I. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 7 din Codul de procedură penală, potrivit cărora în procesul penal procedura judiciară se desfăşoară în limba română, iar actele procedurale se întocmesc tot în limba română, se susţine că încalcă dreptul la un proces echitabil, dreptul la apărare şi că sunt discriminatorii, deoarece „întocmirea actelor procedurale în limba română, în situaţia în care subiectul urmăririi sau judecăţii este un cetăţean străin, determină imposibilitatea acestuia de a-şi exercita drepturile şi garanţiile procedurale”.
Aceste critici sunt neîntemeiate, întrucât conform dispoziţiilor art. 128 alin. (1) din Constituţie „Procedura judiciară se desfăşoară în limba română”. Folosirea limbii române în procedurile judiciare este o expresie a suveranităţii statului. Acest principiu constituţional a devenit în reglementarea Codului de procedură penală o regulă de bază a procesului penal prevăzută în art. 7. Drept urmare, întreaga activitate procesuală, scrisă şi orală, trebuie să se efectueze în limba română.
De asemenea, potrivit dispoziţiilor constituţionale ale art. 128 alin. (4), „Cetăţenii străini şi apatrizii care nu înţeleg sau nu vorbesc limba română au dreptul de a lua cunoştinţă de toate actele şi lucrările dosarului, de a vorbi în instanţă şi de a pune concluzii, prin interpret; în procesele penale acest drept este asigurat în mod gratuit”. Aceste dispoziţii îşi găsesc reflectare în art. 8 din Codul de procedură penală, referitor la folosirea limbii oficiale prin interpret, care constituie o garanţie pentru exercitarea efectivă a dreptului la apărare şi pentru desfăşurarea unui proces echitabil pentru toate părţile din proces, indiferent de naţionalitatea acestora şi de limba pe care o cunosc, garanţie concretizată în cuprinsul Codului de procedură penală în art. 73 alin. (3), art. 128, art. 190 şi următoarele, în art. 291, art. 319 şi în art. 394 alin. (1) lit. b).
II. Prevederile art. 148 alin. (1) lit. c) teza întâi din Codul de procedură penală, potrivit cărora măsura arestării inculpatului poate fi luată dacă inculpatul a fugit ori s-a ascuns în scopul de a se sustrage de la urmărire sau de la judecată, sunt în opinia autorului excepţiei neconstituţionale în ceea ce priveşte dreptul la un proces echitabil, dreptul la apărare, libertatea individuală şi prezumţia de nevinovăţie, întrucât „organul judiciar, în lipsa unei sentinţe judecătoreşti definitive care să stabilească vinovăţia, poate dispune asupra stării de libertate ca urmare a aprecierii subiective”.
Din analiza textului considerat ca fiind neconstituţional nu rezultă însă o încălcare a prevederilor constituţionale. Astfel, reglementând, printre cazurile în care poate fi luată măsura arestării preventive, şi pe acela în care inculpatul a fugit ori s-a ascuns în scopul de a se sustrage de la urmărire sau de la judecată, legea nu îl consideră pe inculpat deja vinovat de săvârşirea infracţiunii – lucru ce nu este posibil de stabilit decât prin hotărârea judecătorească de condamnare rămasă definitivă -, ci prevede numai o condiţie pentru luarea măsurii arestării preventive a inculpatului. Termenul „infracţiune” folosit de legiuitor are aici semnificaţia unei fapte prevăzute de legea penală, care se încadrează într-un anumit text de lege ce o prevede şi o sancţionează, şi nu desemnarea unei infracţiuni a cărei existenţă să fi fost constatată printr-o hotărâre de condamnare definitivă. Măsura arestării preventive este o restrângere a libertăţii persoanei, permisă de Constituţie prin art. 53 în scopul bunei desfăşurări a instrucţiei penale, iar condiţia ca fapta imputată inculpatului să fie prevăzută de legea penală, ca infracţiune de o anumită gravitate, reprezintă tocmai o garanţie împotriva luării arbitrare a acestei măsuri.
