LIBERTATEA RELIGIOASĂ, REGIMUL GENERAL AL CULTELOR, PRINCIPIUL AUTONOMIEI RELIGIOASE

LIBERTATEA RELIGIOASĂ, REGIMUL GENERAL AL CULTELOR, PRINCIPIUL AUTONOMIEI RELIGIOASE

Referitor la autonomia cultelor religioase, Curtea observă, în acord cu studiile doctrinare în materie (Radu Carp – Studia Politica, Romanian Political Science Review, vol. X, nr. 2/2010, Ed. C.H. Beck, p. 349 – 357), că acest concept s-a născut datorită separaţiei dintre stat şi biserică, fiecare dintre aceste instituţii având competenţe specifice care nu interferează. De exemplu, Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea din 3 noiembrie 2009, pronunţată în Cauza Lautsi împotriva Italiei, a reafirmat obligaţia statului de a fi neutru în exercitarea autorităţii publice, mai ales în ce priveşte educaţia, prin neafişarea simbolurilor religioase aparţinând unui cult anume în sălile de clasă.

Curtea observă că în cazul cultelor religioase termenul autonomie se referă la capacitatea de a legifera şi a se conduce potrivit statutelor proprii. Astfel, o definiţie completă a conceptului de autonomie a cultelor poate fi următoarea: dreptul natural al Bisericii de a stabili unilateral normele doctrinare, clericale şi judiciare specifice naturii sale şi de a se autoguverna prin acestea, în mod independent faţă de stat (Ionuţ Corduneanu – Biserica şi statul – două studii, Ed. Evloghia, Târgşoru Vechi, 2006, p. 52 – 82).

Totodată, Curtea mai observă că, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că existenţa autonomă a comunităţilor religioase este indispensabilă într-o societate democratică şi constituie o problemă esenţială în protecţia libertăţii religioase garantate de prevederile art. 9 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Hotărârea din 26 octombrie 2000, pronunţată în Cauza Hasan şi Chaush împotriva Bulgariei).

Prin urmare, Curtea reţine că opţiunea legiuitorului exprimată în textul de lege criticat este pe deplin justificată din perspectiva principiului autonomiei cultelor în raport cu statul, principiu reflectat, la nivel constituţional, de art. 29 alin. (5) din Legea fundamentală, potrivit căruia “Cultele religioase sunt autonome faţă de stat şi se bucură de sprijinul acestuia […]”.

Curtea observă că susţinerile autorului excepţiei potrivit cărora această jurisdicţie este una administrativ-disciplinară obligatorie, ceea ce contravine art. 21 alin. (4) din Constituţie conform căruia jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative şi gratuite, nu pot fi primite. Astfel, din perspectiva modului de organizare, funcţionare şi a competenţelor exercitate, cultele nu constituie autorităţi publice în sensul Legii contenciosului administrativ nr. 544/2004. În acest sens, prevederile Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor disting între autorităţile publice şi culte, spre exemplu art. 9 alin. (2) potrivit căruia “Cultele sunt egale în faţa legii şi a autorităţilor publice”. Prin urmare, jurisdicţia în cadrul cultelor nu este una specială administrativă, aşa încât nu se poate susţine încălcarea dispoziţiilor art. 21 alin. (4) din Constituţie.

III. Curtea constată că autorul excepţiei se referă la faptul că, potrivit art. 26 din Legea nr. 489/2006, cultele pot avea organe proprii de judecată religioasă, care soluţionează problemele de disciplină internă şi ale căror hotărâri, în cazul anumitor culte, nu pot fi atacate în faţa instanţelor civile. Acest aspect este concretizat, în speţă, de art. 156 alin. (6) din Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 53/2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 50 din 22 ianuarie 2008, potrivit căruia “În virtutea autonomiei cultelor, prevăzută de lege, şi a competenţelor specifice lor, instanţele de judecată bisericească soluţionează problemele de disciplină internă, iar hotărârile instanţelor bisericeşti la toate nivelurile nu sunt atacabile în faţa instanţelor civile”.

