SESIZAREA DE NECONSTITUŢIONALITATE A HOTĂRÂRII PARLAMENTULUI NR. 32 DIN 3 IULIE 2012 PENTRU REVOCAREA DOMNULUI GHEORGHE IANCU DIN FUNCŢIA DE AVOCAT AL POPORULUI

SESIZAREA DE NECONSTITUŢIONALITATE A HOTĂRÂRII PARLAMENTULUI NR. 32 DIN 3 IULIE 2012 PENTRU REVOCAREA DOMNULUI GHEORGHE IANCU DIN FUNCŢIA DE AVOCAT AL POPORULUI

Obiectul sesizării îl constituie Hotărârea Parlamentului nr. 32 din 3 iulie 2012 pentru revocarea domnului Gheorghe Iancu din funcţia de Avocat al Poporului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 445 din 4 iulie 2012, având următorul cuprins:

“Art. 1

Domnul Gheorghe Iancu se revocă din funcţia de Avocat al Poporului.

Art. 2

Până la numirea unui nou Avocat al Poporului, domnul Valer Dorneanu, adjunct al Avocatului Poporului, va îndeplini atribuţiile funcţiei de Avocat al Poporului.”

Autorii sesizării susţin că Hotărârea Parlamentului nr. 32 din 3 iulie 2012 încalcă următoarele dispoziţii din Constituţie: art. 58 alin. (1) referitor la numirea şi rolul Avocatului Poporului şi art. 146 lit. d) referitor la atribuţia Curţii Constituţionale de a hotărî asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, care pot fi ridicate şi direct de Avocatul Poporului.

Examinând sesizarea de neconstituţionalitate, Curtea constată următoarele:

Curtea reţine că hotărârea criticată reprezintă un act juridic cu caracter individual, vizând revocarea domnului Gheorghe Iancu din funcţia de Avocat al Poporului.

Din examinarea dispoziţiilor din Constituţie referitoare la Avocatul Poporului şi a celor cuprinse în Legea nr. 35/1997 privind organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul Poporului, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 844 din 15 septembrie 2004, cu modificările şi completările ulterioare, Curtea reţine, referitor la conducătorul instituţiei Avocatul Poporului, că acesta se află în raporturi constituţionale şi legale directe cu Parlamentul.

Astfel, din coroborarea dispoziţiilor art. 58 alin. (1) şi ale art. 65 alin. (2) lit. i) din Constituţie, Curtea reţine că Avocatul Poporului este numit în şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului, pe o perioadă de 5 ani.

De asemenea, potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 35/1997, mandatul de Avocat al Poporului se exercită de la data depunerii jurământului în faţa preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului.

Totodată, în condiţiile art. 9 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 35/1997, mandatul Avocatului Poporului încetează înainte de termen, printre altele, în caz de revocare din funcţie, iar revocarea din funcţie a Avocatului Poporului, ca urmare a încălcării Constituţiei şi a legilor, se face de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor prezenţi, la propunerea birourilor permanente ale celor două Camere ale Parlamentului, pe baza raportului comun al comisiilor juridice ale celor două Camere ale Parlamentului.

Pe de altă parte, Curtea reţine că, în conformitate cu art. 60 din Constituţie, Avocatul Poporului prezintă celor două Camere ale Parlamentului rapoarte, anual sau la cererea acestora, iar rapoartele pot conţine recomandări privind legislaţia sau măsuri de altă natură, pentru ocrotirea drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor.

Aşadar, Avocatul Poporului răspunde numai în faţa Parlamentului, activitatea sa fiind supusă controlului parlamentar. Ca urmare, Parlamentul este singura autoritate în măsură să aprecieze dacă activitatea desfăşurată de Avocatul Poporului, în calitatea sa de conducător al instituţiei, s-a realizat în limitele stabilite de Constituţie şi lege sau, dimpotrivă, cu încălcarea acestora, şi în consecinţă, printr-o evaluare obiectivă în cadrul căilor şi procedurilor exclusiv parlamentare, să dispună măsurile legale.

