STRĂMUTAREA JUDECĂRII CAUZEI PENALE

Prin Decizia nr. 237 din 5 iunie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 539 din 28 iulie 2003, Curtea Constituţională a reţinut că dispoziţiile art. 55 – 61 din secţiunea a II-a, cu denumirea „Strămutarea judecării cauzei penale”, din cap. II titlul II (Competenţa) al părţii generale a Codului de procedură penală respectă normele care definesc un proces echitabil, precum şi principiul asigurării dreptului la apărare. În acest sens, Curtea a observat că strămutarea nu este o procedură de soluţionare în fond a procesului, ci constituie o procedură specială, de stabilire a competenţei teritoriale a instanţei de judecată, menită tocmai să asigure condiţiile unui proces echitabil, în care părţile să dispună de aceleaşi mijloace de apărare şi să aibă posibilitatea să îşi exercite dreptul la apărare în mod efectiv şi eficient. În cadrul acestei proceduri, exigenţele art. 24 alin. (1) din Constituţie sunt îndeplinite, întrucât părţile au posibilitatea să comunice Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în mod nemijlocit, informaţii şi dovezi cu privire la împrejurările procesului şi să îşi prezinte poziţia faţă de admisibilitatea şi temeinicia cererii de strămutare. De asemenea, prin Decizia nr. 156 din 30 martie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 322 din 14 aprilie 2004, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 57 alin. (1) şi art. 60 alin. (1) din Codul de procedură penală, Curtea a statuat că dispoziţiile legale privitoare la procedura de informare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării cererii de strămutare a judecării cauzei penale, nu numai că nu aduc atingere dreptului la apărare sau dreptului inculpatului la un proces echitabil, dar sunt destinate să asigure condiţiile pentru exercitarea deplină a acestor drepturi, permiţând instanţei lămurirea asupra motivelor şi temeiniciei cererii de strămutare. Informaţiile obţinute în cadrul acestei proceduri nu privesc soluţionarea în fond a procesului penal, astfel încât faptul că nu sunt accesibile părţilor nu este de natură să aducă atingere drepturilor invocate de autorul excepţiei de neconstituţionalitate.

Soluţia adoptată şi considerentele deciziilor citate sunt valabile şi în prezenta cauză, întrucât nu au apărut elemente noi de natură să determine reconsiderarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale.

În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 53 din Constituţie, Curtea reţine că acestea sunt aplicabile numai în ipoteza în care există o restrângere a exercitării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, restrângere care, astfel cum s-a arătat anterior, nu s-a constatat.

Curtea Constituțională, decizia nr. 528 din 11 octombrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1037 din 22 noiembrie 2005