SOCIETĂŢI COMERCIALE, PROTEJAREA INTERESELOR SOCIETĂŢII ÎMPOTRIVA ACTELOR FRAUDULOASE COMISE DE PERSOANELE CARE DEŢIN FUNCŢII ADMINISTRATIVE, DECIZIONALE , FOLOSIREA CU REA-CREDINŢĂ A BUNURILOR SAU A CREDITULUI DE CARE SE BUCURĂ SOCIETATEA

SOCIETĂŢI COMERCIALE, PROTEJAREA INTERESELOR SOCIETĂŢII ÎMPOTRIVA ACTELOR FRAUDULOASE COMISE DE PERSOANELE CARE DEŢIN FUNCŢII ADMINISTRATIVE, DECIZIONALE ,  FOLOSIREA  CU REA-CREDINŢĂ   A BUNURILOR SAU A CREDITULUI DE CARE SE BUCURĂ SOCIETATEA

Prin dispoziţiile art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990 se instituie răspunderea penală a fondatorului, administratorului, directorului sau reprezentantului legal al societăţii care foloseşte, cu rea-credinţă, bunuri sau creditul de care se bucură societatea comercială în alte scopuri decât cele care servesc intereselor societăţii, care reprezintă un subiect de drept de sine stătător, cu personalitate juridică, titular de drepturi şi obligaţii, cu patrimoniu propriu.

Dispoziţiile art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.066 din data de 17 noiembrie 2004,  au următorul conţinut: “Se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 3 ani fondatorul, administratorul, directorul sau reprezentantul legal al societăţii, care: […] 2. foloseşte, cu rea-credinţă, bunuri sau creditul de care se bucură societatea, într-un scop contrar intereselor acesteia sau în folosul lui propriu ori pentru a favoriza o altă societate în care are interese direct sau indirect;”.

Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, Curtea Constituțională a statuat că normele criticate nu conţin nicio dispoziţie de natură să aducă atingere liberului acces al persoanelor la o activitate economică sau dreptului de proprietate.

Reglementarea legală dedusă controlului de constituţionalitate a fost astfel concepută încât să ofere cadrul juridic favorabil protejării acestor interese împotriva actelor frauduloase comise de persoanele care deţin funcţii administrative, decizionale în cadrul societăţii. În această manieră, operatorul economic este pus la adăpost de riscul suportării daunelor rezultate în urma folosirii cu rea-credinţă, în scop contrar intereselor sale sau în folosul propriu, de către subiecţii de drept prevăzuţi în ipoteza normei a bunurilor aflate în patrimoniul propriu care nu se confundă cu patrimoniul acţionarilor ce deţin funcţiile sus-menţionate.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că dispoziţiile legale criticate sunt neconstituţionale, întrucât privează proprietarul acţiunilor la respectiva societate de exercitarea prerogativei de dispoziţie asupra bunului propriu.

În condiţiile în care proprietarul societăţii comerciale a înţeles să folosească bunurile proprii societăţii, pretenţia pe care o poate avea cel ce se consideră prejudiciat este doar de natură civilă, şi nu penală. Astfel, stipularea acestei fapte ca fiind penală reprezintă o exagerare, încălcându-se dreptul de dispoziţie al proprietarului.

Judecătoria Timişoara apreciază că excepţia este neîntemeiată, întrucât textul legal apără tocmai dreptul de proprietate al societăţii comerciale care este o entitate distinctă, cu personalitate juridică proprie, având pe cale de consecinţă şi un patrimoniu.     De asemenea, se au în vedere interesele celorlalţi asociaţi care pot fi prejudiciaţi de administratorii societăţii prin folosirea cu rea-credinţă a unor bunuri sau a creditului de care se bucură societatea, într-un scop contrar intereselor acesteia sau în folosul lor propriu ori pentru a favoriza o altă societate în care au interese direct sau indirect (Curtea Constituţională, Decizia nr. 1.025 din 14 iulie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  687 din 28 septembrie 2011).

Și anterior, Curtea a reţinut că reglementarea legală dedusă controlului de constituţionalitate a fost astfel concepută încât să ofere cadrul juridic favorabil protejării acestor interese împotriva actelor frauduloase comise de persoanele care deţin funcţii administrative, decizionale în cadrul societăţii.

Legiuitorul ordinar este, aşadar, competent să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în accepţiunea principială conferită de Constituţie, în aşa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, cum este cazul societăţilor comerciale, instituind astfel limitări rezonabile în valorificarea acestuia, ca drept subiectiv garantat. Sub acest aspect, Curtea constată că, prin reglementarea dedusă controlului, legiuitorul nu a făcut decât să dea expresie acestor imperative, în limitele şi potrivit competenţei sale constituţionale.

În motivarea unei excepţii de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că, întrucât el are calitatea de asociat al unei societăţi comerciale, poate dispune de capitalul şi acţiunile acesteia fără a fi sancţionat penal, dispoziţia legală criticată încălcând dreptul său de proprietate garantat constituţional.