A decide altfel ar însemna să se recunoască Curţii Constituţionale posibilitatea de a se substitui Parlamentului, de a invalida evaluările făcute de acesta şi de a le înlocui cu evaluările proprii ale Curţii, ceea ce ar exceda, în mod evident, atribuţiilor instanţei de contencios constituţional.

În lumina tuturor considerentelor expuse, Curtea constată că revocarea din funcţia de Avocat al Poporului a domnului Gheorghe Iancu nu vizează, prin natura juridică a hotărârii criticate, valori şi principii constituţionale, în sensul reţinut de instanţa de contencios constituţional prin Decizia nr. 727 din 9 iulie 2012 şi, ca atare, această hotărâre nu poate fi supusă controlului de constituţionalitate (Curtea Constituţională, Decizia nr. 732 din 10 iulie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 480 din 12 iulie 2012).

NOTĂ. Referitor la sesizarea de neconstituţionalitate a Legii pentru modificarea alin. (1) al art. 27 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, prin Decizia nr. 727 din 9 iulie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  477 din 12 iulie 2012, Curtea Constituţională  admite sesizarea de neconstituţionalitate formulată de 67 de deputaţi aparţinând Grupului parlamentar al Partidului Democrat Liberal şi constată că soluţia legislativă care exclude de la controlul de constituţionalitate hotărârile Parlamentului care afectează valori şi principii constituţionale este neconstituţională.

Examinând, în cadrul controlului de constituţionalitate a priori, dispoziţiile art. I pct. 1 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de procedură civilă şi a Codului de procedură penală al României (devenită Legea nr. 177/2010) în raport cu art. 146 din Constituţie, instanţa de contencios constituţional a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 142 din Constituţie coroborate cu cele ale art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei şi unica autoritate de jurisdicţie constituţională în România. În virtutea acestor prevederi, Curtea asigură controlul de constituţionalitate al actelor, procedurilor sau împrejurărilor cu privire la care a fost sesizată, constatând conformitatea sau neconformitatea acestora cu Legea fundamentală.

Prin urmare, Curtea a constatat că, modificând Legea nr. 47/1992, reglementarea în discuţie consacră o atribuţie nouă Curţii, respectiv controlul de constituţionalitate al hotărârilor plenului Camerei Deputaţilor, al hotărârilor plenului Senatului şi al hotărârilor plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului, atribuţie care se circumscrie, în mod evident, cadrului constituţional consacrat de art. 146 (a se vedea Decizia nr. 1.106 din 22 septembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 4 octombrie 2010).

Pe de altă parte, în jurisprudenţa sa, referitoare la atribuţia de a se pronunţa asupra constituţionalităţii hotărârilor plenului Camerei Deputaţilor, hotărârilor plenului Senatului şi hotărârilor plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului, Curtea şi-a circumstanţiat competenţa de control al constituţionalităţii hotărârilor Parlamentului, instituită ca urmare a modificării şi completării art. 27 din Legea nr. 47/1992, precizând că pot fi supuse controlului de constituţionalitate numai hotărârile Parlamentului adoptate după conferirea noii competenţe, hotărâri care afectează valori, reguli şi principii constituţionale sau, după caz, organizarea şi funcţionarea autorităţilor şi instituţiilor de rang constituţional (a se vedea Decizia nr. 53 din 25 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 3 februarie 2011, şi Decizia nr. 1.631 din 20 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 2 februarie 2012).

De asemenea, Curtea a statuat că art. 27 din Legea nr. 47/1992 nu instituie vreo diferenţiere între hotărârile care pot fi supuse controlului Curţii Constituţionale sub aspectul domeniului în care au fost adoptate sau sub cel al caracterului normativ sau individual, ceea ce înseamnă că toate aceste hotărâri sunt susceptibile a fi supuse controlului de constituţionalitate – ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus (a se vedea Decizia nr. 307 din 28 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 293 din 4 mai 2012).

