EXCEPŢIA DE NECONSTITUŢIONALITATE A DISPOZIŢIILOR ART. 63 ALIN. (2), ART. 65 ALIN. (1), ART. 292 ALIN. (2) TEZA A DOUA ŞI ALIN. (3) ŞI ALE ART. 38514 ALIN. (1) DIN CODUL DE PROCEDURĂ PENALĂ

I. Printr-o primă categorie de critici se susţine, în esenţă, că reglementarea prin dispoziţiile art. 63 alin. (2) şi ale art. 65 alin. (1) din Codul de procedură penală a instrumentării probelor în cadrul urmăririi penale de către procuror, căruia îi sunt conferite astfel, în mod nepermis, atât calitatea de reprezentant al Ministerului Public, cât şi cea de judecător de instrucţie, contravine prevederilor constituţionale ce consacră principiul separaţiei puterilor în stat, dreptul la un proces echitabil, dreptul la o justiţie imparţială, precum şi dispoziţiilor constituţionale referitoare la rolul Ministerului Public. Din perspectiva aceloraşi considerente şi faţă de aceleaşi prevederi din Legea fundamentală sunt criticate şi prevederile art. 38514 alin. (1) din Codul de procedură penală, întrucât, arată autorul excepţiei, instanţa, judecând recursul, verifică hotărârea atacată inclusiv pe baza „lucrărilor şi materialului” realizate de procuror, ca organ de instrumentare.

Cu privire la aceste critici Curtea reţine că prerogativele încredinţate procurorului de către legiuitor, privind administrarea şi aprecierea probelor în cursul urmăririi penale, reprezintă o expresie a rolului Ministerului Public, stabilit de prevederile art. 131 din Constituţie, republicată, iar nu o încălcare a acestor dispoziţii constituţionale, aşa cum neîntemeiat susţine autorul excepţiei de neconstituţionalitate. Potrivit Constituţiei României, Ministerul Public este o parte componentă a autorităţii judecătoreşti, şi nu a puterii executive sau a administraţiei publice. În calitatea sa de reprezentant al intereselor generale ale societăţii şi de apărător al ordinii de drept, al drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, Ministerului Public, prin procurori, îi revine sarcina ca în faza de urmărire penală să caute, să administreze şi să aprecieze probele care servesc la constatarea existenţei sau inexistenţei infracţiunii, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea tuturor împrejurărilor pentru justa soluţionare a cauzei.

Câtă vreme instanţa de judecată, iar nu procurorul, este cea care urmează să pronunţe o hotărâre în cauza dedusă judecăţii, atât cu prilejul soluţionării fondului litigiului, cât şi în cadrul recursului, nu poate fi primită nici susţinerea potrivit căreia textele de lege criticate încalcă principiul separaţiei puterilor în stat.

Curtea nu poate reţine nici critica dispoziţiilor art. 63 alin. (2), art. 65 alin. (1) şi ale art. 38514 alin. (1) din Codul de procedură penală în raport de prevederile constituţionale care consacră dreptul părţii la un proces echitabil, respectiv principiul unicităţii şi imparţialităţii justiţiei, întrucât dreptul învinuitului sau inculpatului de a propune probe şi de a cere administrarea lor se păstrează în tot cursul urmăririi penale, precum şi în cursul judecăţii, când acesta poate să solicite respingerea probelor cerute de procuror şi de părţi, ca o consecinţă a dreptului său de a-şi susţine nevinovăţia. Mai mult, în faza de judecată, probele sunt percepute nemijlocit cu participarea activă a părţilor şi a procurorului, sunt completate şi discutate în contradictoriu. Cu ocazia deliberării, instanţa judecătorească este cea care face aprecierea definitivă a probelor care, în conformitate cu dispoziţiile art. 63 alin. (2) teza întâi din Codul de procedură penală, nu au valoare mai dinainte stabilită. De asemenea, în ceea ce priveşte dispoziţiile legale privind verificarea hotărârii de către instanţă, cu prilejul rejudecării recursului, acestea nu interzic în vreun fel părţii să-şi susţină cauza în condiţii care să nu o dezavantajeze în raport cu părţile adverse ori să beneficieze de toate garanţiile procesuale pentru apărarea drepturilor şi intereselor sale legitime, verificarea hotărârii atacate realizându-se nu doar pe baza lucrărilor şi materialului din dosarul cauzei, ci şi pe baza oricăror înscrisuri noi prezentate la instanţa de recurs.

II. O a doua critică de neconstituţionalitate vizează prevederile art. 292 alin. (2) teza a doua şi alin. (3) din Codul de procedură penală şi constă în susţinerea că aceste dispoziţii legale, permiţând schimbarea completului de judecată până la începerea dezbaterilor, realizează o divizare nepermisă între cercetarea judecătorească, dezbateri şi deliberări, în privinţa judecătorului, în contradicţie cu principiul nemijlocirii ce caracterizează dreptul la un proces echitabil.

Cu privire la această critică de neconstituţionalitate Curtea reţine că este neîntemeiată, întrucât, chiar dacă probele nu sunt percepute în totalitate „nemijlocit” de către noul complet de judecată, administrarea acestora, realizată în condiţii de publicitate şi contradictorialitate, precum şi consemnarea în scris a tuturor actelor procesuale constituie suficiente garanţii pentru ca părţii să nu îi fie încălcat dreptul la un proces echitabil prin schimbarea completului de judecată până la începerea dezbaterilor.

Curtea mai reţine că procedura de judecată, care cuprinde şi sistemul probator, respectiv obiectul judecăţii în recurs, constituie atributul exclusiv al legiuitorului, aşa cum a statuat în mod constant Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa, textele de lege criticate fiind aşadar o aplicare a prevederilor art. 126 alin. (2) din Constituţie, republicată.

Curtea Constituțională , Decizia nr. 343 din 21 septembrie 2004 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 980 din 25 octombrie 2004

Leave a Reply