ACCESUL LA PROPRIUL DOSAR, DECONSPIRAREA SECURITĂŢII, COLABORATOR SECU, DREPTUL LA UN PROCES ECHITABIL , DREPTUL LA APĂRARE

ACCESUL LA PROPRIUL DOSAR, DECONSPIRAREA SECURITĂŢII, COLABORATOR SECU, DREPTUL LA UN PROCES ECHITABIL , DREPTUL LA APĂRARE

Într-o acţiune în constatare a calităţii de colaborator, promovată de Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, pârâtul nu trebuie să îşi demonstreze propria nevinovăţie, revenind instanţei de judecată obligaţia de a administra tot probatoriul pe baza căruia să pronunţe soluţia. Constatarea calităţii de colaborator al Securităţii trebuie să fie rezultatul unei analize minuţioase din partea instanţei asupra întregului material depus de Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii şi nu poate fi stabilită numai pe baza “relatărilor verbale consemnate de lucrătorii Securităţii”. În cadrul acestui proces pot fi demonstrate atât faptele pozitive, cât şi faptele negative, acestea din urmă prin dovedirea faptelor pozitive contrare. Aşadar, nu se poate susţine că relatările verbale consemnate de lucrătorii Securităţii au o valoare probantă prestabilită şi nici că instanţa pronunţă o hotărâre exclusiv în baza acestora.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 2 lit. b) teza întâi din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 10 martie 2008, astfel cum acestea au fost modificate prin pct. 3 al articolului unic din Legea nr. 293/2008 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii, lege publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 800 din 28 noiembrie 2008.

Textul de lege criticat are următorul cuprins:

“În înţelesul prezentei ordonanţe de urgenţă, termenii şi expresiile de mai jos au următoarea semnificaţie:

[…]

b) colaborator al Securităţii – persoana care a furnizat informaţii, indiferent sub ce formă, precum note şi rapoarte scrise, relatări verbale consemnate de lucrătorii Securităţii, prin care se denunţau activităţile sau atitudinile potrivnice regimului totalitar comunist şi care au vizat îngrădirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului”.

Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor din Constituţie cuprinse în art. 24 privind dreptul la apărare şi art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. De asemenea, sunt invocate prevederile art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, privind dreptul la un proces echitabil.

Curtea Constituțională s-a mai pronunţat asupra constituţionalităţii prevederilor legale criticate.

Astfel, prin Decizia nr. 899 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 604 din 26 august 2010, şi Decizia nr. 843 din 23 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 612 din 30 august 2011, Curtea a constatat, din analiza prevederilor art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 24/2008, că acestea permit instanţei de contencios administrativ ca, în cadrul acţiunii în constatare cu care a fost sesizată, să procedeze la cenzurarea “Notei de constatare” şi să uzeze de toate mijloacele procedurale în cadrul procesului, pentru stabilirea adevărului. A proceda în mod contrar ar echivala cu încălcarea principiile generale de drept, în temeiul cărora instanţa de judecată administrează dovezi care să ducă la dezlegarea pricinii şi, în final, la înfăptuirea justiţiei.

De asemenea, prin Decizia nr. 815 din 19 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 394 din 11 iunie 2009, Curtea a statuat că, în condiţiile în care acţiunea în constatarea calităţii de lucrător al Securităţii este introdusă la o instanţă de judecată, a cărei hotărâre poate fi atacată cu recurs, dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 24/2008 nu sunt de natură a încălca dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare, părţile având, deopotrivă, posibilitatea de a uza de garanţiile prevăzute de legea procesuală civilă pentru a-şi susţine poziţia asupra problemelor de fapt şi de drept ( Curtea Constituţională, Decizia nr. 1.416 din 20 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  839 din 28 noiembrie 2011).

Mai mult, deoarece “cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească”, este asigurat echilibrul procesual al părţilor în litigiu, dându-se totodată expresie principiului aflării adevărului, statuat de art. 129 alin. (5) din Codul de procedură civilă, potrivit căruia “judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. Ei vor putea ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc” ( Curtea Constituţională, Decizia nr. 899 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  604 din 26 august 2010; idem, Decizia nr. 843 din 23 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  612 din 30 august 2011).

Este un principiu exprimat prin adagiile onus probandi incumbit actori,   probatio incumbit ei qui dicit, non ei qui negat ,  in excipiendo reus fit actor .

În jurisprudență, de exemplu,  AVAS,  fiind reclamantă,  îi incumbă sarcina probei. (Î.C.C.J,  Secţia comercială, Decizia nr. 956 din 3 martie 2011 ).

Tribunalul a considerat dovedită susţinerea reclamantului în sensul că a fost privat de libertate de autorităţile statale, revenind statului sarcina probei cu privire la caracterul legal al privării de libertate, o asemenea dovadă nefiind administrată în cauză. Corolar al regulii   potrivit căreia sarcina probei incumbă reclamantului, dubiul profită pârâtului ( Î.C.C.J, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr.  10211 din 17 decembrie 2009).

Recurentul conchide în sensul că restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv este regula, în timp ce imposibilitatea restituirii în natură constituie excepţia, care este de strictă interpretare, iar pentru demonstrarea ei, sarcina probei revenea unităţii deţinătoare, aceasta fiind ţinută să probeze că terenul este afectat de amenajări de utilitate publică. Recursul formulat este fondat( Î.C.C.J, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr.  9730 din 30 noiembrie 2009).