În aceste condiţii, Curtea constată că instituirea atribuţiei sale de a exercita un asemenea control de constituţionalitate reprezintă expresia diversificării şi consolidării competenţei Curţii Constituţionale, unica autoritate de jurisdicţie constituţională din România, şi un câştig în eforturile de realizare a unui stat de drept şi democratic, fără a putea fi considerată o acţiune conjuncturală sau justificată pe criterii ce ţin de oportunitate. De altfel, chiar realitatea juridică, politică şi socială dovedeşte actualitatea şi utilitatea acesteia, având în vedere faptul că instanţa de contencios constituţional a fost chemată să se pronunţe asupra constituţionalităţii unor hotărâri ale Parlamentului care puneau în discuţie valori şi principii constituţionale.

În continuare, Curtea reţine că, potrivit art. 1 alin. (3) din Constituţie: “România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate.” În acelaşi timp, art. 1 alin. (4) din Legea fundamentală consacră expres principiul separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale.

Aşa fiind, Curtea constată că o dimensiune a statului român o reprezintă justiţia constituţională, înfăptuită de Curtea Constituţională, autoritate publică politico-jurisdicţională care se situează în afara sferei puterii legislative, executive sau judecătoreşti, rolul său fiind acela de a asigura supremaţia Constituţiei, ca Lege fundamentală a statului de drept. Astfel, potrivit art. 142 alin. (1) din Constituţia României: “Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei.” Supremaţia Legii fundamentale este aşadar de esenţa exigenţelor statului de drept, reprezentând totodată o realitate juridică ce implică consecinţe şi garanţii. Între consecinţe se enumeră deosebirile dintre Constituţie şi legi şi, nu în ultimul rând, compatibilitatea întregului drept cu Constituţia, iar între garanţii se regăseşte controlul constituţionalităţii.

Controlul de constituţionalitate, în ansamblul său, şi, integrat acestuia, controlul de constituţionalitate al hotărârilor Parlamentului care pun în discuţie valori şi principii constituţionale, nu este numai o garanţie juridică fundamentală a supremaţiei Constituţiei. El reprezintă un mijloc pentru a înzestra Curtea Constituţională cu o capacitate coerentă de expresie, de natură să asigure eficient separaţia şi echilibrul puterilor într-un stat democratic.

De altfel, Comisia europeană pentru democraţie prin drept – Comisia de la Veneţia, organism consultativ al Consiliului Europei în probleme de drept constituţional, a subliniat că limitarea atribuţiilor Curţii Constituţionale a Ungariei în privinţa chestiunilor bugetare ar trebui înlăturată (a se vedea, în acest sens, Opinia nr. 665/2012 a Comisiei de la Veneţia cu privire la Legea privind Curtea Constituţională a Ungariei, adoptată în cadrul celei de-a 91-a sesiuni plenare, 15 – 16 iunie 2012, paragraful 54 pct. 10).

În consecinţă, modificarea legislativă, în sensul eliminării atribuţiei Curţii Constituţionale de a se pronunţa asupra constituţionalităţii hotărârilor plenului Camerei Deputaţilor, hotărârilor plenului Senatului şi hotărârilor plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului, fără nicio distincţie, nu face decât să ştirbească autoritatea Curţii Constituţionale, instituţie fundamentală a statului, şi să înfrângă astfel principiile statului de drept, conducând la dificultăţi deloc imprevizibile în realizarea unei politici de stat adecvate consolidării şi dezvoltării unui stat democratic, în care respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie. În aceste condiţii, Curtea subliniază că statul de drept, democratic şi social nu trebuie să rămână un principiu fundamental, cu valenţe pur teoretice, fără urmări practice, ci o realitate, corect receptată, atât de autorităţile publice, cât şi de cetăţeni.

