Curtea reaminteşte că termenii “regulamentar” şi “conform căilor legale”, fac trimitere esenţialmente la legislaţia naţională şi consacră obligaţia de a respecta normele de fond şi de procedură ale acesteia. În plus, art. 5 § 1 impune conformitatea oricărei privări de libertate cu scopul acestui articol: să protejeze individul împotriva arbitrarului (Amuur împotriva Franţei, Hotărârea din 25 iunie 1996, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-III, § 50; Scott împotriva Spaniei, Hotărârea din 18 decembrie 1996, Culegere 1996-VI, § 56).
Prin urmare, orice hotărâre luată de instanţele interne în sfera de aplicare a art. 5 trebuie să fie conformă cu cerinţele procedurale şi de fond stabilite printr-o lege preexistentă. Dacă autorităţilor naţionale şi în special instanţelor le revine în primul rând obligaţia de a interpreta şi de a aplica dreptul intern în privinţa art. 5 § 1, nerespectarea dreptului intern atrage după sine o încălcare a Convenţiei, iar Curtea poate şi trebuie să verifice dacă acest drept a fost respectat (Assanidze împotriva Georgiei [MC], nr. 71.503/01, § 171, CEDO 2004-II, şi Pantea, § 220).
În speţă, Curtea trebuie să analizeze dacă luarea măsurii arestării preventive a reclamantului prin Ordonanţa procurorului din data de 2 august 2002 în baza art. 148 lit. h) din CPP a fost efectuată “conform căilor legale”. Curtea reaminteşte că a constatat deja o încălcare a art. 5 § 1 într-o cauză în care Guvernul a admis că, la luarea măsurii arestării preventive în baza art. 148 lit. h) din CPP, procurorul nu enunţase motivele pentru care el considera că lăsarea în libertate a părţii interesate ar fi prezentat un pericol pentru ordinea publică, aşa cum impuneau prevederile relevante în materie (vezi Pantea, §§ 222 şi 223, şi paragrafele 40-42 de mai sus). Desigur, o perioadă de detenţie este, în principiu, legală dacă se bazează pe o hotărâre judecătorească. Totuşi, făcând trimitere la cauza Pantea Curtea apreciază că are datoria să verifice respectarea de către procuror a condiţiei citate mai sus care permitea punerea reclamantului sub arest preventiv în temeiul art. 148 lit. h) din Codul de procedură penală .
Curtea reaminteşte că o perioadă de detenţie este, în principiu, legală dacă are loc ca executare a unei hotărâri judecătoreşti. Constatarea ulterioară a unei încălcări de către judecător nu poate să se răsfrângă, în dreptul intern, asupra valabilităţii detenţiei suferite în acel interval. De aceea, Curtea continuă să refuze să admită cereri provenite de la persoane recunoscute ca vinovate de săvârşirea de infracţiuni şi care folosesc ca argument faptul că instanţele de apel au constatat că verdictul de vinovăţie sau pedeapsa a avut la bază erori de fapt sau de drept (Benham împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 10 iunie 1996, Culegere 1996-III, § 42).
Curtea reaminteşte că, pentru a stabili dacă art. 5 § 1 din Convenţie a fost respectat, este potrivit să se facă o distincţie fundamentală între hotărârile prin care s-a dispus în privinţa detenţiei vădit nelegale – de exemplu, cele emise de o instanţă în afara competenţei sale – şi hotărârile prin care s-a dispus asupra detenţiei care sunt prima facie valabile şi eficace până în momentul în care sunt anulate de o altă instanţă internă (Benham §§ 43 şi 46; Lloyd şi alţii împotriva Regatului Unit, nr. 29.798/96, şi următoarele, §§ 83, 108, 113 şi 116, 1 martie 2005; Khoudoyorov împotriva Rusiei, nr. 6.847/02, §§ 128-129, 8 noiembrie 2005).
Curtea observă că Guvernul se sprijină pe Decizia Curţii Supreme de Justiţie din 17 ianuarie 2003 şi pe art. 382 alin. 3 şi art. 43 alin. 6 din CPP pentru a conchide că detenţia reclamantului după intrarea în vigoare a Legii nr. 360/2002 era legală. În măsura în care, fiind vorba de perioada în cauză, decizia citată anterior a făcut trimitere, în esenţă, la Decizia Curţii Militare de Apel Bucureşti din data de 7 decembrie 2002, trebuie analizată importanţa acestei ultime decizii în ceea ce priveşte competenţa tribunalului militar.
În această privinţă, Curtea constată că, prin desfiinţarea Sentinţei Tribunalului Militar Bucureşti din 11 noiembrie 2002 din cauza lipsei de competenţă a instanţelor militare în privinţa reclamantului după data de 24 august 2002, Curtea Militară de Apel Bucureşti a aplicat totuşi în speţă art. 43 alin. 6 din Codul de procedură penală , precizând că trebuia menţinută acea parte din dispozitivul sentinţei care dispunea detenţia reclamantului în perioada 20 noiembrie-19 decembrie 2002 cu motivarea că tribunalul “urma să îşi decline competenţa”. Trebuie reţinut că această instanţă militară a constatat în mod expres lipsa de competenţă a Tribunalului Militar Bucureşti pentru perioada ulterioară datei de 24 august 2002, adică cea pentru care acesta dispusese menţinerea reclamantului în starea de arest în sentinţele din 19 septembrie, 7 octombrie şi 11 noiembrie 2002, dar nu a înlăturat prin intermediul art. 43 alin. 6 din Codul de procedură penală decât perioada de detenţie cuprinsă între 20 noiembrie şi 19 decembrie 2002, pe care prezentul capăt de cerere nu o vizează. În măsura în care doar o interpretare restrânsă se încadrează în cerinţele art. 5 § 1 din Convenţie, textul Deciziei Curţii Militare de Apel Bucureşti din 7 decembrie 2002 nu poate fi înţeles ca validând, în mod retroactiv, detenţia reclamantului de la 21 septembrie până la 19 noiembrie 2002, la care decizia respectivă nu face nicio trimitere. Nu numai că o validare retroactivă a unei detenţii dispuse de o instanţă lipsită de competenţă ar fi contrară dreptului intern şi art. 5 § 1 din Convenţie, dar Curtea observă şi că o astfel de interpretare ar fi în contradicţie, în speţă, cu constatarea că Tribunalul Militar a respins în mod expres excepţia de lipsă de competenţă ridicată de reclamant la data de 19 septembrie 2002 (paragraful 15 de mai sus).
Având în vedere constatarea lipsei de competenţă a Tribunalului Militar Bucureşti şi faptul că nu există nicio altă hotărâre judecătorească care să constituie temeiul legal al detenţiei în discuţie, Curtea consideră că detenţia reclamantului în perioada 21 septembrie-19 noiembrie 2002 a încălcat cerinţele art. 5 § 1 din Convenţie (vezi, mutatis mutandis, Khoudoyorov, §§ 164-166).
