influenţă asupra judecătorului, dovedeşte abilitate în ceea ce prevede săvârşirea acestui gen de infracţiuni (înşelăciune). În acelaşi timp, instanţa a ţinut seama şi de atitudinea nesinceră pe care recurentul a avut-o în timpul procesului penal, susţinând că a primit banii pentru serviciile pe care le-a făcut părţii vătămate (a dus-o la arhiva tribunalului şi i-a prezentat diverşi avocaţi) susţinere care a fost contrazisă de probele administrate în cauză[21].

În consecinţă, în lumina celor de mai sus, chiar dacă pe fond procurorul a realizat o bună diferenţiere între fapta penală de trafic de influenţă şi cea de înşelăciune, fiind în prezenţa unei unice rezoluţii infracţionale, în continuare suntem nevoiţi să analizăm care este soluţia ce ar fi trebuit, în opinia noastră, să fi fost pronunţată.

La sfârşitul lunii august 2002, făptuitorul B.  A.  N. , agent de poliţie, a pretins şi a primit suma de 1500 euro de la reclamantul B.  I.  M.  pentru a-i înmatricula un autoturism VW Passat cu număr străin de înmatriculare care nu îndeplinea condiţiile tehnice, fiind fără dotări Euro 3, pentru a putea fi înmatriculat.

Făptuitorul s-a angajat în schimbul primirii sumei de bani să-i înmatriculeze autoturismul prin recarosare, iar la începutul lunii septembrie 2002, făptuitorul chiar i-a predat în acest sens actele de înmatriculare ale autoturismului, respectiv cartea de identitate, certificat de înmatriculare şi tăbliţe cu număr de înmatriculare respectiv. .

După înmatricularea autoturismului în condiţiile respective, reclamantul l-a înstrăinat unei cunoştinţe, care în luna noiembrie 2002 a pierdut actele respective, cele care au fost procura te de făptuitor, iar când noul proprietar s-a prezentat la Biroul Poliţiei Rutiere pentru a declara pierderea sau dispariţia lor, acestuia i s-a comunicat în mod oficial că autoturismul VW Passat cu  acel număr    nu figurează înmatriculat în România.

Agentul  de poliţie B.  A.  N.    l-a indus în eroare că îi va înmatricula autoturismul prin recarosare, iar în realitate i-a procurat acte de înmatriculare false, pricinuindu-i astfel o pagubă de 1.500 euro.

În cauză s-a pus în discuţie problema încadrării juridice a faptei comise de B.  A. N. , respectiv dacă  sunt elemente constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă prevăzute în fostul art. 257 C.pen., sau dacă fapta acestuia realizează doar conţinutul infracţiunii de înşelăciune  prevăzute în fostul art. 215 C.pen.

Discuţia are importanţă dacă observăm că obiectul intervenţiei, interesul real al cumpărătorului influenţei priveşte un funcţionar, public sau privat[22].

Prin recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, se învederează că instanţele judecătoreşti s-au pronunţat în mod diferit cu privire la încadrarea juridică a faptei unei persoane de a pretinde, primi sau accepta bani ori alte foloase, în vederea remiterii acestora unui funcţionar, asupra căruia pretinde că are influenţă, pentru a-l determina să facă sau să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu.

Astfel, se susţine că unele instanţe au considerat că o asemenea faptă constituie infracţiunea de trafic de influenţă prevăzută în art. 257 din Codul penal, iar alte instanţe au încadrat atari fapte în infracţiunea de înşelăciune prevăzută în art. 215 din acelaşi cod.

S-a relevat, în acest sens, că principalul criteriu de distincţie dintre cele două infracţiuni ar trebui să-l constituie caracterul influenţei ce o poate exercita autorul faptei asupra funcţionarului vizat de trafic, o atare influenţă neputând fi decât fie reală, fie posibilă şi credibilă, fără de care prestigiul acelui funcţionar nu ar fi afectat, iar încadrarea faptei în art. 257 din Codul penal nu s-ar justifica.

