Art. 5 § 3 din Convenţie nu poate fi interpretat ca şi cum ar autoriza o arestare preventivă în mod necondiţionat, cât timp nu depăşeşte o anumită durată. Orice menţinere sub arest preventiv a unui acuzat, chiar şi pentru o scurtă durată, trebuie să fie justificată într-un mod convingător de către autorităţi [vezi, printre altele, Chichkov împotriva Bulgariei, nr. 38.822/97, § 66, CEDO 2003-l (extrase), şi Musuc împotriva Moldovei, nr. 42.440/06, § 41, 6 noiembrie 2007]. În acest sens, ea reaminteşte că numai precizând motivele pe care se întemeiază o hotărâre este posibil un control public al administrării justiţiei (Suominen împotriva Finlandei, nr. 37.801/97, § 37, 1 iulie 2003); în plus, argumentele pro şi contra repunerii în libertate nu trebuie să fie “generale şi abstracte” [Smirnova împotriva Rusiei, nr. 46.133/99 şi 48.183/99, § 63, CEDO 2003-IX (extrase)].
Curtea reaminteşte că, în Cauza Calmanovici, a constatat că autorităţile nu au furnizat motive “relevante şi suficiente” pentru a justifica necesitatea de a menţine reclamantul sub arest preventiv pe o perioadă de circa 3 luni şi jumătate, având în vedere că ele nu au prezentat fapte concrete cu privire la riscurile la care se expun în caz de punere în libertate a părţii interesate, că nu au analizat situaţia individuală a acestuia şi că nu au ţinut cont de posibilitatea de a aplica măsuri alternative arestării (Calmanovici, , § 101).
Într-adevăr, Curtea observă că, exceptând Ordonanţa procurorului din 26 februarie 2001, întemeiată pe art. 148 lit. c), g) şi h) din Codul de procedură penală , toate celelalte hotărâri care au dus la menţinerea reclamantei sub arest preventiv au fost fondate esenţialmente pe art. 148 lit. h) din Codul de procedură penală . Mai mult, în ceea ce priveşte ordonanţa Curtea constată că ea este motivată de riscul unei tentative a părţii interesate de a se sustrage cercetării, deşi aceasta nu fusese citată decât ca martor până la această dată (paragrafele 6 şi 9 in fine de mai sus).
Curtea constată mai ales că din hotărârile relevante reiese că, la fel ca în cauza instanţele interne nu au precizat motive concrete în sprijinul argumentului privind “pericolul pentru ordinea publică” şi care să justifice, pe baza art. 148 lit. h) din Codul de procedură penală , necesitatea de a menţine reclamanta în stare de arest, deşi jurisprudenţa internă indicase totuşi criterii şi elemente de luat în calcul într-o astfel de analiză şi deşi art. 155 din Codul de procedură penală impunea ca instanţele să precizeze motive în acest sens. În esenţă, instanţele s-au limitat la a reproduce textul acestui articol într-un mod stereotip (Calmanovici, § 97). Mai mult, menţinând arestarea preventivă în temeiul art. 148 lit. h), ele au invocat mai multe motive de alt ordin, fără a prezenta vreo probă faptică referitoare la riscurile invocate (Becciev împotriva Moldovei, nr. 9.190/03, § 59, 4 octombrie 2005): riscul de recidivă, chiar dacă partea interesată nu avea antecedente penale şi cel de obstacol în calea bunei desfăşurări a anchetei (paragrafele 11 in fine şi 16 de mai sus).
În fine, Curtea constată că instanţele interne au refuzat să analizeze argumentele prezentate de partea interesată cu privire la profilul său personal şi la situaţia sa familială, că de cele mai multe ori ele nu i-au analizat situaţia în mod individual şi că în niciun moment ele nu au analizat posibilitatea de a adopta una dintre măsurile alternative prevăzute de dreptul intern, deşi art. 5 § 3 prevede ca autorităţile să ia în considerare astfel de măsuri în cazul în care situaţia se pretează la acestea, iar acuzatul prezintă garanţii referitoare la prezentarea sa la proces (paragrafele 10-11 şi 15-16 de mai sus şi, mutatis mutandis, Becciev, § 62, şi Calmanovici, §§ 98 şi 100).
Aceste elemente îi sunt suficiente Curţii pentru a constata că, în speţă, a avut loc încălcarea art. 5 § 3 din Convenţie.
Invocând art. 5 § 4 şi art. 6 § 3 lit. c) din Convenţie, reclamanta se plânge de faptul că procedura de prelungire a arestării sale preventive de către tribunalul municipal la data de 26 iunie 2001 nu a fost contradictorie şi că i-a încălcat drepturile la apărare. De asemenea, ea acuză lipsa de celeritate şi de efectivitate a procedurilor referitoare la controlul judiciar al menţinerii sale în arest.