Prin urmare, a avut loc încălcarea acestui articol.
Asupra detenţiei reclamantului timp de 16 ore în data de 27 septembrie 2005
Curtea reaminteşte că lista excepţiilor la dreptul la libertate care figurează în art. 5 § 1 din Convenţie prezintă un caracter exhaustiv şi că numai o interpretare restrânsă se încadrează în scopul acestei prevederi: să se asigure că nimeni nu este lipsit în mod arbitrar de libertatea sa (Labita, § 170). Aşadar, ea are datoria de a analiza plângeri privind întârzieri în executarea unei hotărâri de punere în libertate cu o vigilenţă deosebită (Bojinov împotriva Bulgariei, nr. 47.799/99, § 36, 28 octombrie 2004). Pe de altă parte, ea reafirmă că, dacă un anumit termen pentru executarea unei hotărâri de punere în libertate este adesea inevitabil, el trebuie redus la minim (Quinn, p. 17, § 42, şi Giulia Manzoni, p. 1191, § 25).
În speţă, Curtea observă că părţile sunt de acord asupra faptului că Sentinţa din 20 septembrie 2005 ce a dispus eliberarea condiţionată a reclamantului a rămas definitivă şi executorie la data de 26 septembrie 2005, la miezul nopţii. Curtea reaminteşte că, pentru a analiza termenul de executare a unei sentinţe de punere în libertate, ea nu a înlăturat perioadele cum sunt seara şi noaptea în alte cauze în care condiţiile necesare pentru punerea în libertate a reclamantului au fost întrunite la o oră la care angajatul închisorii însărcinat cu anumite operaţiuni necesare în acest scop era absent din cauza programului său de lucru (vezi Labita, §§ 24 şi 172, şi Rashid împotriva Bulgariei, nr. 47.905/99, §§ 31-32 şi 79-80, 18 ianuarie 2007). Dacă situaţia în speţă este diferită, în măsura în care primul demers ce trebuia îndeplinit, notificarea penitenciarului despre caracterul definitiv al sentinţei, trebuia efectuat de judecătorie, şi anume de un grefier şi un judecător delegat, la o oră de închidere, Curtea apreciază totuşi că, chiar dacă termenul respectiv poate fi considerat inevitabil, autorităţile aveau obligaţia să dea dovadă de o diligenţă specială în ziua de 27 septembrie 2005 pentru a reduce la minim timpul necesar eliberării reclamantului, care petrecuse deja o noapte în plus în închisoare.
Având în vedere cele de mai sus, Curtea apreciază că durata detenţiei reclamantului din ziua de 27 septembrie 2005 nu respectă cerinţa termenului minim inevitabil în executarea unei sentinţe definitive ce dispunea eliberarea sa. Aşadar, detenţia în cauză nu intră sub incidenţa vreunui alineat al art. 5 din Convenție.
Rezultă că a avut loc încălcarea art. 5 § 1 sub acest aspect.
Obiectul art. 5 § 3, ce formează un întreg cu paragraful 1 lit. c) din acelaşi articol [Lawless împotriva Irlandei (nr. 3), Hotărârea din 1 iulie 1961, seria A nr. 3, p. 52 § 14], constă în a oferi persoanelor lipsite de libertate o garanţie specială: o procedură judiciară al cărei scop este să se asigure că nimeni nu este lipsit de libertatea sa în mod arbitrar (Schiesser împotriva Elveţiei, Hotărârea din 4 decembrie 1979, seria A nr. 34, p. 13, § 30). Curtea a arătat în mai multe rânduri că art. 5 § 3 din Convenţie oferă persoanelor arestate sau deţinute cu motivarea că sunt bănuite că ar fi comis o infracţiune penală garanţii împotriva lipsirii arbitrare sau nejustificate de libertate (vezi, printre altele, Hotărârea Assenov şi alţii împotriva Bulgariei din 28 octombrie 1998, Culegere 1998-VIII, p. 3298, § 146). Art. 5 § 3 are în esenţă ca obiect să impună punerea în libertate în momentul în care detenţia încetează a mai fi rezonabilă.
Curtea face trimitere la concluziile sale de mai sus (paragrafele 66 şi 72) în care apreciază că reclamantul nu a fost deţinut “în mod legal”, în sensul art. 5 § 1 din Convenţie, între 2 şi 31 august 2002 şi între 21 septembrie şi 19 noiembrie 2002.
Curtea reaminteşte că în alte cauze în care a constatat încălcarea art. 5 § 1 din Convenţie în privinţa anumitor perioade de arestare preventivă ea a considerat că nu mai era necesar să statueze separat asupra fondului capetelor de cerere referitoare la încălcarea art. 5 § 3 care aveau ca obiect aceleaşi perioade (vezi, mutatis mutandis, Zervudacki împotriva Franţei, nr. 73.947/01, §§ 60-61, 27 iulie 2006, şi Holomiov împotriva Moldovei, nr. 30.649/05, § 131, 7 noiembrie 2006). Prin urmare, Curtea apreciază că, în speţă, nu este necesar să analizeze separat capătul de cerere menţionat mai sus formulat de reclamant, conform căruia nu a fost adus “de îndată” în faţa unui magistrat abilitat să exercite funcţii judiciare după arestarea sa preventivă la data de 2 august 2002.
În schimb, Curtea consideră că, în măsura în care capătul de cerere al reclamantului referitor la omisiunea instanţelor interne de a justifica necesitatea menţinerii sale în detenţie se referă şi la o perioadă care nu a fost analizată din perspectiva art. 5 § 1, şi anume cea cuprinsă între 1 şi 20 septembrie 2002 inclusiv, ea are datoria să analizeze acest capăt de cerere astfel cum a fost formulat, având în vedere încălcarea art. 5 § 1 constatată mai sus (vezi, mutatis mutandis, Nakhmanovitch împotriva Rusiei, nr. 55.669/00, § 75, 2 martie 2006).
Principiile care se desprind din jurisprudenţa Curţii
Există o prezumţie în favoarea punerii în libertate. Astfel cum a mai arătat Curtea în Cauza Neumeister împotriva Austriei (Hotărârea din 27 iunie 1968, seria A nr. 8, p. 37, § 4), cea de-a doua latură a art. 5 § 3 nu oferă autorităţilor judiciare o opţiune între trimiterea în judecată într-un termen rezonabil şi o punere în libertate provizorie. Până la condamnarea sa, persoana acuzată trebuie considerată nevinovată, iar prevederea analizată are, în esenţă, ca obiect să impună punerea în libertate provizorie imediat ce menţinerea în arest încetează a mai fi rezonabilă. Aşadar, continuarea detenţiei nu se mai justifică într-o speţă dată decât dacă anumite indicii concrete relevă o veritabilă cerinţă de interes public care prevalează, în ciuda prezumţiei de nevinovăţie, asupra regulii de respectare a libertăţii individuale stabilite la art. 5 din Convenţie (vezi, printre altele, McKay împotriva Regatului Unit [MC], nr. 543/03, §§ 41-42, CEDO 2006…). În principal, în baza motivelor care figurează în hotărârile pronunţate de instanţele interne în această privinţă, precum şi a faptelor necontroversate precizate de partea interesată în recursurile sale, Curtea trebuie să stabilească dacă a avut loc sau nu încălcarea art. 5 § 3 din Convenţie (Labita, § 152 in fine).
