Curtea constată că dispoziţiile legale criticate au mai fost supuse controlului său, din perspectiva unor critici similare. Astfel, cu prilejul pronunţării Deciziei nr. 316 din 23 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 328 din 18 mai 2010, şi Deciziei nr. 1.706 din 17 decembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 42 din 19 ianuarie 2010, Curtea Constituţională a respins ca nefondată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 134/2005 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, statuând că este neîntemeiată critica privind încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 132, deoarece Direcţia Naţională Anticorupţie a fost concepută ca structură cu personalitate juridică în cadrul Ministerului Public, prin reorganizarea Parchetului Naţional Anticorupţie. Astfel, potrivit art. 131 alin. (2) din Legea fundamentală, “Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete, în condiţiile legii”, condiţii care au stat şi la fundamentarea organizării şi funcţionării Direcţiei Naţionale Anticorupţie. Faptul că în art. 1 alin. (31) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 s-a prevăzut că procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie conduce Direcţia Naţională Anticorupţie prin intermediul procurorului şef al acestei direcţii nu justifică susţinerea că textul de lege este neconstituţional. Dimpotrivă, având în vedere şi prevederile art. 132 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora procurorii îşi desfăşoară activitatea pe baza principiilor legalităţii, imparţialităţii şi controlului ierarhic, se poate constata că dispoziţiile legale criticate nu constituie altceva decât o reflectare a principiilor constituţionale menţionate şi o subliniere a naturii juridice a Direcţiei Naţionale Anticorupţie, aceea de magistratură specială instituită pentru combaterea infracţiunilor de corupţie.
Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, considerentele deciziilor mai sus menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.
Referitor la critica fundamentată pe încălcarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 115 alin. (4) şi (6) din Constituţie, Curtea a constatat prin Decizia nr. 297 din 23 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 328 din 18 mai 2010, că actuala Direcţie Naţională Anticorupţie a fost înfiinţată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 244 din 11 aprilie 2002, şi care a fost aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 503/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 523 din 18 iulie 2002. La acea dată era în vigoare Constituţia din anul 1991, care nu condiţiona emiterea unei ordonanţe de urgenţă de îndeplinirea exigenţelor prevăzute în prezent în alin. (4) şi (6) din art. 115, iar Guvernul a adoptat, în temeiul art. 114 alin. (4) din Legea fundamentală, nerevizuită, actul de înfiinţare a instituţiei în cauză.
Totodată, prin Decizia nr. 235 din 5 mai 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 462 din 31 mai 2005, s-a statuat că modificările şi completările aduse prin ordonanţele de urgenţă şi legile de aprobare a acestora referitoare la actuala Direcţie Naţională Anticorupţie au păstrat statutul special al acesteia faţă de celelalte parchete din structura Ministerului Public, “fiind organizat ca parchet specializat în combaterea infracţiunilor de corupţie, structură autonomă cu personalitate juridică în cadrul Ministerului Public. Activitatea acestui parchet se desfăşoară sub autoritatea ministrului justiţiei, iar conducerea sa este exercitată de către un procuror general coordonat de procurorul general al Parchetului de pe lângă fosta Curte Supremă de Justiţie”.
Or, ţinând seama de “Decizia Curţii Constituţionale nr. 235/2005, prin care s-au declarat neconstituţionale prevederile prin care Parchetul Naţional Anticorupţie era competent cu investigarea infracţiunilor comise de către deputaţi şi senatori, segmentându-se astfel major investigarea corupţiei la nivel înalt şi influenţându-se negativ eficienţa activităţii de luptă împotriva acestui fenomen, cu implicaţii majore asupra procesului de integrare a României în Uniunea Europeană, datorită neadaptării la cerinţele europene referitoare la justiţie şi combaterea corupţiei” şi “având în vedere cerinţa restrângerii competenţei organismului specializat în combaterea corupţiei la cazurile de mare corupţie definite prin calitatea făptuitorului şi prin valoarea prejudiciilor, precum şi a eficientizării acestuia”, Guvernul a emis Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 134/2005, contestată în prezenta cauză. Prin urmare, având în vedere raţiunea edictării actului normativ aşa cum a fost arătată în preambulul său, Curtea constată că nu sunt încălcate dispoziţiile constituţionale ale art. 115 alin. (4) din Constituţie, legiuitorul delegat fiind pe deplin legitimat în acest sens.
Referitor la afectarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 115 alin. (6), Curtea constatată că, potrivit acestora, ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale, nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie, drepturile electorale şi nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică. Cu prilejul pronunţării Deciziei nr. 1.189 din 6 noiembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 787 din 25 noiembrie 2008, Curtea Constituţională a statuat că “din interpretarea textului constituţional se poate deduce că interdicţia adoptării de ordonanţe de urgenţă este totală şi necondiţionată atunci când menţionează că «nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale» şi că «nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică». În celelalte domenii prevăzute de text, ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate dacă «afectează», dacă au consecinţe negative, dar, în schimb, pot fi adoptate dacă, prin reglementările pe care le conţin, au consecinţe pozitive în domeniile în care intervin”. Prin urmare, a afecta presupune “a suprima”, “a aduce atingere”, “a prejudicia”, “a vătăma”, “a leza”, “a antrena consecinţe negative”.
