Se reţine ca legiuitorul constituant operează, în art. 26 alin. (1), cu trei noţiuni: viaţa intima, viaţa familială şi viaţa privată, iar alin. (2) al aceluiaşi articol obligă la o circumstanţiere a acestor elemente. Atunci când legiuitorul prevede ca orice persoana fizică are dreptul sa dispună de ea însăşi, dar fără sa încalce drepturile şi libertăţile altora, ordinea publica sau bunele moravuri, înţelege ca cele trei noţiuni de la alin. (1) – viaţa intima, viaţa familială, viaţa privată -, nu pot fi concepute decât în respectul drepturilor şi libertăţilor altora, al ordinii publice, precum şi al bunelor moravuri. Aceasta înseamnă ca fiecare element de la alin. (1) trebuie raportat, pe rând, la fiecare dintre cele trei elemente ale alin. (2), dar esenţial în soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate este stabilirea termenului de bune moravuri.
În numeroase tari, în prezent, este admisă ideea ca raporturile homosexuale între persoane adulte, care au consimţit la acestea, reprezintă o dimensiune a vieţii intime a persoanei fizice şi de aceea ele nu pot fi sancţionate penal.
La aceasta idee s-a ajuns după o perioadă de căutări. Astfel, chiar Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg, în anul 1976, a respins ideea ca ar exista o morală general-europeana, conceptul de bune moravuri trebuind înţeles prin prisma prevederilor legislaţiilor naţionale. Ulterior însă Curtea a revenit asupra acestui punct de vedere (Afacerea Dudgeon – 1981; Afacerea Norris – 1987, Afacerea Modinas -1993), considerând ca raporturile homosexuale dintre persoanele adulte, în privat, cu acordul lor, nu contravin bunelor moravuri şi deci ele nu sunt de natura sa încalce art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care prevede ca: „1) Orice persoana are dreptul la respectarea vieţii sale private şi familiale, a domiciliului şi corespondenţei sale. 2) Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept, decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru siguranţa naţională, ordinea publica, bunăstarea economică a ţării şi apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei sau pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora”. Curtea Europeană a sugerat, prin aceste decizii, modificarea legislaţiei ţărilor membre ale Consiliului Europei, în sensul noii interpretări a art. 8 din convenţie. Aceeaşi idee se regăseşte şi în Amendamentul nr. 8 al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei la Raportul asupra cererii de aderare a României la Consiliul Europei, în care se exprimă speranţa ca România nu va întârzia să-şi modifice legislaţia în sensul ca art. 200 din Codul penal sa nu mai considere ca o infracţiune actele homosexuale, săvârşite în privat, între adulţii care au consimţit la acestea.
Trebuie admis ca expresia bunele moravuri poate dobândi semnificaţii diferite, în raport de religii şi ideologii. Dreptul, ca fenomen social, nu poate face abstracţie de tendinţele de evoluţie ale societăţii contemporane, inclusiv ale relaţiilor interumane, chiar dacă, la un moment dat, soluţiile legislative şi jurisprudenţiale par a veni în contradicţie cu preceptele morale tradiţionale.
Dacă, atât timp cât România nu a fost membră a Consiliului Europei şi nu a aderat la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, interpretarea art. 8 al convenţiei, prin deciziile de speţa ale Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg, nu au avut nici o relevantă pentru legislaţia şi jurisprudenţa româna, după intrarea României în Consiliul Europei şi după aderarea la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (Legea nr. 30/1994, publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 135 din 31 mai 1994) datele problemei s-au schimbat fundamental. La aceasta schimbare obligă însăşi Constituţia României, care în art. 20 alin. (1) precizează ca dispoziţiile sale, în materia drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, vor fi interpretate şi aplicate în concordanta cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte, or, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, începând cu data de 31 mai 1994, a devenit un atare tratat. Mai mult, în alin. (2) al art. 20 din Constituţie se consacră principiul priorităţii normei de drept internaţional: „Dacă există neconcordante între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale”.
Se observă, din cele de mai sus, ca între art. 8 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, aşa cum este acesta interpretat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg, şi art. 200 alin. (1) din Codul penal român există o atare neconcordanţa, care obligă Curtea Constituţională a României la o decizie corespunzătoare. Înlăturarea conflictului dintre legea penală internă şi textul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, aşa cum este acest text interpretat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, conduce la admiterea, în parte, a excepţiei de neconstituţionalitate privind art. 200 alin. (1) din Codul penal.
Admiterea excepţiei, spre a stabili concordanta dintre legea penală româna şi norma internaţională, nu este posibila însă decât prin stabilirea unei corelaţii între interpretarea art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi cea a art. 26 din Constituţia României, interpretarea instanţei de contencios european, în virtutea principiului subsidiarităţii, impunându-se şi fata de instanţa de contencios constituţional naţional.
În baza acestor orientări de principiu, trebuie admis ca instanţa de contencios constituţional naţional are nu numai dreptul, dar şi obligaţia de a interpreta Constituţia, înlăturând, prin soluţia pe care o pronunţă, neconcordanţa dintre textul intern şi textul european, astfel încât legea internă sa fie aplicabilă, utilizând termeni juridici în sensul în care au fost definiţi de legiuitor, cum ar fi, în speţa, termenul în public, la care se referă art. 152 din Codul penal.
Mai este de reţinut ca interpretarea art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, data de Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg, nu vizează, tale quale, orice raporturi între persoane de acelaşi sex, cum la fel este redactat şi Amendamentul nr. 8 al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, ci numai raporturi între persoane adulte, care au loc în privat, în intimitate, nu în public, şi deci fără a produce scandal public şi, evident, dacă persoanele respective au consimţit la asemenea raporturi. Per a contrario, orice raporturi cu minori sau între persoane adulte , dar prin constrângere, ori în locuri publice sau în privat, dar care au dus la scandal public, nu mai intră sub protecţia art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi, pe cale de consecinţă, nici sub protecţia art. 26 din Constituţia României, fiind relaţii faţă de care trebuie menţinută represiunea penală.
În consecinţa, excepţia de neconstituţionalitate privitoare la art. 200 alin. 1 din Codul penal urmează a fi admisă în parte, numai pentru raporturile sexuale între persoane majore de acelaşi sex, liber consimţite, comise în privat, cu condiţia sa nu producă scandal public.
Excepţia referitoare la art. 200 alin. (2) din Codul penal, însă, urmează sa fie respinsă, întrucât faptele incriminate prin acest text – cum sunt cele săvârşite asupra unui minor sau asupra unei persoane în imposibilitatea de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa sau prin constrângere – aduc atingere unor valori sociale ce trebuie ocrotite, în continuare, prin legea penală.
Curtea Constituţională, decizia nr. 81 din 15 iulie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 14 din 25 ianuarie 1995. A se vedea şi decizia Curţii Constituţionale nr. 136 din 7 decembrie 1994.
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.