Din această perspectivă, Curtea observă, cu privire la critica referitoare la încălcarea art. 21 alin. (1) – (3) privind accesul liber la justiţie din Legea fundamentală, că acesta nu este un drept absolut, ci unul care poate implica limitări, cât timp acestea sunt rezonabile şi proporţionale cu scopul urmărit. În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în jurisprudenţa sa, de exemplu prin Hotărârea din 21 februarie 1975, pronunţată în Cauza Golder împotriva Regatului Unit, că dreptul de acces la tribunale nu este absolut. Fiind vorba de un drept pe care Convenţia l-a recunoscut fără să-l definească în sensul restrâns al cuvântului, există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conţinutul oricărui drept. Totodată, prin Hotărârea din 28 mai 1985, pronunţată în Cauza Ashingdane împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, Curtea a reţinut că acest drept cere, prin însăşi natura sa, o reglementare din partea statului, reglementare ce poate varia în timp şi spaţiu, însă în funcţie de “resursele comunităţilor şi nevoile indivizilor.” În elaborarea unei astfel de reglementări, statele se bucură de o anumită marjă de apreciere.

Curtea reţine că, potrivit art. 29 alin. (3) din Legea fundamentală, “Cultele religioase sunt libere şi se organizează potrivit statutelor proprii, în condiţiile legii”, ceea ce demonstrează că legiuitorul constituant a înţeles, în aplicarea principiului autonomiei cultelor, să lase la latitudinea acestora stabilirea unor reglementări specifice în ce priveşte atât organizarea şi funcţionarea lor, cât şi stabilirea unor reguli proprii de judecată în ce priveşte răspunderea disciplinară internă. Aceasta şi datorită naturii speciale a abaterilor şi delictelor disciplinare, a pedepselor şi a iertărilor pe care, în speţă, nu le pot aplica instanţele de drept comun.

Referitor la susţinerea potrivit căreia instanţele de judecată specializate în litigii de muncă au deplina posibilitate să aibă în vedere, în materie disciplinară, prevederile statutare şi canonice, Curtea observă că răspunderea disciplinară a clerului nu intervine ca urmare a nerespectării clauzelor unui contract de muncă. În speţă, art. 123 alin. (7) din Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române prevede că “Raportul dintre personalul clerical şi Centrul Eparhial este unul de slujire şi misiune liber asumată, conform mărturisirii (declaraţiei) solemne publice rostite şi semnate de către fiecare candidat înaintea hirotoniei întru preot”. Aşa fiind, Curtea reţine că prevederile Codului muncii referitoare la competenţa de judecată a instanţelor judecătoreşti specializate în dreptul muncii nu sunt aplicabile în cazul cultelor.

Având în vedere toate aceste aspecte, Curtea reţine că este justificată, în speţă, limitarea dreptului de acces la o instanţă numai cu privire la judecarea contravenţiilor şi infracţiunilor.

Întrucât nu s-a constatat încălcarea niciunui drept fundamental Curtea reţine că dispoziţiile art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi din Constituţie nu sunt incidente în speţă.

Curtea mai reţine că, potrivit art. 10 alin. (1) privind libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, “orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie. Acest drept implică libertatea de a-şi schimba religia sau convingerea, precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea individual sau colectiv, în public sau în particular, prin intermediul cultului, învăţământului, practicilor şi îndeplinirii riturilor”. În acord cu aceste prevederi, o persoană poate în mod liber să îşi aleagă, să practice sau să îşi manifeste religia prin intermediul cultului, învăţământului, practicilor şi îndeplinirii riturilor. Întrucât fiecare religie presupune o practică şi rituri specifice, cunoscute de persoana interesată la intrarea într-un cult acceptat, este firesc ca aceasta să se supună regulilor cultului respectiv. În speţă, potrivit art. 123 alin. (1) şi (7) din Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, “Preoţii şi diaconii slujitori se recrutează dintre doctorii, absolvenţii de masterat şi licenţiaţii facultăţilor de teologie, specializarea Teologie pastorală, care au susţinut examenul de capacitate preoţesc” iar “La începerea activităţii pastorale în unitatea pentru care a fost numit, personalul bisericesc primeşte din partea chiriarhului o decizie prin care se reglementează drepturile şi îndatoririle ce-i vor reveni”. Curtea constată că personalul clerical are o pregătire specifică ce presupune cunoaşterea statutelor şi normelor canonice ce reglementează atât răspunderea disciplinară, cât şi procedura de judecată specifică, cuprinsă în art. 148 – 160 din cap. IV al Statutului pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române.