Astfel, referitor la interdicţia Guvernului de a adopta o ordonanţă de urgenţă în domeniul instituţiilor fundamentale ale statului, în speţă, Ministerul Public, Curtea constată că, în prezenta cauză, fondul reglementării constituit de dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 134/2005 nu afectează, în sensul arătat mai sus, instituţia Ministerului Public, transformarea Parchetului Naţional Anticorupţie în Direcţia Naţională Anticorupţie fiind un imperativ desprins, pe de o parte, din raţiuni de conformitate cu Legea fundamentală şi impuse la rândul lor de Decizia Curţii Constituţionale nr. 235 din 5 mai 2005, definitivă şi general obligatorie, şi, pe de altă parte, din necesitatea îmbunătăţirii activităţii acestei structuri specializate.
Întrucât prin natura şi finalitatea reglementării criticate nu s-au evidenţiat aspecte negative menite a perturba organizarea şi funcţionarea Ministerului Public, Curtea urmează a respinge o astfel de critică.
Cât priveşte dispoziţiile din Codul de procedură penală referitoare la interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon sau prin orice mijloc electronic de comunicare, Curtea constată că au mai fost supuse controlului său prin raportare la critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 1.556 din 17 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 18 decembrie 2009, a respins ca nefondată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 911, art. 912 alin. 2 şi art. 915 din Codul de procedură penală. Cu acel prilej a statuat că interceptările şi înregistrările audio sau video prevăd suficiente garanţii, prin reglementarea în detaliu a justificării emiterii autorizaţiei, a condiţiilor şi a modalităţilor de efectuare a înregistrărilor, a instituirii unor limite cu privire la durata măsurii, a consemnării şi certificării autenticităţii convorbirilor înregistrate, a redării integrale a acestora, a definirii persoanelor care sunt supuse interceptării, iar eventuala nerespectare a acestor reglementări nu constituie o problemă de constituţionalitate, ci una de aplicare, ceea ce însă excedează competenţei Curţii Constituţionale, întrucât, potrivit alin. (3) al art. 2 din Legea nr. 47/1992, “Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată […]”.
De asemenea, Curtea a mai statuat că “nu poate fi primită nici susţinerea potrivit căreia dispoziţiile legale criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 28 şi 53, deoarece înseşi textele invocate oferă legiuitorului libertatea unei astfel de reglementări, secretul corespondenţei nefiind un drept absolut, ci susceptibil de anumite restrângeri, justificate la rândul lor de necesitatea instrucţiei penale. Astfel, societăţile democratice sunt ameninţate de un fenomen infracţional din ce în ce mai complex, motiv pentru care statele trebuie să fie capabile de a combate în mod eficace asemenea ameninţări şi de a supraveghea elementele subversive ce acţionează pe teritoriul lor. Aşa fiind, asemenea dispoziţii legislative devin necesare într-o societate democratică, în vederea asigurării securităţii naţionale, apărării ordinii publice ori prevenirii săvârşirii de infracţiuni”.
Totodată, Curtea a arătat că anumite aspecte invocate într-o cauză ori alta referitoare la modul de aplicare a dispoziţiilor legale criticate nu constituie o problemă de constituţionalitate, sens în care a reţinut că “nu se poate admite însă ideea înfrângerii prezumţiei de constituţionalitate ca urmare a aplicării unor dispoziţii legale în contradicţie cu legea ori cu principiile fundamentale”.
În plus, însăşi Curtea Europeană a Drepturilor Omului a validat prevederile legale contestate prin Hotărârea din 26 aprilie 2007, pronunţată în Cauza Dumitru Popescu împotriva României. Astfel, după ce a reţinut existenţa unei încălcări a art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, motivat de împrejurarea că la data comiterii faptelor legislaţia în materie era alta, a afirmat că în noul cadru legislativ (prin modificările aduse de Legea nr. 281/2003 şi Legea nr. 356/2006) există numeroase garanţii în materie de interceptare şi de transcriere a comunicaţiilor, de arhivare a datelor pertinente şi de distrugere a celor nepertinente. Aşa fiind, dispoziţiile legale criticate oferă protecţie împotriva amestecului arbitrar în exercitarea dreptului la viaţă privată al persoanei, legea folosind termeni cu un înţeles univoc.
Curtea a mai arătat că aspectele legate de modul de interpretare şi aplicare a prevederilor art. 911-916 din Codul de procedură penală excedează competenţei sale, instanţele de judecată de drept comun fiind singurele în drept să hotărască asupra incidenţei textelor contestate într-un anumit moment procesual.
Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, considerentele deciziilor mai sus menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă, inclusiv cu privire la criticile referitoare la dispoziţiile art. 228 alineatul ultim din Codul de procedură penală, la dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 şi la dispoziţiile Legii nr. 503/2002 şi ale Legii nr. 54/2006.
Curtea Constituțională , Decizia nr. 94 din 27 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 158 din 4 martie 2011
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.