EXCEPŢIA DE NECONSTITUŢIONALITATE A PREVEDERILOR ART. 63 ALIN. (2) ŞI ALE ART. 65 ALIN. (1) DIN CODUL DE PROCEDURĂ PENALĂ

În sistemul procesual penal românesc, procesul penal este guvernat, printre alte principii, de principiul oficialităţii, ceea ce presupune că sesizarea instanţei de judecată se face, cu unele excepţii expres şi limitativ prevăzute de legea procesual penală, prin rechizitoriu întocmit de procuror, care exercită atribuţiile Ministerului Public. Aşadar, titularul acţiunii penale este Ministerul Public. Conform art. 2 din Codul de procedură penală, având titlul marginal „Legalitatea şi oficialitatea procesului penal”, „Procesul penal se desfăşoară atât în cursul urmăririi penale cât şi în cursul judecăţii, potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege”. Urmărirea penală se efectuează direct de către procuror ori de către organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare, sub conducerea şi supravegherea parchetelor. Instituţia judecătorului de instrucţie nu este prevăzută de lege şi astfel instrucţia penală şi supravegherea acesteia se fac de către procuror.

Potrivit prevederilor art. 200 din Codul de procedură penală, „Urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată”. Strângerea probelor nu se poate rezuma la simpla inventariere a acestora, ci ele trebuie administrate prin mijloacele de probă prevăzute de lege.

Procurorul este singurul în drept să emită actul de finalizare a urmăririi penale, fie prin rechizitoriu, dacă dispune trimiterea în judecată, fie prin scoaterea de sub urmărire penală ori de încetare a urmăririi penale. Pentru a adopta oricare dintre aceste soluţii, el trebuie să facă o atentă şi completă analiză şi apreciere a tuturor probelor administrate în cursul urmăririi penale.

Aprecierea probelor de către organul de urmărire penală nu prejudecă procesul penal, ci determină modul de finalizare a urmăririi penale. Chiar şi soluţiile de netrimitere în judecată pot fi atacate la instanţele judecătoreşti competente. Instanţa de judecată este cea care face analiza şi aprecierea finală a probelor administrate în ambele faze ale procesului penal şi tot ea poate dispune readministrarea celor efectuate în cursul urmăririi penale, precum şi completarea lor pe parcursul cercetării judecătoreşti.

Nici procurorul şi nici instanţa de judecată nu-şi pot întemeia soluţia numai pe anumite probe, selectiv alese, întrucât chiar art. 63 din Codul de procedură penală prevede că probele nu au valoare dinainte stabilită, ci trebuie să examineze şi să aprecieze totalitatea probelor administrate, să le coroboreze şi să le stabilească pe cele care sunt pertinente pentru soluţionarea cauzei sub toate aspectele şi pe care se poate întemeia o convingere corectă şi o soluţie justă.

Curtea Constituțională , Decizia nr. 324 din 14 septembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 958 din 19 octombrie 2004