Curtea reaminteşte că nu se poate supune unei evaluări abstracte caracterul rezonabil al duratei unei detenţii (Patsouria împotriva Georgiei, nr. 30.779/04, § 62, 6 noiembrie 2007). În această privinţă, art. 5 § 3 din Convenţie nu poate fi interpretat în sensul că ar autoriza în mod necondiţionat o arestare preventivă, în măsura în care aceasta nu depăşeşte o anumită durată. Orice menţinere în arest preventiv a unui acuzat, chiar şi pentru o scurtă durată, trebuie justificată în mod convingător de către autorităţi (vezi, printre altele, Chichkov împotriva Bulgariei, nr. 38.822/97, § 66, CEDO 2003-I, şi Musuc împotriva Moldovei, nr. 42.440/06, § 41, 6 noiembrie 2007).
Pe de altă parte, o hotărâre motivată a instanţelor interne în materie dovedeşte că părţile au fost ascultate în mod efectiv. Ea îi permite părţii interesate să facă apel şi îi dă instanţei de apel posibilitatea de a analiza hotărârea respectivă din perspectiva motivelor astfel invocate. Numai oferind motivele pe care se bazează o hotărâre se poate permite un control public al administrării justiţiei (Suominen împotriva Finlandei, nr. 37.801/97, § 37, 1 iulie 2003). Pe de altă parte, argumentele pro şi contra punerii în libertate nu trebuie să fie “generale şi abstracte” [vezi, printre altele, Smirnova împotriva Rusiei, nr. 46.133/99 şi 48.183/99, § 63, CEDO 2003-IX (extrase)].
În jurisprudenţa sa, Curtea a dezvoltat patru motive fundamentale pentru a justifica arestarea preventivă a unui acuzat suspectat că ar fi comis o infracţiune: pericolul ca acuzatul să fugă (Stogmuller împotriva Austriei, Hotărârea din 10 noiembrie 1969, seria A nr. 9, § 15); riscul ca acuzatul, odată repus în libertate, să împiedice administrarea justiţiei (Wemhoff împotriva Germaniei, Hotărârea din 27 iunie 1968, seria A nr. 7, § 14), să comită noi infracţiuni (Matzenetter împotriva Austriei, Hotărârea din 10 noiembrie 1969, seria A nr. 10, § 9) sau să tulbure ordinea publică [Letellier împotriva Franţei, Hotărârea din 26 iunie 1991, seria A nr. 207, § 51, şi Hendriks împotriva Olandei (dec.), nr. 43.701/04, 5 iulie 2007].
Pericolul de împiedicare a bunei desfăşurări a procedurii penale nu poate fi invocat în mod abstract de autorităţi, ci trebuie să se bazeze pe probe faptice (Becciev împotriva Moldovei, nr. 9.190/03, § 59, 4 octombrie 2005). La fel este şi cazul tulburării ordinii publice: dacă un astfel de motiv poate intra în discuţie din perspectiva art. 5 în aceste circumstanţe excepţionale şi în măsura în care dreptul intern recunoaşte această noţiune, el nu poate fi considerat ca relevant şi suficient decât dacă se întemeiază pe fapte de natură să demonstreze că punerea în libertate a deţinutului ar tulbura într-adevăr ordinea publică (Letellier, § 51).
Curtea observă că, chiar şi în absenţa unei jurisprudenţe naţionale care să fie în mod constant coerentă în materie, instanţele interne au definit de-a lungul timpului criterii şi elemente care trebuie avute în vedere în analiza existenţei “pericolului pentru ordinea publică”, printre care reacţia publică declanşată din cauza faptelor comise, starea de nesiguranţă ce ar putea fi generată prin lăsarea sau punerea în libertate a acuzatului, precum şi profilul personal al acestuia (paragraful 41 de mai sus). Or, trebuie menţionat că, în speţă, hotărârile instanţelor interne care l-au menţinut pe reclamant în stare de detenţie în perioada în discuţie nu au oferit motive concrete pentru a susţine acest argument al “pericolului pentru ordinea publică” şi pentru a justifica, pe baza art. 148 lit. h) din Codul de procedură penală , necesitatea de a menţine reclamantul în detenţie. Aceste hotărâri s-au limitat, în esenţă, la a reproduce textul acestui articol într-un mod stereotip şi la a adăuga, în mod abstract, şi motivul care ţinea de buna desfăşurare a urmăririi penale (vezi, mutatis mutandis, Patsouria, § 71), precizând că aceleaşi motive care determinaseră luarea măsurii arestării preventive faţă de reclamant, cele vizate la art. 148 lit. h) din Codul de procedură penală , rămâneau valabile (paragrafele 14-16 de mai sus).
Or, Curtea observă că noţiunea de “împiedicare a bunei desfăşurări a urmăririi penale” este diferită de cea de “pericol pentru ordinea publică”, deoarece ea este enunţată la art. 148 lit. d) din CPP, şi nu la art. 148 lit. h) din Codul de procedură penală , care a constituit temeiul legal al menţinerii părţii interesate în arest preventiv. Pe de altă parte, Curtea constată că instanţele interne nu au precizat niciodată modul concret în care s-ar aplica aceste prevederi în cazul reclamantului şi nu au analizat motivele invocate de partea interesată imediat după punerea sa în detenţie referitor la profilul său personal şi la situaţia sa familială, în timp ce art. 136 din CPP prevedea că astfel de motive trebuie luate în considerare, printre altele, în alegerea celei mai potrivite măsuri provizorii (paragrafele 12, 14 şi 40 de mai sus şi, mutatis mutandis, Becciev, § 62). În această privinţă, Curtea reaminteşte că, potrivit art. 5 § 3, autorităţile trebuie să ia în considerare măsuri alternative arestării preventive, în măsura în care acuzatul le oferă garanţii în ceea ce priveşte prezentarea sa la proces. Cu toate acestea, fără a justifica în mod concret împiedicarea adusă de reclamant la buna desfăşurare a urmăririi penale sau a invoca riscul ca el să nu se prezinte în instanţă, instanţele interne nu au analizat niciodată în speţă posibilitatea de a adopta una dintre măsurile alternative prevăzute în dreptul intern (Patsouria, §§ 75-76).