Curtea reaminteşte în primul rând că, potrivit art. 5 § 4, persoanele arestate sau deţinute au dreptul la o analiză a respectării cerinţelor de procedură şi de fond necesare “legalităţii”, în sensul art. 5 § 1, a privării lor de libertate (Wloch, § 125). Deşi procedura ce intră sub incidenţa art. 5 § 4 nu trebuie să fie întotdeauna însoţită de garanţii identice cu cele prevăzute de art. 6 § 1, pentru persoanele deţinute în condiţiile enunţate la art. 5 § 1 lit. c) este necesară o audiere (Kampanis împotriva Greciei, Hotărârea din 13 iulie 1995, § 47, seria A nr. 318-B). În mod special, un proces având ca obiect un recurs formulat împotriva unei detenţii sau prelungirii sale trebuie să garanteze egalitatea armelor între părţi, procuror şi deţinut (Nikolova împotriva Bulgariei [MC], nr. 31.195/96, § 58, CEDO 1999-II, şi Wloch, § 126).
Curtea constată că autorităţile interne însele au considerat, cel puţin în primă fază, că prezenţa părţii interesate era necesară, deşi la data respectivă prezentarea unui inculpat nu era obligatorie în dreptul intern la analizarea recursului (paragraful 38 de mai sus şi, mutatis mutandis, Lapusan, § 52).
Curtea reiterează că un stat care dispune de un recurs împotriva hotărârilor referitoare la arestarea preventivă trebuie să le acorde părţilor interesate aceleaşi garanţii în recurs ca şi în primă instanţă. Ea reaminteşte şi că prezenţa reclamanţilor şi a avocaţilor lor la şedinţă în primă instanţă nu poate scuti statul de obligaţia de a asigura şi prezenţa lor personală în faţa instanţei de recurs sau, dacă este nevoie, a reprezentanţilor lor, pentru a asigura egalitatea armelor cu procurorul care a cerut menţinerea arestării (vezi Samoila şi Cionca împotriva României, nr. 33.065/03, §§ 73-74, 4 martie 2008, şi, mutatis mutandis, Kampanis, § 47). În speţă, respectarea acestei obligaţii avea o importanţă specială, având în vedere că era vorba de cererea de a desfiinţa o hotărâre ce dispunea punerea în libertate.
Având în vedere aceste circumstanţe şi fără a se pronunţa asupra modalităţii concrete în care avocatul din oficiu şi-a îndeplinit obligaţiile, Curtea constată că autorităţile nu i-au asigurat reclamantei o participare adecvată şi o apărare efectivă în procedura desfăşurată la data de 26 iunie 2001 în faţa tribunalului municipal şi că egalitatea de arme cu procurorul nu a fost păstrată (vezi, mutatis mutandis, Samoila şi Cionca, §§ 75-76, şi Goddi împotriva Italiei, Hotărârea din 9 aprilie 1984, § 27, seria A nr. 76). Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 5 § 4 din Convenţie în această privinţă.
Ţinând cont de observaţiile de mai sus şi de constatarea încălcării art. 5 §§ 3 şi 4 referitoare la arestarea preventivă a reclamantei, Curtea consideră că nu este necesar să analizeze pe fond şi celelalte aspecte ale capătului de cerere întemeiat pe art. 5 § 4 din Convenţie.
Asupra pretinsei încălcări a art. 6 § 3 lit. d) din Convenţie
Curtea reaminteşte că elementele de probă trebuie, în principiu, să fie prezentate în faţa acuzatului în şedinţă publică, în vederea unei dezbateri contradictorii. Acest principiu comportă excepţii, însă acestea nu se pot accepta decât sub rezerva drepturilor apărării; ca regulă generală, paragrafele 1 şi 3 lit. d) ale art. 6 prevăd acordarea în favoarea acuzatului a unei ocazii adecvate şi suficiente de a contesta o mărturie a acuzării şi de a interoga autorul acesteia, în momentul depoziţiei sau mai târziu (Ludi împotriva Elveţiei, Hotărârea din 15 iunie 1992, § 49, seria A nr. 238, şi Van Mechelen şi alţii, § 51). Aşa cum a precizat Curtea în mai multe rânduri (vezi, printre altele, Isgro împotriva Italiei, Hotărârea din 19 februarie 1991, § 34, seria A nr. 194-A, şi Ludi , § 47), în anumite circumstanţe poate fi necesar ca autorităţile judiciare să recurgă la depoziţii ce datează din faza de urmărire penală. Dacă acuzatul a avut o ocazie adecvată şi suficientă de a contesta aceste depoziţii, în momentul în care au fost făcute sau ulterior, utilizarea lor nu contravine în sine art. 6 §§ 1 şi 3 lit. d). Totuşi, atunci când o condamnare se bazează exclusiv sau într-o măsură hotărâtoare pe depoziţiile date de o persoană pe care acuzatul nu a putut să o interogheze sau să asigure interogarea ei nici în faza urmăririi penale, nici în timpul dezbaterilor, rezultă că aceste drepturi de apărare sunt restrânse într-un mod incompatibil cu garanţiile art. 6 (A.M. împotriva Italiei, nr. 37.019/97, § 25, CEDO 1999-IX, şi Saidi împotriva Franţei, Hotărârea din 20 septembrie 1993, §§ 43-44, seria A nr. 261-C).