În fine, s-a argumentat că expresiei “pentru altul”, la care se referă atât art. 215 alin. 1 din Codul penal, cât şi art. 257 alin. 1 din acelaşi cod, nu are relevanţa ce i s-a atribuit de unele instanţe, pentru a diferenţia infracţiunea de înşelăciune de aceea de trafic de influenţă, câtă vreme în noţiunea “pentru altul” poate fi inclus şi funcţionarul faţă de care făptuitorul are sau pretinde că ar avea influenţă.

S-a mai subliniat că trebuie avut în vedere că, în timp ce obiectul juridic al infracţiunii de trafic de influenţă îl constituie încrederea în prestigiul şi integritatea funcţionarului aflat în serviciul unei persoane juridice, obiectul juridic al infracţiunii de înşelăciune constă doar în buna-credinţă ce trebuie să existe în cadrul relaţiilor sociale ce privesc patrimoniul.

Or, se susţine că din moment ce cumpărătorul de influenţă urmăreşte realizarea unui anumit interes, legal sau ilicit, în schimbul folosului pe care îl asigură persoanei care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra funcţionarului pe care pretinde că îl va determina să facă ori să nu facă un anumit act din sfera atribuţiilor sale de serviciu, nu se poate considera că ar fi prejudiciat prin fapta respectivă câtă vreme el şi-a micşorat de bunăvoie patrimoniul în schimbul serviciului dorit sau acceptat.

Ca urmare, prin recursul în interesul legii s-a cerut să se stabilească deosebirea dintre infracţiunea de trafic de influenţă şi aceea de înşelăciune în raport cu aceste criterii de distincţie.

Examinându-se recursul în interesul legii, în raport cu situaţiile invocate şi aspectele de practică judiciară la care se face referire, se constată următoarele:

Potrivit art. 257 alin. 1 din Codul penal, infracţiunea de trafic de influenţă constă în “primirea ori pretinderea de bani sau alte foloase ori acceptarea de promisiuni, de daruri, direct sau indirect, pentru sine ori pentru altul, săvârşită de către o persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu …”.

Spre deosebire de această infracţiune, infracţiunea de înşelăciune, astfel cum este reglementată în cuprinsul art. 215 alin. 1 din Codul penal, constă în “inducerea în eroare a unei persoane, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă …”.

Aşa cum rezultă din prevederile menţionate, între cele două infracţiuni există deosebiri esenţiale, atât cu privire la obiectul juridic şi latura obiectivă a acestora, cât mai ales referitor la trăsăturile specifice ce caracterizează latura lor subiectivă.

Or, aceste deosebiri, ce particularizează modul de săvârşire a celor două infracţiuni, situaţiile relevate prin recursul în interesul legii nu subliniază dificultăţi de interpretare a dispoziţiilor art. 257 alin. 1 din Codul penal în comparaţie cu cele înscrise în art. 215 alin. 1 din acelaşi cod, atunci când fapta concretă se referă la oferire sau acceptare de a da bani ori alte foloase în schimbul unor acte promise de o persoană cu reală sau presupusă influenţă asupra unui funcţionar cu atribuţii de serviciu în sfera cărora intră şi posibilitatea de a îndeplini acele acte.

Mai mult, soluţiile invocate în sprijinul sesizării cu recurs în interesul legii nu conţin elemente de comparare care să justifice cerinţa de a se da dezlegare într-o problemă de încadrare juridică diferită dată de instanţe cu privire la speţe identice, hotărârile la care s-a făcut referire în anexele privind fapte săvârşite în condiţii diferite, care, evident, nu ar justifica aceeaşi încadrare juridică.