Curtea reaminteşte că a statuat deja că este de datoria instanţelor interne să ofere în mod concret, pe baza faptelor relevante, motivele pentru care ordinea publică ar fi efectiv ameninţată dacă acuzatul ar fi lăsat liber (vezi, mutatis mutandis, Letellier, § 51). Cunoscând faptul că instanţele interne trebuie să respecte prezumţia de nevinovăţie atunci când analizează necesitatea de a prelungi arestarea preventivă a unui acuzat, trebuie reamintit faptul că menţinerea în detenţie nu ar putea fi folosită pentru a anticipa aplicarea unei pedepse privative de libertate sprijinindu-se în mod esenţial şi abstract pe gravitatea faptelor comise (vezi, mutatis mutandis, Patsouria, § 72, şi Letellier, § 51).
În fine, Curtea observă că, în toate hotărârile în discuţie, instanţele interne au prelungit arestarea preventivă a reclamantului printr-o formulă globală care îi privea în egală măsură pe partea interesată şi pe coinculpatul său, fără a răspunde argumentelor invocate separat de fiecare dintre aceştia şi fără a ţine cont de situaţia lor deosebită. Ea consideră că o astfel de abordare este incompatibilă cu garanţiile prevăzute de art. 5 § 3 din Convenţie, în măsura în care permite menţinerea mai multor persoane în detenţie fără a analiza, de la caz la caz, motivele ce justifică necesitatea prelungirii detenţiei (vezi, mutatis mutandis, Dolgova împotriva Rusiei, nr. 11.886/05, § 49, 2 martie 2006).
Având în vedere considerentele de mai sus, Curtea apreciază că, prin aceea că nu au prezentat fapte concrete în ceea ce priveşte riscurile antrenate în caz de punere în libertate a părţii interesate şi prin faptul că nu au ţinut cont de măsurile alternative, precum şi prin faptul că au ales să se sprijine în principal pe gravitatea faptelor comise şi să nu analizeze individual situaţia reclamantului, autorităţile nu au oferit motive “relevante şi suficiente” pentru a justifica necesitatea de a-l menţine în arest preventiv în perioada în discuţie.
În aceste circumstanţe, nu mai este necesar să se mai cerceteze şi dacă autorităţile naţionale competente au manifestat o “diligenţă specială” în continuarea procedurii (Dolgova, § 50 in fine).
Rezultă că a avut loc încălcarea art. 5 § 3 din Convenţie.
Asupra pretinselor încălcări ale art. 6 §§ 1 şi 3 din Convenţie
Curtea reaminteşte că a statuat deja că soluţia de condamnare a unui acuzat pentru prima oară în ultimă instanţă doar de către o instanţă care, fără să îl audieze, a fost învestită să judece cauza în discuţie, în fapt şi în drept, şi a analizat problematica vinovăţiei sau nevinovăţiei părţii interesate care susţine că nu a comis fapta considerată infracţiune penală, încalcă echitatea procedurii garantate de art. 6 § 1 din Convenţie (vezi, printre altele, Ekbatani împotriva Suediei, Hotărârea din 26 mai 1988, seria A nr. 134, § 32; Constantinescu, §§ 59-61; şi Mircea împotriva României, nr. 41.250/02, § 48 şi următoarele, 29 martie 2007).
Curtea de Casaţie l-a condamnat pe reclamant fără să îl audieze, deşi a judecat cauza în fapt şi în drept şi a casat hotărârea de achitare pronunţată în primă instanţă de Curtea de Apel Bucureşti. În acest sens, pentru respectarea garanţiilor de echitate a procedurii, Curtea de Casaţie ar fi trebuit să îl audieze pe reclamantul prezent în timpul dezbaterilor, luând măsuri pozitive în acest scop, sau să se asigure, dacă era cazul, că acesta renunţase la acest drept în mod neechivoc şi că o astfel de renunţare era însoţită de garanţiile necesare şi nu afecta niciun interes public (vezi, mutatis mutandis, Constantinescu, § 59, şi Botten împotriva Norvegiei, Hotărârea din 9 februarie 1996, Culegere 1996-I, § 53). Or, Curtea observă că Guvernul nu susţine că ar fi existat o renunţare din partea reclamantului la dreptul său de a fi audiat personal. În plus, exprimându-şi satisfacţia faţă de modificările CPP prezentate de Guvern, care prevăd ca instanţele care statuează asupra recursului trebuie să audieze acuzatul într-o astfel de situaţie, Curtea observă că aceste modificări au intrat în vigoare la data de 6 septembrie 2006, adică după decizia pronunţată în speţă de Curtea de Casaţie.
Prin urmare, Curtea apreciază că, având în vedere natura chestiunilor pe care Curtea de Casaţie ar fi trebuit să le analizeze, condamnarea reclamantului pronunţată fără ca el să fie audiat personal şi, mai mult, după o hotărâre de achitare pronunţată în primă instanţă, este contrară cerinţelor unui proces echitabil.
Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie.
Asupra existenţei unei ingerinţe
Convorbirile telefonice fiind cuprinse în noţiunile de “viaţă privată” şi “corespondenţă” în sensul art. 8 § 1 menţionat mai sus, interceptarea lor, memorarea datelor astfel obţinute şi eventuala lor utilizare în cadrul urmăririi penale îndreptate împotriva reclamantului reprezintă o “ingerinţă a unei autorităţi publice” în exercitarea dreptului pe care îl garanta art. 8 (vezi, printre altele, hotărârile Malone împotriva Regatului Unit din 2 august 1984, seria A nr. 82, p. 30, § 64; Kruslin împotriva Franţei şi Huvig împotriva Franţei din 24 aprilie 1990, seria A nr. 176-A şi 176-B, p. 20, § 26, şi p. 52, § 25, Halford împotriva Regatului Unit din 25 iunie 1997, Culegere 1997-III, pp. 1016-1017, § 48). De altfel, acest aspect nu a generat controverse în speţă.
Asupra justificării ingerinţei . Ingerinţa era “prevăzută de lege”?
În acest sens trebuie amintit că expresia “prevăzută de lege” presupune nu numai respectarea dreptului intern, ci se referă şi la calitatea legii, care trebuie să fie compatibilă cu principiul supremaţiei dreptului (Khan împotriva Regatului Unit, nr. 35.394/97, § 26, CEDO 2000-V). În contextul supravegherii secrete exercitate de autorităţile publice, dreptul intern trebuie să ofere o protecţie împotriva ingerinţei arbitrare în exercitarea dreptului unui individ protejat prin art. 8. Mai mult decât atât, legea trebuie să utilizeze termeni suficient de clari pentru a le indica indivizilor în mod suficient în ce circumstanţe şi în ce condiţii abilitează autorităţile publice să ia astfel de măsuri secrete [Malone, § 67; Weber şi Saravia împotriva Germaniei (dec.), nr. 54.934/00, § 93, CEDO 2006-…]. Dacă nu putem niciodată, indiferent care ar fi sistemul, să îndepărtăm complet eventualitatea acţiunii ilegale a unui funcţionar necinstit, neglijent sau cu exces de zel, atunci probabilitatea unei astfel de acţiuni şi garanţiile oferite pentru a se proteja împotriva sa sunt cele care contează în scopul controlului efectuat de Curte în speţă (Klass şi alţii împotriva Germaniei, Hotărârea din 6 septembrie 1978, seria A nr. 28, § 59).
