Comunicarea de informaţii false

Este adevărat că unul dintre principalele mijloace prin care informaţiile ajung la cunoştinţa persoanelor îl constituie presa scrisă şi cea audiovizuală. Cu toate acestea Curtea reţine că dispoziţiile art. 168¹ din Codul penal nu au în vedere, în mod exclusiv, presa, ci orice mijloace de comunicare sau de răspândire a informaţiilor. Prin urmare, acest text de lege nu îngrădeşte, nici direct şi nici indirect, libertatea presei. Legea penală nu sancţionează comunicarea sau răspândirea de date ori informaţii doar pentru simplul motiv că nu s-a confirmat veridicitatea acestora, ci are în vedere datele sau informaţiile false, precum şi documentele falsificate. Chiar şi în cazul îndeplinirii acestei din urmă condiţii, art. 168¹ din Codul penal stabileşte că este necesar ca fapta de a comunica sau de a răspândi „ştiri, date sau informaţii false ori documente falsificate” să fi fost „de natură să aducă atingere siguranţei statului sau relaţiilor internaţionale ale României”.

Contrar susţinerilor autorului excepţiei textul de lege criticat nu constituie nici o ameninţare la adresa ziariştilor, în sensul că aceştia ar putea fi traşi la răspundere penală pentru publicarea unor date, informaţii ori documente a căror autenticitate nu au avut posibilitatea să o cunoască. Aceasta deoarece, sub aspectul laturii subiective, vinovăţia, ca element constitutiv al infracţiunii, nu se poate manifesta, în cazul faptei incriminate prin art. 168¹ din Codul penal, decât în forma intenţiei, definită astfel la art. 19 alin. (1) pct. 1 din Codul penal: „Fapta este săvârşită cu intenţie când infractorul:

a) prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârşirea acelei fapte;

b) prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui.”

Rezultă deci că, pentru a fi trasă la răspundere penală în temeiul dispoziţiilor art. 168¹ din Codul penal, fapta persoanei care a comunicat ori a răspândit date sau informaţii false ori documente falsificate trebuie să fie de natură „să aducă atingere siguranţei statului sau relaţiilor internaţionale ale României”, iar autorul faptei să urmărească sau, cel puţin, să accepte în mod conştient posibilitatea producerii acestor urmări. Dovada existenţei acestor elemente ale vinovăţiei incumbă celui care formulează acuzarea, iar persoana acuzată poate uza de toate mijloacele legale de apărare pentru a combate învinuirile ce i se aduc. Aceste aspecte nu reprezintă însă probleme de constituţionalitate şi, în consecinţă, nu intră în competenţa de soluţionare a Curţii Constituţionale.

Curtea Constituţională, decizia nr. 273 din 20 decembrie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 101 din 28 februarie 2001