Totodată, Curtea mai observă că, potrivit art. 2 alin. (2) din Statut, “Biserica Ortodoxă Română este autocefală şi unitară în organizarea şi în lucrarea sa pastorală, misionară şi administrativă”. Or, principiile autonomiei şi unităţii cultului nu ar mai fi respectate dacă instanţele de drept comun ar exercita controlul asupra hotărârilor luate de instanţele disciplinare şi de judecată bisericească în probleme doctrinare, morale, canonice şi disciplinare. Prin urmare, Curtea nu poate reţine criticile autorului excepţiei potrivit cărora prevederile art. 26 din Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor aduc atingere dispoziţiilor art. 124 alin. (2) şi ale art. 126 alin. (1) şi (5) din Constituţie.

În sensul celor menţionate s-a pronunţat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea din 23 septembrie 2008, pronunţată în Cauza Ahtinen împotriva Finlandei, observând că, “atunci când acceptă angajarea ecleziastică într-o parohie, preoţii sunt conştienţi de posibilitatea ca mai târziu să fie transferaţi într-un alt post. Din acest motiv, reclamantul, prin faptul că a fost de acord să slujească într-o parohie a Bisericii ca preot şi-a asumat şi răspunderea de a se supune regulilor respectivului cult care se regăsesc în Statutul Bisericii şi în Regulile de procedură bisericească”.

În final, referitor la susţinerea potrivit căreia textul de lege criticat încalcă şi prevederile art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât organele de jurisdicţie ale cultelor nu reprezintă un tribunal independent şi imparţial prin faptul că membrii acestora sunt persoane subordonate conducerii cultului, Curtea observă că nici aceasta nu poate fi reţinută.

Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin Hotărârea pronunţată în Cauza Ahtinen împotriva Finlandei, anterior menţionată, a decis într-o situaţie similară celei din speţă (reclamantul fusese transferat ca preot dintr-o parohie în alta, fără a i se cere consimţământul, prin decizia Consiliului Clerical, inatacabilă în instanţă, în acord cu regulile cuprinse în Statutul Bisericii Evanghelice Luterane) că art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu este încălcat de vreme ce nu îşi găseşte aplicarea în cauză. Dreptul pretins de reclamant nu constituia un “drept civil”, care să poată fi valorificat în faţa instanţelor de drept comun, în sensul art. 6 din Convenţie.

Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat în acelaşi sens, al inaplicabilităţii art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, şi prin Decizia de admisibilitate din 30 ianuarie 2001 (Cererea nr. 40.224/1998), pronunţată în Cauza Eva Dudová şi Zdenĕk Duda împotriva Republicii Cehe, reţinând că procedura urmată de reclamanţi nu se referea la un drept cu privire la care să existe cale de atac în faţa instanţelor de judecată cehe. Curtea a reamintit că art. 6 din Convenţie nu are ca scop crearea de noi drepturi materiale care nu au fundament legal în ordinea juridică internă, ci de a oferi o protecţie procedurală drepturilor recunoscute în legislaţia internă a statului în cauză.

Curtea Constituţională, Decizia nr. 448 din 7 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. . 424 din 17 iunie 2011. A se vedea și Curtea Constituțională , Decizia nr. 640 din 10 iunie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 506 din 4 iulie 2008, şi Decizia nr. 797 din 3 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 575 din 30 iulie 2008.