În speţă, Curtea observă că părţile sunt ambele de acord cu faptul că temeiul legal al ingerinţei era constituit de art. 911-914 din Codul de procedură penală , reclamantul contestând caracterul “previzibil” al prevederilor legale în discuţie şi, în special, lipsa, la data evenimentelor, a unor garanţii suficiente împotriva arbitrarului.
Curtea reaminteşte că a analizat deja prevederile legale în materie de interceptare a convorbirilor telefonice în vigoare în România înainte de modificarea Codului de procedură penală prin Legea nr. 281/2003 într-o cauză în care a constatat că analiza detaliată a cerinţelor legislaţiei româneşti aplicabile şi a obstacolelor de fapt întâlnite eventual de orice persoană care se consideră lezată printr-o măsură de interceptare a convorbirilor sale dezvăluie insuficienţe incompatibile cu gradul minim de protecţie cerut de supremaţia dreptului într-o societate democratică (Dumitru Popescu, § 69 in fine şi următoarele). Cu toate acestea, este important să observăm că, în cauza de faţă, analiza Curţii s-a referit în acelaşi timp la prevederile relevante din Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională, punerea sub ascultare în speţă fiind întemeiată pe art. 13 din această lege şi pe articolele menţionate mai sus din Codul de procedură penală , care constituiau dreptul comun în materie şi completau Legea nr. 51/1991 citată anterior. Prin urmare, Curtea consideră necesar în speţă să analizeze mai jos existenţa garanţiilor impuse de articolul 8 § 2 din Convenţie exclusiv în lumina art. 911-914 din Codul de procedură penală.
Ca măsuri de protecţie minime, necesare pentru a evita abuzurile, care trebuie să figureze în lege, jurisprudenţa Curţii menţionează: definirea categoriilor de persoane susceptibile să fie puse sub ascultare judiciară; natura infracţiunilor care o pot ocaziona; stabilirea unei limite pentru durata executării măsurii; condiţiile de întocmire a proceselor-verbale de sinteză care consemnează conversaţiile interceptate; măsurile de precauţie ce trebuie luate pentru a comunica înregistrările efectuate, intacte şi complete, în vederea eventualului control de către judecător şi de către apărare; circumstanţele în care poate sau trebuie să se facă ştergerea sau distrugerea benzilor respective, în special după o neîncepere a urmăririi sau după o punere în libertate (Valenzuela Contreras împotriva Spaniei, Hotărârea din 30 iulie 1998, Culegere 1998-V, § 46 in fine, p. 1925). De asemenea, trebuie luate în considerare şi alte garanţii, precum cea care prevede că măsura trebuie să fie autorizată şi că punerea sa în aplicare trebuie să fie controlată de către o autoritate independentă, în special de către un magistrat (Kruslin, § 34, şi Dumitru Popescu, § 70-77).
Curtea observă mai întâi că la data evenimentelor procurorul competent putea autoriza interceptarea şi înregistrarea convorbirilor telefonice dacă, în prezenţa unor indicii convingătoare privind pregătirea sau comiterea unei infracţiuni pentru care are loc o urmărire penală ex officio, această măsură părea “utilă” aflării adevărului (art. 911 din CPP). Ea observă că în dreptul român, pentru majoritatea infracţiunilor, în ciuda gravităţii lor, urmărirea penală se declanşează ex officio, cu excepţia celor pentru care CPP prevede necesitatea unei plângeri penale prealabile a victimei sau a sesizării sau acordului unei autorităţi competente (infracţiuni comise de membrii Guvernului, anumite infracţiuni referitoare la disciplina militară etc.). Îndeosebi, Curtea observă că măsura în discuţie era de competenţa exclusivă a procurorului şi că, în speţă, procurorul care autorizase interceptarea convorbirilor telefonice utilizate ulterior ca mijloace de probă a redactat şi rechizitoriul de trimitere în judecată a reclamantului. Era vorba, în mod cert, de o măsură care aducea o gravă atingere dreptului la respectarea vieţii private a particularilor şi care era lăsată la discreţia procurorului. Or, Curtea reaminteşte că a constatat deja lipsa de independenţă a procurorilor români care, acţionând în calitate de magistraţi ai Ministerului Public, nu îndeplineau cerinţa de independenţă faţă de Executiv (Dumitru Popescu, § 71).
Curtea mai reaminteşte că a constatat absenţa, la data evenimentelor, a oricărui control a priori al autorizaţiei procurorului din partea unui judecător sau a unei alte autorităţi independente, precum şi a oricărui control a posteriori a temeiniciei autorizaţiei respective (Dumitru Popescu, §§ 72-76). Aceasta observă că Guvernul nu a prezentat niciun element susceptibil să o conducă la o concluzie diferită în speţă. În acest sens trebuie menţionat că, după ce au apreciat, într-o primă fază, că reclamantul nici măcar nu era victima unei ingerinţe rezultând din interceptarea convorbirilor sale telefonice, instanţele interne nu au răspuns în niciun mod la argumentele acestuia referitoare, printre altele, la ilegalitatea ingerinţei respective (paragrafele 23 şi 33 de mai sus).
În continuare, Curtea constată că Codul de procedură penală nu obliga procurorul să precizeze în autorizaţie numerele de telefon puse sub ascultare, care nu trebuiau să figureze decât în procesele-verbale redactate după înregistrarea convorbirilor telefonice (Dumitru Popescu, §§ 44 şi 78). În speţă, aceasta observă că Autorizaţia din 15 iulie 2002, deşi făcea referire la interceptarea convorbirilor telefonice ale reclamantului, ale lui R.P. şi C.J., dispunea punerea sub ascultare “de asemenea” a telefoanelor mobile ale acestora, astfel încât obiectul autorizaţiei nu era clar delimitat. În fine, Curtea observă că la data evenimentelor art. 911-914 din CPP nu conţineau nicio precizare referitoare la circumstanţele în care informaţiile obţinute prin ascultări telefonice puteau fi distruse (Dumitru Popescu, § 79, şi Kruslin, § 35).