Aşa fiind şi cum, în raport cu dispoziţiile art. 414² alin. 1 din Codul de procedură penală, se poate cere Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin exercitarea căii extraordinare de atac a recursului în interesul legii, să se pronunţe numai asupra chestiunilor de drept care au primit o soluţionare neunitară din partea instanţelor judecătoreşti, iar nu şi atunci când soluţiile evocate privesc situaţii-premisă diferite, se constată că nu sunt întrunite condiţiile pentru a se adopta o soluţie în interesul legii cu privire la încadrarea juridică a faptei la care se referă sesizarea.

În consecinţă, Secţiile Unite au respins recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la încadrarea juridică a faptei persoanei de a pretinde, primi sau accepta bani ori alte foloase, în vederea remiterii acestora unui funcţionar asupra căruia pretinde că are sau lasă să se creadă că are influenţă, pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu, în infracţiunea de trafic de influenţă prevăzută de art. 257 din Codul penal şi nu de înşelăciune prevăzută de art. 215 din Codul penal[23].     

Din examinarea probelor administrate în cauză, Curtea, prin Decizia nr.1 din 7 ianuarie 2002, nu a reţinut că inculpatul ar fi primit un calculator în schimbul exercitării de influenţe asupra primarului, ci în limita atribuţiilor ce-i reveneau în calitate de consilier municipal şi că nu există legătură între acel demers şi primirea folosului.

Dar, acceptarea dovedită a calculatorului, chiar cu titlu de împrumut, nu justifică soluţia primei instanţe, menţinută de instanţa de recurs ca urmare a casării deciziei de condamnare pronunţată în apel, de achitare pentru motivul că fapta imputată nu există.

În adevăr, obţinerea calculatorului în astfel de condiţii, chiar dacă nu constituie infracţiunea de trafic de influenţă, deoarece lipseşte intenţia infracţională ce caracterizează latura subiectivă a infracţiunii prevăzute în art. 257 C. pen., impune concluzia că, totuşi, fapta există, dar nu întruneşte, sub aspectul laturii subiective, elementele constitutive ale unei infracţiuni, fiind incidente prevederile art. 10 alin. (1) lit. d C. pr. pen.

Europarlamentarul P.S.D., fost ministru de externe, face subiectul unei anchete a Parlamentului European, după ce reporteri ai The Sunday Times, care pretindeau ca sunt lobbyisti, au convins mai mulţi europarlamentari să introducă un amendament în Comisia pentru Afaceri Juridice a Parlamentului European, la o lege care prevedea scurtarea perioadei de restituire a unui depozit bancar de la patru săptămâni la o săptămână, Directiva europeană cu privire la fondurile de garantare a depozitelor(94/19/EC), contra unei sume ce putea ajunge până la 100.000 de euro pe an. Românul a fost unul dintre cei trei europarlamentari care au acceptat oferta falşilor lobbyisti.

Parlamentul European a anunțat, duminică, deschiderea unei anchete privind acuzațiile de corupție aduse împotriva a trei europarlamentari, printre care și românul.

După ce amendamentul a fost depus, românul le-a trimis un e-mail falșilor lobbyiști ce au pretins că sunt reprezentanţii unei firme de lobby, numită Tyler Jones, care promova interesele unui grup de bănci cu mesajul: “Doar ca să ştiţi ca amendamentul pe care îl vreţi a fost depus la timp”. Ulterior, europarlamentarul român a trimis companiei de lobby o factură de 12.000 de euro pentru “servicii de consultanţă”.

“Este un contract legal. Avem dreptul să fim membri în aceste advisory boards, avem dreptul să funcţionăm în calitate de consultanţi politici, cu singura obligaţie de a nu transfera informații confidenţiale”, a spus europarlamentarul[24] .

“Deci, au cerut sa depun un amendament și eu nu am făcut lucrul acesta. Dar, după aceea mi-am spus că, totuși, ținând cont de faptul că eu sunt consultant al acestei firme și că nu este cazul să acţionez pentru ea și în numele ei, ci doar să îi dau sfaturi în legătură cu eventuale politici de promovat, am refuzat să depun acest amendament”, a detaliat europarlamentarul.

