Curtea observă că procedura în litigiu are ca obiect legalitatea celor două decizii ale Comisiei referitoare la drepturile reclamantului care decurg din statutul său de persoană persecutată din motive politice în timpul regimului comunist, drepturi care au, în mod incontestabil, un caracter civil, în sensul alineatului 1 al articolului 6 sus-menţionat.
Curtea reaminteşte că, fiind vorba de decizii cu privire la drepturi şi obligaţii cu caracter civil, articolul 6 alineatul 1 din Convenţie dispune ca deciziile luate de autorităţi administrative care nu îndeplinesc cerinţele acestei dispoziţii să fie supuse controlului ulterior al unui organ judecătoresc cu depline competenţe (conform hotărârii în cauza Ortenberg împotriva Austriei, din 25 noiembrie 1994, seria A nr. 295-B, p. 49-50, alin. 31; hotărârii în cauza Stallinger şi Kuso împotriva Austriei, din 23 aprilie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-II, p. 679-680, alin. 51).
În speţă, Curtea reţine că sus-numita Comisie, care s-a pronunţat la 22 aprilie 1991 şi 6 ianuarie 1994 cu privire la drepturile reclamantului ce rezultă din statutul său de persoană persecutată, alcătuită exclusiv din funcţionari ai Direcţiei de muncă şi protecţie socială şi din reprezentanţi ai Asociaţiei foştilor deţinuţi politici şi aflată sub controlul unei comisii centrale formate din reprezentanţi ai Ministerului Justiţiei şi ai Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale, în temeiul articolului 5 din Decretul-lege nr. 118/1990, nu îndeplineşte condiţia de independenţă faţă de executiv şi faţă de părţi şi nu poate, prin urmare, să îndeplinească rolul unei “instanţe”, în înţelesul art. 6 alin. 1 menţionat anterior (conform mutatis mutandis, hotărârii Sramek împotriva Austriei, din 22 octombrie 1984, seria A nr. 84, p. 17, alin. 42). Din acestea rezultă că, pentru ca cerinţele impuse de art. 6 alin. 1 din Convenţie să fie îndeplinite, persoana interesată trebuie să supună deciziile luate de autoritatea administrativă în cauză controlului ulterior al unui organ judecătoresc cu depline competenţe.
Or, Curtea remarcă, în această privinţă, că instanţele sesizate de reclamant printr-o contestaţie împotriva deciziilor Comisiei care s-a pronunţat cu privire la drepturile sale cu caracter civil s-au declarat incompetente să verifice legalitatea acestor decizii, motivând aceasta prin modificarea, pe parcursul procedurii, a legislaţiei privitoare la competenţa instanţelor.
Curtea admite că reforma legislativă realizată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 41/1997 din 10 iulie 1997 şi de Legea nr. 55 din 2 martie 1998 de aprobare a ordonanţei nu a avut ca scop, aşa cum subliniază Guvernul, influenţarea soluţionării litigiului adus de reclamant în faţa instanţelor naţionale, având în vedere că aceasta nu viza, în mod evident, să acorde mai multe şanse de succes uneia din părţi în detrimentul celeilalte (a contrario, hotărârea Zielinski şi Pradal şi Gonzales şi alţii împotriva Franţei, din 28 octombrie 1999, Culegere 1999-VII, alin. 57). Totuşi, noua procedură introdusă prin dispoziţiile legislative sus-menţionate şi aplicarea sa în speţă de către instanţe a determinat, în cauză, imposibilitatea reclamantului de a supune deciziile emise de o autoritate administrativă care nu îndeplineşte exigenţele unei “instanţe”, în sensul articolului 6 alineatul 1 din Convenţie, verificării ulterioare a unui organ judecătoresc.
În lumina celor prezentate, Curtea consideră că imposibilitatea instanţelor de a examina legalitatea deciziilor autorităţii administrative referitoare la drepturile cu caracter civil ale reclamantului, pe motivul modificării, pe durata procedurii, a legislaţiei în materia competenţei instanţelor, încalcă substanţa dreptului reclamantului de acces la justiţie.
Prin urmare, a avut loc o încălcare a art. 6 alin. 1 din Convenţie (§ 29).
Hotărârea din 27 mai 2003 în cauza Crişan împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1136 din 1 decembrie 2004 (Cererea nr. 42930/98)
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.