Constatând mai sus absenţa, la data evenimentelor, în prevederile interne relevante a mai multor garanţii minime necesare pentru a evita abuzurile autorităţilor într-o problemă atât de sensibilă cum este cea a ascultărilor telefonice, Curtea consideră că nu este necesar să analizeze respectarea celorlalte măsuri de protecţie pentru a constata că prevederile în discuţie prezentau carenţe incompatibile cu gradul minim de protecţie cerut de supremaţia dreptului într-o societate democratică. Desigur, aceste prevederi au fost modificate în special prin Legea nr. 281/2003 în scopul de a prevedea numeroase garanţii în materie de interceptare şi de transcriere a convorbirilor, de arhivare a datelor relevante şi de distrugere a celor care sunt lipsite de relevanţă (Dumitru Popescu, §§ 45-46 şi 82), însă acest nou cadru legislativ, ulterior faptelor în speţă, nu poate influenţa concluzia Curţii în cauza de faţă.
Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 8 din Convenţie.
Supravegherea de către serviciile speciale
“Viaţa privată” este o noţiune largă care nu se pretează unei definiţii exhaustive. Această prevedere protejează, printre altele, dreptul la identitatea şi la dezvoltarea personală, precum şi dreptul oricărui individ de a lega şi de a dezvolta relaţii cu semenii şi cu lumea exterioară. Există aşadar o zonă de interacţiune între individ şi ceilalţi care, chiar într-un context public, poate intra în sfera “vieţii private”. În acest sens, în Hotărârea P.G. şi J.H. împotriva Regatului Unit (nr. 44.787/98, § 57, CEDO 2001-IX), Curtea a mai observat şi următoarele:
“Un anumit număr de elemente sunt luate în considerare atunci când trebuie să se stabilească dacă viaţa privată a unei persoane este atinsă de măsuri luate în afara domiciliului său sau a spaţiilor sale private. Deoarece în anumite ocazii oamenii desfăşoară cu bună ştiinţă sau intenţionat activităţi care sunt sau pot fi înregistrate sau raportate public, ceea ce un individ este îndreptăţit în mod rezonabil să se aştepte în ceea ce priveşte respectarea vieţii sale private poate constitui un factor important, deşi nu neapărat decisiv. O persoană care merge pe stradă va fi desigur văzută de orice altă persoană aflată şi ea în acelaşi loc. Observarea acestei scene publice prin mijloace tehnice (de exemplu un agent de securitate care supraveghează cu ajutorul unui sistem de televiziune cu circuit închis) are un caracter similar. În schimb, realizarea unei înregistrări sistematice sau permanente a unor astfel de elemente care aparţin domeniului public poate conduce la aprecieri vizând viaţa privată.”
Supravegherea faptelor şi gesturilor unei persoane într-un loc public prin intermediul unui dispozitiv de fotografiere care nu memorează datele vizuale nu constituie, în sine, o formă de ingerinţă în viaţa privată (vezi, de exemplu, Herbecq şi alţii împotriva Belgiei, cererile nr. 32.200/96 şi 32.201/96, Decizia Comisiei din 14 ianuarie 1998, DR 92-A, p. 92). În schimb, culegerea sistematică de astfel de date şi memorarea lor pot ridica probleme referitoare la viaţa privată (vezi, de exemplu, hotărârile Rotaru împotriva României [MC], nr. 28.341/95, §§ 43-44, CEDO 2000-V şi Amann împotriva Elveţiei [MC] nr. 27.798/95, §§ 65-67, CEDO 2000-II). Pe de altă parte, după analiza mijloacelor legislative şi jurisdicţionale puse la dispoziţia unui reclamant, Curtea a constatat respectarea de către autorităţi a obligaţiilor lor pozitive care decurg din respectarea efectivă a vieţii private într-o cauză în care partea interesată a făcut obiectul unei supravegheri vizuale, care includea şi efectuarea de fotografii şi imagini video de către detectivi particulari angajaţi de o companie de asigurări [Verliere împotriva Elveţiei (dec.), nr. 41.593/98, CEDO 2001-VII].
În speţă, Curtea observă că efectuarea şi înregistrarea de imagini cu reclamantul au fost autorizate de către un procuror la data de 15 iulie 2002 şi că, ulterior, parchetul a solicitat asistenţa serviciilor speciale pentru supravegherea activităţilor părţii interesate în zilele de 22 şi 23 iulie 2002, indicând numărul de înmatriculare al maşinii acestuia. Părţile au convenit că reclamantul a fost supravegheat cel puţin în ziua de 22 iulie 2002. Dacă Guvernul precizează că această supraveghere a avut drept scop obţinerea de imagini, reclamantul a atras atenţia că nu au existat înregistrări de imagini şi susţine că a avut loc o ingerinţă în dreptul la respectarea vieţii sale private prin simplul fapt al supravegherii sale de către serviciile speciale.
Curtea constată că operaţiunile de supraveghere vizau observarea activităţilor reclamantului şi ale lui R.P. şi, eventual, înregistrarea foto şi video a acestora (paragraful 9 de mai sus). Pe de altă parte, trebuie menţionat că părţile nu au oferit niciun element care să dea de înţeles că activităţile supravegheate s-au desfăşurat în altă parte decât în locuri accesibile publicului. Luând act de poziţia Guvernului, Curtea nu poate neglija observaţia reclamantului relativ la inexistenţa unei înregistrări de imagini în privinţa sa, având în vedere că partea interesată a avut acces la întregul dosar penal, şi apreciază că nu este cazul să speculeze asupra acestei chestiuni. În orice caz, Curtea constată că plângerea reclamantului se referă la supravegherea de către serviciile speciale care ar constitui, în sine, o ingerinţă în dreptul la respectarea vieţii sale private. Or, făcând trimitere la jurisprudenţa citată anterior şi la circumstanţele speţei, Curtea apreciază că simpla supraveghere a activităţilor reclamantului care s-au desfăşurat în public, pe o scurtă durată de timp, fără ca autorităţile să înregistreze şi să memoreze datele vizuale observate, nu poate constitui prin ea însăşi o formă de ingerinţă în viaţa privată.
Rezultă că acest capăt de cerere trebuie respins ca vădit neîntemeiat, în conformitate cu art. 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.
Asupra pretinsei încălcări rezultând din suspendarea reclamantului din funcţia sa de ofiţer de poliţie
Guvernul susţine în primul rând că suspendarea din funcţie nu intră în sfera de aplicare a art. 8 din Convenţie, care nu trebuie să se aplice ratione materiae în speţă. În subsidiar, acesta consideră că măsura în cauză era prevăzută de lege, şi anume de art. 65 din Legea nr. 360/2002, astfel cum a fost modificat prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 89/2003, şi că urmărea scopul legitim de a proteja instituţia poliţiei împotriva pericolului de continuare de către partea interesată a activităţii infracţionale de care era acuzată. Pe de altă parte, această măsură era, de asemenea, proporţională cu scopul menţionat mai sus, deoarece art. 65 citat anterior prevedea repunerea reclamantului în drepturile sale, precum şi despăgubirea sa pentru prejudiciul suferit ca urmare a suspendării, în cazul unei soluţii de neîncepere a urmăririi penale sau de achitare.