Actuala directivă conține un termen de 30 de zile[25].

Luarea de mită reprezintă fapta funcţionarului care, direct sau indirect, pretinde ori primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase sau nu o respinge, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri.

Aici nu avem un lobby, să zicem că avem un contract de consultanţă.  Un contract de consultanţă în formă legală poate fi cu o cauză ilicită (vezi  art. 948 C. civ.  ), fiind deci nul (fără efect). Noţiunea de cauză a obligaţiei trebuie luată în sensul de finalitate,de scop (ilicit), în lipsa căruia debitorul nu s-ar fi obligat, el situându-se anterior (quia), chiar dacă efectele se produc ulterior (ut). Un asemenea folos (contractual)devine folos necuvenit,în sensul legii  penale.

Trebuie totuși să amintim: în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  659 din 15 septembrie 2011 au fost publicate Normele Metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea şi sancţionarea neregulilor apărute în obţinerea şi utilizarea fondurilor europene şi/sau a fondurilor publice naţionale aferente acestora.

Potrivit normelor, sistemele şi indicatorii de fraudă ce trebuie avuţi în vedere, în baza principiului bunelor practici, în scopul identificării indiciilor privind o posibilă fraudă, în situaţiile în care evaluarea riscurilor indică un risc de fraudă ridicat, sunt prevăzuţi în Anexa nr. 1, – sisteme şi indicatori de fraudă.

Această anexă conţine informaţii cuprinse în documentul de lucru elaborat de Comisia Europeană “Notă informativă privind indicatorii de fraudă pentru FEDR, FSE şi FC”[26].

La pct. 4.3 se prezintă, pe baza unui caz real, un sistem de fraudare când  serviciile ce erau însoţite de contracte de consultanţă detaliate, cu facturile şi rapoartele aferente. Aspectele acoperite erau relevante pentru operaţiunile contractantului şi ofereau recomandări adecvate privind eficientizarea anumitor activităţi. Contractantul a pus în aplicare majoritatea recomandărilor. Contractele aplicabile conţineau toate explicaţiile necesare, iar onorariile au fost considerate rezonabile.

Cu toate acestea, serviciile unora dintre societăţile contractate nu fuseseră utilizate anterior. Contractele nu descriau serviciile care urmau a fi furnizate de către societăţi, dar prezentau în detaliu persoanele care urmau să ofere serviciile şi onorariile pe oră percepute. CV-urile persoanelor nu erau disponibile. Onorariile societăţilor noi erau mai ridicate. Reprezentanţii societăţii nu au putut explica onorariile mai mari sau natura serviciilor care urmau să fie oferite.

În plus, facturile emise de aceste societăţi pentru serviciile suplimentare prestate nu descriau caracteristicile acestora, menţionând doar numărul contractului. Costurile erau reprezentate sub formă de sumă forfetară, fără o defalcare în funcţie de orele lucrate, tariful orar, cheltuielile de călătorie sau alte cheltuieli. Nu existau rapoarte de călătorie sau rapoarte de sinteză. Nu existau informaţii suplimentare privind aceste societăţi; angajatorul nu a putut oferi decât asigurări verbale privind serviciile furnizate.

În sfârşit, adresa de corespondenţă de pe facturi era o căsuţă poştală, iar societăţile nu apăreau în lista abonaţilor telefonici.

Ca  indicatori de fraudă sunt enumerate situații în care:

– nu există acorduri sau contracte încheiate oficial; cu toate acestea, se plătesc sume mari pentru “servicii prestate”, pe baza unor facturi conţinând date insuficiente;

– există acorduri sau contracte oficiale, dar acestea sunt vagi în ceea ce priveşte serviciile care urmează a fi prestate, şi nu există facturi detaliate, rapoarte de călătorie sau studii care să justifice cheltuielile;

– serviciile plătite au fost utilizate pentru obţinerea, distribuirea sau utilizarea unor informaţii ori date protejate prin legi sau regulamente;

– serviciile plătite aveau scopul de a influenţa în mod ilegal conţinutul unei cereri, evaluarea unei propuneri sau estimări de preţ, selecţia de surse pentru atribuirea de contracte ori negocierea unui contract, a unei modificări sau a unei revendicări. Nu este important dacă atribuirea se face de către contractantul principal ori un subcontractant de la orice nivel;

– serviciile plătite au fost obţinute sau efectuate prin încălcarea unui statut ori a unui regulament care interzice practicile antreprenoriale neloiale sau conflictele de interese.