Curtea constată, de asemenea, că excluderea de la controlul de constituţionalitate a tuturor hotărârilor plenului Camerei Deputaţilor, hotărârilor plenului Senatului şi hotărârilor plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului nu se fondează pe statul de drept, ci, eventual, pe considerente de oportunitate, care, prin esenţa sa, presupune subiectivismul, interpretarea şi arbitrarul.

Or, justiţia constituţională se fundamentează pe statul de drept, nu pe oportunitate. Aşa fiind, această atribuţie nu poate avea semnificaţia unei sarcini “excesive” pentru Curtea Constituţională, astfel cum este menţionat în expunerea de motive la legea supusă controlului, susţinere fără semnificaţie juridică, ci se integrează, în mod indisolubil, odată ce a fost legitim acordată, unui mecanism juridic de natură să contribuie la realizarea principiului separaţiei şi echilibrului puterilor într-un stat de drept, democratic şi social. A aprecia şi a decide asupra activităţii Curţii Constituţionale, cu precădere prin prisma unor standarde de ordin cantitativ, înseamnă incorecta sa receptare şi mai mult, ignorarea substanţei rolului său fundamental. De aceea, nu se poate reţine nici argumentul preşedintelui Senatului, exprimat în punctul său de vedere, în sensul că prin modificarea adusă Legii nr. 47/1992, prin Legea nr. 177/2010, s-ar încărca în mod excesiv activitatea Curţii Constituţionale, ceea ce a dăunat bunului mers al activităţii acesteia.

Argumentul Guvernului în sensul că dispoziţiile art. 146 lit. l) din Constituţie permit legiuitorului să modifice atribuţiile Curţii în sensul adăugării sau eliminării acestora prin legea sa organică nu poate fi reţinut, din următoarele motive:

Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 146 din Constituţie enumeră atribuţiile Curţii Constituţionale, dar că enumerarea expresă prevăzută de lit. a) – k) ale articolului nu este limitativă, de vreme ce acelaşi articol la lit. l) prevede că instanţa de contencios constituţional “îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de legea organică a Curţii” (a se vedea Decizia nr. 1.106 din 22 septembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 4 octombrie 2010).

De asemenea, examinând proiectul de lege privind revizuirea Constituţiei României, înaintat de Preşedintele României, Curtea a considerat oportună completarea dispoziţiilor lit. c) a art. 146 în sensul următor: “c) se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentului şi a hotărârilor cu caracter normativ ale Parlamentului, la sesizarea preşedintelui Parlamentului, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puţin 40 de parlamentari;”. Această propunere a vizat constituţionalizarea expresă a normelor cuprinse în Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, reglementând la rang de Constituţie atribuţiile Curţii reglementate în cuprinsul art. 27 alin. (1) din legea sa organică.

În aceste condiţii, Curtea a recomandat abrogarea lit. l), potrivit căreia “îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de legea organică a Curţii”. Propunerea a fost justificată de împrejurarea că, în virtutea acestei dispoziţii, Curtea, alături de atribuţiile “de rang constituţional” prevăzute la art. 146 lit. a) – k), poate dobândi şi alte atribuţii instituite de legiuitorul ordinar prin legea ei de organizare şi funcţionare, atribuţii “de rang” legal.

Totodată, Curtea a reţinut că, în temeiul textului constituţional propus spre abrogare – art. 146 lit. l), atribuţiile Curţii Constituţionale pot fi multiplicate ori de câte ori interese ale forţelor politice impun modificarea sau completarea legii de organizare a Curţii. Curtea a apreciat că, prin eliminarea dispoziţiei constituţionale, este garantată independenţa instanţei constituţionale şi se păstrează voinţa puterii constituţionale originare cu privire la atribuţiile Curţii limitativ prevăzute numai în cuprinsul Constituţiei (a se vedea Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011 asupra proiectului de lege privind revizuirea Constituţiei României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr 440 din 23 iunie 2011).