Susţinerea autorului excepţiei de neconstituţionalitate, potrivit căreia persoana care are calitatea de asociat al unei societăţi comerciale poate dispune de capitalul acesteia în virtutea dreptului său de proprietate asupra părţilor sociale sau a acţiunilor, după caz, apare ca neîntemeiată. În argumentarea criticii sale, autorul excepţiei pleacă de la o premisă greşită constând în absolutizarea exerciţiului prerogativelor dreptului său de proprietate, făcând abstracţie de prevederile art. 44 alin. (1) teza a doua din Constituţie, potrivit cărora “conţinutul şi limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege”.

Conform acestor dispoziţii, legiuitorul ordinar este, aşadar, competent să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în accepţiunea principială conferită de Constituţie, în aşa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, cum este cazul societăţilor comerciale, instituind astfel nişte limitări rezonabile în valorificarea acestuia, ca drept subiectiv garantat. Sub acest aspect, Curtea constată că, prin reglementarea dedusă controlului, legiuitorul nu a făcut decât să dea expresie acestor imperative, în limitele şi potrivit competenţei sale constituţionale ( Curtea Constituţională, Decizia nr. 200 din 28 februarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  236 din 27 martie 2008).

Într-o altă   excepţie  de neconstituţionalitate,  autorul acesteia susţine că dispoziţiile legale atacate sunt neconstituţionale întrucât legiuitorul a instituit răspunderea penală pentru neîndeplinirea unor obligaţii civile contractuale care nu ar trebui să fie sancţionate decât potrivit normelor privind răspunderea civilă.

Curtea de Apel Galaţi – Secţia penală consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată întrucât drepturile şi libertăţile prevăzute în Constituţie pentru fiecare cetăţean trebuie exercitate cu bună-credinţă, în conformitate cu legile în vigoare şi fără a produce prejudicii celorlalte persoane fizice sau juridice. Aşa fiind, prevederile criticate interzic tocmai exercitarea abuzivă a drepturilor prevăzute de art. 44 şi art. 45 din Constituţie.

Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată deoarece dispoziţiile atacate nu încalcă în niciun fel dreptul de proprietate privată ori libertatea economică, ci vin tocmai în scopul protejării acestora, prin stabilirea unor sancţiuni împotriva persoanelor care îşi exercită drepturile şi libertăţile constituţionale cu rea-credinţă.

Avocatul Poporului consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată deoarece, într-o economie de piaţă, statul trebuie să asigure libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale şi crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie. Or, libertatea comerţului nu poate fi asigurată decât prin impunerea unui climat de disciplină economică la care agenţii economici trebuie să se conformeze şi, în consecinţă, legiuitorul are competenţa de a stabili sancţiunile corespunzătoare pentru nerespectarea regulilor stabilite.

Curtea Constituțională constată că obiect al excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 272 alin. (1) pct. 2 şi 3 din Legea nr. 31/1990, dispoziţii   modificate prin art. I pct. 186 din Legea nr. 441/2006 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 1/1990 privind societăţile comerciale, republicată, şi a Legii nr. 26/1990 privind registrul comerţului, republicată, lege publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 955 din 28 noiembrie 2006, iar prin art. I pct. 66 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 82/2007 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale şi a altor acte normative incidente, ordonanţă publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 446 din 29 iunie 2007, au fost introduse două alineate la art. 272 din Legea nr. 31/1990.

Excepţia de neconstituţionalitate se raportează la prevederile constituţionale ale art. 11 referitoare la dreptul internaţional şi dreptul intern, ale art. 20 referitoare la tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art. 44 privind dreptul de proprietate privată, ale art. 45 privind libertatea economică şi ale art. 135 alin. (2) lit. a) privind obligaţia statului de a asigura libertatea comerţului şi la prevederile art. 1 din Protocolul nr. 4 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, privind interzicerea privării de libertate pentru datorii.

Acestea nu conţin nicio dispoziţie de natură să aducă atingere liberului acces al persoanelor la o activitate economică. Altfel, potrivit dispoziţiilor art. 45 din Constituţie, atât accesul liber al persoanei la o activitate economică, cât şi exercitarea acestuia se desfăşoară “în condiţiile legii”. De asemenea, nu se poate reţine nici încălcarea prevederilor art. 135 alin. (2) lit. a) din Constituţie, întrucât stabilirea unei fapte ce constituie infracţiune reprezintă o opţiune legitimă a legiuitorului, care dă expresie preocupării statului pentru a asigura libertatea comerţului şi protecţia concurenţei loiale.

Totodată, Curtea reţine că, urmare a modificării Legii nr. 31/1990 prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 82/2007, s-au introdus două situaţii în care faptele prevăzute la alin. (1) pct. 2 şi 3 ale art. 272 nu se pedepsesc, şi anume fapta prevăzută la alin. (1) pct. 2, dacă a fost săvârşită de administratorul, directorul sau reprezentantul legal al societăţii în cadrul unor operaţiuni de trezorerie între societate şi alte societăţi controlate de aceasta sau care o controlează, direct ori indirect, şi fapta prevăzută la alin. (1) pct. 3, dacă este săvârşită de către o societate comercială ce are calitatea de fondator, iar împrumutul este realizat de la una dintre societăţile controlate ori care o controlează pe aceasta, direct sau indirect ( Curtea Constituţională, Decizia nr. 929 din 18 octombrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  801 din 23 noiembrie 2007, idem, Decizia nr. 474 din 8 iunie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 601 din 12 iulie 2006).