Prescripţia răspunderii penale

Instituirea prescripţiei ca una dintre cauzele de înlăturare a răspunderii penale constituie o consecinţă firească a înţelegerii infracţiunii ca o faptă antisocială şi a răspunderii penale ca o ripostă publică la infracţiune. Tragerea la răspundere penală pentru comiterea unei fapte periculoase pentru societate este utilă şi necesară numai dacă se produce într-un interval de timp în care pedeapsa aplicată infractorului îşi poate îndeplini funcţiile preventive şi educative pentru care a fost instituită. În afară de infracţiunile împotriva păcii şi omenirii, exceptate de la prescripţie conform art. 121 alin. (2) din Codul penal, în cazul tuturor celorlalte infracţiuni trecerea unui anumit interval de timp determină ca răspunderea penală să nu mai prezinte nici o utilitate, fapta ca atare şi răul social produs de aceasta fiind şterse din conştiinţa publică pe cale naturală, prin uitare.

Dispoziţiile art. 124 din Codul penal nu contravin principiului egalităţii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, întrucât nu implică un regim juridic diferit pentru persoane aflate în aceeaşi situaţie. Răspunderea penală operează pentru toţi infractorii în privinţa cărora nu s-a împlinit termenul de prescripţie prevăzut de lege şi este înlăturată în cazul tuturor celor care nu au fost pedepsiţi în limitele acestui termen.

Textul de lege atacat nu contravine nici prevederilor art. 21 din Constituţie, deoarece nu se împiedică accesul la justiţie al persoanei vătămate prin infracţiune. Prin faptul că un infractor nu mai poate fi pedepsit după împlinirea termenului de prescripţie nu se încalcă drepturile sau interesele legitime ale persoanei vătămate, tragerea la răspundere penală constituind un drept exclusiv al societăţii, în sistemul legislativ actual. De aceea nu poate fi primită nici susţinerea că infractorul s-ar situa mai presus de lege prin efectul prescripţiei. Persoanei vătămate prin infracţiune îi rămâne în continuare deschisă calea acţiunii civile împotriva autorului infracţiunii, cu condiţia ca şi în acest caz acţiunea să se exercite înăuntrul termenului de prescripţie extinctivă prevăzut de lege.

În ceea ce priveşte susţinerea că dispoziţiile art. 124 din Codul penal ar trebui să fie completate în sensul că prescripţia specială să opereze doar în cazul în care întreruperile termenului de prescripţie se datorează persoanei vătămate, Curtea reţine că aceasta nu intră în sfera controlului de constituţionalitate, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, fiind un aspect ce ţine de competenţa Parlamentului, ca unică autoritate legiuitoare a ţării, conform art. 58 alin. (1) din Constituţie.

Curtea Constituţională, decizia nr. 287 din 1 noiembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 14 din 11 ianuarie 2002, decizia nr. 30 din 31 ianuarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 15 februarie 2002