În lumina jurisprudenţei enunţate, Curtea reţine că sensul normei de trimitere cuprinse în art. 146 lit. l) din Constituţie, astfel cum rezultă din modul său de redactare – “îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de legea organică a Curţii”, este acela de a permite legiuitorului sporirea, extinderea atribuţiilor instanţei de contencios constituţional. De aceea, a interpreta norma fundamentală menţionată, în sensul că legiuitorul ar avea posibilitatea de a limita, elimina sau reduce aceste atribuţii, în detrimentul altor dispoziţii fundamentale, echivalează cu golirea sa de conţinut, respectiv cu deturnarea sa de la scopul perfecţionării democraţiei constituţionale, urmărit de însuşi legiuitorul constituant cu prilejul revizuirii, ceea ce este absolut inacceptabil. Ca urmare, nicio modificare a atribuţiilor Curţii Constituţionale în temeiul art. 146 lit. l) din Legea fundamentală nu poate fi făcută dacă are ca efect suprimarea, în orice condiţii şi cu încălcarea unor norme fundamentale, a uneia dintre aceste atribuţii.

Sub acest aspect, chiar dacă atribuţia privind controlul constituţionalităţii hotărârilor Parlamentului a fost acordată Curţii Constituţionale prin legea sa organică, aceasta a dobândit valenţă constituţională în temeiul dispoziţiilor art. 146 lit. l) din Constituţie.

De altfel, îndeplinirea şi a altor atribuţii de către Curtea Constituţională presupune, fără îndoială, existenţa, şi nu inexistenţa acestora în legea privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. Acelaşi este şi sensul dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, care stabilesc că “atribuţiile Curţii Constituţionale sunt cele stabilite de Constituţie şi de prezenta lege”, şi al art. 10 alin. (1) din acelaşi act normativ, potrivit căruia Curtea Constituţională poate fi sesizată în cazurile expres prevăzute de art. 146 din Constituţie, republicată, sau de legea sa organică.

Ca urmare, Curtea constată că legitimitatea atribuţiei Curţii Constituţionale de a se pronunţa asupra hotărârilor Parlamentului care afectează valori şi principii constituţionale decurge din Legea fundamentală a cărei supremaţie Curtea este chemată să o garanteze, în timp ce soluţia legislativă criticată de eliminare a acestei atribuţii nu îşi află temeiul în Constituţie, ci, aşa cum s-a arătat, rezultă din încălcarea acesteia.

De aceea, Curtea subliniază importanţa controlului de constituţionalitate a hotărârilor Parlamentului pentru buna funcţionare a statului de drept şi pentru respectarea separaţiei şi echilibrului dintre puterile statului, astfel încât, atunci când în discuţie se pune problema afectării valorilor şi principiilor constituţionale pe calea unor hotărâri ale Parlamentului, dincolo de conflictele politice inerente raporturilor dintre majoritate şi opoziţie, Curtea să poată fi chemată să vegheze la respectarea acestor valori şi principii, intrinseci democraţiei, ca unic model politic compatibil cu Legea fundamentală.

Curtea consideră că în cadrul procesului legislativ de reexaminare a dispoziţiei neconstituţionale, fiind vorba de o atribuţie distinctă ce i-a fost conferită Curţii, aceasta ar trebui să fie reglementată într-o secţiune distinctă, după Secţiunea privind controlul constituţionalităţii regulamentelor, care să cuprindă procedurile ce urmează a fi aplicate, specifice noii reglementări, efectele deciziilor Curţii Constituţionale, prin care se constată neconstituţionalitatea hotărârilor Parlamentului, corelarea cu dispoziţiile art. 2 alin. (1) şi art. 11 alin. (1) lit. A.c) din Legea nr. 47/1992.

În fine, Curtea reaminteşte că puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta. Astfel, atât considerentele, cât şi dispozitivul deciziilor Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, şi se impun cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept.