CEDO, DRĂGANSCHI , DREPTUL LA VIAŢĂ , RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ

CEDO, DRĂGANSCHI , DREPTUL LA VIAŢĂ , RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ

Aspectele esenţiale cu privire la regimul general al răspunderii civile delictuale, rezultând din art. 998 – 1000 din Codul civil, în vigoare la momentul derulării faptelor, sunt descrise în cauzele Iambor împotriva României (nr. 1) (nr. 64.536/01,  §  142, 24 iunie 2008) şi Toma împotriva României (nr. 42.716/02,  §  32, 24 februarie 2009).

Cu privire la pretinsele încălcări ale art. 2 din Convenţie

Reclamanţii se plâng că autorităţile nu au desfăşurat o anchetă efectivă şi diligentă pentru a clarifica circumstanţele decesului lui M.D. şi a sancţiona conducătorii societăţii F. Ei invocă art. 2 din Convenţie, redactat în părţile sale pertinente după cum urmează:

“Dreptul la viaţă al fiecărei persoane este protejat prin lege.”

Curtea aminteşte că obligaţiile pozitive enunţate de art. 2 din Convenţie implică, sub aspect procedural, obligaţia pentru autorităţi de a instaura un sistem judiciar eficace şi independent care să permită stabilirea cauzei decesului unui individ şi de a-i pedepsi pe cei vinovaţi (a se vedea, mutatis mutandis, Calvelli şi Ciglio împotriva Italiei [MC], CEDO 2002,  §  51).

Forma anchetei derulate poate varia în funcţie de circumstanţe fără a fi necesară declanşarea urmăririi penale în toate cazurile (Mastromatteo împotriva Italiei [MC], nr. 37.703/97, paragrafele 90 şi 94 – 95, CEDO 2002 – VIII, şi Furdik împotriva Slovaciei (dec.), nr. 42.994/05, 2 decembrie 2008). Curtea aminteşte că art. 2 nu implică nici dreptul de a declanşa o anchetă penală împotriva unui terţ sau ca acesta să fie condamnat la sancţiuni de natură penală, nici o obligaţie de rezultat care ar presupune că orice urmărire penală trebuie să se finalizeze printr-o condamnare (cf. mutatis mutandis, Perez vs Franţei [MC], nr. 47.287/99,  §  70, CEDO 2004 – I). În special, în ipoteza în care se pune problema respectării unei reglementări care are ca obiect protecţia vieţii, acest articol impune organizarea unui sistem judiciar de anchetă eficace la finalizarea căreia să nu existe nicio aparenţă de apreciere arbitrară a faptelor care s-au aflat la originea decesului (Bone împotriva Franţei (dec.), nr. 69.869/01, 1 martie 2005).

În această privinţă, când se pune problema anchetării unei neglijenţe, o cale judiciară civilă sau disciplinară, singură ori paralelă cu o acţiune în faţa instanţelor penale, poate fi suficientă pentru a stabili responsabilităţile în speţă şi, dacă se impune, pentru a obţine aplicarea sancţiunii civile necesare, precum plata de despăgubiri (a se vedea, de exemplu, Calvelli şi Ciglio, § 51; Mastromatteo vs Italia [MC], nr. 37.703/97, paragrafele 90 şi 94 – 95, CEDO 2002 – VIII, şi Furdik).

Mai întâi, Curtea observă că, în speţă, Parchetul a deschis imediat o anchetă penală cu privire la decesul lui M. D. şi a solicitat Institutului de Medicină Legală efectuarea unei examinări medico-legale. În urma acestei examinări, IML a precizat că decesul era datorat bolilor cardiace de care nimeni nu avea cunoştinţă şi care nu puteau fi descoperite în urma unui control medical de rutină, în lipsa simptomelor specifice precizate de către bolnav. În plus, Inspectoratul Teritorial de Muncă a examinat decesul în ceea ce priveşte respectarea dispoziţiilor care reglementează dreptul muncii. Raportul său din 16 decembrie 2003 menţiona cauzele decesului, indicând în principal concluziile IML şi în secundar nerespectarea de către societatea F. a art. 11 lit. i) din Regulamentul de protecţie a muncii, având în vedere acceptarea la muncă a lui M. D. deşi acesta se afla în stare de oboseală. Curtea constată, în acelaşi timp, că reclamanta a fost invitată de Parchet să facă o declaraţie şi să consulte dosarul de cercetare penală, chiar dacă ea a trebuit să facă demersuri în acest sens. La finalizarea unei proceduri judiciare, printr-o hotărâre definitivă din data de 12 mai 2005, Tribunalul Tulcea a confirmat soluţia de neîncepere a urmăririi penale dispusă de Parchet la 18 noiembrie 2004.