În concluzie, dacă legiuitorul va fi suficient de motivat, va adopta, printre multe alte iniţiative, și un proiect privind lobby-ul.

Diferenţa dintre lobby și trafic este dată de desfășurarea transparentă a unei activităţi

–          comerciale, nu civile,

–          cu aplicarea reglementărilor comerciale,

–          și fiscale,

–          exceptând un conflict de interese.

În consens cu toată doctrina de până astăzi, dacă prin direct/indirect faptele se limitau la un interpus,  la o activitate de intermediere, pentru sine sau pentru altul desemnează, logic, un folos/retribuţie/recompensă necuvenite legate de persoana subiectului activ al infracțiunii – de exemplu,  pentru soţul său ori pentru o rudă sau prieten și chiar pentru o asociaţie, se înțelege, legată în orice fel, raportată la subiectul activ [27] . Caracterul de necuvenit vine de la caracterul de remuneraţie, de folos necuvenit [28] . Introducerea  conflictului de interese nu avea cum să modifice reglementarea anterioară.

Dar să mergem și mai înainte. Sursa era vechiul cod penal promulgat cu Înaltul Decret Regal nr.  471 din 17 martie 1936[29] . ”Lui sau altuia”, folos sau remuneraţie (art. 252 alin. 1) era inclus și  într-o agravantă (de la unu la 3 ani, față de cadru, de la 6 luni la 2 ani), dacă culpabilul primea vreun dar, folos sau remuneraţie, iar originea textului ţ era codul penal italian : ”lui sau altuia, bani sau alte lucruri, ca retribuţie pentru intervenția sa. ” (art. 346)[30] .

Cu ocazia dezbaterilor prilejuite de elaborarea codului din 1936 s-a ridicat problema intermediarilor, salariaţi, avocaţi, mandatai etc.  S-a răspuns atunci că exerciţiul normal, obişnuit al  unei profesii nu intră în elementul constitutiv al infracţiunii; legea  sancţionând  doar prevalarea, invocarea la autorităţi de o influenţă, reală sau închipuită, presupusă.  Ceea ce caracterizează infracţiunea este influenţa ilegală,  invocată de subiectul  activ în afara cadrului profesional normal[31].

Banii, valorile sau orice alte bunuri primite sunt supuse confiscării, iar când acestea nu se mai găsesc, se dispune confiscarea prin echivalent (Art.291 alin.2)

Făptuitorul nu se pedepseşte dacă denunţă fapta mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la aceasta.

Banii, valorile sau orice alte bunuri se restituie persoanei care le-a dat, dacă au fost date după denunţul prevăzut în alin. (2).

Banii, valorile sau orice alte bunuri date sau oferite sunt supuse confiscării, iar dacă acestea nu se mai găsesc, se dispune confiscarea prin echivalent (Art.292 alin.2-4)

Trimiterea la confiscare ca măsură de siguranţă se va considera făcută şi la confiscarea extinsă, în baza art. IV şi art. V din Legea nr. 63/2012.

Banii, valorile sau orice alte bunuri primite de făptuitor se confiscă, în natură sau prin echivalent bănesc, după caz, şi nu se restituie beneficiarilor traficului de influenţă care denunţă autorităţii fapta mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat. În raport cu prevederile menţionate, decizia de îndrumare nr. 3/1973 nu poate constitui un temei pentru neconfiscarea valorilor şi restituirea lor persoanei care le-a dat[32].