Nu este suficient să se demonstreze că “acuzatul” nu a putut interoga un anumit martor al apărării; mai este nevoie şi ca partea interesată să facă plauzibilă necesitatea convocării martorului respectiv în căutarea adevărului şi ca refuzul de a-l interoga să fi cauzat un prejudiciu drepturilor apărării (Vaturi împotriva Franţei, nr. 75.699/01, § 51, 13 aprilie 2006). Astfel, numai anumite circumstanţe excepţionale pot determina Curtea să constate incompatibilitatea cu art. 6 a neaudierii unei persoane ca martor (Bricmont împotriva Belgiei, Hotărârea din 7 iulie 1989, § 89, seria A nr. 158, şi Destrehem împotriva Franţei, nr. 56.651/00, § 41, 18 mai 2004).
Aplicarea principiilor generale în cauza de faţă
În ceea ce priveşte lipsa de confruntare cu V.G., Curtea constată în primul rând că instanţele naţionale au luat în considerare declaraţiile date de V.G. în faţa parchetului, întrucât s-au raportat în principal la ele în hotărârile lor.
Într-adevăr, din dosar nu reiese că, exceptând pe A.M., reclamanta ar fi putut să îi interogheze, într-un stadiu oarecare al procedurii, pe principalii martori ai acuzării în ceea ce o privea. În această privinţă, Guvernul nu a furnizat elemente cu privire la audierea de către instanţe a lui B.G. şi a celorlalte două părţi vătămate (V.N. şi I.C.), referitor la care cererea părţii interesate în acest sens a fost respinsă la data de 10 mai 2002. Or, un element important al unui proces echitabil este posibilitatea ca acuzatul să se confrunte cu martorii decisivi în prezenţa judecătorului care trebuie, în ultimă instanţă, să ia o hotărâre cu privire la cauză (Reiner şi alţii împotriva României, nr. 1.505/02, § 74, 27 septembrie 2007). Dacă Curtea a statuat în cauze anterioare că era excesiv să se ceară din partea autorităţilor unei ţări să facă o anchetă pentru a găsi şi a aduce în faţa lor o persoană ce locuia într-un alt stat (Gossa împotriva Poloniei, nr. 47.986/99, § 59, 9 ianuarie 2007), ea a luat totuşi în considerare, din perspectiva acestui articol, dacă autorităţile au făcut sau nu demersuri rezonabile pentru a încerca să identifice adresa unui martor important pe care un acuzat nu l-a putut interoga (Gossa, §§ 58 şi 61, şi Bonev împotriva Bulgariei, nr. 60.018/00, § 44, 8 iunie 2006). În speţă, trebuie menţionat că instanţele nu au admis cererea reclamantei de a-i audia pe M.N. sau pe mama lui C.G., la care V.G. ar fi locuit, de asemenea, chiar înainte de plecarea sa, şi că ele nu au făcut niciun demers cu excepţia celui de a o cita pe V.G., fără rezultat, la adresa pe care aceasta o furnizase în cursul urmăririi penale.
Mai cu seamă, Curtea observă că niciun martor al apărării propus de reclamantă pentru a confirma versiunea sa cu privire la fapte nu a fost audiat de instanţe, care, în plus, au furnizat motive lapidare şi contradictorii pentru a respinge cererile părţii interesate.
Economia generală a procesului impunea astfel să i se acorde reclamantei dreptul de a interoga sau de a asigura interogarea unui martor propus de ea. În final, reclamanta nu a avut o ocazie potrivită şi suficientă pentru a-şi valorifica în mod util drepturile sale de apărare (Vaturi, § 58, şi, mutatis mutandis, hotărârile Destrehem, şi Kostovski împotriva Olandei, 20 noiembrie 1989, seria A nr. 166).
În concluzie, având în vedere importanţa deosebită a respectării drepturilor de apărare în procesul penal, Curtea apreciază că reclamanta nu a beneficiat de un proces echitabil, care să îi asigure, în special în ceea ce priveşte condiţiile de convocare şi de interogare a martorilor, un anumit echilibru între acuzare şi apărare. Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 6 § 3 lit. d) din Convenţie.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI , HOTĂRÂREA din 24 februarie 2009 în Cauza Tarău împotriva României (Cererea nr. 3.584/02) publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 37 din 18 ianuarie 2010
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.