După ce a invocat iniţial, sub forma unui capăt de cerere, suspendarea sa din funcţia de poliţist în pofida Deciziei de achitare din 18 martie 2003, reclamantul precizează în observaţiile sale că denunţă menţinerea unei astfel de măsuri chiar şi după decizia ceea ce a avut consecinţe disproporţionate asupra vieţii sale private. Ca răspuns la excepţia Guvernului, reclamantul face trimitere la Decizia de admisibilitate a Curţii în Cauza Karov împotriva Bulgariei (nr. 45.964/98, 1 februarie 2005). Fără a contesta temeiul legal invocat de Guvern, el atrage atenţia asupra faptului că, după modificarea sa prin OUG nr. 89/2003, art. 65 din Legea nr. 360/2002 nu mai respectă cerinţa de necesitate într-o societate democratică şi de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit.
Curtea reaminteşte că, deşi a statuat că noţiunea de “viaţă privată” nu exclude, în principiu, activităţile de natură profesională sau comercială, deoarece în domeniul muncii oamenii stabilesc un număr mare de relaţii cu lumea exterioară (Niemietz împotriva Germaniei, Hotărârea din 16 decembrie 1992, seria A nr. 251-B, § 29), aceasta a precizat şi că refuzul de angajare în funcţia publică nu poate să constituie, ca atare, fundamentul unei plângeri întemeiate pe Convenţie (hotărârile Glasenapp împotriva Germaniei şi Kosiek împotriva Germaniei din 28 august 1986, seria A nr. 104, p. 26, § 49, şi, respectiv, seria A nr. 105, p. 20, § 35). Curtea a reafirmat acest principiu în Hotărârea Vogt împotriva Germaniei din 26 septembrie 1995 (seria A nr. 323, pp. 22-23, §§ 43-44). Pe de altă parte, în Cauza Thlimmenos împotriva Greciei ([MC], nr. 34.369/97, § 41, CEDO 2000-IV), în care reclamantul nu fusese numit expert contabil din cauza unei condamnări anterioare, Curtea a hotărât că prin Convenţie nu se garanta dreptul de a alege o anumită profesie.
Curtea observă că reclamantul se plânge de suspendarea sa temporară din funcţia de ofiţer de poliţie în cursul unei proceduri penale în care era acuzat de fapte de luare de mită. Or, Curtea reaminteşte că orice procedură penală are anumite repercusiuni asupra vieţii private şi de familie a individului supus acesteia, dar care nu încalcă art. 8 din Convenţie dacă nu depăşesc consecinţele normale şi inevitabile într-o asemenea situaţie [vezi, printre altele, Sannino împotriva Italiei (decizie parţială), nr. 30.961/03, 24 februarie 2005]. Pe de altă parte, constatând că partea interesată nu susţine că măsura de care se plânge ar fi împiedicat-o să găsească un loc de muncă în domeniul privat, Curtea arată că prezenta cauză se distinge de aceea în care a statuat că interdicţia de a ocupa un număr mare de posturi în sectorul privat aduce atingere “vieţii private” (Sidabras şi DĹľiautas împotriva Lituaniei, nr. 55.480/00 şi 59.330/00, §§ 47-48, CEDO 2004-VIII) şi chiar de aceea în care a admis că este posibil ca suspendarea temporară din funcţia de ofiţer de poliţie, combinată cu refuzul de a accepta demisia părţii interesate, să îi fi afectat reclamantului “viaţa privată”, însă fără a încălca art. 8 din Convenţie (Karov împotriva Bulgariei, nr. 45.964/98, §§ 88-89, 16 noiembrie 2006).
Raportându-se exclusiv la suspendarea temporară din funcţia publică în urma punerii în mişcare a acţiunii penale împotriva reclamantului pentru fapte pe care le-ar fi comis în calitatea sa de poliţist, Curtea apreciază, în lumina jurisprudenţei menţionate mai sus, că măsura în discuţie nu poate fi analizată, în ciuda neplăcerilor pe care le-ar fi putut cauza, drept o ingerinţă în dreptul părţii interesate la respectarea vieţii sale private, în sensul art. 8 § 2 din Convenţie.
Prin urmare, Curtea consideră că trebuie să admită excepţia Guvernului şi să decidă că acest capăt de cerere este incompatibil ratione materiae cu prevederile Convenţiei în sensul art. 35 § 3 şi trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 4.
Curtea observă că nu s-a contestat faptul că interdicţia de a vota, care decurge în mod automat, din art. 64 lit. a) şi art. 71 din Codul penal, ca urmare a condamnării reclamantului prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din 18 iunie 2004, constituie o ingerinţă în dreptul său garantat de art. 3 din Protocolul nr. 1 şi că această măsură era “prevăzută de lege”, şi anume articolele menţionate mai sus din Codul penal. Reiterând îndoielile faţă de eficienţa recurgerii la interdicţia de a vota pentru a atinge scopurile indicate de Guvern, Curtea admite că aceste scopuri nu pot fi calificate ca incompatibile prin ele însele cu dreptul garantat de art. 3 din Protocolul nr. 1 (vezi, mutatis mutandis, Hirst, § 75).
În ceea ce priveşte proporţionalitatea ingerinţei, Curtea reaminteşte că a statuat că o restricţie globală a dreptului de vot al tuturor deţinuţilor condamnaţi care îşi execută pedeapsa, care li se aplică automat, indiferent de durata pedepsei lor şi independent de natura sau de gravitatea infracţiunii pe care au comis-o şi de situaţia lor personală, depăşeşte o marjă de apreciere acceptabilă, oricât de extinsă ar fi aceasta, şi este incompatibilă cu art. 3 din Protocolul nr. 1 (Hirst, § 82).
Analizând elementele relevante, Curtea consideră că Guvernul nu a expus niciun element de fapt sau argument care să poată conduce la o altă concluzie în cazul de faţă. Aceasta observă că art. 64 lit. a) şi art. 71 din Codul penal se aplicau în mod automat imediat după condamnarea definitivă a unui inculpat la o pedeapsă cu închisoarea, indiferent de natura şi de gravitatea infracţiunii sau de situaţia personală a părţii interesate.