Denunţătorul, în cazul infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzută de art. 257 alin. (1) din Codul penal, raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, nu are în procesul penal calitatea de parte vătămată sau de parte civilă, în înţelesul dat prin dispoziţiile art. 24 Cod procedură penală; el este, în realitate, autorul unei fapte prevăzute de legea penală respectiv a faptei încriminată prin dispoziţiile art. 61 din Legea nr. 78/2000 (modificată prin Legea nr. 116/2003) – care, potrivit alineatului 2 al aceluiaşi articol, exonerat de răspundere penală, deoarece a denunţat fapta de trafic de influenţă înainte ca organele de urmărire penală să fi fost sesizate pentru acea faptă.

Din aceeaşi raţiune, legiuitorul a prevăzut, prin dispoziţiile alineatului 4 al art. 61 din aceeaşi lege, obligaţia autorului traficului de influenţă de a restitui denunţătorului banii, valorile sau bunurile date pentru cumpărarea influenţei, obligaţie care nu are însă caracterul unei reparări a pagubei cauzate prin infracţiune, în sensul art. 14 C.pr.pen..

Pe de altă parte, chiar dacă s-ar admite că denunţătorului – care a fost legal citat şi care s-a prezentat la judecată – i s-a atribuit o calitate procesuală greşită, acest fapt nu echivalează cu judecarea cauzei „în lipsa unei părţi nelegal citate” astfel cum prevăd dispoziţiile art. 379 alin. (2) Cod procedură penală, şi nu poate constitui motiv pentru desfiinţarea hotărârii apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, reţinându-se împrejurarea că în considerentele şi în dispozitivul hotărârii apelate, prima instanţă, atunci când se referă la restituirea sumelor de bani către denunţător, îl denumeşte pe acesta, în mod impropriu, „parte vătămată” sau „parte civilă’ (denumire sub care a fost citat şi la judecata în apel) nu are nici o relevanţă asupra calităţii procesuale reale a denunţătorului şi nu a influenţat în nici un fel judecata[33].

Potrivit art. 6¹ din Legea nr. 78/2000, în cazul infracţiunii de cumpărare de influenţă, banii, valorile sau orice alte bunuri se restituie făptuitorului care denunţă autorităţii fapta mai înainte ca organul de urmărire să fi fost sesizat pentru acea faptă. Conform art. 163 alin. (1) C. pr. pen., măsurile asigurătorii se iau în cursul procesului penal de procuror sau de instanţa de judecată şi constau în indisponibilizarea, prin instituirea unui sechestru, a bunurilor mobile şi imobile, în vederea confiscării speciale, a reparării pagubei produse prin infracţiune, precum şi pentru garantarea executării pedepsei amenzii. Cum inculpata a produs prin infracţiunea săvârşită de ea o pagubă martorelor V.A., V.V. şi M.N. iar acestea au denunţat autorităţii fapta lor mai înainte ca organul de urmărire să fi fost sesizat pentru acea faptă, este justificată înfiinţarea sechestrului asigurător asupra bunurilor inculpatei, arătându-se că nu prezintă importanţă, sub aspectul valabilităţii măsurii asigurătorii, împrejurarea că bunul sechestrat este proprietate comună, câtă vreme inculpata este coproprietar[34].

---

[1] psnews.ro

[2] A se vedea, de exemplu, T. S., s. pen.  , dec. nr.  2287/1970, în C. D.  , p. 412 şi în „R. R. D.”  nr. 9/1970, p. 159; D. Ciuncan, Traficul de influenţă şi înşelăciunea, în „R. D. P. ”nr. 3/1998, p. 30.

[3] Curtea Supremă de Justiţie, Completul de 9 judecători, Decizia nr.1 din 7 ianuarie 2002

[4] A se vedea, de exemplu; TS, Col. pen., dec. nr. 40/1970, în C. D. , p. 381; T. reg. Suceava, dec. pen. nr.  1379/1965, în „J. N.” nr. 10/1965, p. 165.

