Curtea observă că a concluzionat anterior că anumite divergenţe în interpretare pot fi acceptate ca fiind caracteristici inerente ale oricărui sistem judiciar care, asemenea celui din România, se bazează pe un ansamblu de instanţe de fond şi de recurs având o competenţă teritorială determinată [a se vedea Zielinski şi Pradal şi Gonzalez şi alţii împotriva Franţei (MC), nr. 24.846/94 şi 34.165/96-34.173/96, paragraful 59, CEDO 1999-VII]. Această concluzie a fost pronunţată în raport cu sistemele juridice care includ o curte supremă, al cărei rol precis era acela de a soluţiona contradicţiile dintre deciziile instanţelor inferioare [a se vedea Zielinski şi Pradal şi Gonzalez şi alţii, citată anterior, şi Schwarzkopf şi Taussik împotriva Republicii Cehe (dec.), nr. 42.162/02, 2 decembrie 2008].
Curtea observă că prezenta cauză se referă la o problemă legală ce îi afectează pe foştii angajaţi ai băncii B. care au făcut parte din acelaşi proces de concediere colectivă. Aceasta acceptă faptul că miza problemei legale nu era un subiect de interes general pentru întreaga societate, asemenea jurisprudenţei contradictorii în ceea ce priveşte restituirea în Cauza Tudor Tudor împotriva României (nr. 21.911/03, paragraful 31, 24 martie 2009), dar a afectat o categorie bine definită de persoane. Totuşi, aceasta consideră că reclamanţii, ca oricare alt cetăţean, aveau dreptul la un proces echitabil pentru stabilirea pretenţiilor lor civile, iar dreptul la un proces echitabil include dreptul la securitatea raporturilor juridice. În acest sens, Curtea reaminteşte jurisprudenţa sa, potrivit căreia principiul securităţii raporturilor juridice decurge din Convenţie şi constituie unul dintre elementele de bază ale statului de drept [a se vedea Beian (nr. 1), citată anterior, paragraful 39].
Curtea consideră că, de îndată ce un stat adoptă o soluţie pentru a reglementa concedierea colectivă a sute de persoane de la companiile de stat, aceasta trebuie pusă în aplicare cu claritate şi coerenţă rezonabilă în scopul evitării, pe cât posibil, a incertitudinii şi a ambiguităţii pentru persoanele interesate de măsurile de punere în aplicare a acesteia. În acest context, ar trebui să se sublinieze că incertitudinea – fie ea legislativă, administrativă sau rezultată din practicile aplicate de către autorităţi – este un factor important care trebuie luat în considerare în evaluarea conduitei statului [a se vedea Broniowski împotriva Poloniei (MC), nr. 31.443/96, paragraful 151, CEDO 2004-V; Păduraru împotriva României, nr. 63.252/00, paragraful 92, CEDO 2005-XII (extrase), şi Beian împotriva României (nr. 1), citată anterior, paragraful 33].
Curtea observă că hotărârile judecătoreşti aplicabile în prezenta cauză care privesc dreptul la plăţi compensatorii se aplică şi persoanelor aflate într-o situaţie similară, şi anume persoanelor concediate din diferite filiale ale aceleiaşi companii, înainte de octombrie 1999, pe care angajatorul lor le-a privat de dreptul la plăţi compensatorii. Întrucât nu au fost considerate de companie ca fiind vizate de concedierea colectivă, persoanele respective nu au fost implicate nici în procedurile premergătoare concedierii. În plus, potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 98/1999, pentru a beneficia de asistenţa premergătoare concedierii, trebuia ca numele acestora să fie trimise agenţiilor responsabile cu prestarea acestor servicii. Astfel cum reiese din diversele hotărâri depuse în cauză, angajatorul nu a trimis agenţiilor listele cu persoanele concediate înainte de octombrie 1999.
De asemenea, Curtea observă că, deşi a fost respinsă acţiunea în justiţie a reclamanţilor pentru plăţi compensatorii, în hotărârile definitive ale mai multor instanţe s-a recunoscut dreptul la efectuarea acestor plăţi în favoarea persoanelor aflate în situaţii similare. Aceste hotărâri contradictorii indică o abordare divergentă a instanţelor interne în ceea ce priveşte interpretarea condiţiilor prevăzute de lege pentru acordarea plăţilor compensatorii, în ciuda situaţiilor factuale similare.
Fără să considere necesar să se pronunţe cu privire la soluţia ce ar fi trebuit să fie dată acţiunii reclamanţilor (a se vedea, mutatis mutandis, Vinci şi alţii împotriva Serbiei, nr. 44.698/06 şi urm. par. 56, 1 decembrie 2009), Curtea apreciază că diversitatea interpretărilor dreptului intern din partea diferitelor tribunale care se pronunţă în calitate de ultimă instanţă a condus la o incertitudine judiciară în soluţionarea unor pretenţii civile similare.
Curtea consideră necesară analizarea aprofundată a argumentului Guvernului, conform căruia exista un mecanism care să asigure interpretarea uniformă a legii aplicabile. În acest sens, Curtea observă că tribunalele erau competente să se pronunţe ca ultimă instanţă şi, în consecinţă, Curtea Supremă de Justiţie nu putea interveni în soluţionarea cauzelor în cadrul procedurilor ordinare.
Reclamanţii au solicitat procurorului general să introducă una dintre cele două căi extraordinare de atac şi ambele cereri au fost respinse. În acelaşi timp, o cerere a altor persoane a fost admisă şi s-a finalizat printr-o soluţie favorabilă pentru persoanele implicate (a se vedea supra, paragraful 17). Decizia pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie în aceste proceduri extraordinare se referea la aplicarea specifică a legii în cauza respectivă şi nu era destinată să uniformizeze interpretările contradictorii ale legislaţiei naţionale (a se vedea mutatis mutandis, Tudor Tudor, citată anterior, paragraful 29). În plus, Curtea îşi reiterează concluzia din Cauza Tudor Tudor (citată anterior), conform căreia intervenţia Curţii Supreme de Justiţie era posibilă doar prin intermediul unui recurs în anulare care contrazicea în sine principiul securităţii raporturilor juridice.
Curtea recunoaşte că aprecierea faptelor unei cauze de către o instanţă inferioară şi evaluarea făcută de aceasta cu privire la dovezile existente pot conduce la rezultate diferite pentru părţi cu plângeri foarte asemănătoare. Această realitate nu încalcă în sine principiul securităţii raporturilor juridice.
Totuşi, atunci când există divergenţe cu privire la aplicarea unor dispoziţii legale în esenţă similare în cazul persoanelor aflate în grupuri aproape identice, apare o problemă în privinţa securităţii raporturilor juridice. Aceasta a fost situaţia şi în această cauză.
În lumina consideraţiilor precedente, Curtea concluzionează că, în absenţa unui remediu care să rezolve aceste divergenţe, soluţionarea diferită a cererilor prezentate de mai multe persoane aflate în situaţii similare conduce la o stare de incertitudine, care trebuie să fi diminuat încrederea publicului în actul de justiţie, această încredere fiind cu certitudine o componentă esenţială a statului de drept (a se vedea mutatis mutandis, Vinci, citată anterior, paragraful 56). Incertitudinea juridică în cauză i-a privat pe reclamanţi de un proces echitabil.
Prin urmare, a fost încălcat art. 6 § 1 în această privinţă.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului , Hotărârea din 2 noiembrie 2010 în Cauza Ştefănică şi alţii împotriva României (Cererea nr. 38.155/02), publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 175 din 11 martie 2011
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.