De altfel, asupra conformităţii dispoziţiilor art. 148 din Codul de procedură penală cu Constituţia, deşi sub alte aspecte, Curtea s-a mai pronunţat prin Decizia nr. 173 din 4 noiembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 624 din 21 decembrie 1999, constatând că aceste dispoziţii legale sunt constituţionale. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea jurisprudenţei Curţii, atât considerentele, cât şi soluţia pronunţată în decizia menţionată îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.
III. Art. 150 alin. (1) din Codul de procedură penală, potrivit căruia măsura arestării inculpatului poate fi luată numai după ascultarea acestuia de către procuror şi de către judecător, afară de cazul când inculpatul este dispărut, se află în străinătate ori se sustrage de la urmărire sau de la judecată ori se află în una dintre situaţiile prevăzute în art. 1491 alin. (6), este criticat în raport de prevederile constituţionale referitoare la dreptul la un proces echitabil, dreptul la apărare şi la egalitatea în faţa legii, fără discriminări, susţinându-se că „împrejurarea în care o persoană se află în străinătate nu este de natură să-i atragă sancţiunea prevăzută în textul criticat”.
Examinând aceste critici, Curtea constată că acestea sunt neîntemeiate, deoarece prevederile art. 150 alin. (1) trebuie coroborate cu cele ale alin. (2) ale aceluiaşi articol, potrivit cărora „În cazul în care inculpatul este dispărut, se află în străinătate ori se sustrage de la urmărire sau de la judecată, când mandatul a fost emis fără ascultarea inculpatului, acesta va fi ascultat imediat ce a fost prins ori s-a prezentat”, asigurându-se astfel exercitarea drepturilor prevăzute în art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (3) şi în art. 24 alin. (1) din Constituţie.
IV. Referitor la prevederile art. 178 alin. (21) din Codul de procedură penală, potrivit cărora în cazul în care scrisoarea recomandată prin care se citează un învinuit sau inculpat care locuieşte în străinătate nu poate fi înmânată datorită refuzului primirii ei sau din orice alt motiv, precum şi în cazul în care statul destinatarului nu permite citarea prin poştă a cetăţenilor săi, citaţia se va afişa la sediul parchetului sau al instanţei, după caz, se susţine că sunt neconstituţionale, deoarece „prin expresia sau din orice alt motiv se lasă la îndemâna organului judiciar un instrument juridic prin folosirea căruia se pot încălca, cu uşurinţă, drepturile şi garanţiile procesuale”.
Aceste critici sunt neîntemeiate, deoarece normele procedurale prevăd numeroase excepţii de la regula generală a înmânării în mod direct şi personal a citaţiei, cum ar fi, de exemplu: predarea citaţiei soţului, unei rude sau oricărei persoane care locuieşte împreună cu persoana în cauză ori care în mod obişnuit îi primeşte corespondenţa [art. 179 alin. (1)], afişarea citaţiei pe uşa locuinţei [art. 178 alin. (2)], citarea prin administraţiile locului de deţinere sau ale spitalelor [art. 177 alin. (5) şi (6)], care au semnificaţia unor modalităţi diferite de îndeplinire a procedurii de citare, determinate de situaţia obiectiv diferită a persoanelor citate. Textul criticat are în vedere o situaţie cu caracter de excepţie şi urmăreşte să prevină şi să limiteze eventualele abuzuri în exercitarea drepturilor procesuale, de natură să determine tergiversarea soluţionării cauzei, pe calea menţinerii cu rea-credinţă a unei permanente lipse de procedură. O atare concluzie rezultă din economia întregului art. 178 din Codul de procedură penală, care prevede suficiente garanţii, de natură să asigure respectarea drepturilor şi garanţiilor procesuale.
Curtea Constituțională, decizia nr. 594 din 8 noiembrie 2005 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1063 din 28 noiembrie 2005
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.