ACCES LA O INSTANŢĂ, EPUIZAREA CĂILOR DE ATAC INTERNE, CAUȚIUNE, REVIZUIRE

Art. 6 § 1 din Convenție garantează fiecărui individ dreptul ca o instanţă să fie sesizată cu orice contestaţie referitoare la drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil. Astfel, el consacră un “drept la o instanţă”, al cărui drept de acces, şi anume dreptul de a sesiza instanţa în materie civilă, nu constituie decât unul dintre aspecte.

Totuşi, “dreptul la o instanţă” nu este absolut. El se pretează la limitări deoarece, prin însăşi natura sa, el impune o reglementare a statului care este liber să aleagă mijloacele pe care le va utiliza în acest scop.

În această privinţă Curtea reaminteşte că ea nu a exclus niciodată faptul că interesele unei bune administrări a justiţiei ar putea justifica impunerea unei restricţii financiare la accesul unei persoane la o instanţă (Tolstoy-Miloslavsky, menţionată mai sus, pp. 80-81, §§ 61 şi următoarele, şi Kreuz, menţionată mai sus, § 59).

În ciuda marjei de apreciere de care dispune statul în materie, Curtea subliniază că o limitare a accesului la o instanţă nu se împacă cu art. 6 § 1 decât dacă urmăreşte un scop legitim şi dacă există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit (Weissman şi alţii împotriva României, nr. 63.945/00, 24 mai 2006, § 36).

În mod special, în lumina principiului conform căruia Convenţia are ca scop să protejeze drepturi nu teoretice sau iluzorii, ci concrete şi efective, Curtea reiterează faptul că valoarea cheltuielilor, apreciată în lumina circumstanţelor unei anumite cauze, inclusiv solvabilitatea reclamantului şi faza procedurii în care este impusă restricţia respectivă sunt factori de luat în seamă la stabilirea împrejurării dacă partea interesată a beneficiat de dreptul său de acces la o instanţă sau dacă, din cauza valorii cheltuielilor, accesul la o instanţă a fost limitat atât de mult încât dreptul este încălcat în însăşi esenţa sa (Tolstoy-Miloslavsky, menţionată mai sus, pp. 80-81, §§ 63 şi următoarele, Kreuz, menţionată mai sus, § 60, şi Weissman şi alţii, menţionată mai sus, § 37).

În speţă, Curtea observă că neplata sumei de 133.984 euro (EUR) cu titlu de cauţiune pentru introducerea acţiunii a dus la anularea acesteia.

Curtea constată încă de la început că suma respectivă, care este fără îndoială foarte mare pentru orice justiţiabil de rând, nu era justificată nici de circumstanţele speciale ale cauzei, nici de situaţia financiară a reclamanţilor, ci reprezenta un procent fix, stabilit prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/1998. În aceste condiţii, Curtea nu poate fi de acord cu argumentul Guvernului, conform căruia reclamanţii nu au invocat lipsa lor de resurse.

Curtea statuează că suma solicitată din partea reclamanţilor pentru a introduce acţiunea era excesivă cu atât mai mult cu cât ea depăşea cu mult valoarea la care imobilul fusese evaluat la încheierea contractului de ipotecă, precum şi suma obţinută în urma vânzării sale la licitaţie (vezi paragrafele 6 şi 24 de mai sus). Ea nu poate specula asupra calificării acţiunii în cauză, nici asupra eventualei restituiri a cauţiunii în caz de admitere a acţiunii.

Curtea observă că obligaţia impusă reclamanţilor de a achita o cauţiune extrem de ridicată pentru a putea introduce acţiunea i-a lipsit de posibilitatea de a obţine examinarea fondului cauzei şi, prin urmare, de dreptul lor de acces la o instanţă. Mai mult, ea observă că Curtea Constituţională, sesizată într-o altă cauză cu o excepţie de neconstituţionalitate a prevederii legale privind stabilirea valorii cauţiunii, a decis că nu era conformă cu Constituţia (vezi paragraful 30 de mai sus).

Ţinând seama de circumstanţele speţei şi în special de faptul că restricţia litigioasă a intervenit în stadiul iniţial al procedurii, Curtea apreciază că ea a fost disproporţionată şi că astfel a adus atingere înseşi esenţei dreptului de acces la o instanţă (vezi, mutatis mutandis, Teltronic-CATV împotriva Poloniei, nr. 48.140/99, 10 ianuarie 2006).

Prin urmare, Curtea a concluzionat că statul nu a păstrat un echilibru just între interesul său de a percepe cheltuieli de judecată, pe de o parte, şi interesul reclamanţilor de a-şi expune pretenţiile în faţa unei instanţe, pe de altă parte.

Prin urmare, Curtea respinge excepţia de neepuizare a căilor de atac interne, ridicată de Guvern, şi constată că a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie.

Refuzul Curţii Supreme de a trimite cauza în faţa Curţii Constituţionale

Reclamanţii apreciază că refuzul Curţii Supreme de a trimite cauza în faţa Curţii Constituţionale pentru a statua asupra excepţiei de neconstituţionalitate pe care au ridicat-o este contrară art. 6 § 1 din Convenţie.

Curtea observă că, solicitând revizuirea Deciziei din data de 5 noiembrie 2002 a Curţii Supreme, reclamanţii urmăreau să obţină redeschiderea procedurii încheiate cu o decizie definitivă. Or, ea reaminteşte că, conform unei jurisprudenţe constante, Convenţia nu garantează, ca atare, dreptul la revizuirea unui proces [vezi, mutatis mutandis, Constandache împotriva României (dec.), nr. 46.312/99, 11 iunie 2002].

Rezultă că acest capăt de cerere este incompatibil ratione materiae cu prevederile Convenţiei în sensul art. 35 § 3 şi trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 4.

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI   SECŢIA a III-a   HOTĂRÂREA din 20 decembrie 2007 în Cauza Iosif şi alţii împotriva României  (Cererea nr. 10.443/03), publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 561 din 24 iulie 2008