DREPT DE PROPRIETATE, ACCES LA JUSTIŢIE

II. Cu privire la pretinsa încălcare a articolului 6 alineatul 1 din Convenţie

Curtea constată că procedura în litigiu făcea referire la legalitatea unei decizii a Comisiei administrative privitoare la dreptul reclamantei, aşa cum era prevăzut de Legea fondului funciar, de a obţine restituirea unui bun imobiliar, drept ce îmbracă, incontestabil, un caracter civil, în sensul alin. 1 al art. 6 menţionat anterior, care este, prin urmare, aplicabil în speţă.

Curtea reaminteşte că, fiind vorba de decizii referitoare la drepturi şi obligaţii cu caracter civil, art. 6 alin. 1 din Convenţie dispune ca deciziile luate de autorităţi administrative care nu îndeplinesc cerinţele acestei prevederi să fie supuse controlului ulterior al unui organ judiciar cu competenţă deplină (a se vedea cauza Crişan împotriva României, citată anterior, alin. 24; cauza Ortenberg împotriva Austriei, hotărârea din 25 noiembrie 1994, seria A nr. 295-B, p. 49-50, alin. 31; cauza Stallinger şi Kuso împotriva Austriei, hotărârea din 23 aprilie 1997, Culegere de decizii şi hotărâri 1997-II, p. 679-680, alin. 51).

Curtea consideră, mai întâi, că respectiva Comisie administrativă care s-a pronunţat, la 29 iulie 1993, asupra cererii reclamantei în restituirea terenului, numită prin ordin al Prefectului şi condusă de acesta din urmă, în temeiul art. 11 din Legea nr. 18/1991, nu respectă condiţia de independenţă în raport cu executivul şi nu poate, prin urmare, să constituie o “instanţă”, în sensul art. 6 alin. 1 sus-menţionat (conform, mutatis mutandis, Crişan împotriva României, alin. 25; Sramek împotriva Austriei, hotărârea din 22 octombrie 1984, seria A nr. 84, p. 17, alin. 42). Din cele prezentate rezultă că, pentru a fi îndeplinite cerinţele art. 6 alin. 1 din Convenţie, e necesar ca persoana interesată să poată supune deciziile luate de autoritatea administrativă în cauză controlului ulterior al unui organ judiciar cu competenţă deplină.

Or, Curtea constată, în această privinţă, că instanţele sesizate de reclamantă printr-o contestaţie împotriva deciziei prin care Comisia administrativă îi atribuise acţiuni s-au declarat necompetente să controleze legalitatea acesteia, în temeiul art. 11 din Legea nr. 18/1991, aşa cum era formulat la momentul respectiv.

Curtea ia act cu interes de modificarea legislativă indicată de Guvern referitor la extinderea competenţei, de acum înainte nelimitată, a instanţelor chemate să se pronunţe cu privire la legalitatea deciziilor administrative ale Comisiei (conform dreptului intern aplicabil, în special alin. 23 anterior). Totuşi, prevederile legale care reglementau, la momentul faptelor, competenţa instanţelor judecătoreşti sesizate cu o contestaţie împotriva unei decizii a Comisiei şi aplicarea lor, în speţă, de către instanţe, au determinat, în cauză, imposibilitatea reclamantei de a supune deciziile emise de o autoritate administrativă care nu îndeplineşte calităţile unei “instanţe”, în sensul articolului 6 alineatul 1 din Convenţie, verificării ulterioare a unui organ judiciar cu competenţă deplină.

În lumina celor prezentate, Curtea apreciază că această imposibilitate a instanţelor, datorată legislaţiei interne în vigoare la data respectivă, de a stabili dacă reclamanta îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru a obţine restituirea în natură a terenului şi, în plus, pe vechiul amplasament, constatată în cadrul contestaţiei reclamantei împotriva deciziei administrative care statua asupra drepturilor sale civile, aduce atingere substanţei dreptului său de acces la justiţie.

Prin urmare, se constată o încălcare a articolului 6 alineatul 1 din Convenţie.

Hotărârea din 16 septembrie 2003 în cauza Glod împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  1127 din 30 noiembrie 2004 extrase