1. Cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004
În urma revizuirii Constituţiei din anul 2003, la articolul 126 a fost introdus un nou alineat, alin. (6), care stabileşte că instanţele judecătoreşti, pe calea contenciosului administrativ, exercită controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice, control care este garantat şi de la care fac excepţie în mod absolut numai două categorii de acte – cele de comandament cu caracter militar şi cele care privesc raporturile cu Parlamentul – care, prin natura lor, nu sunt supuse sub nicio formă controlului judecătoresc.
Pe de altă parte, articolul 52 din Legea fundamentală, cu titlu marginal “Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică”, prevede la alin. (2): “Condiţiile şi limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organică”. Curtea reţine că acest text priveşte alte situaţii decât cele la care se referă art. 126 alin. (6) din Constituţie şi, astfel cum s-a susţinut şi în doctrină, art. 126 alin. (6) reglementează finele de neprimire “de rang” constituţional, iar art. 52 alin. (2) vizează finele de neprimire “de rang” legal, însă în limitele acceptate de art. 53 din Constituţie.
Din punct de vedere constituţional, art. 126 alin. (6) este singurul sediu al materiei cu privire la actele administrative exceptate de la controlul judecătoresc, iar textul art. 5 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, chiar lege organică fiind, nu poate să prevadă şi alte excepţii, fără ca prin aceasta să încalce textul constituţional indicat, ale cărui dispoziţii sunt limitative şi imperative.
Curtea constată că dispoziţiile constituţionale menţionate trebuie interpretate restrictiv în baza regulii exceptio est strictissimae interpretationis, orice altă excepţie de la controlul judecătoresc al actelor administrative reprezentând o adăugare la Constituţie, nepermisă de caracterul suprem al acesteia şi de preeminenţa sa în raport cu ansamblul legislaţiei infraconstituţionale, aşa cum reiese din art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală.
Termenul “exces de putere”, utilizat în cuprinsul textului de lege criticat, are drept semnificaţie, potrivit art. 2 alin. (1) lit. n) din lege – “exercitarea dreptului de apreciere al autorităţilor publice prin încălcarea limitelor competenţei prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor”.
Aşa fiind, întrucât actele administrative privind apărarea şi securitatea naţională, cu excepţia excesului de putere, la care se referă textul care face obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, nu se regăsesc printre excepţiile prevăzute în mod expres de art. 126 alin. (6) din Constituţie, rezultă că acestea trebuie să fie susceptibile de a fi supuse controlului judecătoresc.
De altfel, Curtea s-a pronunţat în reglementarea anterioară a Legii contenciosului administrativ, constatând, prin Decizia nr. 293 din 1 iulie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 702 din 4 august 2004, că art. 2 lit. a) teza a treia partea întâi din Legea nr. 29/1990, potrivit căruia actele administrative referitoare la siguranţa internă şi externă a statului sunt exceptate de la controlul judecătoresc, este contrar dispoziţiilor art. 126 alin. (6) teza întâi din Constituţie.
Faţă de considerentele învederate mai sus, Curtea constată că sintagma “cele care privesc apărarea şi securitatea naţională” cuprinsă de art. 5 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 este neconstituţională, contravenind dispoziţiilor art. 126 alin. (6) din Legea fundamentală.
2. Cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor criticate din Legea nr. 182/2002, Curtea s-a pronunţat prin Decizia nr. 1.440 din 4 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 58 din 24 ianuarie 2011, respingând excepţia de neconstituţionalitate a acestora, ca neîntemeiată.
Cu acel prilej, Curtea a arătat că, potrivit art. 1 din Legea nr. 182/2002, scopul reglementării este protecţia informaţiilor clasificate şi a surselor confidenţiale ce asigură acest tip de informaţii, care se realizează prin instituirea sistemului naţional de protecţie a informaţiilor. În acest sens, legea instituie principiul potrivit căruia toate persoanele care vor avea acces la informaţii clasificate secret de stat vor fi verificate, în prealabil, cu privire la onestitatea şi profesionalismul lor, referitoare la utilizarea acestor informaţii.
Curtea a reţinut că textele de lege criticate nu înlătură posibilitatea judecătorului de a avea acces la informaţiile secrete de stat, cu respectarea regulilor de natură procedurală prevăzute de lege. Pe de o parte, din raţiuni ce ţin de oportunitate, nu toţi angajaţii unei instituţii trebuie să obţină certificate de securitate, iar pe de altă parte, magistraţii acreditaţi să deţină, să aibă acces şi să lucreze cu informaţii clasificate, deşi întrunesc exigenţele de numire şi profesare a funcţiei pe care o ocupă, în acord cu dispoziţiile Legii nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor şi procurorilor, sunt evaluaţi numai din perspectiva onestităţii şi profesionalismului referitoare la utilizarea acestor informaţii. Aşa fiind, nu poate fi pus semnul egalităţii între criteriile de numire în funcţia de magistrat şi cele necesare obţinerii autorizaţiilor de acces la informaţii clasificate, mai cu seamă că pentru acestea din urmă accesul este limitat de respectarea principiului necesităţii de a cunoaşte, având în vedere aspectele de vulnerabilitate sau ostilitate ca urmare a unor stări preexistente (cum ar fi mediul de relaţii, locul de muncă anterior etc.) şi de loialitatea indiscutabilă ori de caracterul, obiceiurile, relaţiile, discreţia şi modul de viaţă ale persoanei în cauză. Este firesc să fie aşa, deoarece, în caz contrar, există riscul creării unei breşe în sistemul naţional de protecţie a informaţiilor clasificate, care, spre deosebire de activitatea specifică actului de justiţie, nu poate fi acoperită prin invocarea unor cauze de incompatibilitate ori recuzare. Ca urmare, reglementările criticate constituie un remediu procesual pentru situaţiile în care prezumţia de onestitate sau profesionalism a/al persoanei care gestionează informaţii clasificate este pusă la îndoială.
De asemenea, prin Hotărârea din 9 februarie 1995, pronunţată în Cauza Vereniging Weekblad Bluf! contra Olandei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că accesul la informaţiile publice poate fi îngrădit pentru protejarea interesului naţional, în conformitate cu prevederile art. 10 § 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Curtea a observat că reglementarea criticată îndeplineşte atât condiţiile prevăzute de art. 10 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, cât şi pe cele ale art. 19 paragraful 3 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice.
Prin aceeaşi decizie, Curtea a arătat că reglementarea criticată respectă şi prevederile art. 7 din Acordul dintre România şi Uniunea Europeană privind procedurile de securitate pentru schimbul de informaţii clasificate, semnat la Bruxelles la 22 aprilie 2005, ratificat prin Legea nr. 267/2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 903 din 10 octombrie 2005, precum şi pe cele ale art. 3 din Acordul dintre părţile la Tratatul Atlanticului de Nord pentru securitatea informaţiilor, adoptat la Bruxelles la 6 martie 1997, la care România a aderat prin Legea nr. 423/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 993 din 28 octombrie 2004.
Curtea Constituţională, Decizia nr. 302 din 1 martie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 316 din 9 mai 2011
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.