Este necesar ca funcţionarul  (pe lângă care inculpatul are sau lasă să se înţeleagă că ar avea influenţă) să fie competent a rezolva favorabil pretenţiile celui care solicită intervenţia (C. Apel Constanţa, dec. pen. nr. 160/1996, în „Dreptul” nr. 6/1997, p. 128 şi dec. nr.  129/1996, cit. supra).

[5] Trib. reg. Banat, dec. pen. nr.  2034/1963, în „ J. N.” nr. 1/1965, p. 172; Chiar dacă nu este menţionat numele funcţionarului, fiind suficient să fie determinabil ( T. S. , s. pen. , dec. nr. 19/1973, în „R. R. D.”  nr. 2/1974 ;  T. J. Ilfov, dec. nr. 60/1969, în „R. R. D.”  nr. 4/1969, p. 185;C. Apel Braşov, dec. pen. nr. 15/A/1996, cit. apud Th. Mrejeru ş. a. , Infracţiunile de corupţie, , All Beck, 2000, p. 226).   Dacă  fapta s-a săvârşit după  îndeplinirea actului putem avea o înşelăciune (O. Loghin, T. Toader, Drept penal român, Partea specială, ed. a IV-a, Şansa, 2001, p. 414; Th. Mrejeru ş. a. , Infracţiunile de corupţie,  p. 35). C. S. J. , s. pen. , prin dec. nr. 2670/1999, cit. apud Th. Mrejeru ş. a. , Infracţiunile de corupţie, p. 230, a reţinut concursul dacă numai unii funcţionari au fost nominalizaţi. La înşelăciune,  cel ce dă este de bună-credinţă, în eroare (C. S. J. , s. pen.,dec. nr. 5438/2001, în “Dreptul”nr. 4/2003, p. 204).

[6] T. reg. Maramureş, dec. pen. nr.  253/1962, în „J.N. ”, nr. 8/1963, p. 170.

[7] S. Kahane, Infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul, în V. Dongoroz ş.a. Explicaţii teoretice ale Codului penal român, voI. IV, Partea specială, Editura Academiei, Bucureşti, 1972, p.156.

[8] Ibidem, Gh. Dărângă, D. Lucinescu, Comentariu, în Colectiv, Codul penal al R.S.R. comentat şi adnotat, Partea specială voI. 1, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p. 102.

[9] Curtea Supremă de Justiţie, Secţia penală, Decizia nr.442 din 30 ianuarie 2003

[10] A se vedea, de exemplu, T. S., s. pen.  , dec. nr.  2287/1970, în C. D.  , p. 412 şi în „R. R. D.”  nr. 9/1970, p. 159; D. Ciuncan, Traficul de influenţă şi înşelăciunea, în „R. D. P. ”nr. 3/1998, p. 30.

[11] Remiterea unei sume de bani unui funcţionar, din partea unei persoane, pentru ca acestea să îndeplinească un act privitor la îndatoririle sale de serviciu, întruneşte elementele complicităţii la infracţiunea de luare de mită, iar nu ale infracţiunii de trafic de influenţă, întrucât iniţiativa ilicităţii aparţine funcţionarului.(T. S. , s. pen., dec. nr.  1435/1983, în C. D., p. 247-248); a se vedea şi S. Kahane, op.cit., p. 156 pentru abuz.

[12] Ibidem. Peste plata influenţei, pretinde (mincinos) un folos şi pentru funcţionar, amăgirea prin care s-a săvârşit şi traficarea constituind prin ea însăşi o înşelăciune, iar traficul serveşte ca mijloc fraudulos pentru realizarea amăgirii (în concurs).

[13] Cu privire la domeniul public a se vedea L. Giurgiu, Domeniul public, Editura Tehnică, Bucureşti, 1997, p. 69 sqq.