Desigur, astfel cum a reamintit Curtea în cauza art. 3 din Protocolul nr. 1, care consfinţeşte capacitatea individului de a influenţa compunerea corpului legislativ, nu exclude aplicarea unor restricţii ale drepturilor electorale unui individ care, de exemplu, a comis grave abuzuri în exercitarea funcţiilor publice sau al cărui comportament a ameninţat să submineze statul de drept sau fundamentele democraţiei. Cu toate acestea, nu trebuie să se recurgă cu uşurinţă la măsura extrem de severă pe care o constituie lipsirea de dreptul de vot; pe de altă parte, principiul proporţionalităţii impune existenţa unei legături perceptibile şi suficiente între sancţiune şi comportament, precum şi faţă de situaţia persoanei afectate. Curtea a luat notă în acest sens de recomandarea Comisiei de la Veneţia, conform căreia suprimarea drepturilor politice trebuie pronunţată de o instanţă judecătorească într-o hotărâre specifică, întrucât o instanţă independentă, care aplică o procedură cu respectarea contradictorialităţii, oferă o garanţie solidă împotriva arbitrarului (Hirst, § 71). Cu toate acestea, în speţă, Curtea observă că judecătorii de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în Decizia din 18 iunie 2004, au aplicat art. 71 care făcea trimitere la art. 64 din Codul penal, aplicare la care erau obligaţi prin lege, fără a aprecia în niciun mod scopul legitim urmărit şi, mai ales, proporţionalitatea interzicerii dreptului de vot al reclamantului cu scopul respectiv. Deşi o astfel de interdicţie nu trebuia exclusă încă de la început în cazul unei infracţiuni comise în calitate de funcţionar public, Curtea nu o poate accepta, având în vedere circumstanţele speţei şi, în special, prevederile dreptului intern, caracterul automat şi nediferenţiat al interdicţiei şi lipsa oricărei analize a proporţionalităţii din partea instanţelor interne datorită lipsei lor de competenţă în acest domeniu.
Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că a avut loc încălcarea art. 3 din Protocolul nr. 1.
Asupra celorlalte pretinse încălcări
Invocând în esenţă art. 6 § 2 şi art. 8 din Convenţie, reclamantul apreciază că dreptul său la prezumţia de nevinovăţie a fost încălcat prin înscrierea provizorie a cercetării sale penale în cazierul judiciar. Invocând art. 7 din Convenţie, el susţine că a fost condamnat cu încălcarea legii penale prin faptul că elementul material al infracţiunii de luare de mită nu a existat în cazul său. Pe de altă parte, în scrisoarea din 14 februarie 2005, el invocă inechitatea procedurii în şedinţa de judecată din 19 decembrie 2002 şi, prin urmare, nelegalitatea arestării sale preventive ulterioare. În final, în observaţiile sale din 4 martie 2006, reclamantul susţine că refuzul instanţelor interne de a analiza legalitatea măsurilor de supraveghere care îl priveau putea fi interpretat ca o încălcare a art. 13 coroborat cu art. 8 din Convenţie.
Având în vedere totalitatea elementelor aflate în posesia sa şi în măsura în care este competentă să fie sesizată cu afirmaţiile formulate, Curtea nu a distins nicio altă încălcare a drepturilor şi libertăţilor garantate de articolele Convenţiei.
Rezultă că această parte a cererii este vădit neîntemeiată şi trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.
Curtea reaminteşte că, în condiţiile art. 46 din Convenţie, înaltele părţi contractante se obligă să se conformeze hotărârilor definitive pronunţate de Curte în litigiile în care ele sunt părţi, Comitetul Miniştrilor fiind abilitat să supravegheze executarea acestor hotărâri. De aici rezultă în special că, atunci când Curtea constată o încălcare, statul pârât are obligaţia juridică nu numai de a le plăti părţilor interesate sumele alocate cu titlu de reparaţie echitabilă prevăzută de art. 41, dar şi să aleagă, sub controlul Comitetului Miniştrilor, măsurile generale şi/sau, dacă este cazul, individuale, care trebuie incluse în ordinea sa juridică internă pentru a pune capăt încălcării constatate de Curte şi pentru a înlătura, în măsura posibilului, consecinţele acesteia. Statul pârât rămâne liber, sub controlul Comitetului Miniştrilor, să aleagă mijloacele pentru a-şi respecta obligaţia juridică la care se referă art. 46 din Convenţie, în măsura în care aceste mijloace sunt compatibile cu concluziile cuprinse în hotărârea Curţii (vezi, mutatis mutandis, Scozzari şi Giunta împotriva Italiei [MC], nr. 39.221/98 şi 41.963/98, § 249, CEDO 2000-VIII).
În ceea ce priveşte încălcarea art. 6 din Convenţie constatată de Curte, în temeiul căreia reclamantul invită Curtea să aplice art. 46 din Convenţie, Curtea observă că prevederile Codului de procedură penală au fost modificate prin Legea nr. 356/2006 astfel încât, în caz de casare fără trimitere spre rejudecare, instanţa de recurs trebuie să audieze inculpatul atunci când, aşa cum este cazul în speţă, instanţa care a statuat în primă instanţă nu l-a condamnat (vezi Mircea, § 31). Prin urmare, Curtea nu consideră necesar să precizeze măsurile generale la nivel naţional care s-ar impune în cadrul executării dispoziţiilor din prezenta hotărâre referitoare la art. 6 § 1 din Convenţie.
Cu toate acestea, în măsura în care modificarea Codului de procedură penală citată anterior a avut loc ulterior condamnării reclamantului, Curtea reaminteşte că a considerat, în mai multe cauze, că atunci când un particular, cum este cel în speţă, a fost condamnat la finalul unei proceduri caracterizate prin încălcări ale cerinţelor art. 6 din Convenţie, un nou proces sau o redeschidere a procedurii la cererea părţii interesate reprezintă, în principiu, un mijloc adecvat de redresare a încălcării constatate (Sejdovic, paragrafele 125-126, cu alte referinţe). În acest sens, Curtea observă că Codul de procedură penală prevede posibilitatea, în anumite condiţii, de a redeschide un proces penal (paragraful 47 de mai sus). Totuşi, măsurile de reparaţie specifice care trebuie luate, dacă este cazul, de către un stat pârât pentru a respecta obligaţiile care îi aparţin în temeiul Convenţiei depind în mod necesar de circumstanţele speciale ale cauzei şi trebuie definite prin prisma hotărârii pronunţate de Curte în cauza respectivă, ţinând cont, desigur, de jurisprudenţa Curţii citată anterior (Sejdovic, loc. cit.).
În special, Curtea nu are competenţa să indice modalităţile şi forma unui eventual nou proces. Statul pârât rămâne liber, sub controlul Comitetului Miniştrilor din cadrul Consiliului Europei, să aleagă mijloacele de a îndeplini obligaţia sa de a îl repune pe reclamant, în măsura posibilului, într-o situaţie echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă nu ar fi avut loc încălcarea cerinţelor Convenţiei [Piersack împotriva Belgiei (fostul articol 50), Hotărârea din 26 octombrie 1984, seria A nr. 85, p. 16, § 12], în măsura în care aceste mijloace sunt compatibile cu concluziile cuprinse în hotărârea Curţii şi cu dreptul la apărare [Lyons şi alţii împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 15.227/03, CEDO 2003-IX].
HOTĂRÂREA din 1 iulie 2008 în Cauza Calmanovici împotriva României (Cererea nr. 42.250/02) publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 283 din 30/04/2009
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.