EXCEPŢIA DE NECONSTITUŢIONALITATE A PREVEDERILOR ART. III DIN ORDONANŢA DE URGENŢĂ A GUVERNULUI NR. 62/2010 PENTRU MODIFICAREA ŞI COMPLETAREA LEGII NR. 221/2009 PRIVIND CONDAMNĂRILE CU CARACTER POLITIC ŞI MĂSURILE ADMINISTRATIVE ASIMILATE ACESTORA, PRONUNŢATE ÎN PERIOADA 6 MARTIE 1945 – 22 DECEMBRIE 1989, ŞI PENTRU SUSPENDAREA APLICĂRII UNOR DISPOZIŢII DIN TITLUL VII AL LEGII NR. 247/2005 PRIVIND REFORMA ÎN DOMENIILE PROPRIETĂŢII ŞI JUSTIŢIEI, PRECUM ŞI UNELE MĂSURI ADIACENTE

Emiterea titlurilor de plată prevăzute în titlul VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005, se suspendă pentru o perioadă de 2 ani de la data intrării în vigoare a ordonanţei de urgenţă, timp în care valorificarea titlurilor de despăgubire emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor se va face doar prin conversia lor în acţiuni emise de Fondul “Proprietatea”, corespunzător sumei pentru care s-a formulat opţiunea.
Astfel, persoanele care, până la data intrării în vigoare a acestei ordonanţe de urgenţă, au optat pentru acordarea titlurilor de plată, dar acestea nu au fost emise de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, pot opta pentru conversia titlurilor de despăgubire în acţiuni emise de Fondul “Proprietatea”, iar persoanele care nu optează pentru această operaţiune vor primi titluri de plată după expirarea perioadei de suspendare, potrivit procedurii stabilite prin titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Curtea nu poate reţine susţinerea privind încălcarea art. 15 alin. (2) din Constituţie, dat fiind faptul că dispoziţiile criticate sunt norme de procedură, de imediată aplicare, cu efecte pentru viitor şi nu pentru trecut.
În ceea ce priveşte susţinerea privind încălcarea principiului constituţional al egalităţii în drepturi, întrucât, în opinia autorului excepţiei, statul, prin Ministerul Finanţelor Publice, are o conduită diferită faţă de cea a persoanelor fizice, în materia executării obligaţiilor corelative drepturilor de creanţă, Curtea constată că şi aceasta este neîntemeiată. Aşa cum a reţinut Curtea Constituţională în mod constant în jurisprudenţa sa, spre exemplu, Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 69 din 16 martie 1994, sau Decizia nr. 876 din 28 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 632 din 5 septembrie 2011, principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea el nu exclude ci, dimpotrivă, presupune soluţii deosebite pentru situaţii diferite.
Curtea reţine că adoptarea actului normativ criticat a fost determinată de circumstanţe excepţionale, legate de stabilitatea economică a statului român, urmărindu-se promovarea unor măsuri care să împiedice imposibilitatea menţinerii echilibrului bugetar, aşa cum reiese din preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2010. Prin urmare, soluţia legislativă criticată reprezintă o normă temporară, care nu aduce atingere înseşi substanţei dreptului la valorificarea titlurilor de despăgubire emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, obligaţia statului urmând a s executa după expirarea perioadei de suspendare de 2 ani. În aceste condiţii, Curtea reţine că aceste circumstanţe speciale reclamă cu evidenţă o diferenţă de tratament juridic.
Pentru considerentele expuse mai sus, Curtea Constituţională respinge ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate .
Curtea Constituţională, Decizia nr. 1.633 din 20 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 60 din 25 ianuarie 2012. În acest sens s-a pronunţat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, statuând că o deosebire de tratament juridic este discriminatorie atunci când nu este justificată în mod obiectiv şi rezonabil, aceasta însemnând că nu urmăreşte un scop legitim sau nu păstrează un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi obiectivul avut în vedere (a se vedea hotărârile din 23 iulie 1968, 13 iunie 1979, 28 noiembrie 1984, 28 mai 1985, 16 septembrie 1996, 18 februarie 1999 şi, respectiv, 6 iulie 2004, pronunţate în cauzele “Aspecte privind regimul lingvistic în şcolile belgiene” vs Belgiei, § 10, Marckx vs Belgiei, § 33, Rasmussen vs Danemarcei, §§ 35, 38 şi 40, Abdulaziz, Cabales şi Balkandali vs Regatului Unit, § 72, Gaygusuz vs Austriei, § 42, Larkos vs Cipru, § 29, Bocancea şi alţii vs Moldovei, § 24). Statele beneficiază de o anumită marjă de apreciere în a decide dacă şi în ce măsură diferenţele între diversele situaţii similare justifică un tratament juridic diferit, iar scopul acestei marje variază în funcţie de anumite circumstanţe, de domeniu şi de context (în acest sens, a se vedea hotărârile din 23 iulie 1968, 28 mai 1985 şi, respectiv, 6 iulie 2004, pronunţate în cauzele “Aspecte privind regimul lingvistic în şcolile belgiene” vs Belgiei, § 10, Gaygusuz vs Austriei, § 42, Bocancea şi alţii vs Moldovei, § 24).