Cu privire la serviciile publice a se vedea A Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Nemira, Bucureşti 1996, p. 193 şi p. 106.

[14] În sensul subiectului pasiv subsidiar limitat doar la “organizaţii de stat şi publice” aminteşte V. Dobrinoiu, în Corupţia în dreptul penal român, Atlas Lex, Bucureşti, 1995, p. 310.

[15] Vor constitui falsuri în înscrisuri oficiale contrafacerile sau alterările de timbru sec, ştanţări, compostări, perforări, denumiri de origine, titluri de bancă, menţiuni privind brevetele, orice acte ce produc efecte juridice care privesc autorităţile publice şi sunt depuse la acestea sau sunt întocmite pentru aceste autorităţi (cum ar fi declaraţiile de impozitare, chitanţele fiscale, declaraţiile vamale, actele de protecţie socială sau asigurări sociale etc.). În cazul în care înscrisul pe care îl foloseşte făptuitorul nu este fals , ci mincinos nu se poate reţine infracţiunea de fals. Nu trebuie să se confunde folosirea  de acte scrise mincinoase cu servirea de înscrisuri false.

[16] S.mil., dec. nr. 52 din 18 decembrie 1995.

[17] C.A. Constanţa, dec. pen. nr.  160/1996.

[18] ICCJ, dec.nr. 1040 din 23 aprilie 1998, 4/1999, 67, Bul. jud. p.479 şi în Dreptul nr. 10/1999, p. 162.

[19] Completul de 9 judecători, dec. nr. 15 din 5.02.2001, în „Curierul judiciar” nr. 3/2002, p. 101.

[20] ICCJ, dec.nr. 5438 din 7.12.2001, în „Curierul judiciar” nr. 11/2002 p. 85.

[21] ICCJ, dec.nr.  728 din 13 februarie 2003 (dosar nr. 3130/2002), aflată pe site-ul www.scj.ro

[22] În sensul subiectului pasiv subsidiar limitat doar la “organizaţii de stat şi publice” aminteşte V. Dobrinoiu, în Corupţia în dreptul penal român, Atlas Lex, Bucureşti, 1995, p. 310.

[23] Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, Decizia nr. XXXV, din 7 mai 2007,  Dosar nr. 9/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  764 din 12 noiembrie 2007

[24] Mediafax.

[25] Ana Ilie , Ziare.com, 20 martie 2011.

[26] COCOF 09/0003/00-RO; https://dorin.ciuncan.com

[27] S. Kahane, în Explicații teoretice, vol. IV, 1972,  p. 155, Gh. Dărîngă, D. Lucinescu, în Codul penal, comentat și adnotat,Partea specială, vol. II, 1977, p. 102 C. Duvac, în Gh. Diaconescu, Tratat de drept penal, Parte specială, C. H. Beck, 2009, p. 478, D. Ciuncan, Prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, Univers juridic, 2009, p. 294

[28] S. Kahane, în Explicații teoretice, vol. IV, 1972,  p. 154,  Boroi, Drept penal, p. 375,  Laura Codruța Lascu, Corupţia și crima organizată, Alma Mater, 2002, p. 76, D. Ciuncan, Prevenirea, p. 266

[29] V. Dongoroz,Despre traficul de influență, ”Curierul judiciar nr. 4/1922, pp. 49 sqq”

[30] I. Ionescu Dolj, în “Codul penal Carol al II-lea adnotat“ , de C. Rătescu ş.a.,vol.II, Socec, 1937, p.143 sqq. https://dorin.ciuncan.com

[31] Discuţii parlamentare în “Codul penal Carol al II-lea adnotat“, de C.Rătescu ş.a.,vol.II, p.144.

[32] ICCJ , Completul de 9 judecători, decizia nr.112 din 7 octombrie 2002

[33] Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, Decizia nr.1888 din 28 mai 2008, Dosar nr. 3750/44/2006

[34] Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, Dosar nr. 9052/108/2012, Decizia nr.212/2014 din 22 ianuarie 2014