În această privinţă, Curtea constată că elementele menţionate mai sus contrazic ipoteza prezentată de reclamanţi cu privire la absenţa unei anchete a autorităţilor care să permită clarificarea circumstanţelor decesului (a se vedea, mutatis mutandis, Bone). Faptul că reclamanţii au o teză diferită în ceea ce priveşte cauzele decesului, teză pe care, de altfel, au avut ocazia să o susţină în cursul procedurii penale, nu influenţează în niciun fel această constatare.

Curtea aminteşte apoi că art. 2 nu implică dreptul de a declanşa urmărirea sau condamnarea penală a unor terţi şi consideră că soluţia autorităţilor în ceea ce priveşte inexistenţa unei responsabilităţi de natură penală cu privire la decesul lui M. D. nu ar putea ridica o problemă prin prisma acestui articol, având în vedere lipsa oricărei aparenţe de arbitrar în aprecierea de către organele de anchetă a faptelor aflate la originea decesului. Desigur, Inspectoratul Teritorial de Muncă a concluzionat, fără a aplica şi sancţiuni, că societatea F. şi-a încălcat o obligaţie de supraveghere acceptându-l pe M. D. la muncă în condiţiile în care acesta se afla în stare de oboseală. Totuşi, în ceea ce priveşte faptele care ar putea fi considerate o omisiune sau neglijenţă şi care nu au fost analizate din punctul de vedere al legii penale de către autorităţi, statul era obligat, în virtutea obligaţiilor sale pozitive, să ofere reclamanţilor posibilitatea exercitării unui recurs în care să fie analizată responsabilitatea societăţii F. şi, dacă era cazul, să obţină aplicarea oricărei sancţiuni civile necesare, precum plata de despăgubiri (Mastromatteo, §§ 90 şi 94 – 95, şi Furdik ).

De altfel, Curtea observă că reclamanţii au introdus o acţiune împotriva societăţii F. solicitând plata de despăgubiri pentru neregulile pretinse care ar fi contribuit la decesul lui M. D. Curtea relevă că există o jurisprudenţă internă bazată pe art. 998 – 999 din Codul civil şi pe dispoziţiile Codului muncii, prin care victimele accidentelor de muncă au avut posibilitatea să le fie analizată pe fond problema responsabilităţii angajatorului şi, dacă era cazul, să obţină repararea prejudiciului suferit. Faptul că în unele dintre aceste proceduri, cum s-a întâmplat şi în cauza prezentă, Parchetul a dispus neînceperea urmăririi penale, cu motivarea că faptele pertinente nu angajau răspunderea penală a angajatorului, nu a împiedicat examinarea faptelor în fond de către instanţele civile (paragrafele 18-19 de mai sus).

Din aceste elemente, Curtea deduce că procedura de mai sus îndeplinea condiţiile impuse de jurisprudenţa Curţii în ceea ce priveşte obligaţiile procedurale care revin statelor şi relevă că reclamanţii nu au exercitat această cale de recurs intern împotriva societăţii F. (a se vedea, mutatis mutandis, Murillo Saldias şi alţii împotriva Spaniei (dec.), nr. 76.973/01, 28 noiembrie 2006).

Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că reclamanţii nu ar putea reproşa autorităţilor că nu le-au pus la dispoziţie un sistem judiciar adecvat care să permită clarificarea circumstanţelor decesului lui M.D. şi sancţionarea vinovaţilor. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 din Convenţie.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Decizia din 18 mai 2010 în Cauza Drăganschi împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  143 din 25 februarie 2011, Cererea nr. 40.890/04